Iobagii — 1784

 

I

Filimon ședea pe un răzor înalt și ierbos, o fîșcă tomnatecă pe care, ascunsă cum e intre bucate, vara n-o talie coasa, și toamna cînd îmbătrînește, n-o mîncă vitele, — sta și iarba împrejuru-i creștea peste cioarecii de pănură albă, peste țundră, se urca în sus pînă la barbă amestecîndu-se cu pletele cărunte, revărsate peste umeri.

Văzut de departe, printre cei doi boi, care, sătui, rumegau, dormitînd în lumina neputincioasă a unui răsărit de soare de toamnă, moșneagul cu barba proptită în bîtă, privind departe, dus, părea măi degrabă regele ierbii, care a ieșit într-o asemenea singurătate cu boii la păscut. Și acest rege era tăcut și trist, ca iarba, ca toamna. Își ținea capul aplecat puțin într-o parte — ai fi zis: un sfînt din icoană — și se uita mereu înainte, de un ceas, de două, de cînd se făcuse ziuă.

Altui om, stînd atîta vreme nemișcat pe pămîntul rece, i-ar fi fost frig, i-ar fi înghețat mînile pe bîtâ. Dar acest lucru nu i se putea întîmpla lui Filimon. El numai să fi simțit un pic de boare, și i-ar fi rugat pe Sf. Petru, care ședea lîngă el, pe răzor, să sufle asupră-i și îndată s-ar fi făcut cald ca în dricul verii.

Sfîntul Petru era bătrîn, fără păr pe cap, numai pe margini avea cîteva firișoare albe, care ii stau ca o cununiță prea largă. Peste țundra lungă pînă la pămînt era încins de două ori cu o sfoară groasă de care atîrna o cheie mare, cît cea de la pivnița baronului; doar atîta deosebire că asta era de aur.

Ochii sfîntului erau mici, încercuiți în crețe; dintr-înșii se revărsa peste pămînt o nespusă bunătate, o verde primăvară. Pe unde se uita sfîntul, încolțea iarba, înmugureau pădurile. Dar azi și el era tăcut. Se uita gînditor printre boi.

Filimon se întoarse spre el și îl prinse de haină.

– Cine ți-a croit țundra asta, Sfinte Petre? A făcut-o prea lungă; nu știa croi.

– Așa se purta pe vremea mea, răspunse Sfîntul. Și tăcu. După cîteva clipe reîncepu, tot neuitîndu-se spre Filimon. Haina tot haină rămîne, oricum ai croi-o. Suflet n-are. Și sufletul e totul. Dacă l-ai pierdut, te poți îmbrăca în haine de aur și umbla în fiacăr cu pațru cai. Degeaba. Vezi că așa face groful din Țigăreni. Și-a pierdut sufletul omorînd oamenii, iar acum face biserici și umblă cu fiacărul ziua și noaptea, de erezii că el e craiul. La ce-i folosește?

– Ce-i folosește… repetă în neștire Filimon. Apoi își vîrî mîna după gulerul hainei Sfîntului. Ți-e și largă, zise el. Uite, pe la gît poți băga mîna. N-are nici chietori ea lumea, cu ce să o strîngi pe trup, nici bumbi. Îți intră frigul prin toate părțile. O să răcești, Sfinte Petre.

– Dacă o să răcesc… Și așa sunt bătrîn. Dar ție, Filimoane, îți dîrdîie dinții.

– Suflă o dată spre mine, Sfinte Petre.

– Mai bine mișcă-te. Stai de mult pe răzorul ăsta înghețat. Dă o fugă împrejurul boilor, să te mai dezmorțești.

Filimon sări în picioare, își frecă repede palmele, tropăi de cîteva ori pe loc, apoi o rupse iepurește La fugă. Boii își întoarseră moșnegește capetele și se uitară după el.

Obosit, cu sufletul la gură, se lăsă iar pe răzor, în locu-i de mai-nainte. Și își șterse sudoarea de pe frunte cu mîneca hainei. Abia răsuflase de cîteva ori, că Sfîntul Petru se ridică, zicîlndu-i:

– Acum să nu stai jos. Ești încălzit și poți căpăta aprindere de plămîni. O știi asta, doar ești om bătrîn.

– Știu.

– Atunci hai să ne mișcăm. Ne coborîm așa, într-o preumblare, pînă deasupra; satului. Vreo două sute de pași. Boii stau. Uite-i: își fac cruce și se culcă.

– Boii își fac cruce.

Porniră alături. Amîndoi bătrîni, amîndoi triști, îngîndurați. Sfîntul era desculț. Avea niște picioare mici, albe și moi ca de copil. Dar nu se încotora. Miriștea țepoasă și spinii rusești se miuiau sub pasu-i, deveneau mîngăietori și plăcuți la atingere ca mătasa. Mergeau tăcuți, încet. Se auzea numai miriștea strivită sub pasul lui Filimon, răsufletul lui obosit.

– Umbli des pe la noi?

– Vin cîteodată, răspunse Sfîntul Petru. Colo, pe Dealul Crucii, deasupra satului, între teii ceia mari, a pus. baronul să bată patru stâlpi în pămînt și să așeze pe ei niște scînduri: un fel de masă. Alăturia pus tot așa și o laviță. Vara șe preumblă pe acolo domnimea, fug unii după alții și fac cîte de toate; e rîs și e larmă de chiuie hotarul. Toamna și primăvara însă masa rămîne pustie. Cînd umblăm prin lume cu Cel Preaînalt, ne oprim acolo; dau jos frunzele galbene de pe laviță, suflu unde șade El și ne odihnim puțin.

– Uitați-vă Doamne, și spre satul nostru?

– Ne uităm în toate părțile unde sunt necazuri și suferințe. La voi sunt atîtea…

— Ne omoară cu muncile, cu corvezile. Ne bat și nu ne dau de mîncare. Lucrăm și în ziua de Crăciun. N-au nici milă, nici suflet. Suntem goi și desculți și vine iarna.

Ajunseră pe creasta dealului. Sfîntul Petru se opri, zicînd:

— Nu mergem mai departe, de aici se vede tot satul. Trebuie să avem grijă și de boi. S-or duce încotrova…

Erau în dealul cimitirului. La picioarele lor, pe o viale străjuită din trei părți de dealuri pietroase, se înfiripase satul. O pădure de salcîmi, în umbra cărora un popor necăjit și-a durat bordeie acoperite cu stuf, cu paie. Ici-colo, prin acoperișuri, ieșea fumul alburiu de balegi și gunoaie. Satul se urca neputincios pe coastele dealurilor, prăpăstioase. Locurile bune din sat erau împrejmuite cu garduri, arate proaspăt. Grădinile astea erau în folosința oamenilor, a servitorilor curții.

În partea dinspre apus a satului, pe o dîlmă înaltă cu vîrful retezat ca de o mînă, se înălța mărețul castel al baronului Toroczkay. O clădire cu două caturi, cu ziduri mari de putea să stea carul pe ele, cu ferești lunguiețe și diferite turnuri și turnulețe, pe care fîlfăiau steaguri în zilele cînd domnul baron avea oaspeți. De la castel, un drum o lua drept spre Turda peste deal, și nu se mai abătea prin sat, să vadă și domnii ce se petrece în oasele iobagilor. În dreapta drumului, de la pădurea Simeriei pînă la castel, era o alee minunată, umbrită de tei uriași.

– Nu e nic o dreptate pe lumea, asta, zise Filimon privind spre castel.

– Nu, dar se va face azi, mîine. Porunca e dată de sus de la Tatăl. Întîrzie puțin pe drum, căci-e cale lungă din cer pînă la pămînt. Și trebuie să treacă și pe la împăratul, s-o vadă și el.

– Atunci nu e nimic de așteptat. O s-o schimbe iar. Împăratul e eu domnii.

– Vezi, asita n-ai grăit-o bine. Cu domnii o fost alți împărați. Asta de azi nu mai e. Vezi și nulmele: Iosif, e românesc. Împăratul de acum e omul iobagilor. De aceea îi și face cătane. Îi duce la Bălgrad, îi înscrie în potrocoale, și gata cu iobăgia.

– Cine știe cum o să mai iasă și asta pînă la capăt…

Au imai fost ele porunci și dreptăți. (Filimon dete din cap a zădărnicie și strînse din buze.) Dacă Dumnezeu nu numai ar da porunca, ci tot el, drăguțu, s-ar și apuca s-o ducă la îndeplinire, am avea vreo nădejde. Dar cînd oamenii și mai ales domnii trebuie să lase ceva din al lor pe seama iobagilor… Hm … bătrîn ești, Sfinte Petre, ai uitat cum e lumea.

– Lumea e rea, o știu eu bine, că am colindat-o de atîtea ori de cînd sunt, și cruciș, și curmeziș. Dar ce pot eu face? Arăt celui Preaînalt necazurile și îi zic: „Asta trebuie schimbată, Doamne, că nu mai merge așa. Iar El zice: „Voi da poruncă”. Apoi își uită, și lucrurile rămîn tot ca mai înainte. Acum însă cu iobăgia s-a isprăvit. S-a săturat și dînsul. N-are un pic de hodină din pricina asta. Tot cerul e plin de rugări. Cînd pune piciorul pe pămînt, hop, îndată și dă peste vreo netrebnicie de a domnilor. Acum s-a săturat. A și trimis poruncă aprigă ca să-i lase pe oameni din iobăgie și să le dea pămînt.

– Hei … domnii iar nu vor asculta.

– Atîta le trebuie. Să n-asculte. Că va porunci Domnul și se vor scula noroadele pământului asupra lor. Capul le va sta unde le stau picioarele, iar din oasele cele mîndre nu va rămînea nici piatră pe piatră. Pămîntul de sub ele va fi întors și va arde de trei coți. Sîngele va ajunge pînă la foaie le calului.

Filimon clipi din gene.

– Îl vor pedepsi și pe lanoș, spânul de la curtea baronului?

– Da, și pe el, și pe baron, și pe toți ceilalți; fiecare își va avea răsplata după faptele lui.

Cîteva clipe Filimon. stăitu nemișcat. Apoi începu să răsufle greu, să se frămînte, să vorbească tare, să strige, să plîngă.

– Doamne, Doamne, adă ziua asta mai degrabă! S-o văd și eu. Adă-o, Doamne! Că mi-a rupt coasta, mi-a spart capul și m-a bătut de am zăcut opt luni. De atunci mă ține un bold în piept, colea, sub inimă, de parcă totdeauna mă apasă cineva cu o măciucă. Cînd zici că va ajunge porunca pe la noi, Sfinte Petre?

Dar Sfîntul Petru nu-i răspunse, căci nu mai era lîngă el.În cîmp era tăcere. Un bou se sculase. Dinspre sat striga cineva:

– Filiimoane! Măăi Filimoaaane, măăi! Vină cu boii acasă!

Filimon tresări, ca și cum s-ar fi trezit acum dintr-un somn greu. Își aminti că trebuia să meargă cu boii acasă din faptul zilei, că Dumitru, fratele lui, avea de mers la plug. Se întoarse în fugă la boi și începu să dea după ei spre sat. Nu da Dumnezeu să-i poată duce; o liuau unul la apus și altul la răsărit. Dumitru venea înainte cu pași mari. Se uita în pămînt ca omul supărat. Fără să-i spună lui Filimon un cuvînt, îi smuci bățul din mînă și se apucă să croiască aprig la boi.

Filimon se trudea din toatei puterile să se țină cu mersul de el, dar rămînea mereu în urmă. Cînd îl ajutngea la răstimpuri, îl apuca de haină-și se trudea să-i spună ce a vorbit el cu Sfîntul Petru.

Dumitru se smucea din prinsoare și da mereu după boi, tot mai grăbit, tot mai necăjii Povestea cu Sfîntul Petru, cu porunca împăratului și cu stingerea domnilor o cunoștea de mult, i-o spusese de sute de ori. O știa tot satul.

Soarele se ridicase mai sus de un stat de am, era tîrziu acum de mers la plug, și asta era tot ceea ce îl chinuia.

Ajunseseră în sat. Coborau pe drum pe lîngă Vasilie a lui Larion. Prin curțile neîngrădite ieșiseră la soare bătrîni ruinați de muncă, rupți de bătăi și lipsuri. În cîteva locuri se jucau pe la porți cîrduri de copii — și ăștia erau slabi, cu fețe scorțoase, cu burți mari. De la Hoanca ieșea baba Anica cu o oală de borș. Boul de către om, cum văzu picior de muiere și încă de babă, se repezi să-i verse oala. Noroc că Dumitru prinse veste. Ajuns acasă, Dumitru puse plugul pe cobilă și prinse boii la plug; dar cînd să răstoarne plugul pe cobilâ, era să lovească un copil. Omul se înfurie și îl lovi cu biciul. Necăjit cum era, se răsti la el.

– Cărați-vă în casă! Ce tot stați în picioarele omului, de nu mă pot mișca de voi?

II

Copilul, ou o mînă la ochi și alta la partea lovită, începu să se vaite de țiuia curtea. Ceilalți copii se trasară speriați pe podmol, ținîndu-se, cei mici, de rochia surorii lor, Veronica. Aista era cea mai răsărită dintre ei. Era desculță, cu rochia ruptă; era o fată cam de nouă ani, prea înaltă pentru vîrsta ei, subțire și galbenă ca o plantă crescută la întuneric. Avea un păr bogat, pe oare n-avea vreme să-l împletească, obrajii scofîlciți și ochii aprinși de foame și de o veșnică frică. În lipsa părinților, ea îngrijea de cei patru copii, unul mai mic decît altul, unul mai neascultător și mai rău decît celălalt. Ce spărgeau, chiar și capetele lor, ea, cu spatele ei, plătea seara.

Dumitru ieși cu plugul din ogradă fără să spună un cuvînt copiilor. În drum se opri; își uitase straița acasă. Se întoarse după ea. Dar cînd fiu aproape de casă, își aminti că în straiță e numai mălai din porumb stricat și, simțindu-i gustul amar, i se umplu gura de apă; nu mai luă straița. Își zise: „La ce s-o mai car și pe asta cu mine?”

Copiii erau tot pe podmol. Cel bătut tăcuse. Se uitau cu jale și cu frică după el.

— Purtați-vă bine, că apoi pe seară vă aduc ceva, se simți Dumitru, obligat să le spună. Nu vă mai țineți de tete-to Filimon. Doară voi sunteți copii cu minte.

Trecînd prin sat alături de plug, îl cuprinse amărăciunea.

„Sărmani copii pustii, se gîndi el, cresc ca lemnele din pădure… Mamă-sa la lucru, eu la lucru. Iar ei istau și stau acasă, singuri, cu mălai amar și cu nebunul de frate-meu.”

Filimon era veșnica grijă a lui Dumitru și a Anei, nevasta lui. Rămas singur cu copiii, se amesteca în joaca lor, tulburlîndu-le lucrurile, făcîndu-i să plîngă. E drept că și copiii, mai ales cînd se strîngeau de la trei-patru case, i se urcau în cap, îi descîntau căciula, trîntindu-i-o de pământ — să iasă dracul din ea — de flenduri i-o făceau. Dar și cînd se supăra nebunul, îi bătea de scula satul pe casa lor. Uneori, cînd Dumitru se întorcea seara de la lucru, trebuia să plece prin sat, să-și caute copiii învrăjbiți.

Dumitru era un om înalt, slab, și dacă nu era așa de bolnăvicios, s-ar fi putut socoti fericit, ou toată sărăcia lui. Foamea ceea din obrajii Veronicăi se găsea și întrai lui. Avea umerii obrajilor aprinși; totdeauna era obosit, de parcă purta pe umeri o veșnică povară. Acum, îndată ce ieși din sat, se întâlni cu Monu, un bătrîn cu jumătate fața acoperită de o bubă neagră, cumplită.

– Dar tu de ce mergi așa tîrziu? îl întrebă bătrînul mustrîndu-l.

– Eu știu? Pesemne păcatele mele… Am trimes azi-noapte pe Filimon cu boii să-i pască — boii erau ai curții, oamenii trebuiau să-i pască noaptea și, cînd se făcea ziuă, să fie cu ei îi brazdă — și, cum e el, nu s-a întors pînă imai înainte. L-am căutat în tot hotarul.

– Hm… hm… Vin de la pluguri. E acolo baronul. Poate că era mai bine să te fi pus în pat, să nu mai fi mers de loc azi. Dar amu te vor fi văzut biraiele curții. Ce să zic! Mai bine du-te. Numai să nu te ciufulească pă-gînii ceia, ca să nu-ți poți crește copiii. Îs oameni fără suflet.

– Ce-i scris omului, i se întâmplă …

Apropiindu-se de plugurile domnești, Dumitru recunoscu calul alb al baronului, ca și pe cei suri ai șpanilor Jnáos și Joska. Între plugari se zăreau cîteva chipuri cunoscute, vecini, tovarăși de muncă. Cu cît se apropia mai mult, cu atît îi pierea curajul, parcă se topea ceva într-însul. I se muiau picioarele, îl cuprindea o supărare mare, grea ca pămîntul. Într-o clipă îi trecu prin minte gîndul să se întoarcă înapoi și să fugă. Dar nu o făcu. Îi venea să se oprească, să se întindă jos, ca să nu se mai scoale, să se facă una cu pămîntul, una cu lumina strălucitoare și rece a soarelui de toamnă, una cu întinsa tăcere a cîmpului…

Opri boii în capătul tablei, la o zvîrlită de locul unde se afla baronul cu șpanii. Punîndu-și biciul după cap, cu căciula în mînă, se apropie de ei, să-și ceară iertare. N-avu vreme să se apropie prea mult, căci măria-sa, eare era un om mic, călare pe un cal mare și avea niște mustăți de le putea înnoda după cap, buze subțiri și oohi bulbucați, cum zic, înălțimea-sa, mînios foc, se repezi asupra lui, să-l. strivească sub copitele calului. Omul se dete în lături. Dar micul baron își struni calul cu atîta furie, că dobitocul, făcînd un pas greșit, căzu. Mare noroc că n-a prins sub trupu-i greu vreun picioruș , de al măriei-sale. Pentru orice întâmplare, șpanii se repeziră să-i dea ajutor. Baronul, des-făcîndu-se cu greu din scară, în loc să le mulțumească, se strîmbă cumplit, la ei.

– Loviți, animalelor!

Lui Dumitru nici nu-i trecuse prin gînd să fugă, atît de repede se petrecuseră lucrurile și, chiar dacă ar fi fugit, șpahii l-ar fi ajuns cu caii și l-ar fi călcat în picioare. Căci cîmpul era neted, fără pic de ridicătură ori de ascunziș. Îl legară ou propriu-i bici.

La vreo sută de pași se oprise șirul lung al plugurilor. Oamenii, obișnuiți cu întîmplări de acestea, ședeau fiecare lîngă boi; ascunzîndu-se, ca să nu-i pară stăpînului că se uită așa și nu altfel.

Cînd pe bătăuși îi durură mînile, baronul luă oticul din mîna unuia și începu să le arate el cum se lovește. Lui Dumitru nu i se mai cunoștea fața, un ochi îi plesnise, dar el, zvîrcolindu-se pe pămînt, tot mai cerea iertare pomenindu-și copiii, tot mai gemea… Și baronul, înfuriat din ce în ce mai tare, îl lovi mereu, pînă cînd sîngele, oare cursese departe de brazdă, prinse pojghiță, și cel lovit se zgîrci o dată puternic, apoi se întinse liniștit, întorcîndu-se cu fața spre soare-apune.

— Luați-l de-aici! Să umble plugurile și să nu murdărească țarina maghiară cu sînge de valah puturos.

Îl ridicară și-l duseră la marginea drumului, în umbra unui salcîm desfrunzit.

Din capul satului, spre miazăzi, pînă departe, spre Agîrbiciu, cale de o jumătate de zi, între un șir nesfîrșit de dealuri golașe, rupte, împădurite ici-colo, cu ochiuri pe sub coaste, unde se îngloadă vitele și sălășluiește dracul, se întinde valea Urcii. Nu că ar curge pe acolo o vale să poată purta măcar o morișcă cu o piatră, cum s-ar cădea după nume, ci, ia, un biet pîrău răpănos, care vara, cînd e lipsă mare de apă, seacă, iar primăvara se umflă, dă peste rît, trece drumul de alături în holdele din stînga, și nici n-ai crede ce prăpăd face. Zmulge răzoarele, sapă șanțuri în locul oblu, ba ia și cîte o bucată de holdă și o duce pe rît la vale pînă cine știe unde.

III

Totdeauna la rău mare să te aștepți din partea omului mic și năpîrcos, spun iobagii de pe imoșiile baronului Toroczkay cînd văd asemenea isprăvi. Doar atît, că vorba asta nu se potrivește toată numai la pîrăul din valea Urcii. Pîrăul e acum încătușat ca un iobag răzvrătit. L-au șănțuit, l-au tăiat în bucăți, săpîndu-i albia și strîngîndu-l în diferite locuri ca pe uni vierme strivit Frînturile astea de pîrău, umflate, stau în cîmp ca niște cioburi mari de oglindă în care se uită corbii, gîștele călătoare și cerul tomnatic cu fața-i plumburie. Cînd gîștele s-au dus și corbii se împrăștie peste sate, atunci lacurile, și cerul, și valea rămîn pustii, iese la mal o tovărășie de broaște sfătoase, care rîd și se ceartă. Apoi, cînd pentru o clipă le stă tuturor glasul, se sperie de tăcerea dimprejur și se dau la fund, ascunzîndu-se în mîl.

În înaltul cerului alunecă în rotituri mari două gaițe; pe o coastă pustiie latră cățelul pămîntului …

Și cu cît se depărtează de sat, pîrăul face mai multe cotituri, sare mai des din matcă. De asta nu le pasă de loc celor trei iobagi care mînă boii pe drumul de alături. Mînă boii, pocnesc din biciuri și, cînd drumul trece pe sub sălcii, ei se apleacă în dricul carului, ferindu-se, strigînd, chiuind …

Sunt trei care mari, cu rudițe, trase de cîte paitru boi, mari și ei cît hambarele; boi domnești, ou oasele ieșite, părul întors de foame și pielea plesnită de bici, împunsă de furcă. Trag ca niște moșnegi chinuiți și, cînd aud larma în urma lor, o iau la fugă. Căci așa s-au înțepenit apele ‚lumii ăștia: cînd stăpînul își lasă slugile flămînde, aceștia flămînzesc și bat boii stăpînului.

Întâiul pogănici, Ilie, șade pe ceglău, eu picioarele pe loitră, cu biciul după gît. E un țăran voinic, o mîndrețe de fecior: înalț, spătos, cu niște degete la mîni groase cît codoriștea de la bici. Dacă hainele murdare și toată ținuta neîngrijită nu l-ar pune în rîndul săracilor, l-ai putea lua drept un fecior de gazdă mare. Își lasă boii în mersul lor, se uită unde cerul atinge pămîntul și cîntă în ritmul legănat al carului.

Ceilalți doi, Nicolae și Martac, șed jos, pe leasa carului, copilărește. Seamănă ca doi frați gemeni: poartă căciuli albe, doareci vechi, sparți în genunchi. Ei n-au nimic pe suflet nici o greutate nu-i apasă, nici un chin nu-i roade, și de aceea nu cîntă. Cum stau cu picioarele întinse, pline de noroi uscat, îi prinde frigul. Cel din carul din mijloc cugetă: „Nu e mult pînă ninge”, și își vîră un pidor sub el. Martac, în carul din urmă, uitîndu-se spre cer, se gîndește: „Pe muntele Neteda a căzut omătul. Nu mai are multe pînă ajunge pe aici. Ar trebui să-mi cumpăr opinci.”

Lui Nicolae i-e frig la piciorul rămas afară și-l freacă să mai umble sîngele. „Bine mai era să nu fi murit porcul, se gîndește el. Îmi cumpăram opinci, cumpăram încălțăminte și nevestei, și copiilor. De la curte nu e nici o nădejde.”

„De la curte, numai oase zdrobite, se gîndește Martac. Vai de bietul Dumitru! A murit la marginea drumului, ca un hoț, fără popă, fără lumînare.”

Înfricoșați, cei doi pogănici își pun acum stavilă gîndurilor. În carul din frunte Ilie cîntă de umple valea:

„Cine n-are noroc n-are

De cum naște pînă moare” …

Carele neunse scîrțăie, zocnesc în ogășii și gropi. Boii trag încet, cosind larg din picioarele dinapoi. Drumul trece pe sub sălcii ale căror crengi ating uneori pămîntul; cei din car își țin căciulele.

Înspre deal soarele slăbește e tot mai alb, mai rece, împrăștiindu-se într-un nor de negură vătuită. Peste drum trece un iepure. Martac strigă:

– Uha, măăă! Primde-l, mă …

Dealul îi răspunde, îngînîndu-l. Iepurele o ia pe coastă în sus. Dar după o fugă bună, văzînd că nimeni nu se ia după el, se oprește, se uită înapoi și se scarpină cu un picior după ureche.

Peste cîtva timp se lasă liniștea rece de dinaintea serii. Ilie cîntă:

„Necăjit ca mine nu-i.

Numai puiul cucului” …

Pe cei doi pogănici din carele din urmă îi cuprinde frigul și urîtul. Se dau jos. Ca să se dezmorțească, strigă fiecare la boi, pocnesc din biciuri.

– Cîntă Ilie ca turtureaua, zice unul.

– I-i greu omului. Tu nu știi ce e aceea: să ai pe cineva dragă și să ți-o ia altul în ajunul ospățului! E mai rău decît dacă ai îngropa-o …

Martac îndeamnă boii. El e neînsurat. Un bulgăre de om, care s-a strecurat tăcut printre rîndurile de fete de seama lui. Acum, holtei îmbătrînit, lucră pentru casa tatălui său, beteag.

– Ba să zici mai bine că nu e om. Ce cîștigă el că o jelește ca pe o moartă? În vreme ce ea s-o fi împăcat cum a putut cu husarul ei. Nu- zic eu că ea s-a dus de bunăvoie — știe tot satul — dar am auzit că acum se simte bine. Eu îl păzeam o dată, cînd se întorcea din Turda, știi colea, la Cobor, unde nu te vede numai pasărea și Dumnezeu de sus, și numai una îi dam cu o furcă. Numai una.

— Lesne de zis. Apoi unde-ți afli loc pe pămînt? Nu vezi tu că ei sunt stăpînii și noi slugile?

– De asta nu mă temeam eu. Îmi luam lancea subsuoară, și pe-aci ți-e drumul. Codrii sunt destui, și necăjiți ca mine încă se mai găseau.

– Ție ți-e ușor. N-ai nevastă, n-ai copii. Ești cu casa în spate, ca melcul.

Tăcură și se retraseră fiecare la carul lui, căci șe apropiau de lacurile unde erau femeile la scos de cînepă. Aci mișunau slugile și uneltele domnești. Vorba îndrăzneață se putea plăti scump. Opriră oarele lîngă grămezile de cînepă.

— Gata, tu? întreabă Mantac pe femei.

– Gata, arde-ar să ardă, că aici ne îngheață Dumnezeu! …

Șaizeci de femei stăteau. Înșiruite în apă Desprindeau cînepă topită din șiragurile acoperite cu glii, priponite cu pari de fundul lacului, să nu le ducă apa dacă s-ar fi rupt astupăturile. Cele de la mijloc, intrate în apă pînă la brîu, treceau cînepă din mînă în mînă celor de la margini, unde apa era mai limpede din cauza ierburilor și unde cînepă, cu amândouă mînile, o loveau de apă cu toată puterea, apoi o treceau printr-o parte și, după ce o ridicau deasupra capului, iar o izbeau de apă. Cîteodată se întâmpla că femeile se stropeau în ochi. Atunci își vărsau una împotriva alteia tot amarul sufletului lor chinuit.

Pe malul apei zgribuleau cîrduri de copii. Cei mai mari erau uzi și ei pînă la piele, căci puneau cânepa popii să se scurgă. Ceilalți, sătui de joacă, stăiteau pe mal, lîngă apă, zgribulind de frig și chemîndu-și mamele.

Din vreme în vreme, ieșea cîte o femeie din apă, cu hainele prinse de trup și fața stropită de apa murdară. Se apleca asupra coveții în care plîngea copilul mic. Sînul ud și strîns de frig mirosea a cînepă topită, a mîl și a apă stătută. Copilul îl lua în gură, îl lăsa și se uita în ochii mamei plîngînd. Parcă ar fi vrut să întrebe: „Mamă, de ce ți-e sînul ud, de ce-ți tremură trupul?” Femeia, străbătută de fiorul rece al vîntului, se supără:

– Suge odată, că aici te las!

Acum i se părea că în apă e mult mai cald decît afară. Copilașul își freca ochii cu mînuța uscată și cu întreruperi și plîns se apuca de supt.

La răstimpuri ieșeau din apă femei în vîrstă, cu trupuri istovite, pe a căror picioare se vedeau vinele groase ca degetul, ieșeau încet și se așezau istovite pe pămîntul rece.

– Vai, nu mai pot! Mor…

Dar zbirii curții, îmbrăcați în blănuri, le îmboldeau cu piciorul în apă, zicîndu-le: „La lucru, că nu mergeți acasă pînă nu isprăviți”.

Femeile loveau întruna apa, vorbeau cu copiii pe țărm. Cîte o fată mare îmbătrînită cînta. Și cîntecul ena subțire-tremurâtor, de parcă sta să se rupă din clipă în clipă. Încerca să se urce în slavă, dar cădea mereu, și plutea între cer și pămînt, ca sufletul pribeag al unui om rămas neîngropat.

Între vorbe aspre, croncănit de corbi, lopăit de cînepă și plînset de copil care îngheață, fetele cîntau despre toamna care despoaie codrul de frunza verde, despre ciocîrlia sortită de Dumnezeu să tot cînte în pustiu. Cîntau despre un voinic ce răsare din desișul codrului, ia o fată de mijloc, o urcă pe cal și fuge cu ea în lume… Cîntau reaua orînduială a lumii ășitia, împărțite în bogați și săraci, în stăpîni și slugi. În unguri și români. Cîntau ceva despre o dreptate care va să vie…

Loveau într-uma apa cu cînepa, vorbeau cîteva clipe, și iarăși cîntecul se înălța deasupra lacurilor în cerul plumburiu de toamnă tîrzie…

IV

Un nebun a aruncat undeva o piatră în mare. Și apa din jur a prins a clocoti. Valurile, slabe la început, de-abia se zăreau; cînd au ajuns la marginile împărăției zburdau către cer, rostogolindu-se cotropitoare peste liniștea de totdeauna a lumii. Cică Împăratul i-a dat slobozenie lui Horia să isprăvească el cum o ști cu domnii. Asta era piatra.

Printre poporul oropsit, care tot mai asculta de stăpîni, răbda foamea și bătăile, vestea a alergat cu sute de kilometri, schimbîndu-se în mii de chipuri, de la sat la sat și de la om la om. Se spunea, că pămîntul ăsta e al românilor, că ungurii au venit tîrziu aici și ne-au luat țara cu puterea. Dar acum s-a isprăvit cu ei… S-a săturat și Dumnezeu de blăstămățiile ce le fac pe seama bieților iobagi. În scurtă vreme li se va găta domnia. Va veni Horia cu oaste mare, din porunca împăratului. Vine cu trei steaguri, fiecare avînd în vîrf cîte un bumb de aur. Cătanele au pajuri de aramă, țundre negre și ciorapi albi de mătasă. În fruntea lor stă fratele împăratului, cu care a vorbit cutare din cutare sat. Călărește pe un cal alb cu cap de bou și spune că nu mai sunt domni. El mai are o treabă pentru care întîrzie: pînă taie grăsunii cei mari din Turda, apoi pornește pe Arieș în sus. Pînă atundi să meargă românii înainte și să tragă clopotele în dungă, să omoare pe domni, că vine și el după ce îi vor fi pregătit calea. El are o cruce mare pe piept și o să împartă pămîniturile la iobagi. Are atîtea cătane cu el, de, cînd le vezi, crezi că se întunecă cerul.

Toată lumea să sară și să ajute la stingerea domnilor. Iar cine nu va ajuta isă fie legat în casă împreună cu nevasta și copiii și să se aprindă casa pe el.

V

Stăpînii pământului s-au adunat la sfat în a doua sîmbătă a lunii. După o masă îmbelșugată, spre cinstea baronesei, care n-a dat de loc pe la bucătărie, precum și a baronului, căci — zic tot oaspeții — lui i se datoresc vînaturile cele alese, pastorul calvin Toháti, paterul catolic Dávid, un omuleț gras, cu capul rotund și fața lucitoare, de parcă veșnic se topește și curge săul de pe ea, dascălul reformat și căsenii au trecut în salonul cel mare, urmăriți de sticlele cu felurite vinuri, în așteptarea cafelelor. O dată cu bărbații a venit și baroneasa Ervinia, o damă mai înaltă cu două palme decît soțul ei, micul și neastâmpăratul Toroczkay. Blondă, cu gîftul lung și nas de pasăre, împreună cu cele două fiice, care încearcă aici, la țară, practica conversației cu bărbații, s-a așezat la un loc și face pasiențe.

Bătrînul baron Toroczkay Geza, tatăl stăpînului de azi, pe care traiul bun și viața fără griji îl țin încă verde, deși vinul mult îl face să dea mereu din cap, ca o jucărie stricată, s-a așeaat în fruntea salonului pe un fotoliu vechi de stejar, sub stema familiei, și fumează dintr-o pipă mare, cu ciutura de un cot. Alături, cuibărit într-un fotoliu, fumează tot din pipă, numai că a lui are ciutura mai sourtă, cum se și cuvine după rang și după bătrînețe, pastorul calvin, adevărat maghiar, cu gîtul gros, ochi mici, dinți puternici, lați și o frunte mică, împădurită pînă la ochi cu un păr roșcovan, creț. Rîde enorm și vorbește tare, căscînd o gură mare, băloasă de pește de baltă bine hrănit.

Baroneasa face pasiențe la o masă rotundă, și cele două fete stau una de-a dreapta și alta de-a stingă, privind-o. Una spune că o să iasă cartea, cealaltă că nu o să-i iasă.

Baronul s-a așezat singur la o masă, cît mai departe de prea-iubita soție. Vorbește singur, căci nimeni n-are aerul că-l ascultă, își toarnă vin, bea, iar își toarnă, strigă „vivat” și bea din nou, trăgînd cu ochiul spre locul unde e soția lui.

Paterul Dávid și dascălul reformat s-au retras lîngă o fereastră care dă spre răsărit. Stînd cu spatele spre sală, vorbesc încet și privesc afară. În fața castelului e o terasă mică, cu rondouri, cactuși uriași, brazi tuia, și la mijloc un chioșc, unde boierii stau în serile senine de vară și ascultă privighetorile din parc. Dincolo de terasă, vreo doi metri mai jos, începe curtea găzdăcească, cu grajduri, cămări, a celor cîțiva soldați aduși de la județ. Căci baronul, mare vînător, e și președintele ligii de apărare a nobilimei din județul Turda. Mai departe, în dosul unor ulmi uriași, se vede zidul înalt care înconjoară castelul, iar spre stânga de tot abia se zăreșite unul din cele două turnulețe de la- poarta principală.

Curtea forfotă de lume: iobagii din patru sate au venit după premîndă. Între ei sunt cîțiva bătrîni, cari stau mai pe de lături; unii șed pe vreo grindă ori pe ce le iasă în cale. Sunt și cîțiva copilandri. Femei, afară de nevasta lui Dumitru și alte vreo două, care n-au pe cine trimite după premîndă, nu mai sunt, căci e sîmbătă seara, cînd au slobozenie și trebuie să-și pună fiecare în rînd casa, copiii. Grosul îl alcătuiesc bărbații. Poartă opinci din piele de porc, după mulți curg obielele; unii sunt chiar desculți. Au haine de pănură, dar sunt murdare de truda necurmată, pline de tină, căci femeile, la lucru toată săptămîna, în rînd cu bărbații, n-au avut răgaz să-i spele, să coasă petecile. Unii sunt obosiți și storși de orice vlagă. Printre ei se găsesc și mulți bărbați voinici ca brazii. Vorbesc strînși în grupuri, proptindu-se în bîte lungi, în furci, sape și alte unelte, căci unii au venit aici de-a dreptul de la cîmp.

La cămări împărțeala merge încet; se aud într-acolo vorbe tari, zarvă, foc de nemulțumire. Pesemne Joska iară nu umple măsurile după lege și după cuviință.

Cei doi oaspeți din salon, de sus, pastorul Dávid și dascălul reformat, se uită la grupurile de țărani, înțeleg zarva și își curmă discuția, întorcîndu-se spre sală.

– Mulți valahi mai sunt pe lume, Doamne! zice paterul Dávid.

– Asta a făcut-o Dumnezeu pentru binele poporului maghiar, ca să aibă mai mulți robi, răspunse pastorul calvin, scoțîndu-și pipa din gură.

– Ar fi preferabil să aibă cît mai puțin bine din ăsta.

– Haideți mai aproape, zice baronul, turnîndu-le în pahare. Beți, să prindeți duh! Vivat! Bea, popă, și tu, calvin de la Geneva, cu barba îrncîrligată și cu o ciupercă neagră în cap. Beți și să vorbim serios. Baronul golește paharul pînă la fund, îl pune pe masă cu zgomot și, lăsîndu-se în fotoliu, suspină adînc: Eu totdeauna am susținut că împăratul e un măgar. Nu cunoaște poporul maghiar și nu-i prețuiește îndeajuns calitățile nobile. Noi l-am slujit și-l mai slujim. La ce trebuia să-i mai angajeze pe valahi cătane? Ce idee: valahii cătane! De ce nu i-a angajat mai bine pe țigani. Cel puțin ăștia se pricep să lucre fierul…

– Să vedeți numai, își scoase iar calvinul pipa, că ideea asta nu e tocmai așa de rea precum se pare. Căci punînd pușca în mîna valahilor, la întîia salvă pe care o vor trage au să moară de frică cincizeci din o sută.

Oaspeții și una din fetele baronului, cea mai mică,zîmbiră. Dascălul, înalt, cu gîtul lung și păr puțin pe cap, cuteză să intre și el în vorbă:

– Ar fi prea mulți dintr-o dată. Cine ar mai cultiva moșiile ungurești?

Măria-sa baronul binevoi să-i ia în seamă părerea.

– Asta e drept. Numai cîte unul omor din cînd în cînd, și îmi rămîne un plug fără conducător.

– Bine că mi-ai adus aminte, se amestecă în vorbă baroneasa, urmîndu-și pasiențele. A fost azi aci femeia unui oarecare Dumitru. A cerut s-o lași să locuiască în casă pînă la primăvară. Am trimis-o la administrator. Dar, închipuițivă ce îndrăzneală, a avut pretenția să vorbească chiar cu mine. Ceea ce eu, firește, n-am îngăduit. Anul ăsta iobagii sunt mai îndrăzneți.

– Și de ce n-ați primit-o, gentilă doamnă? întrebă pastorul Toháti.

Baroneasa își ridică o clipă ochii de pe cărți. Văzu că pastorul a pus întrebarea zîmbind, și baroneasa lăsă loc femeii dintrînsa.

– Oamenii ăștia, valahii, au ceva sălbatic, înspăimîntător în privire și în toată ținuia lor. Par veșnic rupți de foame. Cînd se uită la tine crezi că vreau să te farmece.

– O adevărată calvină nu trebuie să se teamă de farmece.

– Vezi că eu m-am născut catolică.

– Cu atît mai puțin, adaugă paterul Dávid.

Discuția se stinse. Bătrînul baron da mereu din cap. În odaie intrau umbrele. Se auzeau tot mai dese, mai puternice ecouri din gălăgia de afară.

– Valahii sunt un popor primitiv, incapabili de a învăța ceva, și cînd împăratul le dă drepturi, îi lasă să-și facă școli, face o mare prostie în paguba națiunii maghiare, își reluă baronul ideea.

– Toate sunt bune, zise paterul Dávid, strivindu-și țigara, dar eu cred că n-ar strica dacă ați mai aduce din Turda vreo douăzeci de husari. În calitatea domniei voastre de președinte al nobilimii, vă e ușor. Spiritele sunt agitate, și Doamne ferește de o revoltă a flămînzilor ăstora! Ar trece peste noi ca un uragan.

– Cine să se revolte?

– Cum cine? Valahii, iobagii de aci, din Țigăreni, din Beiu și din celelalte sate de pe moșiile domniei voastre. La munte se văd noaptea focuri. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum, că Horia s-a întors de la împăratul cu o anumită poruncă.

– Cum, cinstite părinte? întrebă baronul, privindu-l atent, dumneata crezi serios într-o revoluție valahă?

– Absolut serios.

Baronul încercă să se ridice, dar recăzu în fotoliu, hohotind de rîs și lovindu-se cu mîinile peste genunchi. Se lăsă apoi pe spate, urmînd să rîdă pînă se înecă, și tușind se mai liniști.

– Asta e bună, zău. Să se revolte valahii… ha … ha …

– Elemér, îl apostrofă baroneasa mustrător. Baronul izbucni iar:

– Iartă-imă, părinte, dar ești așa de bun de glume, știi că această față a firii dumitale nu ți-o cunoșteam.

Baronul ridică paharul să bea în sănătatea paterului, dar în drum spre gură izbucni iarăși în rîs și îl puse pe masă, vărsîndu-l pe jumătate.

– Asta e bună! Am s-o spun guvernatorului la balul din toamnă. Meriți o decorație, părinte. Și ți-o garantez eu.

Ceilalți se veseleau, fiecare după cum îi era firea și după cum era de îndatorat stăpînului. Paterul Dávid nu se molipsi de veselia lor.

– Eu cunosc poporul. Sunt de mult aici. Niciodată n-am văzut oamenii atît de agitați. Nu mai departe: azi, cînd am trecut cu trăsura prin Beiu, i-am auzit strigînd în urmă: „Mereți, mereți și mîncați bine, să vă îngrășați, că în curînd o să vă scoată Horia untura”.

– Iubite prietene, îi zise baronul serios, cred că ai adormit cu capul în vreo carte și ai visat ceva despre o revoluție valahă. Se poate, cum ești dumneata, om de carte. Altfel nu-mi pot explica aceste idei… Baronul își isprăvi fraza cu un gest în dreptul capului.

– Vorbești de revoluția iepurilor, intră în discuție pastorul calvin.

– Cînd sunt mulți și înfometați, și iepurii au curaj.

Baronul băuse cam mult și se înfurie.

– Ce tot vorbești de revoluție valahă? Asta e curată prostie. Crezi că au ăștia curajul să ridice mîna asupra stăpînitorilor? Ia să văd eu pe valahul ăla. Poți lua o sută de inși și să-i omori rînd pe rînd, nu vor scoate o vorbă. Chiar dacă ar fi de față numai călăul. Să-i crezi capabili de revoluție, înseamnă ori să nu-i cunoști, ori să fii nebun.

– Totuși, mai cereți niște husari de la județ. Dacă nu de alta, cel puțin de fudulie, pentru domnia voastră; tot nu vi se refuză nimic.

Baronul își pierdu răbdarea. Sări drept în picioare, și luînd de braț pe paterul Dávid, îl duse la fereastra dinspre curte.

– Vezi-i? întrebă el, arătîndu-i iobăgimea de afară. Cîți sunt?

– Nu i-am numărat. Vor fi vreo sută de inși.

– Diminuezi numărul ca să-ți pregătești dreptatea. N-are importanță, n-o s-o ai. Atîția valahi îmi ajung pentru a-ți face dovada vitejiei lor. Ei bine, dacă în fața acestei sute de valahi aș ieși eu, baronul Toroczkay, și aș omorî unul după altul zece dintr-înșii, n-ar zice nici cîr. Totuși, ca să-ți arăt ce le plătește curajul și să te vindec de frica lor, voi trimite trei husari cu biciuri să-i alunge. Și vei vedea cum vor fugi, strivindu-se la ieșire. Ține minte că au venit după plata muncii lor, după dreptul lor, că sunt flămînzi, ei și puii lor.

– Nu-mi vine să cred.

– Ai s-o vezi îndată, suflet necredincios ce ești. Dacă n-ai fi popă, te-am scoate dintre maghiari. Dai dovadă de prea multă slăbiciune.

Cu pasul larg și demn, baronul părăsi odaia.

Paterul Dávid se uită gînditor la iobăgimea din curte. Oamenii se mai răriseră, plecaseră bătrînii și tinerimea. Bărbații stăteau tot în grupuri, ca mai înainte, și se uitau înspre castel. Parcă despre el vorbeau.

„La urma urmei, ceea ce spune baronul dovedește o virtute: sunt slugi bune”, se gîndi paterul. Apoi se întoarse cu fața spre sală. În aceeași clipă intră baronul.

– Noi o să ședem și o să bem, iar tu, necredinciosule pater, stai și te uită afară, de vezi cum numai trei husari unguri vor mătura din curtea mea o sută de valahi. Unguri neînarmați; numai cu biciuri, că dacă i-aș trimite cu puști…

– Ai făcut bine că nu i-ai lăsat pe husari să-și ia puștile; se mai întîmpla cine știe ce… interveni glumind pastorul calvin.

Baronul rîse. Zîmbi și baroneasa și cele două fete ale ei.

– Cum am zis, drept pedeapsă, vei sta la fereastră și nu vei bea în rîndul ăsta. Iar noi stăm aici, la masă, și bem pentru prostul împărat, pentru … pentru…

– Pentru vitejii paterului Dávid, îl completă baroneasa.

– Bravo! Vivat!

– Eu beau pentru gentila doamnă baroneasă. Cea mai spirituală femeie din Ardeal.

Paterul rămase la fereastră. Ceilalți vorbeau tare, beau, silindu-se să nu pară că sunt atenți la ceea ce se întâmplă în curte. Dar se surprindeau unii pe alții aruncînd priviri iscoditoare spre geam, ascultând zgomotul de afară.

Se auzi mai întâi un urlet prelung, urmat de o întreită, cumplită înjurătură ungurească. Erau husarii, care, călări, dau năvală asupra mulțimii. Apoi izbucniri de spaimă, tropot, vuiet, învălmășeală.

– Povestește-ne și nouă cum se poartă vitejii dumitale valahi, întrebă baronul.

Paterul nu răspunse. Cu spatele spre sală, se ținea cu mîinile de pervazul ferestrei, ca și cum cineva l-ar fi zgîlțăit din toate puterile. O dată scoase un „ah” și fu gata să se desprindă de fereastră și să cadă. Cei din odaie amuțiră. Fetele stăteau lipite de mama lor. Un strigăt cumplit se izbi de geamuri, ca o pasăre moartă. Apoi încă unul.

– Elemer, de ce faci asemenea lucruri? Te-am mai rugat să nu mai omori valahi. Îi visez mereu, zise baroneasa, care abia acum simțea seriozitatea situației.

Paterul văzu zvârcolirea mulțimii de afară la apariția husarilor; văzu cum iobagii se retrag spre poartă, galta s-o ia la sănătoasa, îi trecu chiar prin minte că baronul va avea dreptate. Dar atunci un husar plesnindu-l pe un creștin cu biciul în față — paterul recunoscu pe Ilie — acesta scoase o secere și sărind asupra husarului, într-o clipă îi tăie gîtul. Cel de al doilea fu luat de pe cal de un grup de țărani și lovit cu o sapă în cap, iar celui din urmă, după ce fu răsturnat cu cal cu tot, căruia i se aruncase o rudiță între picioare, pe cînd fugea i se împlîntă în piept o furcă de fier. Strigătul lui se lovise de geam.

Apoi zgomotul pașilor celor care fugeau pe poartă nu se mai auzi. La minuita a patra în casă era liniște deplină. Cei din odaie erau gata să dea năvală la fereastră. Baronul, cu mîinile întinse, îi oprea.

– Stați! Am zis cinci minute. Nu călcați cuvîntul. Unul… doi… trei…

Se coborîse din tronu-i pînă și bătrînul baron surd, care nu spusese o vorbă pînă acum.

– Cincizeci și patru … cinci … șase … șapte… opt… nouă… șaizeci! … număra baronul.

… Cei trei husari zăceau la pămînt. Unul cu capul desprins de trup. Cel cu furca în piept se mai zbătea. Caii, împrăștiați prin curii, ciuguleau frunze uscate, întorcîndu-se din cînd în cînd cu capul spre trupurile husarilor…

… Stînd în picioare, alături de baron, pastorului Toháti îi curgea din gură un fir lung de salivă, care ajungea pînă la podea. Capul bătrînului baron se mișca tot mai tare, ca o jucărie stricată și poznașă.

Alături, paterul David … zîmbea …

VI

Popa Costan nu făcu slujbă duminecă. Ca de obicei în zilele din urmă: era plecat. Preoteasa, o femeie zdravănă, cu obrajii plini, stînd pe la răsăritul soarelui cu copilul în brațe, la gard, îi răspunse aspru lui Martac, care venise s-o întrebe unde e popa:

– Ce tot întrebați?! E după lemne.

Flăcăul se duse mormăind, nedîndu-i crezare. Pe drum îi ieșiră oamenii înainte, întrebîndu-l dacă s-a întors popa.

– Nu s-a întors.

– Nu?

Fără popă oamenii erau ca fără mîna dreaptă. Mai ales acum. Iobagii care fuseseră sîmbătă la castel își petrecuseră noaptea în pădure. Copiii și soțiile trăiseră o zi ca înaintea spînzurătorii. Dintr-o clipă într-alta așteptau să-i calce oamenii curții. Noaptea de sîmbătă spre duminecă nu se întîmplă nimic. Dumineca se scurse chinuitor de lungă. Spre mirarea tuturor, sosi și lunea tot cu pace. Iobagii cari nu fuseseră la curte sîmbătă se prezentară la lucru. Și aflară porțile castelului închise, păziite strașnic de soldați înarmați, ca în vreme de război. Bătură în poartă:

– Deschideți, am venit la lucru.

Soldatul din tumul de lîngă poartă își scoase capul afară.

– Cărați-vă acasă și așteptați! Veți vedea voi!

Oamenii se uitară unii la alții, înfricoșîndu-se.

– Ce-o fi și asta? …

– Ce se coace înlăuntru nu e spre binele nostru.

– Hm…

Soldatul, văzîrtdu-i că stau în cumpănă, se răsti la ei:

– Încă nu v-ați dus? Așteptați pînă vin husarii de la Turda să vă scoată cu picioarele înainte.

Oamenii se împrăștiară. Un copilandru o luă la fugă prin sat, strigînd cît îl ținea gura:

– Vin husarii!

Țăranii ieșeau pe la porți. Dar nimeni n-apucă să-l oprească, căci copilul fugea înainte pînă afară din sat, unde locuiau ei. Satul începu să fiarbă, să se neliniștească.

Ludovica lui Puia, stînd și ea, ca și alte femei, pe la porți, se uita alungul drumului. Era cu năframa trasă pe ochi, necăjită pe bărbat și pe toată lumea, care, credea ea, de la o vreme încoace merge tot cu înaintea înapoi. Văzînd pe unul din cei ce se întorceau de la castel, îl întrebă răstită:

– Dar tu de unde știi că vor veni cătanele?

– Au spus amu ăia de la poartă. De aceea nu s-au mișcat ieri de loc, că așteaptă să le vie un regiment de cătane. Apoi înconjoară satul și îi dau foc din patru părți.

Asta nu o mai spuseseră cătanele. O brodise cineva, și vorba trecuse de la unul la altul.

Ludovica se întoarse spre casă. Trîndosu, bărbatul ei, un om voinic cu o claie enormă de păr netuns pe cap, căci venea iarna și părul îi ținea de cald, ședea pe pragul tinzii, trudindu-se să pună o coasă într-o coadă de sapă. El nu era dintre aceia care fuseseră sîmbătă la curte, dar nici nu se dusese azi-dimineață la lucru, o dată cu fricoșii. Își făcuse socoteala bine: cei de la curte nu vor primi pe nimeni la lucru pînă cînd nu. Îi vor prinde pe ăștia care au omorît husarii. Se vor fi gîndit și ei: „Sîmbătă iobagii au omorît cîțiva husari, te pomenești că luni sar la grumazul baronului!”

– Vine un reghiment de husari, îl vesti femeia.

– Drumu-i slobod. Du-te numai și le spune să aștepte un pic, că nu Le pot ieși înainte pînă nu îmi gat lancea. Tot n-ai nici o treabă.

– Măi omule, ori tu ești nebun, ori mie mi s-a stricat capul. Că nu mai înțeleg nimic. Pot veni peste noi dintr-o minută într-alta să ne prăpădească, și tu stai ca în ziua de Paști…

– Dacă ai zis că ți s-a stricat capul, apoi asta trebuie să fie.

– Măi omule, tu știi ceva și mie nu-mi spui.

– Dacă vi s-ar spune vouă, muierilor, tot ce se petreee în lume, ar fi vai de eapul nostru. Dar, pînă una-alta, ia dă-ne mai bine ceva de mîncare.

În tindă Ludovica își văzu băiatul, pe Pavel, cioplind o măciucă.

– Uite și pe ăsta! Ce faci, mă?

– Măciucă, să toropesc cîțiva husari.

Femeia, înfuriată împotriva bărbatului, sări asupra copilului, lovindu-l cu palma peste spaite:

– Na husairi, dragul mamii! Uite! Îți mai dau, dacă-ți trebuie…

Copilul, la început mirat, se uită nedumerit, apoi, cînd durerea îl răzbi, o luă la fugă.

– Îți dau eu! îi strigă din urmă femeia. Nu-i destul că a înnebunit tat’to, îți mai faci și tu de cap. Să vă spună cineva la curte și să vă bată pînă nu îți mai fi oameni! Apoi lucră, femeie, lucră și ține chilavi la casă!…

– Și așa spui tu că ne ții pe toți în spate… Îi spuse bărbatul, parcă cu atît mai vesel cu cît femeia era mai supărată.

– Eu, eu vă țin. Dacă vrei să ți-o spun, ți-o spun verde.

Femeia intră în casă, ieși afară, iar intră și iar ieși, de data asta cu o oală goală în mînă. O luase numai de formă, ca să aibă cu ce își face treabă, pe la vecine. Cînd bărbatul o văzu la poartă, îi strigă:

– Unde te duci așa gătată?

Femeia nu răspunse. Ducîndu-se la Butuza, un văr de al ei, îl găsi bătîndu-și sapa.

– Ce-i cu voi? Al meu își face lance. Tu văd că-ți bați sapa, de crezi că te zorește cucuruzul. Ce-i cu lumea asta? Pe bătrînul Muscanu l-am văzut dregîndu-și îmblăciii. Sîmbătă ați omorît cătanele baronului, ce nu s-a mai întîmplat de cînd e lumea. Și voi stați cu mînile în sîn. Ba al meu rîde, de gîndești că mîine se însoară! …

Butuza își ridică capul și se opri din bătut:

– Tu n-ai auzit porunca lui Horia, pe care a cetit-o popa la biserică și care sună așa: să se scoale tot natul, ca să-i stîngă pe domni. Cine nu se va scula va fi legat în casă cu copiii și vor aprinde casa pe el.

– De asta am auzit eu. Dar, să vă spun drept, eu nu cred prea mult nici în popa Costan și nici în oamenii cu cari umblă el. De Horia nu zic nimic, că nu-l cunosc, dar ăsta, Cloșca, cum îi zice lumea, nu mi-e la inimă: e, mic, vorbește din vîrful limbii și are niște ochi oa de veveriță.. E om rău, însemnat de Dumnezeu.

– Apoi, voi, muierile, credeți numai în bărbații mari, care pot trage în locul unui bou. Dar mintea mare a dat-o Dumnezeu de multe ori cui nu te aștepți. Ioan Oargă ori Cloșca, cum îi zici tu, e ori cu minte mare. Și Horia ascultă de el cîteodată.

– Eu aș zice, măi omule, să ședeți pe fundul cioarecilor și să vă vedeți de necazurile voastre. Că lucrurile se vor răsturna tot în capul celor mai slabi. Dar popa unde-i?

– Popa Costan! Asta e omul nostru, săracul! A pleoat de sîmbătă noaptea de strajă la podul de peste Arieș. A dat ei cu socoteala, om ou minte ce e, că pe acolo trebuie să meargă slugile grofului la Turda după ‚husari. Popa, cu alți cîțiva, i-a și întîlnit și i-a pus să vadă cum știu ungurii înota. Amu baronul poate să tot aștepte ajutoare. De cumva nu îi vor trimite de pe lumea cealaltă…

Femeia rămase pe gînduri. Apoi zise:

– Ce aveți de gînd să faceți?

– Ce vom putea. Numai să vină popa cu cocanii, beienii și ceilalți, apoi vom vedea.

– Popa se vede că în dîra asta umblă.

– Doar e omul satului, și nu s-a dus să-l pună vlădică.

Femeia ar fi vrut să mai întrebe una alta, dar omul se apucă iar să-si bată sapa și nu se mai auzi nimic.

Cînd se risipi toată negura de peste sat, lăsînd în urmă casele, pomii desfrunziți și totul ud ca după ploaie, se ivi în deal, la un stat de om de la pămînt, o pată mare roșietică. Se părea că cineva a vărsat vopsea pe partea de răsărit a cerului și, neștiind cum s-o acopere mai repede, a aruncat peste ea un strat gros de făină. Pe o culme de deal mai plutea un nor gros, ca o oaie albă ce atinge pămîntul cu foalele.

La castelul baronului Toroczkay era liniște, o liniște înspăimîntătoare, ca în adîncul unei peșteri. Porțile erau păzite strașnic, ușile încuiate, și în afară de paznicii tăcuți, care se preumblau cinci pași înainte și cinci pași înapoi, în dosul porților nu se mai vedea nici picior de om. Porunca era ca fiecare șpan, slugă ori slujnică de națiune maghiară să stea la postul lui. Valahii fură dați afară din curte, spunîndu-li-se că n-au de lucru. Oamenii la început rămăseseră tare nedumeriți, apoi bucuroși că au scăpat de corvoadă, se duse fiecare unde îl tăia capul și îl trăgea inima.

În sat era de asemeni liniște. O liniște amenințătoare, în care se părea că se ridică mii de capete cu tot atîția ochi poftitori, care se uită spre vechiul colos al castelului. Deodată, cînd nu se aștepta nimeni, cineva începu să tragă clopotele-n dungă. Sunetul ascuțit, crăpat, gîtuit parcă , de o mînă noduroasă, părea o cobe care țipă peste sat în zi de mare primejdie. Apoi Martac începu să strige peste sat din deal:

– Vin! Vin amu!

– Vin! strigă altul din altă parte a satului.

– Vin oamenii lui Horia.

– E cu ei și fratele împăratului.

– Vine împăratul cu Horia!

Cînd primele valuri ale răzvrătiților din satele vecine se iviră în culmea dealurilor, satul hohoti de un chiot cumplit.

Ana lui Dumitru, în ușa poieții lui Zaharia, unde se aciuiase cu copiii după ce o dăduseră afară din casa baronului, ieși afară și se uită cu tristețe spre ei. Ținea în brațe copilul cel mic, care era bolnav. Îl înțărcase demult, dar acum, fiindcă n-avea ce-i da de mîncare, încerca să-l înșele dîndu-i să sugă. Copilul nu găsea nici o picătură de lapte și plîngea. Plîngea și Ana. Ea nu știa nimic de porunca lui Horia, de umbletul popii. Un singur lucru o interesa mai mult decît orice pe lume: ce să deie de mîncare copiilor. De aceea nici nu prea fu mișcată de strigătul celor de pe dealuri. Ieșiseră din poiată și ceilalți copii și se înșiruiră alături, uitîndu-se spre dealurile din față.

„Vin ungurii pe noi. Vin să ne omoare”, îi trecu un gînd prin minte. Buzele i se strîmbară a amărăciune și deznădejde: „De ar veni mai curînd.”

Oamenii de pe dealuri coborau spre sat, rostogolindu-se la vale prin curți, săreau garduri și pîrleazuri, ca să scurteze drumul, se războiau amarnic cu cîinii. Sătenii ieșeau la porți, fiecare cu ce-i cădea mai repede în mînă: sapa ori securea. Bătrînii își luau îmblăciii. Ana văzu pe Vlădosu cum se tîrăște cu pidoarele lui strîmbe ca să le iasă în cale și ii veni să rîdă de neputința și de truda omului. Mai ales că omul luase, cine știe de unde, o jumătate de pușcă cu care da după cîini și speria copiii. În fundul grădinii lor, popa Costan se trudea să-și desprindă zeghea dintr-o tufă de spini, care nu voiau să o lase. Popa o trase cît o trase și, văzînd că nu răzbește, începu să-i care cu securea. În sfîrșit, se desprinse și, cu barba în virat, trecu pe lîngă femeie, ca alungat de duhuri.

– Încotro, părinte?

– Să prindem păsări.

Îndată după popa, prin același loc, se iviră doi cocani — Ana îl cunoștea pe cel dlin urmă — unul cu haină popească, albă, așa cum văzuse la popa catolic cînd venea la îngroparea vreunui ungur de la curte. Celălalt purta haine românești, numai pe cap avea o ciubică în formă de plăcintă așa cum purta popa calvin. Acesta îi spuse că a venit sfîrșitul domnilor, să se bucure și ea cu tot natul. La ei au gătat cu popa calvin. Celui păpistaș i-au stricat numai biserica, căci, simțind că vin românii, și-a schimbat hainele și a fugit peste noapte. Aicum vin să dărîme castelul.

Femeia încă tot nu pricepea. În sufletul ei se revărsase o apă de viață nouă și se revărsase prea multă deodată. După ce stetse cîteva clipe tremurînd, în vreme ce lacrimile îi curgeau din ochi pîrău, puse copilul jos și zise fetei mai mari:

– Veronică, ai grijă de copiii. Intrați în poiată și vă acoperiți cu țolul, să nu vă fie frig. Eu merg să vă aduc de mîncare. Ceva bun, cum n-ați mîncat de cînd sunteți.

– Ce ne aduci? strigă în urma ei fata.

– Carne de baron, răspunse de la poartă femeia, și o luă la fugă ca să ajungă gloata.

La intrarea principală a castelului, peste mulțimea oare se zvîrcolea să dărîme porțile, să sară zidurile, se vedea statura înaltă a popii Costan, se auzea glasul lui puternic:

– Imprăștiați-vă în toate părțile. Înconjurați zidurile, să nu fugă pe undeva.

În jurul lui erau cîțiva inși care, fără să dea cu topoarele în porți, fără să alerge prea mult, se simțea totuși că surit conducătorii. Bercea Ioan era soldat în concediu. Prin saltele pe unde trecuse valul răsculaților, își arătase biletul de învoire la vatră drept poruncă a împăratului ca să-i „stingă” pe nobili. Purta un fel de îmbrăcăminte jumătate de husar și, jumătate de cătană împărătească; drept arme avea o sabie veche. El și alți cîțiva de seama lui speriau oamenii cu comenzile nemțești; dar prin cunoștințele militare erau uneori de mare folos.

Adevăratul conducător al gloatelor, acela în jurul căruia se lăsa totdeauna loc gol, era un om mic, îndesat, cu fața rotundă, plină, cu păr roșcat, ce i se lăsa în jos, pe umeri, mocănește, cu mustața brună, roșiatică. Vorbea puțin și din vîrful limbii, se ținea totdeauna drept; de departe nu l-ai fi luat cine știe cine: dar de aproape te înfricoșa ceva din ținuta lui, poate ochii mici, fioroși, ca de fiară. Era Ion Oargă din Cărpiniș, căruia oamenii îi ziceau Cloșca. El nu comanda și nu se amesteca decîlt la mare primejdie: sta deoparte cu popa și se uita la treaba celorlalți.

Cînd cei din dosul zidurilor simțiră că poarta se clatină și că se sapă la rădăcina zidurilor, Primiseră la răsculați un soldat, cerînd să le arate porunca împăratului. Ion Bercea scoase biletul de concediu și trecu înainte:

– Uite-o!

O mare de muchii de securi, de sape, furci și tot felul de arme se iviră deodată sub nasul soldatului. Ca porunca împărătească să fie mai cu greutate, cineva din mulțime îl plesni pe soldat cu îmblăciul în cap. Acesta, rostogolindu-se la pămînt, se declară mulțumit. Tovarășii lui într-o clipă se făcură nevăzuți. Mulțimea sparse poarta, smulgînd din pămînt ușchiorii, luînd țîțînele de fier. În curte se opriră deodată, neștiind de unde să înceapă. Vreun flămînd strigă:

– La cămări!

Și valurile se rostogoliră într-acolo. Găsiră pe spânul Joska, cela care nu umplea măsurile și vindea în ascuns lucrurile baronului, spunînd apoi că le-au furat iobagii. Le deschise toate ușile, arătîndu-le ce e mai bun și îndemnîndu-i să înceapă întîi cu mîncarea și apoi să treacă la băutură. El se bucura „din toată inima” de venirea vremii iobagilor. Spunea că și el e român, dar s-a făcut ungur, ca să poată trăi. Burta mare, mustețile răsucite de două ori și umerii obrajilor ieșiți, ca și ochii mici, oblici îl dau de gol. N-avu vreme să se laude prea mult cu originea română, căci Trîndosu, la o strîmtoare, îi dete un ghiont în burtă, de-l făcu cîrlig:

– Dă-te la o parte, jupîne, să mai încăpem și noi, ăștia mai săraci, la smîntînă.

În ochii cîtorva scînteia vechea ură, adunată în ani mulți de cumplită sărăcie.

– Da’ zău, bine zici, tete Trîndosule, îi sări un flăcău în ajutor, trăgînd și el un pumn zdravăn lui Joska.

Ungurul, simțindu-se la strîmtoare, începu să se retragă spre ușă, încolțit din toate părțile. Popa Costan, care tocmai își pleca fruntea să vadă ce se petrece înlăuntru, îl îmboldi, aruncîndu-l iar în mijlocul mulțimii.

– De ce nu te uiți, creștine, unde calci?

Joska se retrase spre ușă, unde din nou avu nenorocirea să dea peste un român.

– Ia-te de pe mine, spurcăciune!

Acum intrară în odaie cei doi „popi”, calvinul cu tichia pastorului Toháti și cel cu felonul paterului Dávid.

– Căutăm pe Joska, sireacul. Să-i plătim o datorie de demult.

– Aici e puiul.

– Ieși la iveală, jupîne. Că pe vremea ta erai tare sfătos, de nu mai încăpea nimeni în curte de tine.

Joska simți primejdia și începu să se roage, spunînd că el nu le-a făcut nici un rău și că chiar dacă au avuit vreo supărare pe la curte, s-a întâmplat din pricina baronului și a celuilalt șpan, a lui János, care nu iubește de loc pe români. Lui totdeauna i-au fost dragi.

– De dragoste te căutăm și noi, îi zise „popa” catolic, lovindu-l cu furca. Tot din dragoste ai spus baronului că tata a furat budiile cu brînză pe care le-ai vîndut pe ascuns în Turda.

Celălalt, un om scurt, cu privirea întunecată și cu o tăietură mare în față, îl lovi cu săcurea.

– Stați, le zise Trîndosu, întii să-l prohodiți și apoi să-i faceți facerea.

– Prohodește-l, părinte Costan.

– Eu nu-l prohodesc. Nu-i de legea mea. Prohodiți-l voi, al vostru e. De ce lege ești, creștine? calvin ori catolic? îl întrebă popa.

Joska nu răspunse. Întins pe podea, din gură îi curgea sub cap o dîră de sînge amestecat cu salivă.

– De ce lege, de ce lege!… Ce-l tot întrebați!? Parcă ar fi o sută de legi! Este o singură lege ungurească.

– De una așa-i, numai vezi că au doi popi.

– Dă-i dracului pe amîndoi! Noi, românii, nu avem o singură lege și doi popi?

Lui Joska nu-i mai trebuiră multe muchii de secure ca să nu se mai scoale. Apoi, ca să nu se împiedice de el, îl scoaseră afară.

– Săracul Joska! îl căiau cei oare treceau peste trupu-i.

– Da’ ce nas strîmb are!

—I l-a mîncat popa.

– Ba i l-ai mîncat tu, fărtate, se răscoli cel care îi fusese popă.

În gura cămării se ivi pe neașteptate Popuța, văcarul, ca de obicei cu bîta lungă, înflorită, în mînă. Cînd văzu încăperile nesfîrșite pline de slănină, coșurile cu mere, șuncile atîrnate de tavan și toată marea de bunătăți înșirate în vreo patru cămare, mari cît șurile, i se tăie răsuflarea. Se așeză moale pe cel dintîi lucru ce îi veni la îndemînă și începu să plîngă.

– Doamne, zise el, cîte bunătăți pot fi pe pămîntul ăsta sărac!

În jurul lui unii începură să rîdă.

– Dar voi cum ați ajuns aici? întrebă el, ștergîndu-și lacrămile cu dosul mînii.

– Am tot dat cu securea, bade Popuța, și ne-am pomenit aici.

Înaintea lui erau înșiruite vreo patru butoaie cu unsoare. Atîta unsoare! Și el nu tăiase un porc în toți cei treizeci de ani de cînd era însurat. Era sărbătoare mare în casa lui cînd se găsea o lingură de unsoare ca să-și înșele mămăliga. Și aici era atîta! Cum ședea și se uita la unsoare, privirile îi alunecară în jos, spre opincile crăpate de secetă. Deodată sări sprinten și, punînd mîna pe gardina unui butoi, se cufundă în unsoare pînă la brîu. Și începu să joace înfuriat.

– Amu, na, mîncați și vă săturați!

Unsoarea sărea afară din butoi, se tăuia prin odaie, o călcau în picioare, ducînd-o în toate părțile. El însă tot mai înfuriat sărea în butoi, adăpîndu-și opincile, ștergîndu-și cu dosul mînii lacrămile și strigînd:

– Amu, na, mîncați, opincilor, și vă săturați…

După ce se saturară de struguri puși pe iarnă, de mere mîncate cu slănină, fără pită, și femeile de cărat pe acasă, vreo cîțiva începură să se sfătuiască în privința slăninilor…

– Să le împărțim, zise unul.

– Da’ ce, nu v-ați săturat?

– Pe ăștia nu-i saturi cu una cu două.

– Știți ce zic eu? Să le întindem colea în fața castelului, ca să ne vadă măria-sa de sus și să le împărțim cu rost și cu socoteală…

– Asta e. Bine zici.

– Așa să facem.

– Măi oameni, gîndiți-vă întii. E spre paguba voastră.

– Ce să ne mai gîndim? Ne-am gîndit destul pînă acum. Acum să se gîndească și domnii.

Unii începuseră să scoată afară slăninile. Le întinseră apoi pe toate douăzeci și șapte, cîte erau, în fața castelului , în așa fel ca să se vadă de sus, și de fiecare se potrivi la lucru cîte un român. În jurul lor se adunase lume multă: femei, copii… Lor însă nu le păsa de asta.

– Să trăiești, măria-ta, îl salută pe baron unul.

– Ce-ți face fomeia?

– Dar fetele?

– Venim îndată la pețite. Gătați numai casele și mîncările.

O aripă a mulțimii se abătuse pe la pivniți. Ca în toate părțile pe unde trecuseră, sparseră ușile și luară fierăria. Apoi nu se opriră la cele dintîi butoaie, care erau aproape de intrare, ci se repeziră în fund, la butoiul cel mare, un colos clădit acolo, în care ar fi putut ședea la masă douăzeci de oameni. Îl sparseră ou topoarele și începură să beie din vin, unii sorbind de-a dreptul din șivoiul care țîșnea din butoi, alții umplîndu-și căciulile, pumnii, se aplecau în genunchi și beau din pîrăul ce curgea prin mijlocul pivniții. Nefiind obișnuiți cu băutura, se îmbătară îndată. Sparseră și deteră cep tuturor butoaielor oare erau la îndemînă. Vinul inundase pivnița, trecuse de opinci, se urcase pînă la glesne. Iobagii se așezară pe butoaie. De acolo se aplecau la vinul de sub ei, beau din pumni, din pălării ori chiar din opinci.

În pivniță se vedea rău; pe la intrare pătrundea o fășie slabă de lumină, care, împrăștiindu-se în pivnița mare, unde te puteai întoarce cu carul, se destrăma în întunerecul dinlăuntru. Dar iobagilor nu le trebuia lumină, le ajungea că vinul curge, că beau, cîntă și se veselesc.

Afară, alții cărau grîul din hambare, unsoarea făina, merele, vitele din grajduri, oile, păsările… Ei stăteau călări pe butoaie, se împroșoau cu vin, răcneau și cîntau din toată inima. Unii plîngeau, aducîndu-și aminte de o durere veche, de pe care vinul topise pojghița. Parcă o dată cu vinul scurs din butoaie ar fi vrut să-și plîngă tot amarul sufletului lor întunecat. Niciodată, nici ei, nici moșii și strămoșii nu mîncaseră liniștiți la casa lor, neroși de gîndul că întîrzie de la plug, că dacă mîncă azi mai bine, n-o să le ajungă și mîine. La toate cinele și prînzurile au avut înaintea ochilor biciul șpanilor călăi, chipul urît al sărăciei. Toată viața lor, zi după zi, ceas după ceas, au robotit, bătuți și schingiuiți fără drepturi, fără apărare. Și acum, cînd toate bunătățile erau pe mîna lor, dăduseră drumul la butoaie, beau, plîngeau și strigau să trăiască împăratul cu fratele lui, Horea…

– Veniți, măi, că sparg cășile! strigă cineva, vîrîndu-și capul pe ușa pivniței.

– Să le spargă, eu nu mă duc.

Dar cei din apropierea ușii ieșiră rînd pe rînd. Cela căruia nu-i venea să lase cepul și să iasă se văzu singur. Îi pieri cheful, înjură și se dete jos de pe butoi. Căzu și se rostogoli în vin, apoi începu să se cațere încet pe trepte în sus, dibuind tărîmul de deasupra.

Rebelii erau în bucătărie, pe unde sperau să intre mai ușor în castel. Aflară acolo pe Juliska, o unguroaică tînără și frumoasă, cu pielea albă și moale. Văzîndu-i că intră atîția deodată și-i murdăresc podelele, fata se supără. Era străină și nu de mult pe aici. De aceea tovarășele ei, femei bătrîne și pricepute, nici nu-i spuseseră nimic cînd fugiseră, lăsînd-o singură.

– Mere afare, olah, le spuse ea.

– Rui! Că amu eu îs groful.

– Mere afare.

– Hei, cu păsăruica asta am eu e treabă! zise Bercea Ion, care o cunoștea de la Alba Iulia, unde fata nu voise să stea de vorbă cu el. Aduceți o funie.

– Iacăt-o, aici e brăcinarul.

– Mai dați unu! Așa. Amu eu o țin, și voi dezbrăcați-o. Să vedem cum arată unguroaicele astea care nu calcă niciodată în tină.

Juliska se zvîrcoli, lovindu-l pe unul cu piciorul. Dar asta îi fu peirea, căci flăcăul, după ce își reveni puțin, se întoarse la ea și îi dete una cu coada securii în foaie, de fata gemu și se lăsă în mîinile lor moale ca o cîrpă.

La intrarea castelului, dinspre terasă, cînd ușile abia se mai țineau, gata să se prăbușească, se ivi la fereastra din salonul de sus chipul de mort al șpanului János. Și așa era un om înalt și slab, parcă ros de boală. Numai dinții și ceva din privirea lui arătau pe omul care avea o deosebită plăcere să bată și să schingiuiască oamenii. Apariția lui ului mulțimea.

– Vedeți-vă de treburi, oameni, că vin husarii, și va fi vai de capul vostru și de al copiilor voștri!

Oamenii se uitară unii la alții. Popa Costan era la masa de pe terasă, bea și vorbea cu Cloșca.

– Nu vă mai osteniți să așteptați husarii, cinstite domnule șpan, îi zise popa. Că nu mai vin. Le-am ieșit înainte la podul de peste Arieș și le-am spus că măria-sa e sănătos și le dorește sănătate, dar nu mai are lipsă de ei. Pe la noi oamenii sunt buni și cinstiți. Țin minte și plătesc datoriile la vreme. Dați înainte, oameni!

Ion Oargă rîse, arăitîndu-și dinții. Spre mirarea lor, răsculații nu găsiră pe nimeni în dosul ușilor. Baronul murea de frică, János ținea de urît doamnei, bătrînul era surd, și soldații, cînd văzură atîta potop de oameni, își căutară fiecare cîte o ascunzătoare. Iobagii distruseră statuile în armură medievală de pe coridoare, mescioarele, icoanele și tot ce le ieșea în cale, spărgînd ușă după ușă. Nu lăsară întregi nici podelele, nici pereții, nici atîta lemn cît să cuprindă o palmă. Deodată, cîțiva se treziră față în față cu bătrînul baron. El stătuse toată ziua în casă, chinuit de o durere de picioare. Acum se ducea să întrebe pe fiul său ce e asta, că cheamă camerista de o jumătate de ceas și nu mai vine. Văzînd coridorul plin de oameni cu secuii și cu furci, care nu aveau nici măcar respectul de a se pleca în fața lui, se răsti la ei:

– Ce căutați aci, animalelor sălbatice! Marș afară!

– Stai, că îți arătăm noi ce căutăm!

Omul scuipă în mîni și ridicînd securea atît de sus, cum nu o ridici decît cînd ai de a face cu un butuc care nu crapă, îl despică în două.

Apoi, strecurînduise în vîrful picioarelor, cu mișcări de fiare care vreau să prindă prada în culcuș, se rătăciră pe coridoare, ascultînd pe la uși.

– Pst! Aici-s …

Se găseau în fața familiei Toroczkay și a șpanului János. Iobagii se descoperiră, stînd o clipă muți, rușinați. Cloșca îi trezi:

– Stați, nu dați! Ăștia doi, zise el arătînd pe baron și șpan, merită ceva mai mult decît o secure. Au omorît prea multă nație. Aduceți caprele și ferăstrăul. Cu celelalte — urmă el arătînd pe doamnă și pe fetele ei — vom vedea mai pe urmă. Baronul începu să se roage, ca niciodată, în românește. Cunoștea limba asta de copil, dar ar fi fost cea mai mare rușine pentru el dacă s-ar fi știut că o cunoaște. Iobagii îl batjocoreau, scuipîndu-l.

– Amu știi românește? Ha!

– Da’ cînd ne împușeci ca pe găini, nu știai!

– La o parte, mă, vin cu caprele!

Se făcu loc și liniște. Acum se auzi cîntecul cerșetoresc al lui Filimon, care, de la moartea lui Dumitru, luase străițile, plecînd în lume.

– Loc, loc, că vine Sfîntul Petru!

După ce Filimon puse pe parchetul luciu capra de tăiat lemne și aitîrnă de ea ferăstrăul, se uită mirat spre Ion Oargă, al cărui port nu semăna cu al celor din Tritiu. Mai ales țundra lungă de oaie i se părea că a mai văzut-o cîndva. Clipea din gene, închinîndu-se lui Cloșca.

– Ai venit pe la noi iar, Sfinte Petre.

– Am venit, răspunse Cloșca, oare își amintea că și el l-a văzut undeva pe bătrîn.

Cînd îi spuse popa Costan, arătîndu-i cum a fost bătut bătrînul de János pînă la sminteală, cum a fost apoi omorît Dumitru, Cloșca începu să se uite peste mulțime, întrebînd:

– Unde-i Ana lui Dumitru? Să vie Ana.

Baronul fu dezbrăcat. Hainele lui se potriveau de minune pe țiganul din sat, care, oricît! de țigan ar fi fost, nu vroia să poarte haine românești și se ținea mereu de domnie. Acum văzură iobagii că un trup de baron nu e mare lucru, ba chiar e mai urît decît unul de cioban.

– Ana e acasă. I-i beteag copilul, strigă cineva de jos.

– Așa! se miră Cloșca. Atunci în locul ei o să prindă de ferăstrău țiganul, lui și așa i s-a plătit. La celalalt capăt prinde Filimon. Așa… Amu tăiați. După ce baronul fu gata, se apucară de János.

Ion Bercea zări pe baroneasa leșinată și o îmboldi cu piciorul, întrebînd:

– Cu asta ce facem?

– Dă-o dracului, nu face să tocești ferăstrăul în ea. Dar păsăruicele astea două ar mai putea face cîțiva pui de români. Și așa au omorît destui.

– Numai să se găsească cine să se însoare cu ele.

– Eu, zise Ilie, apucînd zdravăn de mînă pe fata cea mai mare. Tot mi-au luat mireasa. Mă despăgubesc cum pot.

– Așa nici nu e rău: lași o slujnică și iei o baroneasă. Te pomenești că mîine or să te facă baron.

– Atunci vă cătănesc eu.

– Mai este una, strigă ca la licitație Cloșca.

– Pe asta o iau eu.

– Ai lua-o tu, dar ce te faci cu nevasta si copiii. Altul la rînd. Grăbiți-vă, că ne apucă noaptea, se întunecă și trebuie să punem la cale ospățul.

– Unul neînsurat!

– Aici-s! zise Martac, pășind înainte vitejește.

– Să trăiești și Dumnezeu vă deie noroc! Amu haidați jos. Pare că nebunii ceia au dat foc castelului. E fum. Duce-vă-ți, scoateți mâncările și vinul din cămări și întindeți mesele. Facem nuntă baronească, cum nu s-a pomenit de când e Tritiul.

– Mai iute, mai iute, că ne aprindem aici.

– Cam mare făclia asta, zise popa Costan cînd se văzură în curte. Dar nu face nimic, și așa am slujit destul în biserică fără lumînări.

Cobora noaptea. Pe acoperișul castelului, limbile de foc se lipeau de turnuri, încolăcindu-se pe lîngă ele ca niște trupuri goale de femei poftitoare. Se urcau sus de tot, vînturîndu-și aripile roșii, din care zburau pene pînă în înaltul cerului. Raza focului se vedea departe peste dealurile Cîmpiei. Mulțimea furnica în zarea sîngerie, se aduceau mese, se căra vin. Lăutarii, aduși în grabă, își struneau ceterile, în vreme ce sufletul mulțimii prinse a fremăta. Cineva chiui prelung:

„De cînd îi Horia împărat,

Domnii nu s-au desculțat

Popa Costan și Ion Oargă stăteau deoparte, vorbind liniștiți. Diacul se apropie de ei cu căciula în mînă.

– Părinte, să mă duc după haine și după cărți. N-avean nici cruce aici, la păgînii ăștia.

– Nu-i nimic. Ne-om împăca noi înde noi. Naș îl facem pe fratele Ion. Eu slujba o știu pe dinafară. Haine nu mai trebuie, e bună și zeghea asta. Atîta doar, că i-am rupt azi-dimineață o aripă, că nu mă lăsa să intru pe unde voiam. Cruce! Vor săruta securea asta. Tot cruce e. Și ea a ajutat totdeauna românului. Tot ea va să-i mai ajute și de aci înainte cînd o trebui…