Incantații/I.

 

Izvorul acesta felin printre mădularele bruște,
Va desface o perdea peste fotoliile de valuri,
Cu șerpii, focuri virtuale, în iarbă să ne muște
În timp ce omoplatul e un caval de lutru.

Poate din ghețari, poate din vorbele plăpânde,
Poate din vântul ca un papagal în sămânța pleznită,
Din marinarul poate prin aurora blândă,
Sau din acești centauri veniți în scurtă vizită,

E răsuflarea ’n gratii, ca un balcon în baltă,
Dar fusele prin lună, distilează veninul,
Spre care timpul urcă în forma lui mai caldă
Și ’n pâlnia de ecouri, țipătu-și scurge vinul.

O! Frumoșii cercei uitați pe masa verde a oceanului,
O! Genunchii tăvăliți în chiote și ’n polcă,
Și zarea desenată cu mustul strâns în vedre,
Când arborii de sare au evadat din ocnă.

Să te întorci ca silueta unui minaret, ca o pirogă,
Și inima ’n bocalul cu mosoare și ace,
Privirea când lucește ca o piele de focă,
Își duce somnu ’n lebezi și ’n cântec pân’ la cer.

Ploaia. Pe urmă toamna, luceferii ca bumbii,
Între oasele clănțănite în paharul cu ceai
Între maelstromuri calde și ’ntre fiorduri umbli
Și visul îți adoarme în lanțuri ca un caic.

Cu evocări orașul, flașneta ca o creastă
De păun încă vie pe mâinile tăiate,
Plimbarea în memorie ca o mireasă ’nceată
Când o liniște udă a năvălit în haite.

Dar ochii mei sunt aici: doi câini de vânătoare,
Savana răscolită de unghiile din raze,
E țipătul, în râul blond, al înotătoarei,
Lumina strânsă ’n vasele de pământ arse.

E șopârla ieșită din crăpătura amiezii,
E strălucirea turlei prin calcar și metale,
E aburirea ’n ceasul de odihnă a cirezii,
E pasărea, iubito, pe silabele tale.

E trecerea fantomei prin lampa familiară,
Cu nemișcarea frunții pe-o carte, pe o apă,
Prin lujerele plânse, când sângeră o vioară,
Și-un ocean de sticlă ți-alunecă sub talpă.

Otravă scumpă ’n glasul și ’n viziunea lină;
Și plantele marine care au ghicit cristalul,
Când gâtul își aprinde colierele și balul,
Pe lacul – gând obrazul tău – lebădă – să vină.