Idei pentru cultura literară

Idei pentru cultura literară
de Paul Zarifopol

RFR, an. I, nr. 2, 1 februarie 1934, București

42889Idei pentru cultura literarăPaul Zarifopol


Lumea europeană de astăzi se închină, fără îndoială, specializării; se închină apoi tehnicei și sporturilor. Totuși, afară de extreme anormale, ierarhia culturii nu s-a răsturnat în așa măsură, încât să ne punem în cap contramaistrul, și să respingem jos de tot pe omul de meserie intelectuală curat.

Confirmare frumoasă a acestei stări de lucruri ne-o dă, de un secol și mai mult, omul american. Zelos și docil imită el schema culturii europene risipind generos bani și osteneli ca să practice, la el acasă, filologie, arheologie, psihologie, filosofie, și alte asemenea vechituri ale continentului nostru. Astfel, putem spune sumar: idealul de cultură este, astăzi încă, acel din vremea Renașterii. Și aceasta poate părea curios, după ce împotriva humanismului s-a polemizat până la dispreț și până la furie.

În chip spontan socotim culturalicește infirm pe omul nedestoinic a-și spune gândurile și simțirile potrivit frumuseții graiului său părintesc.

Ridicolul verbal pecetluiește dezastruos; el poate aduce omului faliment cetățenesc. În vorba proastă și strâmbă, rostită, dar mai ales scrisă, simțim sigur infirmități de minte și adeseori uriciuni de caracter. Și să nu uităm că există o falsă frumusețe verbală, care e un simptom negativ mai grav decât orice fel de simplă stângăcie a cuvântului.

Cei ce sunt de meseria scrisului au de lucru, mai întâi, în câmpul restrâns al artei literare. Practică această artă în o formă oarecare, o interpretează și istoric și dogmatic, îi revăd principiile, îi modifică tradițiile, eventual o revoluționează. Această familiarizare cu scrisul din vremi și din locuri felurite, aduce neapărat literatului multe cunoștințe de idei și de fapte. Prin aceste cunoștințe, el este îndemnat a trece hotarul strictei arte literare și, aproape fără voie, literatul se face informator, eventual sfătuitor în cultura generală.

În trecut această cultură nu era, tocmai, decât o cultură literară; precis: Biblia și clasicii antici, - bibliotecă atât de cuminte echilibrată, în cantitate și în calitate. Idila aceasta a culturii simplu literare a murit de mult. Posibilitățile, respectiv obligațiile de cultură ale omului actual sunt haotice. Atât apare clar: că omul actual nu-și poate forma și ținea cultura generală numai din ce-i pot da literații, adică, socotind lucrurile în bloc, din moștenirea clasică: pentru cei de astăzi, cultura generală nu pare valabilă fără idei și fapte pe care ni le dau numai științele exacte. Această situație precizează rolul literaturii față cu publicul: literatul nu poate pretinde a fi educatorul unic în cultura generală, ci se va simți obligat a-și lărgi mai întâi el însuși câmpul cunoștințelor dincolo de hotarele tradiționalei literaturi. Această lărgire a câmpului culturii generale o putem data dintr-un trecut care începe a fi respectabil: ea a apărut atunci când controversa teologică și speculația metafizică, în sfârșit știința exactă chiar, au fost primite în sfera literaturii și a culturii generale. S-au petrecut acestea de la veacul al XVI-lea până la al XVIII-lea, și etapele acelei transformări a stocului culturii le putem nota cu nume mari: Pascal, Descartes, Voltaire ca vulgarizator al lui Newton. Iar viitorul va înscrie, probabil, în această serie numele lui Henri Poincard. Se va observa că acestea sunt nume de scriitori considerabili, împrejurarea ne ajută să înțelegem că, pentru însăși buna folosință în cultura generală a ideilor de știință exactă, literatul rămâne factor indispensabil. Fiindcă literatului îi revine a veghea asupra metodei de a gândi și asupra chipului de a spune; el este chemat să cenzureze excesul de jargon științific, opacitățile pedante ale argumentării. Buna dispunere arhitectonică a gândirii, limpezimea demonstrației, exactitatea, deci eleganța verbală, nu se obțin decât prin disciplina literară. Întru aceasta cultura literară rămâne, și pentru omul actual, temelia culturii generale.

Eminent prețioasă e distincția făcută de Pascal între spiritul geometric și spiritul de finețe, mai prețioasă, poate, astăzi decât era lumii în care trăia Pascal.

Desigur în timpul nostru cultura generală s-a extins și s-a aprofundat, făcând loc spiritului pe care Pascal îl numea geometric, spiritului care domină în științele exacte. Precizia în observarea faptelor, strictețea raționamentului, prudența generalizărilor intervin pentru noi, ca elemente obligatorii ale eleganței intelectuale în general. Și precizia și strictețea sunt fără îndoială daruri ale spiritului științelor exacte. De altă parte însă, cultura generală are și a se apăra de încălcări ale spiritului geometric.

Se formase odinioară, sub prestigiul nou și amețitor al științelor naturii, un soi de pozitivism literar. S-a vorbit pe atunci emfatic de istorie științifică și de critică științifică, care în excrescențele lor foiletonistice se arătau foarte bățoase. Copilăriile acestea s-au potolit, ca multe altele.

Din științele naturii am învățat, în toată extinderea lui, conceptul mobilității eterne și am înțeles relativitatea oricărui moment al vieții.

Dar aceste încheieri ale pozitivismului le-a tăiat și le-a îndreptat filozofia critică, reînnoită în sfertul ultim al veacului din urmă. Nu este loc aici să arătăm corecturile pe care acea filozofie le-a adus teoriei și metodei științelor exacte. Pentru științele ce se numesc istorice sau morale, cunoașterea «geometrică», adică legiferarea matematică și interpretarea mecanistă, nu sunt valabile. Cunoașterea omului revine, în supremă instanță, spiritului pe care Pascal l-a numit l’esprit de finesse. Pentru delimitarea curată, în metode și în intenții, a științelor fizice și matematice față cu științele morale, învățătorii timpului nostru se arată a fi Bergson și Fichte.

După o terminologie care unora le poate părea prea veche, câmpul disciplinelor istorice și morale este domeniul libertății. Se preferă astăzi, probabil, a vorbi aci de spontaneitate și autonomie. Asupra înțelesului, desigur, îndoială nu poate fi. Este vorba doar de viață în formele ei cele mai complexe: viața omului înălțat peste nivelul existenței zoologice.

Oricât loc s-ar face interpretării mecaniste a vieții specific omenești, rămâne fix punctul în care se impune imperativul voiosului Homunculus, când sparge retorta în care-l ținea captiv pozitivistul Wagner : Dasein ist Pflicht, sei’s nur ein Augenblick!

Ne apare aici momentul eruptiv al scopului.

Viața propriu omenească nu poate fi interpretată complet fără o dogmatică oarecare. Și apoi viața nu se oprește la interpretare: viața se cere trăită.

Forma generală a trăirii este lupta. Se dă această luptă între afirmări sau negări ireductibile, incarnate în indivizi, organizate în grupuri, naționale sau sociale. Cuvântul istoric al lui Luther: aci stau și nu pot altfel, e formula însăși a războiului, latent sau patent.

Convingeri, credințe gusturi reprezintă spontaneități înverșunate. Ele izvorăsc din dispuneți în definitiv misterioase ale cmului la maximum de vitalitate. Cel ce făptuește, nu cunoaște mustrarea de cuget, zicea Goethe. Se pcate zice, cred, cu egală dreptate: cel ce făptuește, ia asupră-și o responsabilitate infinită. Făptuird, omul ia loc în seria fără capăt a motivelor și a efectelor.

Fiecare epocă își are deosebita sa legătură cu Dumnezeu, scrie înțeleptul istoric Ranke. Auzim în această vorbă, deopotrivă, ideea relativității istorice, dar și dogmatismul vital sub imperiul căruia trăim întrucât suntem oameni deplini.

* * *

Natura este fundamental aristocratică; întru aceasta, cultura se conformează naturii.

Oricare ar fi eventual vicisitudinile existențelor individuale, oricum ar fi carierele, urcușurile, gloriile realizate printr-o selecțiune deandoasele, - vremea spulberă pseudovalorile cocoțate, și substanța vie și nobilă a culturii se curăță de dânsele. Ciupercile parazitare pot mâzgăli trecător copacii mai bicisnici; pădurea biruie și rămâne. Nu diploma, nici cinul nu hotărăsc în viața culturii, ci nu mai rodnicia, vigoarea de calitate superioară, daruri prin care Dumnezeirea voiește a se comunica unei epoci.

Orice act de cultură este determinat local. Inevitabil cultura este națională și socială. În cadrul acestor determinări stă garantată autenticitatea producției în cultură. Un localism esențial este semn al vitalității spirituale însăși.