Imn pentru soare

 

Eram singură. Mi-aminteam nisipul
în care mi-apăsam mâinile reci și chipul.
Cât a trecut?
Soarele m-a privit, zeul temut.
Și ridicându-mă ca și alte ființi,
cu buze fierbinți,
am cântat:
fii lăudat, soare…
Arborii, ființele nerăbdătoare
repetau ca ecoul trezit:
și fii slăvit...

Apoi verdele câmpului,
cântecul adânc-al pământului,
imnuri pentru soare, sonore,
laude, pământești-aurore
și curcubeie
strigau:
cine-ar putea să steie
înaintea ta dintre zei?
Biruită-nchideam ochii mei
plini de umbră. Plecam
fruntea-n amurg și-așteptam
răcoroasa noapte.
Ca mine, multe rodii prea coapte
sufereau în lumină.
Suntem oarbe. O, prea senină
ni-i carnea și sângele sfânt.
Soare, nu ne privi, pulbere suntem și pământ!

Astfel, imnul se făcea rugăciune.
Văile bune,
pline de ceață-ale pământului
ne primeau pe rând,
odată cu sfârșitul cuvântului,
oarbe, cântând.