Incantații/III.

 

Un braț alunecă, dar celălalt se desface
Ca un șoim, ca un joc de cărți, ca o pălărie
A oceanului; în mâini, inima încă vie,
Meduza e, din fruntea și clopotul de alge.

Genunchiul tău, aici, pe o cenușă de bufnițe,
Sângele alb al gheței, în pupilă-i păunul,
Când în odaia de alături șerpii luminii mor în oglinzi,
Când osul schimbat în goană chiamă strămoșii la vânătoare.

E așteptarea pe câmpurile de oțel ale răsuflării,
Când am fost câinele flămânzit căutându-și stăpânul,
E viziunea strânsă cu tacâmurile verii,
E o cazarmă săpată pe mânerul unei zile.

Orice pântec: un cimitir de statui viitoare,
Și peste mine au trecut roțile destinului și peste tine,
Amândoi am întins palmele după frunzele gerului,
Am mușcat paharul revoltei, ne-am sângerat gingiile.

Corăbiile ca melcii trec prin calea laptelui,
O acvilă sărutul de ghips când se fărâmă,
Aceeaș viață e ’n noi asemenea cu-o râmă
Tăiată ’n două. Și în genele tale sucombă albatroșii.

Dar eu am fost în mansarde, singuratecul, tristul,
În spitale agonizantul privind depărtarea prietenilor,
Am fost haimatlozul fugar dorind lampa familiară,
Am fost fata părăsită, înebunită de absența iubirii.

Frumusețea ta pocnește ca o orhidee uriașă,
Și aerul se umple de tine ca ochiul cerbului de izvoare,
Mâna e o flacără și vocile sunt arse,
Când paloarea ta e colierul dela gâtul ecoului.

Mi-am trăit vinele și a curs beteala de suferințe:
Am recunoscut fochistul muribund sub cabinele luxoase ale transatlanticului.
Am stat cu falitul fraudulos pe banca anemiei,
Am încercat dantura lacătelor,
M’am zvârcolit în insomnia purulentă a închisorilor.

Și am venit spre tine cum grindina spre ringlodă,
Cum bucățica de dinamită spre accidentul de cale ferată,
Cum oceanul spre urechea fină a scoicilor,
Cum din primul vers ești prezentă în această odă.

Cum trupul ca o noapte mi-e sfâșiat de stele,
Cum tu îmi știi minciuna, neliniștea, iubirea,
Cum un păianjen doarme sub piatra aurorei,
Cum sângele ca un păstrăv se-ascunde sub bolovanul roșu al inimii.