Ienăchiță Văcărescu (Ion Pillat)
Lăsând în vremea veche și stareț și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică
Și navighează noaptea cu luna: proiector,
Avându-mă pe bordu-i ca singur călător,
Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi-se oprise casa pe țărmul altui veac.
....................................................................
În jurul meu nimica nu se schimbase, dar
Sosea cu zarvă mare, rădvan de Hospodar,
Cu arnăuți la scară, cu mumbașiri călări,
Cu cai din Crâm, în goană, suflând foc viu pe nări...
Plesnesc cu trosnet bice și surd pocnesc pistoale
În țărnă cad cu fruntea țărani cu piepturi goale
A tras în dreptul casei rădvanul sub copac.
Coboară Banul Mare, pe cap cu-nalt calpac,
Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept,
Și barba-i castanie îi fâlfâie pe piept.
La nimeni nu se uită, posomorât, mahmur,
Și de sub blănuri scumpe de jder și de samur,
La brâu îi vezi hangerul smălțat cu pietre rare.
ÎI suie slugi plecate ținându-l de subsuoare,
Îi trag cu grijă cizma, papucii îi aduc,
Îi pun în mâna-i albă mătănii și-un ciubuc
Cu imamea de fildeș și lemn de iasomie,
Și până-n filigene cafelele să vie,
Smerite îl așează pe un divan turcesc.
— Plecat mă-nchin în fața-ți, slăvite Văcăresc,
Tu, ce-ai lăsat în țară ca sfântă moștenire,
Urmașilor: o pildă — și patriei: cinstire.
În Mai, când luna nouă își strecură caicul
Prin pomii mahalălii, privea mirat calicul
La calul tău cel negru trecând trufaș, în trap,
Cu șea suflată-n aur pe verdele-i valtrap.
Doi robi arapi, în urmă, fugeau cu bețe-n mâini
Să-ți apere pulpanul caftanului de câini.
Descălecai, în grabă, sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii în-naltele uluci,
O mână nevăzută, din dos, trăgea zăvorul,
Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvorul
Cu lună ce pe masă îți întindea ca dar
De borangic de raze un nepătat ștergar...
O fată, lângă tine, -n șalvari și fermenea,
Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea,
Pe cari în dungi de umbră juca al genei fir,
Purtă în păr surgiucul cu piatră de safir.
Părea, ținând o roză în mână, sub turban,
Sultana rătăcită a unui vers persan...
Și tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barbă,
Mai grav ca mortul care se scoală de sub iarbă,
Asculți oftând cum cântă de-o biată turturea.
Taraful, melodia în taină o reia,
O-nalță ca o minge vrăjită și o lasă
Să cadă în tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă.
Pe rând lăuta, cobza și naiul, o descântă...
Și dragostea ș-aleanul iubitei care cântă,
În vis ca într-un scutec te-nfășură treptat...
Din somnul tău de piatră, de ce te-ai deșteptat
Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață
Căci cine mult iubește, în groapă nu îngheață,
Și cine mult suspină, și după moarte-i viu!
Și el, ca pentru sine, răspunse: Nu mai știu
Departe mi-este veacul și vremea ta mi-e grea...
Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea,
Și-n umbră dacă piere zăresc ca o lumină
O floare — numai una — ce arde în grădină.
E turturea, e floare, nălucă e?... nu știu
De n-o culeg, se strică — și moare, de o țiu.
O lacrimă, prelinsă pe mătăsoasa-i geană,
Îi tulbură privirea picând în filigeană...
Și glasul lui se stinse ca glas de muezin
Prin somnul cel mai dulce când zorile revin
Din drumul lor în noapte...