E calm dimineața, n'auzi nici un șopot,
Un calm potrivit cu o calmă durere,
Din când in când numai o frunză ce piere
Căzând veștejită, e singurul zgomot.

E calm peste codrul ce’n zare se pierde,
E pace adâncă și jos și'n tării,
Pe rouă și pe funigeii — argintii
Întinși peste fondul de aur și verde.

E calm și lumină pe'ntinsa câmpie
Și toamna se lasă pe miriști, pe sate,
Pe’nnalte biserici, pe deal, peste toate,
Pân’colo departe la marea-argintie.

Un calm stăpânește profund toată zarea,
Vr'o frunză’nroșită stă gata — a cădea.
Și dacă e calm și în inima mea
E calmul ce mi l-a adus desperarea.