Imnuri pentru pământ

 

Acum vreau să cânt
imnuri pentru pământ,
păduri și izvoare.
Străvechea ta laudă, soare,
îmi arde buzele. Toate
plantele răspândesc visuri ciudate.
Răcoarea nopții, stelele nestinse,
într-un cuvânt le-aș voi cuprinse.

Dar mai bine s-ascult.
Oare n-am fost și eu un arbore mai demult?
Și astăzi nu-s tot materie?
Forme pieritoare, vise, puzderie,
de unde veniți?
Laudă oricum, laudă ție,
natură și forță vie
mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți.

Tu care-ai născocit soarele,
umbra și apele,
și numai odată mișcând pleoapele,
stelele, strălucitoarele...

Ai creat spațiul,
ființele chinuite de nesațiul
vieții,
mările licărind îndărătul ceții
celei dintâi,
amiaza de foc
și-nfloritele pământului văi.
Apoi, după larmă și joc,
somnul cel bun al morții.
Tu, ca o mamă stai îndărătul porții.
S-a-nserat. Se-ntorc risipiții copii,
și tu-i primești în câmpiile liniștite,
ființe-obosite, ființe-obosite.