Inimile mulțămitoare

 

Persoanele

OCTAVIE, maior în oastea împărătească

IULIE, fiul său

CORNELIA fiica sa	fiicele sale
EMILIA prietina acestora

QUINTILIAN, profesorul lor de casă

DIONISIE, un corporal bătrân credincios a casei lui Octavie

[MILȚIAD, fiul mai mic al lui Octavie].

ACTUL I-LEA

Scena 1

(O casă din care ies două uși în odăile de cătră o parte și alta) QUINTILIAN, IULIE, CORNELIA, EMILIA

IULIE (ține o carte amână și citește cu glas).

CORNELIA (are niște note dinaintea sa și să cearcă să cânte cu Emilia): Să cercăm cu toții acuma această arie frumoasă. (Horul cântă.)

QUINT[ILIAN] (după ce tac și Iulie iar începe să citească): Încă mai este vreme până la ceasul de învățătură. Petreceți-vă până atunci. Eu trebu[i]e să mă despart pe câteva minuturi și am nădejde că, nefiind eu de față, voi vă veți purta bine.

CORNELIA: Nu fii îngrijat, domnule, de nimic. Noi nu ne vom depărta din această casă. Aici vom arunca pila. Cu aceasta nu e nici o primejdie.

QUINT[ILIAN]: Bine. Dar să nu vă prea înf[i]erbântați jucându-vă.

IULIE: Astăzi n-avem grijă că vom asuda. Ziua este răcoroasă. Pare că e hotărâtă să ne jucăm noi.

QUINT[ILIAN]: Așa este, dacă v-ați juca voi cu cumpăt și n-ați alerga ca și vorburile. Dar eu cunosc pe bunul meu Iiulie. Când va trece el măsura, atunci sorioara lui, Cornelia, îi va aduce aminte că tot ce e prea mult este stricăcios. Mă duc... însă cu acea încredințare că voi nu veți urma nici un lucru neplăcut.

EMILIA: Însă la ceasul hotărât vei avea bunătate a ne chiema. Căci știi, domnule, jocul nostru câteodată e cu sgomot și... uităm să numărăm câte au bătut!

QUINT[ILIAN]: Bine. Eu voi veni să vă duc. Rămâneți în pace. (Merge.)

Scena 2

CORNELIA, IULIE, EMILIA

IULIE: Să cercăm care va putea arunca pila mai de multe ori una după alta, fără să o scape la pământ. Începe tu, Cornelia. Apoi, tu Emilia. Eu să văz care va fi mai harnică din voi!...

CORNELIA: Numa, tu Iulie, să nu ne porți pe noi, după cum îți este obiceiul. Să nu ne stai în cale împed[i]cându-ne. Așa nu ne jucăm.

IULIE: Eu voi sta zece pași mai departe de voi, numărând aruncăturiie voastre. Vreați așa?

CORNELIA (bate pila): Una... două... trei... patru... cinci... șase ... șapte... opt... O, ce pilă neghioabă!... De nu mergea în părete, o mai aruncam de zece ori.

IULIE: ție să-ți afli de vină pentru ce ai aruncat-o într-o parte, Acum e rândul Emiliei. Să fii încredințată că te va întrece.

EMILIA: Nu cânta de biruință până nu ai biruit. Cel care se sumețește, tot târziu și rău plătește. (Aruncă.) Una ... două ... trei... patru ... cinci (Scapă.)

CORNELIA: Cum ți se pare, frățiorule? Care am biruit? Acum e rândul la tine.

Scena 3

DIONISIE și cei mai dinainte

DIONISIE: Bună ziua, coconașii mei! Așa zi veselă aveți dumniavoastră astăzi? Pila sboară ca glonțul de tun. Cu acea deosibire, însă... că aceasta nu rănește, nici nu omoară.

Pruncii cu toții: Bună ziua, bună ziua, bunule bătrâne!

DION[ISIE]: Nu vă stricați jocul, coconițelor ...

EMILIA: Dar dumniata vei vrea să grijești în sală, și noi îți stăm în cale.

DION[ISIE]: Nu face nimic. Până vă petreceți dumniavoastră, eu voi lucra altceva.

IULIE (aruncă pila): Ba știi cum, bătrânule bune? Să ne povestești ceva din bătăliile făcute cu taicăl nostru, când erai la armie.

DION[ISIE]: Hm!... hm!... Când eram la armie, atunci trăiam noi zile frumoase! Când ploua preste noi gloanțe de tun și mulți dintre tovarășii noștri viteji mușca țărâna... iar alții, cu capete sângerate sau cu mădularele tăiate cădea supt picioarele cailor... Pentru nimini nu-mi era mai groază ca pentru domnul tatăl dumneavoastră, care pe acea vreme era căpitan la scadronul nostru. Oh, cum sta bărbatul acesta nemișcat ca zidul, în mijlo­cul grindinei de glonțuri!

CORNELIA: Oh, bunul nostru tată! Doamne păzește-l și de aci înainte de toate primejdiile!

DION[ISIE]: Să-l păzească Dumnezeu, că e vrednic. D[omnul] maior să purta cu noi ca un tată cu fiii săi. Pe lângă aceea, atâta era de inimos și de viteaz, încât pilda lui ne înf[i]erbânta pe noi toți. Tot scadronul era gata a-și da pentru dânsul viața și sângele. Cu bucurie mergeam noi în foc pentru el.

IULIE: Dar în primejdia de la Abemberg nu s-a întâmplat nici o nenorocire cu iubitul nostru tată?

DION[ISIE]: Mulțămită ceriului, nimic nu i s-au întâmplat. Nici un fir de păr nu i s-au smintit. Gloanețele sbura împrejur de dânsul fără să-l atingă. Ca și cum ar fi avut sfială!... Și când am fost orânduiți noi la lupta acea sângeroasă, dumnealui s-a întors de-acolo nevătămat, fără nici o rană, deși chivăra îi fu spartă cu două gloanțe.

EMILIA: Dar dumniata, Dionisie, ieșit-ai din lupta aceasta nevătămat?

DION[ISIE]: Eu n-am fost așa norocit, buna mea coconiță. Eu mă oșteam necurmat lângă domnul mieu căpitan și puserăm făgăduință să-i apăr viața cu trupul mieu. Când alergam noi împotriva tunarilor ce ne strica foarte, veniră dragoni franțăzești, spre ajutoriul lor. Se dezvăli o luptă f[i]erbinte. Trăsnete și fulgere! Mergea treaba pentru viață și moarte. Călăreții, tovarășii mei, făcură minuni de vitejie. Dar numărul vrășmașilor era îndoit. Noi ne luptam cu bărbăția leilor. Eu nu mă depărtai de lângă domnul meu căpitan, care, cu sabia strânsă, își făcea drum sfâșiind înfrico­șat în toate părțile. Un dragon franțozesc aruncă o lovitură spre capul căpi­tanului meu. Eu o sprijinii cu sabia mea și căpătai o rană. Iată locul rănit. (Arată la mână.) Căpitanul meu fu scăpat, dar eu am rămas fără armă. Camarazii mei mai pe urmă apăsară pe vrășmași, până când au luat fuga.

CORNELIA: De mii de ori mulțămită, sdravene Dionisie, pentru scăparea tatălui nostru! Semnul acest de rană la mână-ți ne va aduce nouă aminte totdeauna, cu ce îți suntem datori.

EMILIA: Dar mai înfocată a fost bătălia de la Wagram, cum ne-ai mai spus și altă dată, când tatăl nostru se afla în primejdie și mai mare.

DION[ISIE]: Așa e, tinerică coconiță! Aceea fu o zi f[i]erbinte și sângeroasă. Groază și cutremur! Gloanțele sbura împrejur, ca și când ar fi ploat din ceriu. Reghimentul nostru sta în aripa stângă. Aceasta începu spre seară să îngădu[i]e, trăgându-se îndărăpt. Vrășmașii năvălea din toate părțile, o divizie de husari fu orânduită să apere o parte de artilerie, ce se trăgea într-o parte. Colonelul nostru, un răsboinic de nu lesne s-ar afla părechea, căzu în câmpul sângiurilor. Sdravănul nostru maior — căci atunci câștigă rangul acesta! — tatăl d[umnea]voastră, ne dusă înaintea năvălitoriului împotrivnic. Deodată întâmpinarăm un număr mare de vânători frâncești călare. Ei năvăliră asupră-ne cu iuțală mare. Noi ne apăram ca desnădăj­duiți, nemișcându-ne din locul apucat. Atunci calul domnului maior căpătă două gloanțe deodată, în piept, și să răsturnă la pământ. Mai mulți vrășmași să aruncară asupră-i, în minutul când vrea să să ridice de supt trupul calului. Eu mă repezii cu sângiosul meu parip în mijlocul lor, tăind cu sabia în toate părțile, încât îi silii să îngrijască de apărarea sa. Doi camarazi de ai mei îmi grăbiră spre ajutoriu. Cu o lovitură trântii pe [un] vânătoriu după cal, iar cu alta rănii pe al doilea, încât fu silit să-și caute scăparea în fugă. Calul mortului îl oprii, mă aruncai pe el, iar pe al meu îl dusei domnului maior. Dar în minutul acela o pușcătură de pistol îmi săgetă obrazul drept, făcându-mă schilav pentru totdeauna. Rana nu mă durea, căci viteazul meu maior era scăpat. Vânătorii vrășmășești fuseseră alungați și artileria au apucat [a] înainta fără nici o împ[i]edecare.

IULIE: Ce jale-mi este că dumneata te-ai schilăvit apărând pe tatăl meu!...

DION[ISIE]: Cea mai mare jale pentru mine este cum că prin aceea m-am făcut nedestoinic pentru slujba militărească. Am plâns ca un prunc când m-am despărțit de tovarășii din scadronul meu. Dar domnul maior a știut să verse balsam în rana mea. «Dionisie, corporale viteaz ce ai fost — zisă cătră mine — tu mi-ai scăpat viața și ai plătit-o prea scump. Eu știu cu ce îți sânt datoriu: frumoasa ta faptă o voi da în cunoștința generalului, ca pieptul tău să fie împodobit cu medalia eroicească. Îngrijește pentru vindecarea ranei tale, iar pentru viitoriu nu te supăra nimic. Eu îți voi răsplăti scumpa ta slujbă.»

CORNELIA: Și bunul nostru tată și-a împlinit făgăduința.

DION[ISIE]: Dar, coconiță bună, aceasta o a împlinit. Dumnealui m-a recomăndat la dohtori, m-a ajutat cu bani și m-a băgat în spital. Iar mai pe urmă m-a trimis aici, la curte, spre a-mi petrece în odihnă zilele vieții mele, câte mi-au mai rămas îndărăpt. Cu toate acestea, una îmi lipsește. De câte ori văz trecând câte un scadron de călăreți, mă apucă suspinuri, pentru ce nu poci să fiu și eu în mijlocul lor!...

IULIE: Pentru aceea îți și petreci așa adeseori cu soldații de la călărime...

DION[ISIE]: Cum să nu fac eu aceasta? Este o nespusă desfătare a să vedea cineva în mijlocul celor de o plasă cu sine. Atunci vorbim noi de toate câte s-au întâmplat în reghiment de la despărțirea mea. Noi numărăm toate luptele și bătăile la care m-am aflat eu. Trecem cu discursul prin toate țările în care au lucit săbiile noastre. Sărbăm numele ofițerilor carii ne-au comăndat.

IULIE: Și atunci să bea câte un păhărel mai mult?

DION[ISIE]: Ce mirare dacă să întâmplă și de aceste în soțietate? Vezi bine, eu îmi hotăresc a păzi cumpătul, dar tovarășii... tovarășii... soție­tatea!... Oh, aceasta fu pricina și în zilele trecute, când încărcasăm cam multișor!... Mi-aș da o palmă eu însumi și aș ședea la profontă trei zile, de aș putea face ne-ntâmplat lucrul acela. D[umnea]voastră știți cum lovii eu atunci oglinda cea mare din sală... încât toată să sfărâmă în bucăți. Păcatele mele! Cum m-am năcăjit eu atunci! Și d[omnul] taică al d[umnea]­voastră cum să aprinsesă asupra mea! De n-ați fi pus d[umnea]voastră rugăminte pentru mine, cine știe ce s-ar fi întâmplat!?...

EMILIA: Taicăl nostru e bun, foarte bun. Dar nimic nu-i este mai nesu­ferit ca beția. Căci, cum zicea dumnealui, beatul nu e stăpân de sine, ade­seori lucrează ca un nebun și, tărbăcit de vin, face lucruri care, treaz fiind, niciodată nu le poate afla de bune. Așadar, nu e de mirare dacă ori de câte ori te vede amețit, împleticind picioarele, totdeauna să mânie foarte. Atunci eu tremur totdeauna pentru starea Dumitale.

DION[ISIE]: Niciodată nu mă va mai afla în astfeli de stare. Aceasta o făgă­du[i]esc și mă îndatorez. Păcatele mele! Eu îmi pui slujba în primejdie... și ce-ar fi de nevastă și de cei patru prunci ai mei, săracii, dacă aș p[i]erde slujba în care mă aflu? De aci nainte voi ști să mă păzesc.

CORNELIA: Am nădejde și eu. Pentru care te și rog, bunule Dionisie, căci ori cât de bun e tatăl nostru, dar când ne-au amenințat și nouă vreo pedeapsă s-au ținut de cuvânt totdeauna, cu strășnicie.

IULIE: Ei, ei, aceasta o am pățit eu mai de curând, când fusei silit să merg flămând la școală, pentru că n-am venit acasă la vremea hotărâtă. Iar în zilele trecute, din pricină că m-am îmbrăcat prea târziu, am mâncat dimineața coajă de pâne uscată.

EMILIA: Dar tu întărâți adeseori pe taica, căci aștepți să-ți poruncească un lucru de două și de trei ori.

IULIE: Ce pot eu să fac, dacă uit adeseori de mine și nu mă pot stăpâni?

CORNELIA: Cuvinte scurte... Nouă ne-ar părea foarte rău dacă ar păți și bătrânul Dionisie de acele de care pățește fratele nostru Iulie, așa adeseori, cu tatăl nostru.

Scena 4

QUINTILIAN și cei mai dinainte

QUINT[ILIAN]: Eu știam că voi veți uita de ceasul școlastic! N-ați auzit câte au bătut?

EMILIA: Fără îndoială, nu. Căci altfel am fi venit la ceasul hotărât.

IULIE: Așa e! Când vorbim noi cu sdravănul nostru Dionisie, atunci sboară și vremea și ceasurile. Dar el și știe să ne povestească nouă de răsboaie, bătălii și lupte... atâtea, cât ceasurile trec ca minutele. De-ai fi auzit numa, domnule, din câte primejdii a scăpat dânsul pe scumpul nostru tată! Și câte a pătimit pentru apărarea vieții lui!... De mă voi face eu vreodată călăreț atunci voi lua lângă mine un asemenea corporal inimos.

QUINT[ILIAN]: Eu știu ce slujbe mari a făcut Dionisie tatălui vostru. Și mă bucur cum că voi le cunoasteți, cercând totdeodată să arătați mulță­mirea voastră cătră apărătorul vieții tatălui vostru. Meritul trebu[i]e să-l cinstim în oricine, măcar de ne este și supus nouă. Și eu cinstesc pe viteazul Dionisie, căci el au scăpat de două ori viața unui ofițer generos și unui tată de familie.

DION[ISIE] (șterge ochii de lacrămi): Aceasta deștaptă un simțimânt desfă­tăcios în inima unui oștean bătrân, când vede cum că meriturile sale sunt cunoscute și așa de bogat răsplătite.

CORNELIA și EMILIA: Noi vom fi prietinele dumitale.

IULIE: Nici eu nu voi rămânea mai îndărăpt decât surorile mele. Dionisie e omul meu. El știe să-mi povestească de tunuri și de gloanță, de granaturi și de bătălii, de atacuri și retrageri. Eu treburile să le învăț acestea din vreme dacă voi să mă fac ofițer sdravăn.

EMILIA: Foarte bine vei face, frățioare! Asta-ți va mai însufla și ție curaj, căci afară de aceea ești cam fricos.

IULIE: Fricos?... Ca voi, care vă temeți de câte o broscuță ce sare pe picioa­re-vă!...

CORNELIA: Broască pe care o ai aruncat asupra mea, fără să prind eu de veste...

QUINT[ILIAN]: Veniți, prunci, în odaea mea. Socotesc că ce ați lăsat astăzi ne-nvățat, prin sârguința voastră veți împlini, fără nici o scădere. (Pleacă.)

Scena 5

DION[ISIE]: Aceasta este adevărat: pruncii aceștia toți au firea tatălui lor. Buni la inimă și prietenoși. Pe lângă aceea, veseli și deștepți. Totdeauna simț o deosebită bucurie când îmi petrec cu dânșii. Dar e vremea să mă apuc de lucru. Am să curăț toate odăile, dându-le lustrul lor. Căci apoi, după prânz are bătrânul Dionisie să meargă la un ospăț. Vechiul meu tovarăș de arme vameșul Răducanu să însoară astăzi. De acolo n-o să rămân eu. Aceasta ar vătăma pe acel răsboinic. Aici va fi adunare bună și vin sănătos. Fulgere de tunuri! Hm! Butoiul cel cu vin de [1]834 cine o să-l guste? Dar Dionisie, păzește-te ca să nu sugi prea peste măsură!... În zilele când făcui neghiobiile acelea groase, beat fiind, mi-a amerințat d[omnul] maior că-mi va da drumul. Asta n-ar fi prea bună!... Și el ce zice, și împlinește.

(Cortina cade)

ACTUL II-LEA

DIONISIE (beat, umblă prin sală cu o sabie ce vrea să o curețe și nu-și află locul): Zău, ce este în stare să facă un soldat bătrân! Toată noaptea la ospăț vesel și voios și totuș[i], dimineața timpuriu, la lucrul său. Un husariu sdravăn poate bea toată noaptea, și totuș[i] dimineața să se afle la postul său... Acum mă apuc în grab de lucru, ca să isprăvesc până nu vine d[omnul] maior. Dânsul are ochi ageri, și lesne ar putea cunoaște că eu m-am uitat prea mult în fundul păharului... Dar ce să mai zic? Vinul cel de '834 era bun de tot. Închinăciunile încă nu mai avea capet... Fulgere și trăsnete!... Astăzi sunt aprinse toate vinele mele! Hm! Asta face vinul cel de '34! Astăzi aș vrea să fiu iar la scadron, comăndat de atac asupra spulberaților frânci. Cum aș mai măcelări cu sabia între vrășmași! Capetele lor ar sbura ca niște căpățâni de varză. (Dionisie, la cuvintele aceste, ta[i]e împrejur cu sabia și lovește vasul de porțelan dinpreună cu portretul de pe costăn, încât amândouă cad în bucăți. Stă ca lovit de trăsnet și să desbeată pe jumătate.) Pentru Dumnezeu, ce făcui? Porțelana și portretul tatălui d[omnu]lui maior e în bucăți! ... De va intra d[omnul] maior în minutul acesta și va vedea nenorocirea!... Vai de capul meu!... Sunt p[i]erdut! Slujba mi-am p[i]erdut-o! Ce o să fac cu nevasta-mi și cu copiii? Dumnezeu să-mi fie îndurătoriu!

Scena 2

CORNELIA și IULIE (năvălesc înspăimântați în sală): Ce s-a întâmplat, Dionisie?

CORNELIA: Pentru Dumnezeu!... Porțelana și portretul moșului e dumi­cată în sfărâmituri! Tata l-a ținut acesta ca un suvenir prea scump pentru sine. Și acum e prefăcut în nimic!

DION[ISIE]: Fie-vă milă de mine! Eu am făcut totul fără voia mea!... Aș vrea să văz pământul surpat cu mine! Nu știu să-mi ajut!... Dacă va vedea d[omnul] maior stricăciunea, ce-mi va face mie!... Blăstămata de nuntă!... Blăstămatul vin de '34!... Dacă priveghează cineva toată noaptea lângă cana cu vinul, dimineața rămâne tărbăcit, neputându-se stăpâni pe sine... Ce să fac acuma? D[omnul] maior, cum mi-a fost amenințat, mă va alunga din curtea sa. Atunci pot să pornesc a cerși, cu femeea și cu pruncii.

IULIE: Dar cum s-a întimplat această nenorocire?

CORNELIA: Acuma nu e vremea a întreba de aceste. Trebu[i]e să ne socotim în grab cum să ajutăm bietului Dionisie.

DION[ISIE]: Mie nu mi să mai poate ajuta. Eu sunt p[i]erdut, cu femeea și cu pruncii!...

CORNELIA: Nu desnădăjduiți. Doar voi afla eu ceva mijlocire. (Stă pe gân­duri.) Dionisie, d[umnea]ta ai scăpat viața tatălui meu. Acum e prilejul de a-ți răsplăti slujba cea mare. Departă-te în minutul acesta din sală, până nu vine tatăl nostru. Eu și Iulie vom lua vina asupră-ne, cum că noi am stricat toate. Grăbește! Nu întârzia, altfeli nu-ți putem ajuta.

DION[ISIE]: Aceasta eu nu o pot suferi, ca d[umnea]voastră să pătimiți pentru mine, fiind nevinovați.

CORNELIA: Noi vom ști să îmblânzim pe taica, încât să nu ni să întâmple nimic rău. Grăbește!! (Împinge pe Dionisie de spate, scoțându-l afară.)

Scena 3

CORNELIA, IULIE

IULIE: Săracul Dionisie! Dar, sor[ă], ce vreai tu? Tu ai întreprins ceva ce nu vei fi în stare a săvârși. Nici tu nu vei putea suferi mânia tatălui nostru. Mai pe urmă, vei mărturisi cum că noi n-am făcut paguba, și atunci Dionisie tot nu este scăpat.

CORNELIA: Aceasta să mi-o încrezi mie. Numai tu să nu ne vinzi. Numa mânia cea dintâi a taichii e de temut. Acuș iar să domolește. Și noi numa puțină vreme vom avea să suferim. Fii inimos, iubite frățiorule! Fă aceasta pentru bătrânul Dionisie, pe care tu totdeauna l-ai prețuit.

IULIE: Eu voi cerca, de voi putea, să tac și să sufer. Dar de mi se va rupe inima, atunci nu făgădu[i]esc nici una nici alta.

Scena 4

QUINTILIAN și cei mai dinaiate

QUINT[ILIAN]: Eu gândeam că sunteți până acum în grădină la cafea, și încă tot aici vă aflu!... Dar ce văz? Frumosul vas, în bucăți?

CORNELIA (să arată cu totul întristată): Aibi milă de noi măcar domnia ta!... Nenorocirea o vezi ce s-a întâmplat. Numai nebăgarea de samă e de vină la aceasta.

IULIE: Fie-ți milă de noi și ne ajută, domnule! Ce va zice taica? Să va mânia și ne va pedepsi...

QUINT[ILIAN]: Cum nu să va mânia, când își va vedea lucrurile care le cinstea ca niște moaște, sfărâmate în bucăți?

CORNELIA: Nu s-a întâmplat cu voia hotărâtă. Când este să să întâmple o nenorocire, e[a] vine fără voia omului.

QUINT[ILIAN]: Fără îndoială, jucându-vă cu pila, ați fost prea spulberați, și așa [ați] trântit vasul și portretul la pământ.

IULIE: Cum s-a întâmplat, nici însuș[i] noi nu știm. Destul de trist pentru noi că s-a întâmplat... Acum ne rugăm că măcar domnia ta să nu te întărâți asupră-ne. Ci mai bine, ca și până acum, să fii mijlocitoriu pentru noi la tatăl nostru. De-ai putea domnia ta să citești înlăuntrul inimii noastre, te încredințăm că pre lesne te-ai împăca cu noi.

CORNELIA: Nici taica n-ar fi mănios de-ar putea privi înlăuntru.

Scena 5

OCTAVIE: în zădar aștept eu după voi în grăd[ină]? Pentru ce întârziați așa îndelungat? Ce este aceasta?... Porțelana cea frumoasă, sfărâmată! Cine a făcut aceasta?

CORNELIA și IULIE: Iartă-ne iubite taică! Nenorocirea s-a întâmplat...

OCT[AVIE]: Așa e, s-a întâmplat. Și, cum să pare, prin spulberatele voastre alergături prin sală. Nu v-am dojenit destul de mult?

CORNELIA: Taică, taică, iubite taică, numai să nu fii mănios pe noi! De-ai ști cât de rău îm[i] pare mie?!...

IULIE: Și cum tremur eu încă și acum din toate mădulările!...

OCT[AVIE]: Părerea de rău vine la voi totdeauna prea târziu, și vouă nu vă folosesc dojenele. O astfel de stricăciune mare ați pricinuit voi iarăși numai prin alergăturile voastre! Asta e prea de nesuferit. Mergeți din ochii mei, voi prunci spulberați, neascultători! Singur strășnicia e în stare să vă îndrepte pe voi. De astăzi încolo, nu vo[i]esc să vă mai văz, până când nu voi avea dovezi destule pentru îndreptarea voastră. În odăița voastră să rămâneți voi surghiniți. Nici unul nu va îndrăzni să pășască peste pragul ușii, până când nu voi ridica eu pedeapsa de care sunteți vrednici. Celelalte le vom isprăvi amândoi (zice către Quint[ilian]).

CORNELIA și IULIE (îi năpădesc lacrămile): Taică... iubite taică!...

CORNELIA: Numa să nu fii mănios pe noi. Toată pedeapsa o vom suferi bucuroși, numai să te întorci spre noi.

IULIE: Îmi vine să mor de durere! Taică, nu ne pedepsi așa strașnic!...

OCTAV[IE]: Eu am zis judecata asupra voastră. Și vouă să vă slujască pedeapsa de dojană, ca de aci nainte să vă mai veniți în minți și [să] vă purtați mai cu socoteală. Mergeți din ochii mei! Depărtați-vă în odaia voastră!

(Să duc plângând)

ACTUL III-LEA

Scena 1

EMILIA, mai târziu IULIE și CORNELIA

EMILIA (ține în mină o corfiță cu mâncare): Ziua de astăzi e foarte sărină, dar pentru noi n-aduce decât numai întristare. Iubiții mei frățini, multă foame sunt ei siliți să sufere pentru nesocotita lor faptă! Și ce năpasta i-a îndemnat să între ei din grădină iară în casă? De-ar fi rămas cu mine supt teiul cel rămuros, ascultând la cântecul păsărilor, ei n-ar fi pățit așa rău. Cât mă rugai de taica la masă ca, măcar dacă nu le dă de mâncare, să-i sloboadă câte puțin la pimblare prin grădină. Dar dumnealui este năcăjit foarte. Îmi amerință și mie pedeapsă, de-mi voi mai deschide gura să mă rog pentru ei. D[omnul] profesorul încă, nu ca deseori, pare că i-au amorțit simțirile cătră noi. Nu vrea să pu[i]e cuvânt bun pentru frații mei. După aceste suferiri de aș putea măcar să le întind pe nesimțite acești pismeți și friptură, ce o am pus deoparte din mâncarea mea la cină și la pregustare. Vai, de mă va prinde taica!... Ce voi să pățesc și eu! (Să uită împrejur.) O, iubiți frățini, ce grijă mi-ați pricinuit voi și mie! (Merge la fereastră și îi strigă.) Cornelia! Iulie! Auziți voi? Deschideți fereastra! Voi să vorbesc cu voi.

CORNELIA și IULIE (dinlăuntru): Ce vrei cu noi, sorioaro? Ce știi, tot mânios e taica?

EMILIA: Tot ca și mai'nainte. Neîmpăcat astă dată... Încă așa turburat nu l-am văzut niciodată. Dar voi sunteti flămânzi, așadar?

CORNELIA: Flăminzi și nici așa de tot.

IULIE: Mie-mi este foame... Dar mi să pare că de aș avea aici tot pasteturi, și nu mi-ar veni poftă să mânc închis. Vai, dulce e slobozenia!... Vai, rău este a fi prins, arestat!...

EMILIA: Iată aici puțintei pismeți și... Uh!... ce văz?!... Vine taica! Tra­geți-vă înlăuntru! Închideți fereastra! Eu mă depart. (Să duce.)

Scena 2

OCTAVIE (singur): Eu nu sunt în stare să deslușesc purtarea pruncilor mei. De ieri dinaintea prânzului sunt ei la pedeapsă... și o sufere cu o resignație... sau, mai bine să zic, cu un arțag care nu-l poci pricepe. Și care mă face să fiu foarte îngrijat... Sau doară că, răpit de mânia cea dintâi, i-am pedepsit mai strașnic decât era vrednici? Ori că doară, le-am făcut tocma nedrep­tate? Aceea este adevărat... eu am cercetat lucru prea puțin. Eu n-am ispitit care și cum au stricat porțelana. Toate s-au întimplat într-un chip încât... amândoi pot să fie mai puțin vinovați. Eu m-am prea grăbit... Cât de bucuros aș vrea să-i știu pe amândoi nevinovați!... Inima părintească i-ar ierta prea lesne. Dar un tată... un tată să cuvine și trebu[i]e să fie statornic în urmările sale. Altfel, pruncii uită prea lesne de cinstea și frica cu care îi sunt datori. (Pe când vorbește cuvintele aceste, fiul cel mic, MILȚIAD, fără să prindă de veste că tatăl său este de față, vine cătră fereastra celor închiși, și îi strigă pe nume.)

MILȚIAD: Iulie! Cornelie! Auziți voi? Să vedeți ce milă-mi e de voi!... Dar bătrânul Dionisie cum să întristează! ... Mai mâncare-ați ceva? Venit-a Emilia la voi? Ea v-a adus...

CORNELIA și IULIE: Psst!! Nu vezi pe taica?!...

MILȚ[IAD] (să întoarce repede, vrea să fugă, dar să întâlnește cu Quintilian și e silit să rămâie.)

OCTAVIE: Iată, vine învățătoriul!

Scena 3

OCT[AVIE], QUINT[ILIAN]

OCT[AVIE]: Bine ai venit, domnule! Așa de timpuriu? Ce fac Cornelia și Iulie? N-au trimis ei nici o cerere prin domnia ta, la mine?

QUINTIL[IAN]: Amândoi sunt sănătoși și, ce-mi e mai mare mirarea, mai puțin supărați decât ar aștepta cineva de la dânșii. Ei sufere pedeapsa cu o rezignație ce eu nu mi-o pot desluși. Iulie să arată câte într-un răstimp mai nerăbdătoriu și năcăjit. Dar Cornelia îl îmbarbătă să rămâie statornic și vesel, mângăindu-l cu aceea cum că pedeapsa nu va ținea în veci, și taicăl lor totuș[i], mai pe urmă, le va da iertare.

OCT[AVIE]: Nu te-a poftit Cornelia ca să pui o rugăciune la mine pentru dânșii spre a le ierta pedeapsa?

QUINT[ILIAN]: Nici măcar cu un cuvânt! De aceste nu mi-a pomenit. Care încă mă pune la mirare... în loc de a să supăra pentru pedeapsă mi să pare că o sufere cu o simțire de sine necuprinsă, care s-ar putea zice sumeție. Totdeodată, văzând scăderea curajului în Iulie, cearcă să-i însufle și lui tot asemenea sintiment, zicând: «Frate, sufere cu statornicie! Tu știi pentru ce pătimim noi...»

OCT[AVIE]: Ce îmi spui domnia ta mie, cu atâta mai mult mă turbură, cu cât știu cum ca pruncii mei, mai nainte, neplăcerea mea arătată lor abia o putea suferi. Cea mai puțină pedeapsă îi năcăjea amar. Și, de aveam pricină a fi mânios pe ei, cu rugăciuni și cu lacrămi, atâta mă neodihnea, până când le iertam pedeapsa, împăcându-mă cu dânșii. Și acum, după cum îmi spui, nici o rugăciune pentru iertarea pedepsii nu iese din buzele lor. Nici o lacrămă nu udă ochii lor! Au nu este acesta arțag? Vreau pruncii să mi se împotrivească cu îndărătnicie, silindu-mă să le iert pedeapsa? Aceasta niciodată nu să va întâmpla! Până când nu vor arăta părere de rău și nu mă vor întâmpina cu rugăciuni ca să-i iert, până atunci să rămâie tot depăr­tați în pedeapsa lor... Eu nu voi... nu poci să-i văz. Inima părintească îmi sângerează când mă gândesc cum mă înșălai eu în pruncii mei. Și, orbit de iubirea unui tată, credeam că mulțămirea mea cu dânșii le-ar fi lor mai scumpă decât toate, iar neplăcerea mea nu o ar putea suferi. Cu arțag vor ei să mă întâmpine? Eu voi ști să înfrâng ne-nduplecata cerbicie a Corneliei, care cearcă a sădi îndărătnicie și în inima fratelui său. Voi să-mi fac silă mie însumi, iubirea cătră dânșii să o leapăd, purtându-i de azi nainte cu toată strășnicia!

Scena 4

OCT[AVIE], QUINT[ILIAN], DIONISIE

DIONISIE (năvălește pe ușă în casă, căzând la picioarele lui Oct[avie]): Domnule maior, aceea să nu o faci niciodată! Cornelia și Iulie sunt îngeri, nu copii! Și niciodată n-au fost mai vrednici de cea mai tânără a domniei tale iubire ca acuma. Amândoi sufere pedeapsa nevinovați fiind. Să mă ierți, îndurate domnule!... Eu, lucrând în odăița alăturată, am auzit cât te-ai întărâtat de mult asupra dânșilor. Domnia ta numești arțag și îndărătnicie ceea ce este cea mai curată bunătate a inimii. Amândoi sufere pedeapsa pentru mine. Eu am stricat porțelana.

OCT[AVIE]: Cum? — Pruncii mei să fie nevinovați?! Scoală și îmi deslu­șește mai lămurit!

DION[ISIE]: Așa este, domnul maior!... Nu numai sunt nevinovați, dar chiar îngeri întrupați. Singur eu sunt vinovat. Alungă-mă, domnule, de aici! Mai bucuros vreau să merg a cerși cu nevasta și cu copiii, decât să văd inima unui tată așa de mult înstrăinată de cătră acei nevinovați, carii pătimesc așa îndelungat pentru mine.

OCT[AVIE]; Așadar eu am făcut nedreptate pruncilor mei?

DION[ISIE]; Așa este! Nedreptate mare!... Căci ei fuseră pedepsiți atunci când era vrednici de mirare și de cea mai mare laudă. Domnule maior!... Pedepsește-mă pe mine cât vei vrea de strașnic! Eu nu mai pot tăcea! Trebu[i]a să mărturisesc toate! Eu am trântit portretul și porțelana după castan jos, încât s-a sfărâmat în bucăți. Cornelia și Iulie intrară înlontru în minutul când eu eram înmărmurit întră desnădăjduire rece. Eu mă văietam că voi să fiu alungat cu femeia și cu pruncii. Căci am făcut paguba aceasta beat fiind. Tânăra inimă a pruncilor se topea de milă spre mine. Și așa, să îmbiară să mă scape, voind să ia vina asupra sa. Eu mă împotriveam... Cornelia mă împinsă cu puterea pe ușă afară. Și așa, fusei silit să [se] întâmple după cum vrea pruncii. Tot frică mi-a fost pentru acei nevi­novați, și încă ieri voiam să-mi mărturisesc vina mea. Dar mă temeam de pedeapsa amerințată!... Dar când înțelesei cum că pruncii acei buni, nefiind cunoscuți, au să pătimească și mai îndelung, atunci mi s-a înfrânt inima, silit fiind să mărturisesc toate, spre a reîntoarce iubirea părintească cătră fiii săi.

QUINT[ILIAN]: Acum pricep eu toată purtarea pruncilor. Eu credeam a fi arțag, ce era curată lăpădare de sine! Amândoi pruncii sunt adevărați eroi ai virtuții.

OCT[AVIE]: Grăbește, iubite Quintilian, adu-mi pruncii, ca să nu rămâie mai îndelung depărtați de inima părintelui său!

QUIN[TILIAN]: O, prunci buni, cât de rău i-am judeca eu pe ei. (Merge.)

Scena 5

OCT[AVIE], DIONISIE

OCT[AVIE]: O, cum înoată sufletul mieu în desfătare fericitoare! Au este mai mare dar ceresc decât pruncii buni? Eu sunt de două ori fericit, văzându-mă în stăpânirea unui dar îndoit, ce-l credeam a fi pierdut. Prea fericit tată, ce zori vesele mi-a pregătit mie ceriul!

DIONISIE: Domnul mieu maior, fii și spre mine îndurătoriu, cruțând pe un soldat bătrân, care în toate zilele făgădu[i]ește a lăpăda greșala sa cea înrădăcinată prin obicei! Eu mă socotesc pe mine totdeauna ca un tulpină a cărui rădăcini, nefiind săpate, sloboade ne-ncetat mlădițe nouă sălbatece. Sunt nebunit cu totul pentru purtarea mea! Încât n-aș cruța a-mi sfărâma capul de părete. Fie-ți milă, domnule al mieu, de femeea și pruncii mei!

OCT[AVIE]: Inima-mi este atât de plină cu simțemânturi de bucurie, încât astăzi nu poci să pedepsesc, decât numai să iert.

DION[ISIE]: De mii de ori mulțămită pentru mărinimoasa domnii tale ier­tare! Prin râvnă credincioasă la slujba mea, voi să reîntregesc ce am stricat prin greșeala mea. Pruncii mei vor cere cu rugăciuni fierbinți darul cel ceresc preste domnia ta, domnule maior, și preste fiii d[omniei] tale! Cu suflet și cu trup sunt îndatorat pentru iertarea aceasta mare. Și mă voi nevoi a dovedi cum că ascultarea și mulțămita mea nu vor avea nici un hotar.

OCT[AVIE]: Cea mai mare mulțămită-ți va fi, Dionisie, dacă te vei strădui a lăpăda obiceiul acel vechi, care mi-au făcut atâta neplăcere, mai de multe ori. Ca așa, pe meritele puse până acum pentru mine — la care eu totdeauna voi rămânea recunoscătoriu! — să fii și de această parte slobod de toată mustrarea.

Scena 6

QUINT[ILIAN], CORNELIA, IU[LIE] și cei mai dinainte

QUINT[ILIAN]: Iată, aduc pe eroii vârtuții!

OCT[AVIE]: Veniți încoace, în brațele mele, iubiți prunci! Veniți la inima părintească... care bate pentru voi! (Ei se aruncă în brațe-i.) Voi mi-ați gătit mie o zi plină de desfătare fericitoare. Eu nu v-am cunoscut pe voi, și atunci când vă socoteam vrednici de pedeapsă, voi vă arătați în cel mai minunat lustru al virtuții. Inimile care pot să aducă astfel de jărtfă mare, încă în tinerețele sale, pentru pătimași, acele ne îmbucură cu cele mai fru­moase nădejdi pentru vremea viitoare.

CORNELIA: Domnia ta iar ești bun spre noi, iubite taică! D[omnia] ta ne dăru[i]ești iar cu iubirea domnii tale?

OCT[AVIE]: Voi o aveți aceasta în măsură plină. Acesta este un cuget mân­tuitoriu pentru mine, a avea așa prunci buni.

IULIE: D[omnia] ta nu poți să crezi ce neodihnă avea inima mea, până când știam că ești năcăjit asupra noastră!... Necurmat simțeam un bold dinlăuntru, ca să vin să-ți descopăr toate, da Cornelia totdeauna mă oprea de la aceea.

CORNELIA: O mărturisire pripită ar fi stricat tot planul mieu. Eu cunoș­team, iubite taică, tânăra d[umi]tale iubire spre noi, și știam cum că nu îndelung te vei mânia pe noi. Prin mulțămirea d[omniei] tale ni s-a răsplătit deplin scurta noastră pătimire.

Scena 7

MILȚIAD, EMILIA și cei dinainte (vin din grădină, se uită împrejur, văd pe tatăl lor și pe frați. Se miră puțintel.)

EMILIA (cătră frățini): Ați scăpat voi, ori nu ? (Cătră taicăl său, cu cea mai mare mișcare dinlăuntru.) Scumpul nostru tăicuțule! Aibi bunătate, slobozi măcar numai un ceas pe Cornelia și Iulie, ca să-și petreacă în grădină. Oh, ce jale-mi este că ei n-au slobozenia noastră! Noi într-aceea vom ședea închiși pentru dânșii, pe vremea cât vei hotărî petrecania lor.

MILȚIAD: Oh taică! Dar încă nu s-a șters vina lor? Aceasta e prea mult!

OCT[AVIE] (cătră acești doi): Fiți mângăeți cu toții, bunii mei! Voi ați pus astăzi cunună pe capul [vostru]. Frăținii voștri sunt nevinovați cu totul.

EMILIA, MILȚ[IAD]: Noi înțelegem aceasta. (Privesc la Dionisie).

EMILIA: Oh, acum mă deștept eu!... Adecă bătrânul Dionisie era pricina la toate. Cele care ni le-a spus el nouă în dimineața aceasta, noi nu vrem să le credem. Oh, ce bucurie!

CORNELIA: Dar bunule taică, pe bătrânul Dionisie încă-l vei ierta, nede­părtându-l de la casa noastră?...

IULIE: Iubite taică, iartă-l de astă dată!

OCT[AVIE]: Frumoasa voastră faptă n-ar fi făcut în inima mea întipărirea ce o a făcut, de aș lucra eu cu Emeric după strășnicie. Eu l-am iertat pe el.

DION[ISIE]: Și aceasta numai din iubirea cătră d[umnea]voastră, coconașii mei. Cu câtă mulțămită vă sunt eu datoriu! Vedeți lacrămile în ochii-mi? Niciodată n-a fost inima mea așa înmuiată. Fericire și binecuvântare părin­ților care au parte de prunci așa buni.

OCT[AVIE] (cătră public):

Oh, ce dulce desfătare
Pentr-un simțitor părinte
Când își vede toți cuminte
Și-nțelepți pruncii ce-i are!