Ioan Damaschin

 

I

La slujba țării așezat

Și proslăvit e Damaschin;

Din toți slujbașii-n halifat

El, cel mai mare, e creștin;

Și cârmuirea din oraș

El cu haliful o-mpărțește,

Și-al stăpânirii lui părtaș

În toate cele-l sfătuiește…

Grădinile-i nemărginite

'I-mbracă curtea în verdeață

Și veșnic verzi și înflorite

Slobod mirosuri de dulceață;

Lucesc într-a luminii raze

Safirii mulți de pe pereți

Și-n valuri roșii-sângeroase

Rubinii stâlpilor măreți;

De-a soarelui fierbinte-arsură

Găsești odihnă ș-alinare

Sub a mătasei țesătură,

În umbra ei răcoritoare.

Și pretutindeni, zi și noapte,

Printre-a verdeții line șoapte

Și printre flori, ce îți zâmbesc,

Izvoare argintii țâșnesc…

Dar fuge liniștea departe

De Ioan căzut pe gânduri,

Și pieptul lui ca-n foc îi arde…

A nopții liniștite vânturi

Îl duc încet pe altă cale:

Ar vrea să fie în pustie,

Să cânte Domnului cu jale,

Uitând de-a curții bogăție,

Sau într-un codru singuratic

Al vieții fir să și-l petreacă

În pacea sfântă, pacea dragă,

Vecin cu lupul cel sălbatic…

*

Cuvântul lui măreț și falnic

Sunase tare deseori,

Lovind eresul cel prădalnic

Al răilor prigonitori,

Ce țara treierau bezmetici,

Bătându-și de icoane joc,

Scoțându-le de prin biserici

Ș-arzându-le pe loc în foc.

Și Ioan era vestit

De la Damasc la Țarigrad

De-nvățător neostenit,

Drept credincios înflăcărat…

Dar slava lumii nu-i priește:

O-ngândurare prea adâncă

Pe Ioan îl ține-n clește

Și-o scârbă mare îl mănâncă…

Așa simțindu-se, el intră

Odată-n curtea cea crăiască

Și-n fața boierimii mândră

Începe tânga să-și rostească:

— „Stăpâne, ascultă: a mea mărie,

Puterea mea nemărginită,

Nenumărata-mi bogăție

Mi s-au făcut nesuferite.

Alt dor, puternic fără seamă,

Demult născut în pieptul meu,

De-aici mă mână și mă cheamă:

Eu vreau să cânt lui Dumnezeu

În liniște, singurătate,

Căci răul veninos mă roade,

Pân-într-a inimii adâncuri,

Când șed în fruntea boierimii

Și mă simțesc pierdut și singur

În curtea judecătorimii;

Și alte glasuri mi s-aud

Atunci în zgomotoasa curte,

Și dorul lor mă face mut.

Urechea-mi face să asurde

La cârmuirea-ncredințată;

Chemarea lor neîncetată

Cu foc nestins gândirea-mi arde

Și-mi face pasul meu nemernic…

Dă-mi voie, craiule puternic,

Să plec din curtea ta departe"…

*

Și drept răspuns aude-ndată:

„Te bucură, iubită slugă,

Și fie-ți scârba vindecată;

Dorința ta, ce te usucă,

Nu fie veșnica dorință;

Ai proslăvit a mea crăie

Tu prin slujirea cu credință

Și-ai ridicat-o la mărire

Cu înțeleapta-ți cârmuire…

Cu-a noastră tare stăpânire

Să lupte-acum cine încearcă,

Și ce războinic îndrăznește

Hotarele să ni le șteargă?

Rămâi, te rog. Împărătește

Ți-oi răsplăti slujirea ta

Și-n străluciri necuvântate

Cu dragoste te voi scălda;

A-mpărăției jumătate

Ca să rămâi îți dăruiesc

Și negrăit te preamăresc"…

Dar Damaschin așa-i răspunde:

„Stăpâne! ești nespus de darnic,

Prin daruri ești vestit oriunde;

Dar te silești acum zadarnic

Cu darurile să mă ții,

Și în deșert îmi zici: „rămâi!"

Eu nu pot… Alte glasuri sună

În sufletu-mi, ce viu tresare;

Cu alte firi mă împreună

A inimii înflăcărare.

Chemarea mea-i Ființa sfântă,

Viața mea-i cerescul cântec,

Și dorul meu ce mă frământă,

Prin cântec numai pot să-l vindec.

Această lume nevăzută,

Ce în cântare ființează,

E veșnică, e nepierdută,

E de-o nespusă frumusețe,

Măreață și neschimbătoare,

De orice slavă mai înaltă,

Ca fulgerul scăpărătoare,

În străluciri cerești se scaldă.

Și-mpodobirea firii noastre

O are-n sine cu prisos:

Căci depărtările albastre,

Și valul mării cel spumos,

Și munții nalți, ce dorm în cețe,

Pământul, soarele și luna

Și toate stelele mărețe,

Cu însuși cerul fără fund —

Sunt numai slabe oglindiri,

Ce-n mintea omului pătrund, --

Sunt umbra veșnicei măriri…

Dar mintea unui cântăreț

Nu umbra, chipul ei îl vede,

Lucirea sfintei frumuseți,

Ce-n toată firea o prevede…

Și să mă crezi, mărite crai,

Această nevăzută lume

N-o dau pe-mpărătescul trai,

Și cel mai mare falnic nume,

Scânteia tainicului horn,

Ce chipul lumilor zidește

Și-n care firele se torn,

Acum în mintea mea lucește.

Simțirea inimii mă arde

Și-mi face pasul meu nemernic,

Dă-mi voie, craiule puternic,

Să plec din curtea ta departe!"

Și-a zis haliful: „Dorul tău

Îl înțeleg. Și iată-a noastră hotărâre:

Ioane, voie ai din târgul meu

Să pleci spre a chemării tale împlinire!"

*

Și curțile lui Damaschin

Rămas-au pradă a uitării,

Ș-averea marelui creștin

În oarba voie a-ntâmplării:

Haznaua lui nenumărată

Pe la săraci de mult îi dată;

Paingul țese pe perete,

Căci slugi ca altădată nu-s,

Și unde-al lor stăpân e dus,

Nu știe nimeni să arăte.

Și pretutindeni e pustie stearpă;

Grădinile nu înfloresc,

Pe-acoperișuri crește iarbă,

Izvoarele de-abia țâșnesc,

Și numai printre marmuri macul

'Și-înalță stibla ca toiagul,

Iar prin palaturi umblă vânturi,

Stârnind un roi de negre gânduri.

II

Vă binecuvântez, păduri,

Văi, dealuri verzi, ogoare, râuri,

Vă binecuvântez, pustiuri,

Ș-albastrul cer, și munții suri,

Sărăcăciosul meu toiag,

Și straista sărăcăcioasă,

Și câmpul ce-l privesc cu drag,

Și nopți și zile luminoase,

Și singuratica cărare,

Pe care merg de doruri dus,

Și-n câmpuri fiecare floare,

Și orice stea în ceruri sus!…

O, de-aș putea în a mea viață

Să fiu cu firea într-un gând!

O, de-aș putea-ntr-a mele brațe

Prietenii, vrăjmași și frați

Și toată lumea s-o cuprind!

Ca valul apelor spumoase,

Însuflețirea-n piept îmi crește;

Ca niște vânturi furtunoase,

Cântări în suflet îmi stârnește;

Pe buze-mi tremură mărirea

A tot ce este vrednic, sfânt:

Ce fapte oare proslăvirea

Cânta-va pe acest pământ?

A dorului putere vie

Ce ținte pentru cine cere?

A cui cânta-voi bucurie?

Voi plânge-a cui oare cădere?

Ferice cine-mpodobit-a

Viața cu mărețe fapte,

Dreptatea cine dobândit-a,

Tărie-având destul să rabde;

Ferice, cine adevărul

Neîncetat l-a căutat,

Și-acel ce neclintit ca fierul

Viața pentru adevăr și-a dat…

Dar slava cântecelor mele

Pe altul are să-l mărească:

El nu-i ostaș cu arme grele,

Nu-i cu cunună-mpărătească,

El vine nu strălucitor,

Ducând cu sine biruința,

Ci vine ca Mântuitor,

S-așeze noua lui credință.

Prin ceața vremii îl zăresc

C-o gloată mică de pascari,

Ce-n urma Domnului plutesc

Prin pâinea lanurilor mari.

Și vorbe sfinte, vorbe line

El toarnă-n inimi necăjite

Și la izvoare vii, senine

Își duce oile trudite…

De ce atunci nu m-am născut,

Când El cu noi a viețuit,

Când jertfă lumii a căzut

Și de necaz ne-a izbăvit?…

De ce amarul crucii Tale,

O, Doamne,-n sine eu nu port,

Și spinii frunții ș-a Ta jale,

De ce cu Tine nu cad mort?

O, de-aș putea cu umilire

Să mă ating de haina sfântă,

Să umbl pe-acolo cu smerire,

Pe unde-a-mblat Ființa blândă --

Nădejdea mea și apărarea,

Puterea și-acoperământul!…

Eu Ție toată cugetarea,

Dorința inimii și gândul --

Ți-aduc acuma drăgăstos…

Deci gura mea să amuțească,

Pe nimeni altul să-l slăvească,

Decât pe Domnul meu Hristos.

III

Și zilele se scurg. A lor aripe

Cu repezime iute zbor,

Se schimbă grabnic a lor clipe

Și ostenitul călător

Priveliști felurite vede:

Omătul sus pe munți albind,

Mai jos al lor stâncos perete,

Ce stă încins de-nalții chedri,

Iar Iordanul strălucind

Se-oglindă-n vale printre pietre;

Și Marea Moartă-n depărtare

De-abia, de-abia doar se zărește

Și într-o largă revărsare,

Ca un oțel bătut, sclipește…

Ș-oprit pe loc, ca-n aiurire

Mai vede larga șerpuire

A râpii râului Chedron,

Ce a secat și nu mai fuge

Și iar pornește și ajunge

La târgul muntelui Sion.

Amurgul vine. E tăcere.

Plutesc prin cer albastre cețe,

Ard stelele la priveghere

Deasupra stâncilor mărețe.

S-arată luna. Valea-i strâmtă

Și râpa râului adâncă.

Într-a-nserării taină sfântă

Chilii se văd săpate-n stâncă,

Mai jos al legii sfinte semn --

Sărăcăcioase cruci de lemn.

Aici, veniți din multe țări,

Părinții sfinți sălășluiesc,

Fugiți de-a lumii tulburări

Într-un lăcaș dumnezeiesc…

De sus pân-într-al râpii fund

Au înălțat un mare zid:

Cu el de hoți s-au îngrădit,

Ce și-ntr-un sfânt lăcaș pătrund.

În zid o poartă. La intrat

Un turn înalt îi stă de strajă,

Tot de călugări ridicat…

Și iată într-a serii vrajă,

În blânda stelelor lucire

Coboară râpa Damaschin

Cu pașii grei de ostenire

Spre tainicul lăcaș creștin,

Și glasul lui răsună frânt:

— „Lăcaș al limpedei științe;

Al dorului lumesc mormânt,

Izvor al veșnicei credințe;

O, singuratică pustie,

La care ne-ncetat mă trag,

Venind, mă-nchin acuma ție;

De-ntreg trecutul mă dezbrac

Și desfătările lumești

Le lepăd la această poartă,

Rugându-te să mă păzești

De toată grija cea deșartă…

Și cu smerire îți aduc

Cântare-nsuflețirii mele,

Luând în schimb doritul jug

Al trudei ș-ascultării grele!"

IV

„Din valea lui Chedron, părinți cucernici,

Egumenul pe toți la sfat vă cheamă,

Toți adunați-vă, cei slabi și cei puternici,

Un frate nou ne vine fără teamă

Din depărtări. Și mare-i e chemarea,

Dar trebui să-mplinească ascultarea,

Din toți eu unuia-l încredințez, --

El e bărbatul cel ce se vestește

De-nvățător și mare cărturar,

Ce adevărul legii îl păzește, --

E Ioan, acela zis statornic,

Ce-n tulburările ereticeștei goane

Rămas-a straja sfintelor icoane…

A-i da povețe, cine este dornic?"…

Și-ndată ce-a sunat acestul nume,

S-au tulburat călugării mirați;

La cântăreț se uită minunați

Și șoapte trec prin adunata lume.

Și capetele închinând în jos,

Răspund egumenului lor sfios:

„Blagoslovit să fie el, ostașul

Lui Dumnezeu, ce vine-n mănăstire!

Dar cine oare din întreg lăcașul

E vrednic de a da povățuire

Acestui cântăreț vestit și sfânt,

Când nouă ni-i povață-al său cuvânt?"

Dar iată din călugărime-un frate,

Un stareț iese, aspru la vedere,

Și aspre-i sunt cuvintele-ndreptate

Lui Ioan, ce ascultare cere:

— „Noi posturi în chilii ținem,

De alta nici nu știm, nici n-ascultăm,

De vrei să fii tu sub a mea povață,

Aibi în vedere ce acum ți-oi spune:

De cântecele tale te dezvață,

Lumeasca leapădă deșertăciune;

Căci duhul mântuirii ș-al ei rost

Se află numai în smeritul post.

Și de-ai venit ca pustnic în pustie,

Tu trebui dorul lumii să-l omori,

Smerindu-te, uitând de fudulie

Sub al tăcerii jug mântuitor…

De vei tăcea, având răbdare lungă,

Vei împlini atunci a mea poruncă!"…

Sfârșit-a. Glasul lui neașteptat

Pricinuit-a mare tulburare:

Un trăsnet parcă i-ar fi detunat,

Așa stăteau cu toți-în adunare…

Și ochii cântărețului aprinși

S-au stins pe fața-i împietrită…

Și nemișcat, cu ochii tulburi, stinși,

C-un glas adânc, din piept vorbit-a:

— „Să fie-așa!… Puterea vieții toată,

Tot cugetul ș-a inimii dorință

Am închinat cerescului meu Tată,

Slăvind în cânturi sfânta Lui credință.

Dar tu îmi poruncești, scârbind, să tac,

Și eu, părinte, te ascult pe tine, --

Porunca dată o primesc cu drag:

De-acum n-aude nimeni de la mine

Nici un cuvânt din cântecele-nalte;

Pecetea scârbei gura să-mi încuie,

Și inima nu-mi îndrăznească să mai salte,

Iar buzele cântarea să și-o spuie!…

Aici a fost să fie-a mea slujire,

Lui Dumnezeu de mult făgăduită!

Slăvirea Ta, a mea înveselire,

Drept jertfă, Doamne, ai binevoit-o:

Înceapă-se deci zilele tăcerii,

Cântarea inimii nu-mi mai răsune,

Ușorul zbor să-mi fie dat uitării,

Ce viu mișca a sufletului strune…

Să vie neagra noapte-ntunecoasă

Și inima să-nghită a mea jale,

Iar psalmurile mele luminoase

Să-și strângă raza strălucirii sale!

Și stingă-se dorințele vieții —

Înviforarea gândurilor mele;

Aprindă-se în noaptea greutății,

Doar dragostea, ca focul unei stele.

Cântarea mea aceasta de pe urmă,

Îndurătorule! — acum mi-o iartă;

O clipă numai, cântarea mea se curmă

Și inima de doruri se deșartă.

Sfârșitu-s-a! Privirea mi se stinge

Și noapte-n firea mea mi se coboară

Și sufletu-mi de pocăință plânge

Și mă cuprinde scârba mea amară".

V

În valea umbroasă, ca cuiburi lipite

De pietrele stâncii, chilii înnegresc;

Tăcerea și scârba domnesc mohorâte

Și rar se aude vreun glas omenesc.

E pace și numai atunci când s-adună

La sfintele slujbe părinții smeriți,

Cântarea cucernică surd le răsună

Și iarăși călugării tac osteniți.

Iar sus, pe deasupra stâncoaselor râpe

Pustia cea moartă-și întinde domnia.

Nu vezi nici o tufă. Și moartele clipe,

Trecând, își alungă din piept bucuria.

Un leu câteodată bătrân și flămând

Cu urletul său mai doboară tăcerea,

Și iarăși aripele ei se întind,

Din zorile zilei în cețele serii;

Și numai șoptirea uscatelor ierbe

Abia se aude — ușoară, mâhnită,

Când de sub pietre s-arată un șerpe,

Spinarea-ncălzindu-și în colb tăvălită,

Ori când o lăcustă zburdalnică sare

Prin ierbile arse, sunând din aripă…

Și numai arare pustia cea mare

Tresare de-un strigăt sălbatic în clipă;

Din malul prăpastiei jos, în strâmtori,

Cad pietre atunci, și un cal se ivește;

Călare pe dânsul un hoț pierzător,

Ce drum printre stânci își croiește,

Și calul își măsură fiece pas,

Deprins cu cărări neumblate și rele…

Și iarăși lăcașul pustiu a rămas

Cu pacea lui sfântă. Doar mici păsărele

În focul amiezii plutesc în văzduh,

Iar seara în ceruri lumini se aprind…

Și zilele pline de tângă se duc,

Simțirea și gândul greoi apăsând…

VI

„Precum deasupra mănăstirii

Albi nourași trec uneori

Și țese, arătând privirii

Un rând de chinuri mișcător,

Astfel și goana ne-ncetată

A gândurilor îmi aprinde

Închipuirea-mi apăsată,

Ș-un rând de chinuri mă cuprinde,

Urzite tot din amintiri,

Ce cu putere mă-mpresoară.

Învioaratele-oglindiri,

Ca stelele pe cer de seară,

La cântece vioi mă trag.

Dar chin mi-e darul de prisos,

Căci tace duhul meu sărac.

Fiind smerit și sfiicios,

Abia arzând ca o scânteie,

Ce-așteaptă baterea de vânt

Să se mărească și să deie

Un foc, de care lumi întregi s-aprind, --

Așa așteaptă al meu dar

A-nsuflețirilor pojar.

Și chipuri vii pe dinainte

Îmi trec în roiuri schimbăcioase

Și-i gata versul în cuvinte

Să-mbrace psalmele frumoase.

Degeaba! Versul nu le-mbracă

Și mi le lasă necântate,

Ca datoria să și-o facă

A rugăciunilor curate…

Dar ascultarea mea cu greu

O împlinește duhul meu,

Și rugăciunea poruncită

Adesea o rostesc zadarnic;

Căci inima-mi însuflețită

O soarbe dorul meu amarnic

Ș-atuncea inima mea arsă

A sale psalmuri și cântări

Abia-abia nu le revarsă

Preasfântul Împărat din cer!…

Lăcaș, unde-am înmormântat

Cuvântul viu de cântăreț,

Te rog smerit, îngenuncheat,

Al meu tu suflet să-l păstrezi

De-a lumii doruri! Iar voi, vânturi,

Împrăștiați a mele gânduri!"…

VII

Dar el zadarnic se roagă ș-așteaptă a scârbelor sale astâmpăr:

Vântul pustiei nu poate să-i vânture negrele-i gânduri…

Ani se pertec după ani, și-alinarea-i departe de dânsul,

Căci tot mai greu îl apasă tăcerea mult chinuitoare…

Astfel odată ședea el la-ntrarea chiliei, cu mâna

Pusă pe ochii în lacrimi, zadarnic luptând cu cântarea,

Când deodată el vede venind un călugăre-frate,

Care a stat în genunchi și i-a zis: „Am venit să-mi ajuți, Ioane!

Știi: mi s-a dus din viață un frate. El frate mi-a fost sufletește;

Și mă mănâncă acuma amarul. Ș-aș plânge cu jale,

Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi și-n inimă scârba s-adună…

Tu ai putea să-mi ajuți, dac-ai vrea, cu un cântec de jale,

Cântec de groapă-adormitului frate, ca eu auzindu-l,

Plânsul să-mi vărs și durerea în piept să-mi slăbească"…

Blând l-a privit Ioan și încet i-a răspuns:

„Nu știi tu oare cu ce legământ sunt legat eu?

Starețul aspru pe veci mi-a oprit ale mele cântări"…

„Știu", îi răspunde mâhnitul călugăr, urmând: „Despre asta

Starețul tău nici nu află, fiind dus pe trei zile,

Iar răposatului mâine-i cântăm îngroparea. Te rog deci fierbinte

Liniște dă-mi în amar, în jelința mea cea fără nume"…

Și nedorința văzându-i, din nou el urma amărât: „Ioane!

Ce-ai face tu, fiind doctor pe trupuri, văzând că mă sting?

Oare atunci n-ai căta să m-ajuți? Și acum oare nu vei răspunde

Domnului sfânt pentru mine și moartea mea plină de scârbă?"

Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale,

Jalea aproapelui său într-o clipă umplutu-i-a duhul;

Sufletul lui s-a trezit, deșteptându-și visările sale.

Rânduri de chipuri i-au stat înainte, și sunete-n aer,

Limpezi, frumoase-au cântat, închegând o plânsoare de groapă.

Mult a șezut Ioan, ascultându-și cântarea amară,

Și în chilie intrând își făcu rugăciune în taină,

Iar mai apoi o hârtie luând a-nchegat al său cântec de jale

Ș-astfel, nevrând, cântărețul ieși din robia tăcerii…

Voiosul cântec al însuflețirii

Preasfântul nu-l oprește;

Născut din zborul slobod al gândirii,

El veșnic înflorește.

Și unde-i cel ce-n sufletul său dornic

Cântarea va lega-o?

Sau unde-i omul cel voinic, statornic,

Ce-n veci ar întropa-o?

De sus din munți, ce în albastrul cer

Își vântură omătul, --

Furtunile, pornind din înălțări,

Umbla-vor cu încetul?

Și apele pârăului de munte,

Ce curg, cântând vioi,

Sau soarele, ce calea își pătrunde, --

Veni-vor înapoi?

VIII

Răsună clopotul cu jale

În dimineață răcoroasă…

Venit-au frații cei din vale

În rânduri negre, tânguioase,

Pe răposatul l-au adus

Și în biserică l-au pus.

Urmează slujba-ngropăminții

Și lumânările s-aprind…

În rânduri triste stau părinții

În fața negrului mormânt,

Iar Ioan cântarea-și cântă

În pacea moartă-a mânăstirii…

Ș-ascultă adunarea sfântă

Troparul trist al odihnirii

Ș-un surd răsunet câteodată

Răsare din călugărime

Ș-a hangului sunare-nceată

Își face drumul prin frățime.

Troparul

Ce desfătare în viață

Nu știe de amărăciune,

Și ce mărie, ce dulceață,

Rămâne fără schimbăciune?

Și unde-i fericirea oare?

Ce munca noastră ș-alergarea

Câștigă pe acest pământ --

Sunt numai umbre, numai vânt…

Și care slavă omenească

E veșnică și neclintită?

Măria toată pământească

Pe veci uitării e menită.

Ca în vârtej pieri-vor toate --

Noi toți, și neamuri, și noroade,

Și robii slabi, și crai puternici,

Neputincioși, pierduți, nemernici.

Viața e deșertul joc

Al năzuințelor deșerte…

O, frați, nu credeți în noroc,

Ce ține clipe și se pierde,

Căci oamenii toți se îngrop,

Sălășluind a lor morminte, --

Primește răposatul rob

Și odihnește-l, Doamne Sfinte!

Venit-a ca un prădător

Sfârșitul meu și m-a răpit,

Mormântul cel necruțător

Viața mea mi-a înghițit…

O, scumpe rude, frați iubiți,

Păcatele vă curățiți,

Căci focul groaznicului iad

Pe mine rău m-a-nspăimântat.

Viața e deșertul joc

Al năzuințelor deșerte:

Ce căutăm dar noi noroc,

Ce ține clipe și se pierde?

Măriile ni-s numai vis

Și bogăția-nfumurare,

Mormântul vecinic ni-i deschis

Și-i gata-n clipa fiecare, --

Căci toți la rândul lor se-ngrop,

Sălășluind a lor morminte…

Primește răposatul rob

În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!

Din oasele ce putrezesc,

Ce-i împăratul, ori ostașul?

Ce-i vrednicul de dar ceresc,

Ori al bisericii vrăjmașul?

Și unde-i aur și argint,

Mulțimea slugilor, strigarea?

În pacea negrului mormânt

Se pierde toată-nfumurarea, --

Căci toate sunt deșertul joc

Al năzuințelor deșerte.

O, frați, nu credeți în noroc,

Ce ține clipe și se pierde!…

Numai la Tine, Doamne,-n cer

Găsim lăcaș de mântuire.

În lumea asta toate pier,

Ce ne-au slujit de-nveselire,

Și robii Tăi toți se îngrop,

Sălășluind a lor morminte,

Primește răposatul rob

Și odihnește-l, Doamne Sfinte!

Apărătoare tuturor,

Ce Te numești Fecioară Sfântă,

Pe fiul Tău Mântuitor

Fierbinte roagă-l, Maică Blândă,

Pe răposatul nostru frate,

Ce-n rând cu noi a viețuit,

Să-l ierte pentru-a lui păcate

Cu mila lui făr' de sfârșit.

Viața îi deșertul joc

Al năzuințelor deșerte

Și ca un vânt i-al ei noroc,

Ce ține clipe și se pierde.

Când va veni necruțătoare

La noi nemilostiva moarte,

A pâinii la secerătoare,

Va fi atunci a noastră parte,

Căci pe pământ toți se îngrop,

Sălășluind a lor morminte…

Primește răposatul rob

În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!

Mă duc în drum necunoscut

Plin de nădejde și de frică,

Cu ochii stinși, cu pieptul mut,

Cu geana ce nu se ridică,

Zac fără glas și nemișcat,

N-aud nici plângerea de frate,

Tămâia ce s-a revărsat,

A mă trezi din somn nu poate.

Dar somnul meu fără deștept

N-adoarme dragostea mea vie

Printr-însa eu la toți mă-ndrept,

La toți ce inima mi-i știe:

— „O, frați, nu credeți în noroc,

Ce ține clipe și se pierde,

Viața îi deșertul joc

Al năzuințelor deșerte…

De-aceea, scumpilor mei frați,

Pe Domnul Sfânt așa-L rugați:

O, Doamne, la venirea Ta,

Sfârșitul pământescu-i veac,

Atuncea se va arăta,

Ce robii Tăi gândesc și fac…

Atuncea cei ce se îngrop,

Vor învia toți din morminte…

Primește-atunci pe al Tău rob

Și odihnește-l, Doamne Sfinte!"

IX

Așa cântarea lui îi sună

În pacea vechii mănăstire

Și adunații împreună

Țin hangul ei cu umilire.

Dar iată că neașteptat

Sosește starețul bătrân

Și de mânie înfocat

Se-ndreaptă către Damaschin:

— „Tu, cântărețule, așa

Păzești a mele rânduieli?

În loc de a îmbrățișa

Pe mort cu plâns și tânguieli,

Tu de cântare te apuci,

Uitând de post și de tăcere?

Monah nevrednic, să te duci

De-aici, din locul privegherii!"

Trăsnit de asprele cuvinte

Îngenunchează Ioan,

Și rugămintea își aprinde

Spre-nvățătorul său avan:

— „Părinte, iartă! Nici nu știu

Cum de-am căzut eu în ispită;

Din sufletul meu cel pustiu,

Din suferință negrăită

Nevrând luatu-și-a zburare

Însuflețita mea cântare!"…

Și-l roagă pe bătrân cu foc,

Picioarele-i îmbrățișează:

„Părinte, iartă-mă, te rog!"

Dar starețu-n răspuns: „Te depărtează,

Nevrednic ucenic, de-aici!

Cu fudulia ta lumească

Tu calci poruncile și strici

Smerenia călugărească…

Din mânăstire du-te dar

Și-a noastre leapădă chilii,

Ca să nu știm de al tău dar,

Și groaza relei fudulii"…

X

S-a răspândit degrabă prin lăcaș

Vestirea despre cele întâmplate,

Că Ioan, al sfintei legi ostaș,

A fost învinuit cu greutate

Și izgonit. Deci toți s-au întristat

Și pentru el la stareț s-au rugat…

Dar starețul rămâne neclintit

Și rugătorilor astfel răspunde:

— „Ce este-n lavră-odată poruncit,

Aceea se-mplinește orișiunde.

Pe cei fuduli și neascultători,

Ca spinii dintre flori, îi dăm afară;

Dar dacă de lăcaș lui Damaschin i-i dor,

Pedeapsa mea primind, se-ntoarce iară.

Deci, mergeți, frați, și-i spuneți de la mine:

De-acuma, curățind și măturând ograda,

El va umbla cu mătura în mâine

Și va căra gunoiul cu lopata.

Iar pân-atunci rămân făr' de schimbare

Cuvintele de gura mea rostite,

Nu poate să primească el iertare,

De nu-mplinește cele hotărâte".

Tăcut-a, ș-ascultând cuvântu-i nemilos,

Împrăștiatu-s-a frățimea-ntru Hristos.

*

Cuvântul a ajuns la Damaschin

Și el, aflând despre epitimie,

Porunca grea a asprului stăpân,

Grăbitu-s-a îndată să o ție.

Cu dragoste și fără-amărăciune

Lopata el în mână a luat

Și înjosindu-se, cu mare răbdăciune,

A sa slujire pentru Iisus și-a dat.

*

Cel ce greul pătimirilor

Cu blândețe l-a primit

Și paharul înjosirilor

Pentru lume l-a sorbit;

Crucea și cununa spinilor

Cu-al său sânge le-a sfințit,

Și viețile creștinilor

Din necaz le-a izbăvit.

Pacea necăjiților,

Raza asupriților

Și-a obijduiților

El cu crucea i-a umbrit.

Voi, a căror năzuințele

Cele sfinte zac sub jug,

Credeți, frați, că suferințele

La lumină vă aduc…

Voi, pătimitorilor,

Voi, suferitorilor,

Voi, greu răbdătorilor,

Cei cu Domnul îngropați,

Toți cu Domnul înviați.

XI

Amurgul vine. Albastre cețe

Îmbracă valea. E tăcere.

Deasupra stâncilor mărețe

Ard stelele la priveghere.

Încet s-arată luna plină

În fața vechii mânăstire.

Adâncă-i pacea serii lină

Și-nnourată în mâhnire.

Demult plecat-a în chilie

Și starețul la rugăciune.

Lumina lunii argintie

N-atinge-a inimii lui strune,

Și vârful muntelui stâncos,

Ce în lumină strălucește,

Și tot ce-i primprejur frumos,

Pe dânsul nu-l înveselește.

De viu s-a dus el din viață

Ș-acuma-i tuturor străin,

De toate-n lume lui i-i greață,

Ce oamenii păzesc și țin.

Și numai una — sfânta cruce,

Îi mai hrănește tristul trai;

El înaintea ei aduce

Rugări plecate, fără grai,

Și chinuindu-se a moarte

Neîncetat sfârșitu-și cheamă,

Și fruntea lui ca-n foc îi arde

De chinuri grele fără seamă…

Nemaiputând de osteneală,

Slăbit el cade la pământ…

Și iată vede-n amețeală

Că cerul arde scăpărând…

În străluciri nepământești

Și în lumini tremurătoare,

Cu haine de-nstelări cerești,

Ființa blândă a Fecioarei

Coboară-se cu Sfântul Prunc.

— „De ce-l gonești pe Ioan?" --

Cuvintele la el ajung --

„Pe al bisericii oștean?

Al rugăciunilor lui cântec

Îi pământescul glas din cer;

Prin el s-alină și se vindec

Toți ce în deznădejde pier.

De ce i-ai îngrădit tu gura --

Adânc izvor a-nviorării,

Prin care-ar adăpa făptura

Cu ape vii a alinării?

Al duhului frumosul dar

Voi nu degeaba îl primiți,

Ca fără roduri, în amar,

Să-l strângeți și să-l necăjiți,

Căci Ziditorul Sfânt v-a dat

Îmbelșugare, ca și firii,

Precum El larg și-a revărsat

În mări lumina oglindirii.

El mișcă nourii pe sus,

Îndreaptă-al păsărilor zbor;

În dar el firii i-a adus

Covorul ei înfloritor.

De ce dar cântecul oprești

Să curgă roditor și viu

Prin valea scârbei omenești

Și să adape-al ei pustiu?

Cuvintele lui Ioan

Vă fie a vieții apă,

Ca fiecare pământean

S-adape inima lui slabă…

Câmpiile de înfloresc,

Putea-vei să le iei tu floarea?

Așa cântările când cresc,

Tu nu le mai opri sunarea"…

Îndată visul s-a sfârșit,

Și zarea cerului s-aprinde;

Și-l cheamă starețul uimit

Pe Ioan și îl cuprinde:

— „O, fiul blând al lui Hristos,

Acuma rostu-ți înțeleg,

Și darul tău cel luminos

Al cântecelor ți-l dezleg.

Deschide-ți gura-nsuflețită,

De goana mea nu te mai teme,

Cântare, lui Hristos rostită,

Să-ți sune-n fiecare vreme!

Cu sfânta dragoste, ce-ți arde,

Revarsă-ți sfânta cuvântare

Ș-aprinde-n sufletele moarte

Dumnezeiasca-nflăcărare,

Iar pentru-a mea ne-nțelepciune

Și râvna ne-mpăcatei goane,

Te rog smerit, cu plecăciune,

Să-mi dai iertare, Ioane!"…

XII

Răsune dar vecinic cântările tale,

Podoaba vieții creștine!

Cuvântul tău viu într-a plângerii vale

Revarsă-se-n sunete pline…

Pe cel ce zdrobit-a amara robie

Slăvească-l întreaga ființă,

Și laude-l vecinic cereasca tărie,

Și soarele, luna-ntr-a lor bucurie

Și cei pe pământ cu putință.

Ferice-i acel care-acum fără teamă

Ți-aduce, o Doamne, gândirea,

Și-n calde rugări nesfârșite Te cheamă,

Și-n luptă viteaz fără seamă

Doboară ușor învrăjbirea…

Răsune dar vecinic cântările tale,

Ca soarele-n cer, strălucească!

Cuvântul tău viu într-a plângerii vale

Și-a nopții puteri biruiască!…

Din stânca munților pietroși

Nu-și varsă apele izvorul,

N-alungă nouri furtunoși

Și negri vântul-zburătorul;

Păduri frumoase de stejari

Nu-și culcă creanga la pământ,

Nu umblă-a mării valuri mari,

Făr' de-ncetare zgomotând:

E Ioan ce-și spune cuvântarea

Și plină de puteri cerești

Răsună ea spre spulberarea

Credințelor ereticești.

Nu-i dimineața luminoasă,

Primăvăratică și caldă;

Pe fața apelor frumoase

Un cârd de păsări nu se scaldă;

Privighetorile nu cântă

Prin lunci, chemând privighetori,

Și clopotul vestirea sfântă

N-o dă în val tremurător:

E glasul adunării multe

Al bucuroșilor creștini,

Ce adunatu-s-au s-asculte,

De dorul cântecelor plini,

Pe Damaschin, care-L slăvește

Și-L laudă neîncetat

Pe Cel ce lumile zidește

Și cerul ce-a întemeiat,

Ce-i nepătruns de cugetare

Și-n slavă vecinică nespus,

Mărit de fiecare floare,

De toată steaua-n ceruri sus…

1913, iulie; satul Prajila, ținutul Sorocii