Incantații/XI.

←X

Incantații de Ilarie Voronca XI

Cu inimile albe învăluite ’n lună
Și cerul prin vitralii ca o plantă de apă,
Cu liniștea mărită cu-o tremurare ’n strună.
Când un clavir deșiră mărgelele pe clape,

Pereții devin păsări atunci între cristaluri
Cu oboseli căzute, ca nuferii, ’n mătăsuri,
Cu urmele ’n nisipuri de-amurguri și de valuri,
Cu-acea suavă tihnă ce n’ai puteà s’o măsuri,

Obrazul tău alături de-al meu, ca două glastre
Din care respirația e floarea luminată,
Și sângele târâște căderile de astre
Prin vinele ducând spre inimă rămășițele zilei.

Prin iubirea mea în iarna ca un drumeț fluid
Când lunecă o barcă de sticlă în legumă,
Prin iubirea mea în toamna ca un țipăt suit
Din generoasa vrană până ’n stelara spumă,

Prin iubirea mea în vară sau în primăvară,
Ca un foc de popas la subțioara colinei,
Când somnul se trage înăuntru ca o scară
De mătase, și numai noi rămânem pe balconul cântecului.

Ascultă, o lumină bolborosește ’n plită,
Buchetele de lebezi în cupele zăpezii,
Din marmora iubirii știu vocea ta cioplită
Știu tâmpla aplecată pe umărul amiezii,

Vom lunecà pe-aleie ca o zi încă nehotărîtă
Cu porțile în aburi prin parcul din memorie
Figura la fereastra unui fulger tărâtă
Tristețea ca o brumă pe-amurgul din podgorie.

Dar în artere planează bufnița de mâine,
Ca ’n curțile cu păsări umbra unui erete,
Un schelet se mărește în liniște, în pâine,
Arbori ating lumina nesiguri pe-un perete.

Știu; un început de toamnă cu-o potolită bură,
Degetul mai încearcă trecutul zvon pe coarde
Și o cenușă îneacă descântecul pe gură
Mâinile se ’ncleștează pe nevăzute toarte,

Păduri halucinate ca herghelii ’n crepuscul,
Și țevile de sânge în cântec se vor sparge
Poteca prin tufișuri e ’n respirație fluxul,
Și-i inim’ albatrosul răpus între catarge.

Dar pe brațul tău ziua suie ca o mânușă
Și frumusețea-ți cântă prin viorile de ghețuri,
Ca un dulău minunea ’ncolăcită ’n ușă
Trecutul ce se-așează cu noi odată ’n jâlțuri,

Sunt cheile de păstrăvi ce-au descuiat pârâul
Privirea ca un ivăr tras peste auroră,
Cu berzele de-odată e ’n migrațiune grâul,
E cântecul de sare ce-l spintecă o proră.

Amândoi plutim peste lucruri ca o deplasare de aer
Și frumusețea ta e-aceeaș în torentele fierbinți ca și în trâmbițele frigului,
Cu-o atingere dai viață plantelor, animalelor,
Și ’n cursa unui țipăt se prinde vulpea albastră a tăcerii.

E umbra revenită în dimineață, în seară
Obrazul care ’nchide, harbuz, o prospețime,
E depărtarea, vie de-odată pe ghitară,
E beteala visului prelungită în trezie.

Sunt peisagii ’n haite urmându-ne ca lupii
Sticlind înspre conacuri pupilele din struguri
Profilul, verighetă, găsit în fundul cupii,
În brazdele din inimi cuvintele ca pluguri.

Ești tu în cartea ’nchisă, în cartea viitoare,
În sunetul ce încă n’a poposit pe buză,
În apusul ca un cerb târît prin vânătoare,
În panglicele toamnei trecute prin meduză.

Ești tu în perindarea de anotimpi, de roade,
În tulburări de Marte, în chiot de Septembre,
Pe violoncelul serii când șoaptele sunt coarde
Și-o amintire urcă luceafăr din tenebre:

În oglinzi, cu plute
Ducând copaci de tăcere,
Prin zvonurile multe,
Acord, urechea te cere

În cutele luminii
Rămase ca o culoare,
În vitrina colinei
Cu ceasornicele de soare

Cu plopii ’n legănare
În viziunea frustă
Trecând prin calendare
Și prin belșug lăcustă,

Pe degete cenușă
Din tot ce furăm noi
Prin tril lucind în gușă
Defunctele ploi.

Vor mai mustì podgorii
Sângele, năpustit, troică,
Și ’n anotimp cocorii
Vor auì ca ’n scoică.

Slovele în răsfrângeri
Vor mai păstrà păunii,
Se vor zmuncì în plângeri
Lacătele furtunii,

Iradiere, spumă,
Pe ugerul de fulger,
Vis îmbibat în humă,
Mireasmă dreaptă ’n luger,

Marmora prelungită
Prin somn de nemișcare,
Zăpada adâncită
În zbor, purificare,

Fii fermecata buclă
A păsării în oră
Pe umărul meu culcă
Tâmpla de auroră,

Prin lacrima potecii
Privire în vibrație
Și prin poem în vecii
Vecilor, incantație.