Ion Agârbiceanu: PUSTNICUL ŞI UCENICUL SĂU

I) PUSTNICUL PAFNUTIE

De mult, în vremuri carunte, traia într-o pestera din muntii Moldovei, un pustnic batrân, pe nume Pafnutie. El a luat în mostenire pestera dupa ce a îngropat pe învatatorul si parintele sau Ilarion, la care îsi facuse ucenicia. Înainte de Ilarion alti pustnici batrâni ajunara, se rugara si batura matanii în pestera aceea blagoslovita. De când a ramas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la pestera». Desi nu mai era acelasi, ci, din veac în veac, altul. Si altii erau si ucenicii, care pe urma duceau ruga si întelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepartate erau multi crestini care se retrageau în munte, fie în manastiri cu mai multi frati, fie la schituri, fie singuratici, în pesteri. Erau mai râvnitori, drept maritorii dupa slava lui Dumnezeu si mântuirea sufletului. Cei care întelegeau ¬desertaciunea lucrurilor lumii si se scârbeau de ea, veneau în singuratatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad si între gadinile padurii, si slujeau dupa mintea si inima lor, Domnului din ceruri. Dintre acesti oameni ai lui Dumnezeu era si pustnicul Pafnutie. Nimeni nu stia de când traia în munte. Când se aciua pe lânga parintele Ilarion, era cu barba sura. Pesemne traise înainte la vre-un schit, sau la o pestera a lui, de unde venea, din când în când, pentru blagoslovenie si învatatura, la parintele Ilarion. De Ilarion se alipi numai când acesta, simtind ca i se apropie sfârsitul, îl chema lânga sine, pentru a-i da cele din urma învataturi si pentru a lua în mostenire pestera. Dar mai trai cucernicul mosneag înca zece ani, cu Pafnutie alaturea, pâna se savârsi. Trecuse de suta de ani, si s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugaciune. Cucernicul Pafnutie, la moartea lui Ilarion, facea si el saptezeci de ani. Nici n-a suspinat, nici nu l-a jelit pe mosneag ci a ramas în genunchi doua nopti si o zi, rugându-se pentru sufletul parintelui sau. Iar dupa ce l-a îngropat i s-a parut codrul pustiu, si a stat alte doua nopti trântit pe spate, cu ochii la stele. Apoi s-a ridicat, si-a clatinat barba si pletele sure, pentru a alunga gândurile, s-a însemnat de trei ori cu semnul izbavirii si a prins curaj. S-a coborât într-o crapatura de stânca la izvor si a baut. A aflat lânga apa limpede, în tufis, pâine uscata, si s-a înfruptat. Era a cincea zi de când nu luase nimic în gura. Si unde pâna acum vedea numai sur în fata ochilor, de la moartea lui Ilarion, deodata privirea i s-a limpezit si s-a uitat cu bucurie la cerul albastru, dându-si capul pe spate si împrastiindu-si coama peste umeri. Apoi duse mâinile la piept, se încovoie si zise cu glasul limpede: - Doamne-Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul, slobozindu-ma din grea osânda, din împietrirea de inima ce mi-a harazit-o repausarea robului Tau, si a parintelui meu, Ilarion. Slava Tie, Celui ce esti singur vesnic! Adusu-mi-am aminte ca pamânt suntem si în acelasi pamânt ne întoarcem, dupa nemincinoasa Ta rânduiala. Slava Tie!” Apoi s-a întors la pestera si începu sa scuture tundra, cojocul, caciula si alte câteva lucruri ramase de la Ilarion si sa le agate în colturile de stânca ce împungeau în golatate. Se crezu tare dupa rugaciune, dar acum, atingând lucrurile celui raposat, simti lacrimi în ochi si un mare dor sa se puna si sa doarma, sa nu se mai scoale, lânga mormântul pustnicului. Se duse încet, cu ochii înpaienjeniti, si se lasa, în coate si în genunchi, lânga mormântul proaspat. Dupa rugaciuni îndelungate începu sa auda un glas, nu-si da bine seama daca vorbea de afara, sau din sufletul lui. Ci glasul era cunoscut. Era al lui Ilarion si-i soptea: “Nu te cufunda ca pagânii si ca cei ce nu au nadejde, în durerea ce spulbera sufletul ca un vifor si-l împietreste. Nu aceasta e voia Domnului Dumnezeu si învatatura mea. Ci te împaca cu rânduiala cea de sus, care nu are înfrângere si dreapta este în veci si neclintita. Au nu cel ce a cladit muntii a pus si rânduiala mortii? Esti tu copil nestiutor sau barbat cu pricepere? Nu stropi pamântul decât cu lacrimile credintei, ale nadejdii si ale parerii de rau pentru pacate. Pustnicul nu trebuie sa aibe alte lacrimi. Întoarce-te cu gândul pe data ca nu eu sunt vrednic de plâns, ci tu. Iata stai, a cincea zi fara metanii, fara rugaciune pentru tine, fara gând”. Cucernicul Pafnutie se cutremura. Asa era: de la moartea parintelui sau sufletesc n-a mai batut metanie, n-a mai spus ocinasile obisnuite. Îi paru ca-l vede pe mosneag cu dreapta ridicata a amenintare, cum facea uneori când nu-i placea un cuvânt ori o purtare a lui Pafnutie. Se ridica de lânga mormânt si porni agale la pestera. Era un om înalt si uscat, si la vârsta lui bun înca sa se ia la trânta cu ursul, daca slujba lui ar fi fost vânatoarea ori haiducia. Calca apasat. Avea privire agera si patrunzatoare, fruntea înalta. Mustatile groase si lungi se pierdeau în barba stufoasa ce-i acoperea pieptul lat. Din toata fata lui nu se vedea bine, limpezit de par, decât fruntea, ochii si nasul. Un nas mare, taiat subtire, putin încovoiat. La acel ceas al diminetii cântau pasarile de jur împrejur. Un vânt usor adia neodihnit. În înaltimi, printre crestele brazilor, se zarea albastrimea cerului. Alte dati, pe o vreme ca asta, sufletul lui Pafnutie se pornea la rugaciune, slavind pe Ziditorul, fara sa-si puna anume în gând. Inima lui cânta în rând cu pasarile si cu murmurul pâraelor. Acum îi parea nepotrivita toata frumusetea de afara. Îsi spunea ca pasarile ar mai putea tacea, si izvoarele asemenea. Pentru ce atâta veselie? Întelese, cu sila, ca-i pare rau dupa mosneag, ca sufletul lui nu s-a linistit. Statu pe loc, batu din picior, si striga cu mânie: — Cine ma alunga de la ascultare? Si tot el îsi raspunse: — Diavolui trufiei care nu ma lasa a ma împaca cu rânduiala Domnului Dumnezeu. L-am întarit de tot atâtea rânduri în care luam la întrebare pe Ziditorul pentru ce l-a smuls pe parintele meu, pentru ce a lasat moartea în lume? O sa-i astup glasul, o sa-i rup acul, luându-mi canonul cel mare. Avea cucernicul un canon pe care-l facea în zile de ispita grea, înca pe vremea când nu se mutase în pestera lui Ilarion. Acesta, când ucenicul i-l descoperi, încuviinta sa-l faca mai departe, la trebuinta, însa cu multa smerenie. Îsi lua drumul la dreapta pesterii si se tot duse pe cararea numai de el stiuta. Pe alocuri se facea nevazut în tufisuri dese, care ar fi voit sa-l tina pe loc. Dar pustnicul se zbatea ca mistretul, se vedeau numai balariile miscându-se, ca-i treceau de cap. Ajuns în luminis crengile uscate trosneau sub picioarele lui. Avea graba mare: Nu mai auzea nici cântecul pasarilor, nu mai vedea ciutele ce tâsneau pe lânga el, ci alerga întins cu capul în piept, ca un bour din vremile cele vechi. Braduletii ce nazuiau catre luminisuri se mirau vazându-l trecând cu atâta graba. Cei mai mici se aplecau la atingerea bratelor lui, si-i faceau loc fara nici o împotrivire. Ajunse numai când soarele, scapatat la asfintit, îmbraca în arama rosie ca focul piscurile muntilor, care se suiau pâna la Dumnezeu. Ajunse istovit de drum, la râpa canonului sau. Nu-si dadu ragaz nici sa rasufle si începu s-o urce. El îi spunea râpa, dar era o stânca prapastioasa, aproape goala, care urca amenintatoare din uriase masele de piatra. Voi sa se catere mai repede ca de alte dati îsi facea sila mare, suflând adânc si oprindu-se uneori pentru rasuflet. Dupa cum se apropia de cer parea tot mai mic, acum cât o ciuta, acum cât o capra neagra, si iarasi numai cât un ied si cât o cioara. Pâna ajunse în vârf se facuse miezul noptii. Aici poposi pe un colt de stânca, îsi sterse fata cu mâneca de la camasa, si fara sa-si dea hodina deplina, începu coborâsul pe acelasi loc. Coborâsul era mai cu primejdie decât urcusul. Primejdia de a se prabusi în prapastie îl pândea la fiecare miscare. Totusi, pâna la rasaritul soarelui, el fu din nou pe culme. Înghitea cu lacomie aerul si lumina, razbatu cu privirile departe în singuratatile codrului si pe-o clipa, fata i se lumina: Cum se trezeau toate vietatile la porunca soarelui! Dar repede vazu râpa de sub el si o privi cu dusmanie. I se parea ca n-a biruit-o de ajuns. Si începu din nou coborâsul, apoi iar urcusul. Canonul nu se ispravi decât seara, dupa cel din urma coborâs, când abia se mai putu târî pâna la un izvor cunoscut, unde bau îndelung. Apoi trântit pe spate, adormi ca un bustean, cu fata spre stele. Când se trezi în crapatul zorilor se simti usor si cu lumina în suflet. Se gândi numaidecât sa se ridice sa-si faca metaniile si sa-si spuna ocinasile obisnuite. Nu-i mai venira întrebari asupra mortii, simti pocainta pentru ca se paru ca voise a se lua la harta cu Dumnezeu din pricina mortii lui Ilarion. Îsi dadu seama ca era sa apuce pe drumul ratacirii. Râpa canonului îi aduse aminte ca era un mare pacatos, si ca nu s-a pocait înca destul pentru pacatul sau. “Adevar a rostit glasul parintelui meu Ilarion, de dincolo de moarte, când mi-a spus: Întoarce-te cu gândul asupra ta, si da-mi buna pace!”. Cucernicul Pafnutie vorbi asa ca si când ar fi cine sa-l asculte. Si mai adaose: “Întru faradelegi m-am zamislit si întru pacate m-a nascut maica mea”. Rosti si facu douasprezece metanii, din nou, aducându-si aminte de pacatul pe care-l savârsise în tineretele lui în apropierea acestei râpi. Nime nu cunostea aceasta vina decât Dumnezeu, Pafnutie si duhovnicul, parintele sau sufletesc, Ilarion. Si-l mai cunoscuse aceea cu care gresise, când el abia avea douazeci de ani, si era pacurar aici în munte. Nu stie ce s-a ales cu nevasta aceea cu barbat, daca mai traieste sau ba. Dar el, din clipa în care s-a trezit, a lasat oile, a alergat în codri departe si pierdut a fost si pentru stâna si pentru parintii lui. Pacurarii au cautat multe zile cârdul de mioare ce-l pazise copilandrul acela, pâna ce le aflara hat departe, pazite de cei doi câni. Parintii cu rudeniile am batut codrii si muntii tot haulind si întrebând, si de frunza si de iarba, unde s-a ratacit flacauasul lor cel voinic si frumos. Dar nimeni n-a stiut raspunde. Pe vremea aceea tânarul a dat de un schit, care era slujit de un singur schimnic, Acela i-a schimbat numele din Dumitru în Pafnutie. Dar toate aceste lucruri le tinea în inima lui. Nici padurarii, nici vânatorii, nici ratacitorii pe la schituri n-au putut vreodata afla cine si ce a fost Pafnutie mai înainte. Numai duhovnicul sau Ilarion, care se nimerise calugar cu harul preotiei, pornind ca ieromonah dintr-o mica manastire, cunostea istoria asa de scurta a lui Pafnutie. Dar el mai stia ca acest fiu sufletesc al lui, afara de gresala cea din tinerete în alta n-a cazut. Si a cunoscut în pocainta lui cea de cincizeci de ani pentru un singur pacat, mare har de la Dumnezeu. Deci Pafnutie, dupa ce a savârsit canonul cel mare la râpa lui, s-a întors la pestera linistit si nu s-a mai certat cu Domnul Dumnezeu pentru ca-i luase pe duhovnicul si parintele sau Ilarion. Si-a luat rânduiala lui cea de obste, cu ajunat, cu metanii si cu rugaciuni. Când a coborât la izvorul din crapatura de stanca, la poalele pesterii, a aflat în tufis pe lânga pâine si o felie de cas, si dupa semnul asta a cunoscut el ca eu iesit crestinii din postul Sânpetrului. Ci casul si miezul pâinii l-a farmitat pasarilor, si a dus la pestera numai coaja. Sase saptamâni a trait mai mult cu radacini, canonisindu-se asa pentru pacatele lui si pentru odihna sufletului celui raposat. Pentru “pustnicul de la pestera”, era datina ramasa din adâncimea vremilor, sa puna pastorii, din când în când, în acel tufis câte ceva de mâncare. Însisi pustnicii din pestera asta erau rareori vazuti de ochi omenesti: când la departare de ani patrundea cineva aici sa ceara un sfat si sa primeasca blagoslovenie la o mare suferinta. Adeseori lumea îi uita pentru multa vreme. Chiar si pacurarii, când se mutau cu stânile în departate locuri. Caci ei nu duceau lipsa de nimic. Cunosteau, din batrâni, ierburi si mai ales radacini pentru hrana lor putina, dar izvoare de apa aveau pretutindeni. Cucernicul Pafnutie îsi vedea de rânduiala lui. Uneori i se mai nazarea, în fundul pesterii, ca vede pe cuviosul Ilarion intrând pe deschizatura. Atunci facea rugaciuni si se însemna cu semnul crucii, pentru ca sa nu fie ispitit din nou sa se gândeasca la durerea lui, care era mereu gata sa se ridice din adâncuri. Singuratatea îl împresura tot mai tare, si daca n-ar fi stat de vorba cu brazii, cu ciutele si cu pasarile, ar fi putut amuti. În canonul lui era sa spuna rugaciunile în taina. Dar în singuratatea aceasta limpede Pafnutie crestea cu duhul, în puterea gândului si cu înaltarea sufletului. Abia acum patrundea el pâna în adânc învataturile duhovnicului sau Ilarion, mai ales pe acelea pe care i le împartasi în anii cei din urma. Nu simtea înca nevoia sa aiba un ucenic, se vedea departe înca de clipa când Dumnezeu îl va chema la judecata. Parea chiar ca-i oarecum sila, când se simtea atât de tare si de sanatos. Si trai, într-adevar, dupa felul si canonul lui, înca zece-cinsprezece ani, nu se stie, fara sa simta povara batrânetelor sau nevoia unui ucenic, caruia sa-i lase mostenire învataturile trecute de la un pustnic al pesterii la altul. Venea, din când în când, câte un schimnic, ramânea câteva zile la pestera, si iar pleca. Iar el îi slobozea si nu-i oprea. Ciobanii vorbeau cu mare sfiala de ei. Si multa vreme n-au stiut daca e alt pustnic la pestera, sau tot Ilarion cucernicul.

II) NICHIFOR PREDA AJUNGE LA PESTERA PUSTNICULUI

Se spune ca schimnicii cei cuviosi au uneori semne în visurile lor, când e sa li se întâmple un lucru deosebit. Într-o noapte Pafnutie visa ca trecea pe-o carare cunoscuta de el, prin fagetul cel batrân de la poalele muntelui. Deodata, pe-o ramura a fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorba omeneasca. Rasturna capul pe spate si vazu o gadina numita râs, dar nici urma de om. — Arunca-mi o prajina. cucemice! As sari mai sus si nu mai pot, se auzi din nou cuvânt omenesc. Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare si stufos. Poate se va ascunde vreun pui de om. Glasul era subtire ca de copii. “Poate se teme de mâta”, îsi zise pustnicul, si cu priviri agere cerceta stufisul. Însa, afara de gadina, nu descoperi nimic. — Arunca-mi prajina, se auzi din nou. — Ce nevoie ai de prajina, tu care sai din craca în craca, si de pe un copac pe altul? Sa nu luam în desert numele lui Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie, întelegând ca mâta aceea, catarata sus, vorbeste. — Tot sarind am cazut si mi-am rupt amândoua picioarele de dinainte. Arunca-mi prajina, rogu-te. — Asta e alta socoteala, raspunse Pafnutie, fara a se mai mira de nimic. Si privind la pamânt vazu o prajina lunga. O ridica si râsul o prinse în colti. Nu se stie cum, rezemat în ea, sari pe cea din urma creanga, iar de acolo dintr-o singura aieptare cazu la picioarele batrânului. Însa acum nu mai era râs, ci un cerb ca de doi ani. Cerbul se alipi de pustnic, se freca de tundra lui, îl privi cu ochi umezi si, mugind scurt, o lua la goana pierzându-se în desimea codrului. Pustnicul se trezi din vis, pipai în jur si vazu ca-i pe patul lui de cetina de brad, pe vatra pesterii. Nu mai putu atipi toata noaptea. Se gândi mult, apoi zise în sinea lui: — Eu n-am avut pâna acum semne în vis. Dar acesta, din mila Domnului, un semn trebuie sa fie. Si îsi aminti, pe rând, semnele ce se aratasera în vis parintelui sau sufletesc Ilarion, si despre care îi povesti în cei din urma ani ai vietii. Asemana visul lui cu acestea, se întorcea de pe o coasta pe alta, si iar îsi zicea: — Din mila Domnului, un semn trebuie sa fie si acesta. Si dupa ceea ce s-a petrecut cu batrânul în urma semnelor avute, încerca sa tâlcuiasca si visul sau. Dar nu putea sa dea de un capat. — Semnul meu e încurcat, îsi spunea el. Si rîs, si cerb. Mâta e o gadina rapitoare, se hraneste cu varsare de sânge. Cerbul e boul lui Dumnezeu, nu face rau nimanui. Apa si focul, cum vor sta împreuna? Cunostea, din ce-i povestise Ilarion, ca semnele din vis, ca si proorociile, nu se pot talmaci înainte de împlinirea lor. Si totusi se încapatâna sa afle ce se ascunde sub semnul din visul lui. Si abia rasarind soarele se desmetici: e, iar, o ispita a mândriei. Pentru ce voieste el sa deslege o taina pe care Domnul o voieste nedeslegata pâna la împlinire? Cine-i da ghies? Diavolul mândriei, de buna seama. Iata, e la întâiul vis cu semne, poate la întâiul si la cel din urma, si el vrea sa-si întreaca pe învatatorul si parintele sau. Nu i-a spus de atâtea ori Ilarion cum se mira când venea întâmplarea, si pe urma-si aducea aminte de vis? Se simtea scârbit de sine însusi pentru aceasta nerusinare si înfumurare si se gândi cu ciuda si la râs si la cerb. Nu puteau ramâne acele doua vietati în negura noptii, în loc sa se apropie de el si sa-l îndemne la trufie? Chiar la trufie! “La pacatul care duce mai repede la osânda”, isi zicea en obida cucernicul Pafnutie... ,,Stiu eu bine si mi- a spus si parintele Ilarion, ca trufia a traznit pe îngeri din cer si i-a alungat pe oameni din rai. Si, iata, cum se arata, în felurite chipuri! Mai adineauri m-a spus sa-l iau la întrebari pe Ziditorul pentru ce este moarte în lume, si pentru ce a luat de lânga mine pe parintele meu Ilarion. Acum îmi da ghes cu mâta si cu cerbul. Ptiu! Pe pustii locuri sa fie si în pietre!”. Pafnutie scuipa cu scârba, apoi îsi facu semnul sfintei cruci. Se gândi ca e nevoie mare sa mearga iar la râpa lui sa-si faca marele canon. Se lasa pe cetina asternutului si se gândi. Dar somnul îl cuprinse degraba, si nu se mai trezi pâna la ojina . Sari drept în sus, nu se putu dintru început descurca daca e dimineata tânara ori se apropie seara. Iesind în gura pesterii si vazând soarele, se cruci. Era târziu sa mai poata pleca la râpa lui. De i-ar ramane vreme pâna la asfintit sa-si poata face, cel putin canonul de obste, asezat între rasaritul si apusul soarelui. “Iata ce mi-a facut mâta si cerbul”, suspina mânios pustnicus si, fara sa se mai gândeasca la izvor sau radacini, se apuca de matanii si de toata rânduiala lui zilnica. Era o înserare cu aer tare, plin de miresme. Racoarea crestea din ceas în ceas, si albastrul cerului parca se înalta mereu. Nu-l mai ajungeau nici cetinile ce împungeau din brazii piscurilor celor mai înalte. Când negurile noptii începura sa învalue trunchiurile brazilor, era frig în lege. Totusi cucernicul din singuratate era nadusit si gâfâia când îsi ispravi canonul. Îl lungi anume: batu, cu sutele, mai multe metanii pentru a se pocai si de mândria ce se apropiase iar de el, si pentru ca adormise peste zi si nu-si facu, la vreme, rânduiala lui pustniceasca. Târziu se coborî la izvor. Întâi se gândi sa se pedepseasca si sa nu bea apa rece, dar se temu, cum era ars de sete, sa nu aiba iar visuri cu semne în somn. Coborând pe poteca stiuta i se paru ca aude ca o mârâiala. Se opri, nu mai auzi nimic. Porni si, iata, iar se ridica pâna la urechea lui, si înca mai tare mârâitul acela. Un gând îl îngheta si-l opri în loc: visul lui! Nu-i oare un mârâit de mâta? Trase cu urechea si iar auzi. Glasul venea de departe. Poate de la izvor, poate de mai încolo. Cu cât cobora se auzea mai deslusit. Dar acum nu mai semana a miorlaitura, ci a scâncet de copil mic. Uneori razbatea pe aripa noptii, prin susurul cetinii, geamat omenesc. — Este cineva în primejdie, îsi zise Pafnutie si grabi pasul. Se oprea pentru a asculta atât cât trebuia ca sa nu piarda latura din care venea glasul. Trecuse de mult pe lânga izvorul din crapatura din stânca, dar nu se opri sa-si astâmpere setea. Glasul era tot mai deslusit. Era geamat de om, stins, ca de pe alta lume. — Cine s-o fi ratacit prin hugeacul asta?, se întreba pustnicul ajungând în desime mare si despicându-o vârtos cu trupul aplecat înainte. “Ce pacate l-au adus pe-aici? Sau ce încurcaturi ale Diavolului?”. El stupi în stânga, îsi facu semnul izbavirii, si înainta nu fara îngrijorare. Îi trazni prin minte ca ar putea sa fie nu barbat, ci muiere. Ce s-ar face el atunci? De buna seama trebuia sa o ajute, nu o putea lasa în gura mortii. Dar dupa tamaduire, ce ar face cu o catrinta la pestera? Asadar ca ar fi un lucru nemaipomenit? El e batrân, si chiar daca n-ar fi, de la întâiul pacat savârsit în copilarie, nu s-a mai gândit la cele ale lumii. Dar în pestera nu putea ramâne. Nu-i locul muierii în singuratatea codrului. Pe urma, alte gânduri îl linistira: Nu poate fi muiere! Ce sa caute o femeie în aceste salbaticiuni? Cât a trait parintele sau Ilarion, venit-a cap împletit pâna aici? Nu s-a pomenit. Da, un barbat trebuie sa fie, si niciunul în puterea barbatiei, caci un om în toata virtutea nu se încurca asa de usor, si nu se da plainic piedicilor ce i se pun în drum. Un tânar trebuie sa fie, un ciobanas, ori un vânator caruia abia-i mijesc mustatile. Tot framântându-se si cu sufletul, pentru a se linisti, si cu trupul, pentru a-si face loc prin desime si întuneric, auzi deodata, geamatul lânga sine, mai stins de cum îl auzise din departare. Se apleca la dreapta si deslusi suman si cioareci de lâna, si opinci în picioare. Trupul era cazut de-a-lungul, cu fata în muschiu. Nici o tresarire de viata nu era în el. Numai sunetul stins, plângaret, care se ridica din când în când. Pafnutie îngenunchie, îl întoarse încet pe o dunga, apoi pe spate, îl pipai, îsi apleca urechea pe pieptul lui si asculta. Inima batea abia simtit. Ochii tânarului erau închisi cu pleoape grele. Obrajii îi erau palizi, pamântii, ca la mort. Nu simti nimic câta vreme îl pipai si cerceta Pafnutie. — E lesinat, zise cu glas tare pustnicul, si dupa ce îsi facu o cruce, îl ridica în sus pe strain si-l lua în brate, ca pe un copil. Nu-i putea banui vârsta. Nu i-ar fi dat cincisprezece ani dupa greutatea trupului. Capul tânarului se balabanea pe umarul lui Pafnutie, semn ca nu iesise din lesin. Pustnicul grabi cu el la izvorul cunoscut. Orice boala ar avea, apa rece nu putea sa-i fie de stricaciune. Îl întinse pe iarba verde si începu a-l stropi, usurel, usurel, cu stropi din izvor. În gând, omul lui Dumnezeu murmura o rugaciune. Inima batea cum nu-i mai batuse de mult. Si o mare caldura îi umplea sufletul: iata, avea în fata lui o viata proaspata. Poate se destepta, poate intra pentru totdeauna în negura. Simtea, în inima lui de om singuratic, mare raspundere pentru viata necunoscutului. De buna seama Dumnezeu a rânduit asa sa fie la pestera în noaptea asta, sa-l scape pe cel ratacit în codru. De aceea a adormit pâna la ojina, sa nu mai poata pleca la râpa lui, sa-si ia din nou canonul cel mare. Deodata îi veni iarasi în visul lui: nu era ranit într-un fel si necunoscutul ca si râsul pe care-l vazu în fag? Îsi facu din nou cruce, stropind mereu pe fecioras. În clipa aceea tânarul deschise ochii si îi închise iar. Suspina din adânc si gemu: “mama”. Dupa un rastimp se întinse, deschise ochii iar, si îi pironi mirati la barbosul din fata lui. — Sa nu-ti fie frica, flacauas. Sunt un slujitor al Domnului Dumnezeu. N-am sa-ti fac nimic rau. Tânarul tragea întins cu urechea la susurul izvorului. Îi vorbea, din ochii înviati deodata. — Apa? întreba Pafnutie. — Apa! gemu încet, cu un zâmbet abia mijit, necunoscutul. Pafnutie îi aduse apa în pumni. Strainul bau cu lacomie si mai ceru. Nu putea bea bine din pumni, si omul lui Dumnezeu se dojenea ca n-a plecat de la pestera cu ulciorul în mâna, ca alte dati. Afla o coaje de brad pe care o cumpani sa tina apa, si tot trecea de la izvor la flacauasul cel strain si-l adapa. — Mare flacara arde în tine, mai romanasul meu, zise Pafnutie zâmbind, vazând ca nu-l mai poate satura. Tânarul avu putere sa se ridice si sa seada. — Mare, ofta el. Daca nu ma aflai dumneata, mosule, n-as mai fi baut apa de la izvor. M-au parasit puterile si nu mai puteam ajunge la izvor.¬ — Da cum? Tu cunosteai izvorul? îl întreba pustnicul mirat foarte. — Nu-l cunosteam , dar îi auzeam, sub înserare, murmurul. M-am târât pe brânci cât am putut. Groaznic ma ardea în maruntae. — Pesemne nici de mâncat n-ai mâncat azi nimic. N-am vazut la tine straita. — N-am mâncat de trei zile, mosule. Dar acum mi-am prins inima cu apa acestui izvor. Pafnutie se întuneca deodata. Îsi aduse aminte ca n-are nimic de mâncare. Si stia ca pe unul care a ajunat trei zile nu-l poate hrani cu radacini si ierburi. — Pe semne te-ai ratacit, flacauasule. Dar nu înteleg cum ai plecat de-acasa fara merinde, la munte. Tânarul se uita cu sfiala la batran si zise: — Daca dumneata, mosule, esti pustnicul de la pestera, nu m-am ratacit. Am ajuns la tinta. Da, adevarat e. Merinde nu mi-am luat. — Din mila si rânduiala lui Dumnezeu, eu grijesc acum pestera si-i fac canoanele mostenite din vremuri batrâne. Da tu de unde stiai de pustnicul de la pestera? Esti din satele de la poale? Tânarul vorbi cu glas împutinat deodata: — Nu sunt. Si paru ca iar îl cuprinde lesinul. Pafnutie se întuneca iar: “Îl potopeste foamea si eu n-am un codru de pâine! Ce sa fac, Doamne si Ziditorule?” Porni spre stufisul în care afla uneori câte ceva de ale gurii, si se duse sa cerceteze cu inima îndoita. Mirarea lui fu mare când vazu acolo o oala cu lapte, falie de cas, si pâine proaspata. Repede multumi în gând lui Dumnezeu, lua bunatatile din ascunzis si le puse înaintea tânarului. — Socotesc ca Ziditorul te-a luat în paza Lui. Asemenea mâncare, odata în an daca se întâlneste pe la noi. Si-i chiar aceea care-ti trebuie tie. Necunoscutul îsi întinsese bratele dupa pita si falia de cas. — Nu! Sa începi cu laptele. Cunosc eu când e vorba de ajun lung, ce trebuie sa ia omul când manânca mai întâi. Ia oala si bea, dar încet, câte o înghititura. Altfel e primejdie sa se încurce matele. Pe urma mâne, ori poimâne, vei trece si la cas. Laptele ce va ramâne îl vom fierbe, sa tina mai mult dulce. Strainul se supuse. Sorbea încet câte o înghititura, si curajul îi sporea, capatând limba. — Înainte cu patru zile am baut iarasi lapte si jintita, la o stâna. Si cas am mâncat si mamaliga buna. Pafnutie îsi aduse aminte de ce-i spusese tânarul mai înainte: ca venea anume la pestera calugarului. — Spui ca nu esti din satele de la poala muntilor. — Nu! Sunt de departe. — Pai, daca esti de departe, de la cine ai auzit tu vorbindu-se de aceasta pestera a pustnicului? — Se vorbeste si pe la noi. — Si, de buna seama, pacurarii de la stâna ti-au spus încotro sa apuci catre aceasta pestera. — Ei mi-au spus, da numai unul batrân stia mai bine. Îi tot oprea pe ceilalti din vorba, si tot arata cu mâna pe unde sa merg. — Si, daca ai plecat de acasa fara merinde, nu s-au gândit nici ei ca nu-i lucru crestinesc sa te trimita fara straita în nepatrunsul codrilor? Necunoscutul nu raspunse. Mai sorbi odata din lapte si ramase mut. Cazuse pe gânduri. — Si cum te cheama pe tine, flacauas? — Nichifor Preda, parinte. — Bine, Nichifor! Dar sa stii, Nichifore, baiatule, ca eu nu sunt parinte. Eu nu sunt ieromonah, cum a fost înaintasul meu Ilarion, ci un biet pustnic. — De aceea o sa-ti spun ca si pâna acum: mosule, desi înca nu esti plecat de batrânete. — Bine, mosule sa-mi spui, cât vei sta pe aici. — Dar mi-ar placea sa-ti zic pe nume. — Eu sunt pustnicul Pafnutie, flacauas. — Mos Pafnutie, zise tânarul zâmbind. Mos Pafnutie, eu, dupa Dumnezeu, dumitale trebuie sa-ti multumesc ca suflu iar si graiesc. — Ba, toata multumita lui Dumnezeu, fiule Nichifor. Ca de nu eram acasa, puteai sa gemi jos în vale. Si, chiar aici la izvor, daca nu era laptele din tufa, n-aveam ce-ti da de mâncare. Cine i-a pus pe ciobani sa aduca chiar acum lapte si cas? Dumnezeu i-a povatuit. Deci Lui sa-i multumim. Nichifor Preda îsi facu cruce dupa pustnic, si misca din buze. — Acum sa mergem la pestera sa te hodinesti. Se apropie miezul noptii. Acolo vei mai bea lapte, ba ti-oi da si-o felioara de cas. Pornira îndata pe carare. Dar la vreo zece pasi Nichifor se clatina. Batrânul îl sprijini. Puse deoparte oala cu lapte, pânea si casul, si lua pe flacauas în brate. Acela se zbatu putin, rusinat. — Stiu eu, baiete ce fac! Mai este drum pâna la pestera. Singur, cu picioarele tale, nu vei putea ajunge. Iar aici nu poti dormi. La noapte, poate, brumeaza. Nichifor nu se mai împotrivi. Si, pâna sus, atipi. Pustnicul îl aseza usurel pe pacelul de cetina, si se întoarse dupa bunatatile lasate pe carare. Ajuns lânga ele îsi aduse aminte ca a uitat sa bea, si n-a luat nici vas pentru apa. Se întoarse la pestera, lua ulciorul si dupa ce bau cu sete mare din izvor, îsi umplu vasul. Lua de la locul ei, merindea si trase la salasul lui. Lui Nichifor nu-i mai trebuia nimic. Adormise greu, una cu pamântul. Pustnicul se trase în fundul pesterii si batu mataniile de seara, randuite pentru acel loc; apoi facu acelasi lucru la cele doua laturi, si iesind în gura pesterii, îngenunche. Cu ochii tinta la stele se ruga îndelungat. Barba si pletele-i albe luminau argintiu în bataia lunii. Se ruga si batu iar matanii pâna începu sa coboare luna. Îsi dadea canon mai mare si pentru somnul de peste zi, si se ruga si pentru feciorasul ce-i cazu, din bun senin, la pestera. Rugându-se îl fulgera deodata în minte ca acolo, lânga izvor, dupa ce Nichifor bau si mânca, îi paru asa de blând ca un pui de cerb. “Visul meu! Semnul meu!” sopti batrânul si se lovi cu capul de pamânt ramânând multa vreme asa, ca o stana sura de piatra. Se ridica apoi, se închina spre rasarit, si intra în pestera sa se culce. Dar nu putea adormi si întelese ca somnul de peste zi îi fu de folos. Se gândea mereu la întâmplarea asta cu Nichifor. Spunea ca vine anume la el, la pustnicul de la pestera. Si, înca, din mari departari. Ce suparare sau necaz l-au pus pe drumuri? Si cum l-au lasat parintii sa plece în asa departari, si fara merinde? La întrebarile acestea îsi aduse aminte ca înainte cu peste cincizeci de ani, asa s-a dus si el de la stâna si de la parinti fugar. Un fugar trebuia sa fie si Nichifor Preda. Altfel, fie ca nu l-ar fi lasat parintii, fie ca-i puneau traista cu merinde dupa cap. Amintirea aceasta îl tulbura pe batrân. Nu se mai gândise de mult la începuturile pustniciei sale. Ba, o clipa, i se nazari si nevasta care-l dusese atunci, pe el, la pacat. Fugarul de acum poate a trecut prin întâmplare asemanatoare. Nu, era mai mare de cincisprezece ani, cum socoti el dupa greutatea trupului când îl purta la izvor. Acolo vazu ca-i mijeste cu temei mustata. Si, când începu a grai, vazu ca era glas de fecior, nu de copilandru. Hm! Poate sa aiba si Nichifor asta, aceeasi vina, si a fugit în munte sa se pocaiasca. Poate rânduiala dumnezeiasca i l-a trimis anume, ca în anii batrânetilor, sa-si aduca mai vârtos si mai des aminte de vina lui si sa se pocaiasca mai tare. Poate nu s-a pocait destul, si Domnul îi aduce aminte prin Nichifor... Apoi alt roi de întrebari: Cine sa fie si de unde vine? Pustnicului îi paru înca de lânga izvor, pe când se trezi strainul, ca are fata prea alba, iar mâinile lui nu pareau muncite. Mai baga de seama ca nu stie bea lapte din oala. Dar aceasta putea sa fie si din pricina slabiciunii. Nu-i parea sa fie fecior de plugar, ori pacurar de la oi. Nu mirosea a stâna, ca ciobanii. Cine sa fie? Hainele lui îl aratau flacau de la tara dar trupul pe care îmbracau era prea subtire si gingas. Hm! Dar visul lui? Nu mai era îndoiaia ca semnul i se dase pentru feciorul acesta. Nu se mai putea misca singur, cum nu mai putea sari mâta cea mare din fag, fara prajina. Era si Nichifor ca si râsul. Iar când statea lânga picioarele lui, nu-i paru blând ca un cerb tânar, ca cerbul cel de doi ani în care se schimbase râsul dupa ce sarise din copac? Semn era, dar nu putea pricepe ce cauta tânarul la pestera. Pafnutie nu voi sa se mai gândeasca. El începu sa murmure: “Fie numele Domnului laudat de acum si pâna în veac”, pâna ce adormi bustean.

III) NICHIFOR PREDA VREA SA FIE UCENICUL PUSTNICULUI

Trei zile Pafnutie îl opri pe Nichifor sa vorbeasca. De câte ori începea cuvântul, i-l taia zicând: — Nu-i înca vremea sa-mi spui pentru ce ai venit la pestera. Trebuie sa manânci, sa bei si sa dormi. Slabiciunea e înca în maruntaiele tale. “Nu!” zicea el ridicând dreapta în aer, cum facea si parintele Ilarion când îl înfrunta. “Nici o împotrivire! Daca Dumnezeu te-a adus la mine, eu raspund de sanatatea ta, si înaintea lui Dumnezeu, si înaintea parintilor tai celor trupesti”. Si pentru a-l sili la odihna, Pafnutie parasea de dimineata pestera si nu se mai înapoia pâna seara. Nu uita sa coboare la izvor si sa aduca apa, ba cauta mereu si în tufis. În ziua a treia gasi, iarasi, lapte, brânza si pâine. Pustnicul se minuna, dar vazu ca rânduiala lui Dumnezeu e buna. Nichifor mânca lupeste si svântase merindele dintâi. O mare îngrijorare puse stapânire pe sufletul lui Pafnutie cu ce-l va hrani. Dar descoperind alt rând de mâncare, lauda pe Dumnezeu care da gânduri bune ciobanilor chiar acum când avea mai mare trebuinta de asa bunatati. Cine stie, poate au venit în apropiere ciobani buni si milosi. Dar el stia ca niciun gând bun nu se încuiba în capul omului, fara sa fie trimis de Cel de sus. Dupa ce trecura trei zile, Pafnutie îi dadu strainului slobozenie sa vorbeasca. Tânarul se înveseli. — Multumesc, parintele meu, zise el cu ochii în stralucire. As vrea sa-ti spun parintele meu. — Tu n-ai parinti? — Am! — Cum vei mai numi pe altul parinte? Avem cu toti un singur parinte sufletesc în ceruri. Iar preot sfintit nu-s. Abia am apucat sa învat putina slova pentru a putea citi canoanele si Ceaslovul, de la duhovnicul meu repausat Ilarion. Acela, cum am spus, era ieromonah, lui ma spovedeam. Parintele meu Ilarion era un mare întelept. Si el mi-a spus sa nu umblu dupa harul preotiei, fiindca-i un dar prea înfricosator. Si asa am ramas pustnic fara hirotonie. Cum sa-mi zici parinte? Ar mai însemna ca te lepezi de parintii tai, ori vrei sa-i uiti. Ceea ce ar fi un mare pacat înaintea Tatalui din cer. Nichifor nu raspunse, ci îsi pleca privirile în pamânt. — Spune-mi, ca si pâna acum: mosule. Caci mosneag sunt. Am batut în muche saptezeci de ani. — Bine, suspina Nichifor, ti-oi spune dar mos Pafnutie. — Asa sa ma numesti. Dar acum sa-mi spui ce necazuri te-au adus la pestera. Ca, de florile marului, nimeni nu vine pâna la noi. Daca voi putea sa-ti dau un ajutor, ori un sfat, ti-l voi da din toata inima. Daca ai greutate pe suflet, si vrei sa-ti pleci capul sub patrafir, te-oi duce la un schit, la un schimnic ieromonah, la care ma spovedesc si eu. Acum, deci, sloboda-i limba. Am simtit de mult ca abia o mai tii legata. Poate te grabesti, dar nu puteam sa te las la drum pâna nu te mai întremezi. Mai ai mâncare buna, din mila lui Dumnezeu si a crestinilor drept credinciosi, pentru patru zile. Aceea vei mânca-o si pe urma poti pleca cu Dumnezeu. N-o sa te mai las sa te ratacesti, o sa te însotesc eu pâna la o carare buna, si pâna la o stâna de unde vei primi merinde noua. Sa nu-ti fie frica. Încercarea prin care ai trecut n-o sa se mai arate. Nichifor Preda privi cu tristete în pamânt. — N-am nici o graba, mos Pafnutie. — Dar nu te asteapta parintii? Tânarul clatina suparat din cap: — Nu m-asteapta! — Ai spus ca ai parinti si-ti traiesc. — Asa am spus. Apoi tacu si nu mai adause nimic asupra parintilor. Pustnicul nu mai starui. — Atunci sa-mi spui pentru ce ai venit la pestera! Nichifor ridica încet privirile si le adânci în ochii aspri ai lui Pafnutie. — Am venit, mosule sa ma fac ucenicul tau. Pustnicul se sperie si facu un pas înapoi. — Ucenicul meu? — Ucenicul d-tale, daca ma vei primi, vezi bine. Cu putere nu te pot face sa ma primesti. — Ucenic la pestera asta, la vârsta ta? Stii tu ce vorbesti? — Asta vreau sa ma fac! — Sa te îngropi în salbataciune la douazeci de ani? — Am douazeci si unu, mos Pafnutie. — Nu ti-asi fi dat! Când te-am purtat pe sus erai usor ca un copil. Nu ti-asi fi dat atunci nici cincisprezece. — Ba chiar am împlinit douazeci si unu la Sânpetru. — Fie si cât spui! Dar ce stai sa vorbesti? Copil pustnic, cine a mai vazut? Ca la douazeci si unu de ani, la minte, tot copil esti. — M-am gândit mult, mosule, pâna mi-am luat lumea în cap. Pafnutie tacu. O adâncitura, ca un semn de taietura i se puse între sprâncene, si acestea se ridicara îmburzoiate, ca niste cornite. — Vrei sa fii ucenicul meu? — Asta as vrea, mosule. — Dar eu nu stiu mare lucru. Ce am învatat de la parintele meu Ilarion. Eu pacatosul, ma gândeam, de gândit, la unul pe care sa-l las în locul meu, dupa rânduiala mea, când mi-o veni sorocul, dar ma gândeam la unul de la schit, trecut de cincizeci de ani. Aceluia nu-i trebuie multa învatatura, el cunoaste rânduielile si citeste bine si la carte. E diacon. Tu stii citi? — Stiu, si înca bine, mosule. Pot tine strana. Am si glas. — Vad eu ca ai, ca vorba-ti rasuna ca un clopotel de argint. Dar ce folos! Pustnicul se întrista: O veche dorinta a lui nu se împlinise: sa i se dea darul preotiei, când va fi batrân, sa-si faca un schit lânga pestera si sa slujeasca Sf. Liturghie. Îl desmânta însa parintele si duhovnicul sau Ilarion, spunându-i ca preotia e slujba prea grea si pentru umerii îngerilor, cum spunea Ilarion ca avea datina sa zica sfântul loan Gura de Aur. Ce folos ca Nichifor putea tine strana, daca nu are cu cine face liturghia! Nichifor pleca în piept capul. — Daca nu-i de folos, voi uita ca stiu citi si cânta. — Cum? întreba pustnicul, trezit din gândurile lui. E bine ca stii ceti. Au ramas de la înaintasul meu bucoavne mari în pestera. Olio! Dar cum ma încurc! Vorba e ca ucenic nu te pot primi înainte de a te pune la proba. — Sa ma pui, mosule. — Si spui ca te-ai gândit îndelungat înainte de a lua calea muntelui? — M-am gândit zile si nopti, luni întregi. — Si te-ai rugat si lui Dumnezeu sa-ti lumineze mintea? Fara rugaciune nu se poate începe niciun lucru bun. Tânarul pleca grumazul si tacu. — Nu te-ai rugat? Nici un raspuns. Batrânui facu: Hm! si-l cerceta banuitor. — Parintii tai traiesc. De la ei ai avut voie? Nichifor nu raspunse. — Hm! Hm! Dar ce te îndeamna pe tine, fiule, sa fugi din lume? — Urâtul! — Hai? Cum ai spus? Urâtul? Si Pafnutie pleca urechea sa auda, desi auzise foarte bine. — Da, urâtul mosule! Batrânul zâmbi sters. — Si de urât vrei sa scapi în inima muntelui, în pustietatile codrului? Hai? Ce petrecere cauti tu aici? — Nici o petrecere! Pustnicul simti ca tânarul nu glumeste. — Nu mi-e urât din pricina ca nu asi fi avut petreceri în lume. Mi-e urâta însasi lumea, mosule. N-o mai pot suferi. Vorba asta n-o întelese de la început Pafnutie. Si el fugise din lume, dar de rusine si de groaza pacatului. Ce e aceea sa urasti lumea? Si pentru ce sa o urasti? Nu este lumea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu? Cum sa o poti urî? De ce sa-ti fie urât? — Ai trecut prin grele încercari? Se poate asta la vârsta ta? — Am trecut. — Si ai ramas plin de amaraciune? — Am ramas în asa masura ca nu mai pot trai în lume. — Hm! Hm! Ciudat, la vârsta ta. Se pare ca ai fugit, asa dara, fara stirea parintilor? Iar nu raspunse. — Ai savârsit vreo fara de lege, poate, si ti-e frica sa nu te prinda? — N-am ucis, n-am dat foc, nu m-am atins de muiere. — Atunci, nu mai înteleg nimic! zise pustnicul înfiorat. — Si eu am venit sa înteleg totul de la d-ta, ori sa mor. Ce vorbe erau acestea? Nu era o ispita pentru el? Nu luase, cumva, diavolul înfatisarea acestui tânar sa-l ispiteasca iar la semetie? Dar îsi aduse aminte ca Nichifor îsi facuse cruce si se linisti. — Ce sa întelegi de la mine, fiule? — Ceea ce n-am putut întelege singur. Caci din pricina acestei nestiinte si neîntelegeri am urât eu lumea încât nu mai pot trai. — Nu stii ce vorbesti! Adâncul întelegerii e la Dumnezeu. Noi, ce putem sti? — Între oameni se vorbeste ca pustnicii de la aceasta pestera cunosc tainele vietii si ale lumii. Au pastrat, din vremuri vechi, întelepciunea si-au adâncit-o pe rând fiecare, si au lasat-o mostenire urmasilor. Dumneata vei fi auzit multe de la parintele Ilarion. — Am auzit, vezi bine. Dar ce vrei tu anume sa întelegi? Nichifor îsi ridica ochii arsi de seceta si zise: — Multe! Adica totul, cum ti-am mai spus. — Dar ce anume? — De pilda, vreau sa stiu cine sunt eu! Batrânul se mira în sinea lui, si se înfiora. — Nu stii cine esti? Nu stii cum te cheama, cine-ti sunt parintii, din ce sat, ce avere au? — Astea toate, le stiu. Si totusi nu ma cunosc pe mine însumi. Pafnutie se lumina. — Sa te cunosti pe tine însuti? Greu lucru, fiule! Parintele meu Ilarion spunea ca pentru a ajunge omul la cunoasterea asta, e nevoie sa se pocaiasca toata viata. Sa traiasca numai pentru suflet. — Apoi, daca este suflet, vreau sa traiesc si eu asa si sa ajung la asemenea cunostinta. Pustnicul facu un pas înapoi: — Cum, tu nu crezi ca ai suflet? Nichifor nu raspunse. Se vedea pe fata lui suferinta. Batrânul se cruci: — Sa ma ierte Cel de sus, dar poate ca nu crezi nici în Dumnezeu. Tânarul tacea. Cine putea fi acest strain? se întreba Pafnutie în gândul sau… Nu cumva e totusi ispititorul, caci numai el nu cuteaza sa rosteasca numele Ziditorului? Îsi aduse, iar, aminte ca tânarul, la izvor, îsi facuse cruce. — Cum sa nu crezi, daca te însemnezi în numele sfintei Troite? Am vazut eu. — Si rugaciuni stiu, cum stiu cânta în strana. Dar numai dreapta misca, numai buzele soptesc. Inima mea tace. — Adica, vrei sa spui ca esti un necredincios, un pagân? — Da, mosule, asta sunt. — Hm! Hm! Daca e asa, nu ma mir ca urasti lumea. Nimeni nu poate trai fara credinta. Ca omul ar vrea sa traiasca fara de lege, ca un dobitoc, dar nu-l lasa sufletul. Daca omul ar putea trai mereu cum îl îndeamna trupul cel trecator, si sufletul nu l-ar opri, ar fi fericit, îndestulat ca si necuvântatoarele. Însa legea sufletului îl cearta mereu pentru orice greseala. S-a pus bataie mare între legea trupului si legea mintii. Iar cine nu crede în suflet simte în legea mintii o prostie si-ar vrea s-o surpe. Dar n-o poate surpa. Si ajunge un nenorocit care uraste lumea si nu mai voieste sa traiasca. — Asta e, mosule. Ma apasa o piatra de moara... Ehei! Alta ar fi sa stiu si sa cred ca am suflet nemuritor. Sa stiu ca nu-s numai un dobitoc. Dupa un rastimp de tacere pustnicul zise: — Ai fost bolnav în trup de foame si de osteneala. Dar mai bolnav esti cu sufletul, care nu are credinta... De-un lucru ma mir eu mai mult, cum ai ajuns tu la vârsta frageda, sa-ti bati capul cu asemenea lucruri? Sunt întrebari si raspunsuri care bat ca viforul cel de la miazanoapte, iar în copilarie adie numai boarea. — Uiti, mos Pafnutie, ca nu mai sunt un copil. Am împlinit douazeci si unu. Sunt batrân si cu gândul. Caci de la vârsta de saisprezece ani ma tot întreb, tot vad si ascult, si nu stiu ce sa-mi raspund. — E adevarat ca, dupa câte aud, ai minte de om batrân. Dar chiar asta ma mira la un flacau din sat. Prin învatatura si citanie mintea se largeste, e adevarat si gândurile dau ghes, ca albinele la urdinis. Dar când ai avut tu vreme, la plug, la sapa, la fân, ori în urma oilor, sa te deprinzi cu citania? — N-am citit în carte mosule. — Hai? Dar unde ai citit? — Am citit în viata, în jurul meu, deasupra si dedesuptul meu. — Mare lucru spui, mai baiete, zise pustnicul uimit. Adevarat ca Dumnezeu, unde voieste, biruieste firea, cum spune la Sfânta carte. Asa, se poate, ca te-a lasat si pe tine, din copilarie, sa te zbati cu gândul. Dar zbaterea, dupa câte vad si aud, ti-a fost pâna acum zadarnica. — Zadarnica, mosule. — Si-ti va mai fi! Nichifor ridica ochii întrebatori. — Ce vrei tu sa afli e greu si pentru o minte coapta. Viata întreaga nu e de ajuns sa întelegi desavârsit dupa ce înseteaza inima ta. Stii vorba din batrâni: înveti o viata, si tot mori neînvatat. — O stiu, mosule. — Daca stii trebuie sa iei si învatatura din ea. — Care, mosule? — Ca nu trebuie sa-ti pierzi nadejdea, cum îmi pare ca ti-ai pierdut-o tu. Ce nu poti întelege acum, vei întelege, poate, mai târziu. Nu trebuie sa urasti viata, si sa pui sabia luptei la pamânt. E mare nevoie de curaj, tinere, în toate câte sunt ale omului în lume. Te vad flacau voinic. Îti sta frumos sa plângi ca muierile? — Nu plâng! — Ba faci mai rau, ca deznadajduiesti. Asta nu sta bine la un tânar de douazeci si unu de ani. Tu esti înca numai la începutul vietii, la începutul luptei tale. — Venind la pestera am încercat cel din urma mijloc de lupta. Crezi ca eu nu ma simt prapadit, vazându-ma mai neputincios decât un copil? Pustnicul tacu un lung rastimp si se gândi adânc. Dunga i se adâncise între sprâncene. Apoi fara a mai spune un cuvânt, îl parasi în usa pesterii si el se pierdu în padure. Pafnutie se tot duse pâna la o pestera mai mica acoperita de stufis. Aici se retragea uneori sa se roage. Pe drum se gândi mereu la ciudatenia acestui fecioras. N-a ucis, n-a pus foc, n-a umblat în pacate cu muieri, si iata-l, vine sa traiasca în padure. Simtea ca strainul vorbea din inima, si avea mare negura pe sufletul sau. Dar, cum putea sa puna asemenea întrebari la vârsta lui? Ce l-o fi îndemnat sa se zbata cu gândurile? De parintii lui nu vrea sa pomeneasca nimic. Aici parea ca este o buba. Apoi nu raspundea nici când era vorba de Dumnezeu. Ba s-a marturisit chiar de necredincios. Aici e alta buba, si mai mare, îsi zicea cucernicul... Ce mai stii? Poate sa fie un tânar cu scoala multa, umblat în lume, si s-a îmbracat taraneste... “Nu-mi povesti parintele meu Ilarion ca înainte cu treizeci de ani venise la el un arhimandrit îmbracat ciobaneste, sa nu-l cunoasca nimeni, si i-a pus întrebari vrednice de mirare pentru un cioban? Se mai întâmpla câte ceva si pe la pestera asta”. Pe drum îsi mai aduse aminte de visul sau si de oala cu lapte, de felia de cas si pâine aflate în doua rânduri, unul dupa altul în tufis. Nu era acesta un semn ca Ziditorul luase sub apararea sa pe acest Nichifor Preda? Preda! Mai auzise el de numele asta, mai de mult, în tineretele sale. Ba si aici în munte a mai auzit. Era un neam boeresc din Moldova. Si erau chiar mai multi Predesti. Acela despre care auzise în copilaria lui avea cirezi mari de vite albe. Un Preda venise, si nu de mult, sa ceara sfatul parintelui sau Ilarion, cum ar face sa se desparta de nevasta-sa, sa ia pe alta, tot cu cununie. Ilarion l-a înfruntat cu asprime, si i-a spus ca nu se poate. Si ca de nu-l va asculta, va fi pedepsit si în lumea asta, si în cealalta... De alt Preda a auzit, pe când era cioban la stâna, ca l-au calcat hotii, pe el l-au taiat fiindca se împotrivea sa-i fure fata... Ei, se vede ca-s multi Predesti în lume si în tara. Ajuns la pestera cea mica se întinse cu fata la pamânt si se ruga vreme îndelungata. Cerea de la Stapânul Cerului sa-i lumineze mintea cum va face cu acest tânar cu sufletul bolnav. Se îngrozea, mai ales, de întrebarile lui grele. Într-alta forma puse, le pricepea si el, si putea da raspuns, ca multe i-a bagat în inima si în cap raposatul Ilarion, cel vestit prin întelepciunea lui. Dar îi venea greu pâna întelegea ce vrea sa spuna Nichifor. Simtea mereu ca tânarul e din alt aluat decât dânsul... Deci se ruga lui Dumnezeu sa-l lumineze cum sa umble cu acest strain, si sa-i dea pricepere sa-l poata învata din putinul ce-l stia si el. Dupa ceasuri de rugaciune sufletul i se linisti si se întoarse grabit la pestera. Nichifor Preda statea trântit pe spate si se uita în cer printre cetinile brazilor. Nu-l simti pe pustnic pâna ce-l atinse pe umar. — Scoala sa manânci. Pentru ziua de azi ai vorbit destul. Si înca pentru alte trei zile. În vremea asta vei mânca si vei dormi, cum ai facut ca si pâna acum. Trupul e înca slab, si în trup slab nu poate salaslui un suflet tare cum trebuie sa fie acela ce pune întrebarile pe care le-ai pus tu. În vremea asta te vei mai gândi totusi la un lucru: daca ai facut bine sau ba punând întrebari de acest fel, si spunând ca esti necredincios si pagân. Nu trebuie decât sa-ti asculti inima. Ce va zice ea, asa sa raspunzi. Si mai este un lucru la care trebuie sa te gândesti: Daca vrei cu tot dinadinsul sa ramâi în munte, si anume aici la pestera, sa afli ca trebuie sa cunosc viata ta, pentru a te putea povatui. Am vazut ca sunt lucruri de care nu vrei sa pomenesti. Va trebui sa vorbesti si despre ele. Nu acum, — cu vremea, când îti va spune inima ca-i bine sa-mi cuvântezi... Si apoi, mai este un lucru, pentru tine de mare însemnatate: peste trei zile nu cred sa mai avem nici lapte, nici cas, nici pâne. Sa te gândesti ca daca mai zabovesti la pestera va trebui sa te multumesti cu ce vom avea de mâncare. Asta nu stiu daca va fi folositor pentru sanatatea ta. Poate rabda rânza, poate nu. Si, daca nu le rabda, nu poti ramâne aici. De altfel nici nu cred sa fie locul tau aici în munte. Asa-mi spune parca inima, dupa ce m am rugat Celui Prea Înalt sa ma lumineze. — Daca n-am aici loc, nu mai am nicaieri în lume, sopti cu suparare strainul. — Haida-hai! Nu te pripi, ti-am mai spus. Un tânar ca tine trebuie sa aiba curaj. Nu esti femeie, ci barbat.

IV) STRAINUL VREA SA RAMÂNA LA PESTERA, DAR NU DESTAINUESTE NIMIC

Pustnicul îsi vazu de treburile si canoanele lui, ca si când ar fi singur la pestera. Din când în când tragea cu coada ochiului la strain. Nichifor sta, cu ziua de cap, trântit pe o parte, cu ochii închisi. Trebuia sa-l cheme Pafnutie la mâncare. A treia zi batrânul îi aduse o bucoavna veche. — Mai frunzareste-o, poate-ti trece vremea mai în graba. Dar Nichifor nu raspunse si nu se atinse de carte. Poate nici nu-l auzi pe Pafnutie. A patra zi, de dimineata, pustnicul îi zise: — Te-ai gândit la toate câte ti le-am spus? — Gândit, mosule. — Si esti hotarât sa ramâi la pestera? — Hotarât. — Cu mâncarea ce ne-o da-o Dumnezeu? Si cu canoanele pe care va trebui sa le faci? Daca hotarârea e mare si bine chibzuita, eu nu te pot alunga. Poate e voia Celui prea Înalt. — E mare si bine chibzuita hotarârea mea, mosule. Altfel n-asi fi venit aici. Dar canoanele... — Ce-i cu canoanele? — Trebuie sa înteleg întâi pentru ce trebuiesc facute. — Aha! Tot întrebarea ta cea dintâi. — Când voi întelege, le voi face. — Dar cum vrei, altfel, sa fii ucenicul meu? Sa stai sa te uiti la mine? Asta nu se poate, fiule. Trebuie sa te muncesti pentru a întelege. — E vorba de lucrari sufletesti, mosule. Ce-ar folosi metaniile, truda trupului, la luminarea mintii? — Hm! Ai tu gândurile tale! Dar mergând pe urma lor, nu vei descoperi adevarul. Cu mintea te-ai trudit destul pâna acum. Spui ca de la vârsta de saisprezece ani. Daca puteai sa te luminezi, sa descoperi adevarul, cu truda mintii tale, l-ai fi descoperit pâna acum. — Asta-i adevarat, raspunse Nichifor, ridicându-se într-un cot, si ascultând cu bagare de seama. Ochii lui se desteptara din ceata si se ivi în ei picurul vietii. — Cum sa nu fie adevarat? De când e lumea, adevarul l-au aflat numai aceia care si-au pus la munca grea trupul. Ca descoperirea tainelor celor mari nu vine de la mintea noastra si de la truda ei, ci de la luminarea Domnului. Si trebuie sa te uiti pe tine si gândurile tale pentru a-l lasa pe Dumnezeu sa lucreze. Si cum vei adormi viermele gândului care asuda otrava, daca nu-ti vei canoni trupul? În vreme ce batrânul vorbea, Nichifor se ridica, mirat foarte, si-i puse mâna pe umar: — Iata o vorba, zise el cu un glas adânc, pe care înca n-am auzit-o, nici n-am citit o în carti. — Hai? De ce te miri? Lucrul acesta îl stie fiecare pustnic. Ce crezi tu ca facem noi în singuratatea muntelui? Ne gândim cu ziua de cap, si ne zvârcolim noptile sa pricepem tainele lumii? Noi ajunam si postim, batem sute si mii de metanii si ne rugam. De pe partea gândurilor, nu ne doare capul. Dar în mijlocul trudei noastre uneori se coboara harul lui Dumnezeu si ne lumineaza. Azi un picur, mâne altul pâna se face pahar plin, ori chiar fântâna, cum se întâmpla cu sfintii. Stiu eu ce face gândul, dar gândul e ispita. Ca te face sa tei iei la harta cu Ziditorul. Bati cu el în portile cerului, si cade frânt cu aripile rupte. Spune Cartea Sfânta: “tot cel ce se înalta se va umili, si cel ce se umileste se va înalta”. Asta este: cel ce vrea sa priceapa adevarul si tainele lumii cu mintea lui, e omul care se înalta, plin de trufie. — Spui lucruri noi pentru mine, mosule, zise plin de mirare Nichifor. — Or fi noi pentru tine, dar cine vrea sa traiasca în munte, sa le cunoasca. Deci, daca vrei sa ramâi la pestera, trebuie sa te supui canoanelor. Altfel nu se poate. Altfel pierzi vremea cea scumpa a lui Dumnezeu în zadar. Ba, fara canon, chiar sa vrei, n-ai putea ramâne aici multa vreme. Ai spune curând ca eu sunt un biet nebun, si tu al doilea. — Bine, mosule. O sa te ascult. Voi face si rânduiala la care ma vei supune. — Hai? Pai trebuie s-o faci daca vrei sa faci ucenicie, sa vezi si tu, sa vad si eu, cât platesti, cât te tine cureaua. Bine, suntem întelesi, în parte însa. Vreau sa stiu cu mâncarea cum te vei multumi? Ti-am spus ca lapte si cas sunt lucruri rare la pestera. Poate chiar sa le avem, si sa postim. Ca rânduiala acestei pesteri e post în mai toate zilele anului, si ajun des. — Ma voi multumi cu ce vom avea. — Cu ce ne va da Dumnezeu. Strainul nu rosti nici acum numele Ziditorului ci pleca în pamânt capul. Pustnicul baga de seama, si iar simti un junghiu. Iar îi veni în minte visul lui cu râsul si cerbul. Nichifor îi parea uneori blând ca un cerb, dar când se punea sa taca avea ceva din încapatânarea mâtei aceleia salbatice... Nu cumva totul e numai o ispita. — Asculta Nichifore, zise el, nu-mi place mie cum te pui pe tacere la anume întrebari. La anume vorbe. E nevoie, pentru a te putea povatui, sa-ti deschizi de tot sufletul. Sa ai încredere în mine. Iata, vad ca nu pomenesti numele lui Dumnezeu. Si nici cruce nu te-am mai vazut sa-ti faci, de la izvor, când te-ai desteptat. Strainul se întuneca deodata. — Eu nu vreau sa cunosc minciuna, mosule. Ti-am spus ca n-am credinta. Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, nici în mântuirea prin Hristos. Daca nu cred, cum sa pomenesc? De ce folos mi-ar fi? Sufletul lui Pafnutie se rascoli pâna în adâncuri. Întâi parea ca l-a ars un fier rosu pe dinlauntru, apoi valuri tulburi îl navalira, valuri reci ca de ghiata. Se uita bine sa vada daca nu zareste cornitele în fruntea lui Nichifor. Nu se iveau! Totusi necuratul trebuia sa fie pe undeva pe aproape… Adica asta întelegea el prin necredinta lui! Nici Dumnezeu, nici Hristos, nici viata vesnica. Cine nu crede ca are suflet, cum va crede în viata de dupa moarte... Vai! În lunga lui viata de pustnic înca nu auzise asa hula iesind din gura unui om! Gresea chiar numai ascultându-l pe strain. Se gândi îndelung, spuse în gând o rugaciune, apoi zise cu asprime. — Aici la pestera e loc de rugaciune si de pocainta, fiule. Sunt, si locul si aerul si brazii, sfintiti lui Dumnezeu. Aici nu se poate rosti hula la numele Celui Prea Înalt. Asta s-o stii, si sa ti-o însemnezi. — Nu m-am gândit la hula, mosule. Mi-e viata întunecata si grea, poate chiar din pricina ca nu sunt un credincios, cum ai spus dumneata. Eu nu pot fi si nu pot vorbi decât asa cum sunt. Altfel as fi un mincinos. Dar n-am spus cu nici un gând rau. Nu vreau sa supar nici pe viermele pamântului dar înca pe cucernicia ta, sau pe... lar i se opri limba. — Pe Dumnezeu, vrei sa zici. — Da. — Dar, frate, numai diavolii nu rostesc numele celui prea înalt. — Eu simt ca ar fi o greseala, o necuviinta sa-l spun, câta vreme n-am credinta. Mosul tacu un rastimp. — Hm! Hm! Ai tu felul tau de a gândi! Am bagat eu de seama! Poate nu esti un flacau din sat, ci unul cu mintea sucita de învatatura. Ca daca ai fi de-o vita cu mine, ne-am întelege mai usor... Acum, asculta ce prind eu din vorbele tale. Mi s-ar parea ca tu îti faci un gând mare de tot despre Cel Preaînalt, desi nu crezi în el. Daca a-i crede l ai pune asa de sus, încât gândul la el te-ar cutremura. — Asa este, mosule, zise Nichifor înviorat din nou. — Asta-i semn bun, fiule. Cinstesti si te cutremuri în fata Celui pe care nu-l cunosti si în care nu crezi. Asta e semn ca odata vei crede. Asta-i semn ca ai o inima curata. Ma mir, atunci, de ce nu graiesti ca oamenii, de ce te gândesti rasucit? — Se vede ca asa mi-e firea. Nu pot altfel, mosule. — Hai? Asa ti-e firea! Se poate. Dar daca ai o inima curata trebuie sa-mi spui tot ce stii despre tine. N-ai ce ascunde, vezi bine, eu nu sunt preot cu har. Eu sunt un biet mosneag. Mie nu trebuie sa te marturisesti ca sub patrafir, adica daca ai pacate pe care le poti spune duhovnicului, tine-le în tine pâna te voiu duce la duhovnic. Mie sa-mi spui despre tine numai atât ca sa stiu cu cine am de lucru pentru a te putea povatui. Nichifor se întrista din nou si capul îi cazu în piept. — Nu pot mosule, ofta el. — Nu poti sa-mi descoperi chiar nimic? — Nu pot. — Bine; vei vorbi când ti-a veni sorocul. Decât ca munca mea e îngreunata prin tacerea ta. Trebuie sa stii ca eu însumi am fost ucenic pâna de curând. N-am avut ucenici pâna acum. Si nici nu ma gândeam sa am în curând. Ma tem ca nu voi putea face mare lucru pentru tine. Voi face cât îmi va ajuta Cel de sus. — Mosule, eu am spus despre mine ce am putut. Sunt un om care nu înteleg nimic, si nu mai pot trai asa. M-am zbatut cu gândul sa pricep ceva din lumea asta si nu am putut. Dumneata ai spus ca drumul pe care am pornit eu nu duce la bun sfârsit. Ca nu cu framântarea mintii se pot întelege tainele. Acesta e un lucru nou pentru mine. Voiu urma cararea pe care mi-o vei arata. Un lucru însa nu pricep: pentru ce avem minte si pricepere, daca ea nu ne foloseste la nimic? — Hm! Hm! Iar te gândesti sucit, cum ti-e felul. Eu n-am spus ca mintea nu ne slujeste la nimic. Tot ce ne-a dat Dumnezeu, ne-a dat ca sa ne fie de folos. Mâinile, picioarele, ochii, urechile, si toate simturile. Cum as putea spune ca darul cel mai mare al Ziditorului, mintea, e data în desert? Doar prin ea, care e o putere a sufletului, suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si ne deosebim de dobitoacele necuvântatoare. Cu mintea savârsim toate lucrurile bune din lume. Dar, ca toate ale omului, si mintea noastra e marginita. Poate bate pâna la portile cerului, dar cerul nu-l poate deschide fara voia lui Dumnezeu si fara harul lui. Daca se încumeta cu mândrie sa intre, e fulgerata si cade pe pamânt ca o pasare cu aripile frânte. Asa au cazut îngerii care au vrut sa-l ajunga în putere si întelepciune, pe Ziditorul lor. Asa au cazut oamenii cei dintâi cari au ascultat de înselatorul fagaduindu-le acesta cu viclenie, ca de vor calca porunca Domnului si vor mânca din pom, vor fi asemenea lui Dumnezeu. Adica atotputernici, atotstiutori ca si Domnul. Mintea e buna si e darul cel mai mare al Ziditorului; se poate apropia de tainele vietii, dar nu le poate deschide fara har, fara ajutor de la Dumnezeu. Asta am voit sa spun. — Adica singuri, cu puterile noastre, în zadar ne trudim, sopti Nichifor Preda, abia auzit. — Chiar asa. A zis Domnul, pâna ce era cu oamenii în lume: “Fara mine nu puteti face nimic”. Si iarasi a zis: “Nimic nu poate veni la mine daca nu-l va trage pe el Tatal meu!” — Acum mi se pare ca vorbesti dumneata rasucit, mosule. Eu nu înteleg nimic din ce spui, vorbi cu întristare strainul. — Nu e mirare ca nu întelegi, poate vei pricepe mai târziu, daca asa va fi voia lui Dumnezeu. Dar eu cunosc toate acestea din învatatura duhovnicului si parintelui meu Ilarion, care a avut bogata întelepciune de la Dumnezeu. Si, de când am învatat buche, am mai citit si în cartile sfinte. Poate vei citi si tu odata si vei întelege... Daca vreai sa ramâi la pestera lucrul acesta trebuie sa-ti intre mai întâi în cap: Fara ajutor de sus, nu putem savârsi nimic bine. Cine se încapatâneaza sa biruie singur, e un om plin de mândrie. Si, din veci, aceasta este legea cea nemutata: cel mândru se va umili, nu va ajunge la biruinta... Acum sa te gândesti si la câte ti le-am spus azi, si vom mai vorbi diseara. Daca ramâi statornic, de la miezul noptii intri întru rânduiala uceniciei. — Sa ma gândesc, zici? Parca d-ta, mosule, spuneai ca gându-i zadarnicie. — Hm! Sucita minte ai; cine ti-o fi sucit-o, bine nu ti-a facut. E zadarnic sa te framânti cu gândul, plin de mândrie, voind sa întelegi cele neîntelese. Dar nu e zadarnicie, ci o datorie sa cercetezi lucrurile ce ai sa le faci, daca sunt bune sau rele, daca te încrezi în puteri sa le îndeplinesti ori ba. Nu te poti baga cum legi boul de iesle. Ci din buna hotarâre si chibzuind totul, cu întelegerea, cu mintea ce ti-a dat-o Dumnezeu. — Adica facem deosebire între lucruri si lucruri. Unele le putem cerne cu mintea noastra, altele ba. — Chiar asa. Ba poti sa te apropii si de cele necernute, sa le cunosti în parte, dar nu sa le patrunzi. Cine spune ca nu poate chibzui cum se face focul, ce fel sunt flacarile, cât dogoreste jaraticul, pâna unde te poti apropia de el? Altfel te-ai arde ori ti-ai aprinde casa. Dar poti sa întelegi vreodata ce este focul? Nichifor ramase cu ochii la mosneag pâna ce acela se facu nevazut. Dupa ce-i cuvânta, Pafnutie îsi lua toiagul si porni fara a-i spune unde se duce. Ramas singur, strainul statu multa vreme nemiscat, gândindu-se. Ziua crestea senina în jurul sau. Sus, în înaltimile albastre, îsi tot dadeau ocoale doi vulturi cu aripile întinse. Era o liniste adânca jur împrejur si mireasma bradului îmbata simturile. Nichifor Preda se ridica din locul lui si porni prin desime. Îi veni deodata în minte cum a plecat de acasa fara sa lase o vorba parintilor, si-l navali o durere adânca. Când, noaptea târziu, a parasit casa parinteasca, crezu ca nu mai are nici o legatura cu parintii sai, ca nu e dator sa le spuna nimic. Aici în pustietatea codrului, simti deodata ca îl tin legaturi nedeslegate de cei care i-au dat viata. Rataci multa vreme prin codru sa se linisteasca, sa-si uite durerea ce-i izvorâse în suflet. Încerca sa se gândeasca la cuvintele pustnicului... Poate avea dreptate batrânul. Poate era dator sa-si destainuiasca sufletul înaintea lui pentru a-l putea povatui... Dar putea el sa descopere întâmplarile care l-au fugarit dintre oameni? Simtea ca nu avea putere. Necredinta, desnadejdea lui sufleteasca, n-au izvorât numai din framântarea gândului, ci si din întâmplarile acelea. Mai bine va fi, îsi zicea el, sa taca asupra vietii lui, si sa nu-i mai puna întrebari pustnicului, ci sa-i urmeze povetele. Poate, cu vremea, se va lamuri într-un chip. Ajunse la pestera seara târziu. Pafnutie sosise. Mosul zâmbi si zise: — Ai iesit sa vezi împaratia noastra? Frumoasa, ai? — Frumoasa, mosule. — Daca a iesit din mâna Ziditorului, cum nu va fi? Dar, spune-mi, esti flamând? — Nu sunt, mosule. — Totusi va trebui sa cinezi. Si, daca ai chibzuit la toate câte ti le-am spus, e vremea sa-mi spui. Nu-ti schimbi hotarârea? — Nu, mosule. — Si o sa te supui la toate ce-ti voiu porunci sa faci? — Ma supun. — Hm! Iata un tânar care nu glumeste! Apoi, daca-i asa, datina este aici în munte ca omul care intra în pustietate sa-si schimbe numele. Nichifor îl privi mirat. — Asa e datina si legea facuta nu de mine, ci e ramasa de la pustnicii cei de demult. Asta are tâlcul urmator: omul în lume a dus un fel de viata, aici trebuie sa duca altul. Nu mai e omul cel de demult. E un om nou. Deci si numele trebuie sa-i fie altul. Sa nu se mai gândeasca la viata de mai înainte. Începem, tinere, o viata noua. Deci spune-mi, cum vrei sa te cheme în pustnicie? — Boteaza-ma d-ta, mosule. — Eu m-am gândit sa-ti dau numele celui de curând raposat, duhovnicul si parintele meu Ilarion. Îti place numele? — Place mosule... Numai ca... — Hai? Nu-ti chiar place? — Numai ca raposatul Ilarion a fost, cum ai spus d-ta, om cu mare întelepciune. Nu ar fi o hula ca numele lui sa-l dai unui salbatec, care nimic nu stie din tainele cunoscute de el? Nu ar fi mai potrivit sa-mi dai numele unui pustnic mai putin învatat si întelept, sau chiar al unui pustnic pacatos, pentru a nu jicni pe nimeni? — Hm! Îmi place cum graiesti! Dai dovada ca ai inima curata si te temi de mândrie. Umilinta, fiule, sa stii, e începutul întelepciunii. Dar sa nu ai nici o grije, Nichifore! Parintele meu nu se va supara. Am trecut pe lânga mormântul lui, m-am rugat si l-am întrebat daca are ceva împotriva sa-ti dau numele lui? Si raposatul s-a învoit. — Cum s-a învoit? întreba înfricosat strainul. S-a auzit glasul lui din mormânt? — Nu s-a auzit nici un glas. Dar raspunsul lui îl am în inima mea. Dupa rugaciune si întrebare inima mea a ramas linistita. Stiu acum ca nu fac niciun lucru rau si împotriva vointii parintelui meu. Asadar ramânem la numele Ilarion. Pentru mine va fi o mare bucurie ca voi putea rosti numele pe care l-am cinstit asa de mult. Iar pentru tine va fi un ajutor. Cu rugaciunile lui din cealalta lume, parintele meu te va sprijini pe calea grea si anevoioasa pe care vrei sa apuci. Batrânul se apropie, îl îmbratise pe tânar, învaluindu-l în barba lui sura, îi facu pe frunte semnul crucii cu degetul lui gros si noduros, apoi îl însemna cu acelasi semn al izbavirii la ochi, la urechi, la nas, la gura, la mâini si la picioare, spunând de fiecare data: “În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin”. Apoi îl învalui din nou în barba si zise: — Dumnezeu sa te aiba în paza sa, Ilarioane, si sa-ti ajute. — Multumesc, mosule, ca m-ai primit si nu ma alungi. Ci rogu-te, lasa-ma, de-aici încolo, sa-ti spun si eu parintele meu. E mai placut decât mosule. Si tot asa-mi vine sa ti zic, de când m-am desteptat la izvor. Pustnicul se gândi un rastimp. Apoi cuvânta: — Spune-mi parinte, daca asa îti vine sa zici. Se oprira la gura pesterii. Batrânul aduse merindele si se înfruptara, dupa ce mai întâi spusera rugaciunile si îsi facura cruce. Strainul simti ca e nevoie sa-l asculte pe pustnic întru toate, si sa-i faca tot ce va porunci. Asa s-a hotarât. Acum nu mai era Nichifor, ci Ilarion. Nu se mai gândi ca nu crede, si ca ar fi un mincinos daca-si face cruce si zice ocinasi desi nu are credinta. Întelese ca-i cel dintâi drum al umilintii si al ascultarii pe care-l face. În aceeasi vreme se sili întâi sa zica si rugaciunea, sa-si faca si cruce, cu toata grija si cuviinta, simtind ca altfel nu ar îndeplini din toate puterile hotarârea lui. Mai era ceva ce parca-i dadea puteri noua. De când simti apropierea batrânului, când îl învalui de doua ori în barba lui aspra si sura, tânarului i se pogorî o mângâiere în suflet, si o tarie pe care mai înainte nu o descoperi. Iar dupa ce fu însemnat cu semnul sfintei cruci, se simti gata de lupta si neînduplecat. Se mira în gândul lui de aceasta schimbare. Poate trecuse putere din puterea pustnicului si în sufletul sau? Ori se coborî putere din blagoslovenia lui Ilarion celui raposat, al carui nume îl luase? Nu mai voi sa cerceteze. Se multumi cu întarirea ce-o simti în suflet, si-l urma, fara sovaire, pe Pafnutie la mormântul unchiasului adormit, unde îngenunchiara amândoi. Strainul nu stiu ce sa spuna, ramase mut, în vreme ce Pafnutie se scufundase în rugaciuni spuse numai cu gândul si cu inima. Si dupa ce se ridicara, batrânul îl îmbratisa din nou. — Iar ai vorbit cu raposatul? întreba sfios flacauasul. — Iar. — Si nu-i suparat? — Nu. Îi pare bine de ce am facut. Dar acum la pestera si la somn. La miezul noptii începi viata cea noua, Ilarioane.

V) DUPA TREI LUNI

Pustnicul Pafnutie era, din zi în zi, tot mai multumit de ucenicul sau Ilarion. La miezul noptii, când se sculau sa bata metanii si sa zica rugaciunile miezonopticului, a fost de ajuns sa-l trezeasca de doua ori. Chiar în acele dintâi doua nopti de canon a fost de ajuns sa-l atinga doar cu degetul pe frunte. Din a treia noapte Ilarion cel tânar se trezea ca si când el ar fi ceasornicul si ar bate ceasul. Se mira batrânul de asa repede si usoara obisnuinta si îsi aduse aminte, cu înfrângere si cu umilinta, ca el s-a obisnuit mai greu cu scularea de noaptea. Lecturile din Ceaslov le facu la început Pafnutie, si Ilarion spunea dupa el. Pâna când, la vreo patru saptamâni, pustnicul, îi dadu sa citeasca lui Ilarion Pavecernita. De atunci citea ucenicul, si spunea dupa el Pafnutie. Era o mare mângâiere pentru batrân sa auda rugaciunea limpede, spusa cu un glas dulce si rasunator, facut parca anume pentru ruga. Ilarion citea fara nici o piedica, nu se încurca la nici un cuvânt, era un citet tot asa de bun cum fusese mosneagul care dormea în mormântul din apropiere. La metanii era harnic si pâna facea Pafnutie una, el batea trei; curgea sudoarea pe el si nici nu-i pasa. Ba într-un rând pe-o caldura mare, fiindu-i mila de mosneag, îi zise: — Parintele meu, lasa, rogu-te, sa fac eu si metaniile dumitale. Pafnutie surâse blând si-i raspunse: — Nu fiule, pâna pot sunt dator sa-mi port eu canonul. Fiecare om trebuie sa-si duca crucea lui. Dar gândul tau e bun si nu va fi zadarnic. În cartea vietii unde se însemneaza toate, se va însemna si asta. Mai mult se mira Pafnutie de cum s-a obisnuit de repede Ilarion cel tânar cu hrana ce o puteau avea în pustietatea codrului. Si cât de repede a cunoscut radacinile cele bune, — odata daca i le-a aratat — si cum le aduna de unde nici nu te gândeai. Tinea întins la ajun, alaturea de batrân, si nu se lacomea niciodata la mâncare. Totusi, nu se vedea pe el nici o slabire. Dimpotriva, parea ca-i prieste. Era sprinten si vânjos la trup, rosu la fata, limpede la ochi si în obraz. Aducea sarcini de uscaturi, vreme cât ai fierbe un ou de la plecare, încât se crucea Pafnutie. Parea ca de când s-a nascut, tot în pustnicie a trait. Pafnutie vazându-l cum se poarta si mirându-se mereu, îsi aduse aminte ca în creierii muntilor traieste un schimnic batrân care avea faima ca e facator de minuni. Si, se gândea uneori: Nu cumva acel schimnic cu îngaduirea Ziditorului, a luat chipul acestui strain, si a venit sa-l ispiteasca pe el? Sa-l vada cum traieste singur, ramas paznic aici în urma lui Ilarion cel batrân? Oare nu din aceasta pricina a venit acest strain sa-l învete el despre tainele vietii si al mortii? Nu a spus ca-i necredincios anume, ca sa l puna pe el la încercare? “Cu vointa lui Dumnezeu toate sunt în putinta”, îsi zicea Pafnutie. Dar daca ar fi schimnicul facator de miriuni, crede el umilitul, ca nu i-a raspuns si nu i-a vorbit decât asa cum stie si poate un biet pustnic. Se mai mira Pafnutie ca Ilarion cel tânar de când a intrat în rânduiala pustniceasca nu s-a mai plâns o singura data ca-i viata grea si nu mai poate trai, fiindca nu cunoaste adevarul. Nici despre adevar nu l-a mai întrebat. Ci îsi vedea vesel si linistit de canonul si rânduiala lui. Poate i-a spus ca-i necredincios nestiind ce vorbeste dupa lesinul lui, pâna si-a venit în fire. Nichifor Preda era hotarât sa urmeze cararea aratata de batrân, fara nici un viclesug, din toata inima. Dorinta lui era mare; sa dea raspuns la întrebarile cele grele ale vietii: Ce este omul si care este tinta lui în lume? Daca este si ce este Dumnezeu, daca este suflet în viata vesnica, cu rasplata pentru faptele bune si pedeapsa pentru cele rele? Râvna lui sa stie, era asa de mare încât îi facea placere sa-si trudeasca toata ziua timpul, încercând si aceasta cale spre descoperirea adevarului fara aflarea caruia simtise el ca viata e o nenorocire, o povara pe care nu o mai poate purta. El, cum a spus, era un om fara viclesug. Ba era, cum i se paruse lui Pafnutie, si un om umilit cu inima. Asa ca nici prin gând nu-i trecu sa-l duca în ratacire pe batrân. Nici nu se arata necredincios, fiindca n-ar fi stiut ce spune, cum era cu puterile zdruncinate, în urma lesinului din pricina foamei si ostenelii. Se supunea si asculta ca un copil mic, fiindca drumul ce-l începea acum era cea din urma nadejde a lui de a afla calea mântuirii... Cum, adica, a mântuirii? Asa ca el, Nichifor Preda, nu voia sa moara, ci sa traiasca. Si nu asa, cum i-a vazut pe altii traind în jurul lui. Întocmai ca acestia, el simtea ca nu se plateste sa traiesti. Dar pentru a trai altfel, cum îl îndemna inima cu cât se facea mai mare, simtea ca nu va putea daca nu va avea un mare sprijin si un mare caluzitor în viata. El simtea ca acest sprijin care-i va lumina si mintea, si-i va întari si inima, nu poate fi decât credinta în cele sfinte, în Evanghelie si în tainele vietii. De aceea s-a zbuciumat cu gândul sa înteleaga ceea ce vedea în jurul sau ca altii nu înteleg. Pentru ca de-ar întelege nu ar putea trai în fara de lege si nedreptate, cum i-a vazut el ca fac. Pe drumul lui n-a ajuns ceea ce cauta. Se îndoi ca va putea afla vreodata. Fecior mare, în pragul vietii, simtea ca ispitele sunt tot mai multe în jurul sau, nu ca în copilarie. Si atunci se hotarî sa apuce calea codrului spre pestera pustnicului cea slavita. Nichifor n-a raspuns la unele întrebari ale lui Pafnutie. N-a vorbit nimic despre trecutul sau. Si asta tot atât pentru umilinta lui cât si simtul sau de dreptate: nu voia sa judece pe nimeni. Nu voia sa vorbeasca de rau pe nimeni povestind împrejurarile care l au facut sa-i fie scârba de lume. Pâna nu cunostea adevarul nici nu stia daca lumea în mijlocul careia traise, lucreaza bine sau rau. Lui nu-i placea. Credea ca oamenii pacatuiesc. Dar nu-i putea judeca. Putea sa fie numai o parere a lui, si lumea sa fie în chip firesc asa cum o cunoscuse. Poate el singur era zidit strâmb si judeca rasucit, cum îi spusese Pafnutie despre felul lui de a gândi. Deci Ilarion cel tânar se puse cu toata inima la treaba. Daca drumul aratat de batrân va duce la tinta si el va ajunge la credinta, daca nu-l vor mai împresura negurile întunericului, ci se va face în capul si în inima lui lumina, va fi prea îndestulat si nici nu-i va mai trebui altceva în lumea asta. Într-un fel Pafnutie nu gresise când se mira cu câta harnicie si usurinta savârseste el toate ale uceniciei de pustnic: Ilarion cel tânar era un suflet de pustnic, care a ramas curat în toate valurile vietii ce au putut sa-l bata pâna la vârsta de douazeci si unu de ani. Din întâiele zile ale uceniciei Nichifor Preda puse stavila gândurilor care îl framântara mai înainte. El îsi dadu repede seama ca muncindu-si trupul ziua si noaptea cu treburile canonului sau, e destul de usor sa scapi de framântarea gândului. Când esti ostenit, când te scalzi în sudorile muncilor, când bati mii de metanii la zi si noapte, când tai uscaturi si le duci în spate, când nu te înbuibi niciodata cu mâncare, când spui ocinasi pâna ametesti, nici vreme nu mai ai, nici nu-ti vine sa te întrebi: oare ce este omul si pentru ce traieste în lume? Oare este suflet nemuritor, rai sau iad? Pricepu ca, în ce priveste goana si framântarea gândului, pustnicul avea dreptate: îl pui la locul lui cu truda si osteneala trupului. Daca toate câte i le-a spus mosul se vor adeveri asa, pe bun drum a apucat. Hei! Sa fi stiut el întelepciunea asta aleasa când îl învenina viermele gândului, cum s-ar fi apucat de coasa si de sapa! Ar fi lucrat si s-ar fi ostenit în rând cu muncitorii pamântului. Se mira el de multe ori, acasa, cum se face ca oamenii cosesc, secera, ori sapa din zori pâna în seara, si totusi sunt veseli, cânta, spun glume, ba seara tineretul mai trage si câte-o hora, pe când el, care toata ziua nu lucra nimic, era mereu trist, ostenit si nemultumit. Acum începea sa înteleaga: aceia nu aveau vreme de gândit, cum nu are el acum. Si, în schimb, el azi, e aproape tot asa de vesel ca si aceia, acasa la ei, la muncile lor. “N-am gresit venind la pestera”, îsi zicea el. “Aici voiu întâlni multe sfaturi întelepte. Parintele meu Pafnutie a mostenit cumintenia pustnicilor celor de demult.” El îsi savârsea toate lucrurile cu tragere de inima si se lumi¬na pe zi ce trecea. Frumusetile codrului si ale muntelui îi parundeau în sufletul sau tânar ca o mireasma. Uneori i se parea ca s-ar putea satura numai cu albastrul cerului, cu verdeata brazilor, cu mireazma pádurilor batrâne. Uneori îi venea sa cânte, si înca de celea haiducesti, dar nu cânta, ci se mira cu bucurie de schimbarea ce o simtea în sufletul sau. Lucrând asa, tinându-si canonul, treceau zilele, saptamânile si lunile. Se scula cu tot mai mare bucurie în miezul noptii, facea din zi în zi mai multe metanii, postea si ajuna si când nu trebuia, în ascuns de Pafnutie. Când nu-i dadea acesta destul de lucru, îsi cauta el pe deasupra. Într-o buna zi întelese si simti ca munca e o mare placere si o mare blagoslovenie pentru omul ce traieste în lume. Simti ca fara bucuria muncii nu ar mai putea trai. Se gândi ca, dupa câte învatase el, munca i-a fost data omului, scos din raiu, ca o pedeapsa. Când s-a zis: “În sudoarea fruntii tale îti vei câstiga pânea cea de toate zilele”. Si iata, acum pricepea el mai intâi ca nu era o pedeapsa, ci o blagoslovenie. Cel ce spuse vorbele stia ce spune. I-a dat omului putinta sa traiasca. “Fara munca, îsi zicea el, eu n-as mai putea trai. M-as spânzura ori asi ajunge un lotru” . Iar în alta zi, când aducea la pestera o sarcina grea de uscaturi, urcând pieptisul muntelui, negândindu-se la nimic decât sa ajunga mai în graba, când se opri o clipa sa se hodihneasca, punându-si sarcina jos, se facu deodata o mare lumina în sufletul sau. Si din lumina aceea ramase, ca tiparit, în mintea sa urmatoarele cuvinte: “Munca e cea dintâi lege a vietii. Cine vrea sa înteleaga lumea si viata, trebuie sa înceapa cu tinerea acestei legi”. Nichifor Preda se lumina si se umplu de bucurie pâna în adâncurile sufletului. De unde veni acest glas, ca parca fu glas? Cine a tiparit luminoase cuvintele acestea în mintea lui, ca le vedea, sau mai bine, le simtea, ca tiparite acolo? Privi împrejur si nu vazu pe nimeni. Se uita în brazi, — acolo numai neclintirea cetinelor la acel ceas al amiezii. Deodata îsi aduse aminte de cuvintele pustnicului: “Adevarul nu-l afla mintea, ci vine de sus, ca un har”. Ilarion cel tânar simti ca o dulceata care îl umplu. Acesta sa fie harul despre care îi vorbea batrânul? Înca nu stia. Dar nu se mai îndoia ca ceea ce i se descoperi acum despre munca era cel dintâi adevar pe care-l afla în viata, în care nu se îndoia, si simtea ca nu se va mai îndoi de el niciodata. Asa era de limpede; asa-l simtea de adânc înradacinat deodata în toata fiinta lui. Gândul, mintea, era neputincioasa sa mai întrebe: e asa ori ba? S-a spus de catre cineva, poate chiar de inima lui, un cuvânt si el va ramânea neclintit pe vecie. Ce deosebire între cunostinta asta si altele la care a ajuns el cu mintea lui în anii de zbucium. Acelea traiau doar o clipa, rastumate de alte gânduri, care, se bateau unele pe altele. De bucurie, dadu un chiot mare. Apoi, uitându-si sarcina cu lemne, sezu pe muschiu si privi uimit în jurul sau. Asa trebuia sa fie: munca, cea dintâi lege a vietii. Iata, acum baga mai întâi de seama ca toate lucrurile lumii sunt în munca necurmata. Izvoarele tâsnesc mereu din piatra si murmura în racoarea codrilor. Pâraele, râurile si râuletele curg mereu si nu înceteaza de a se rostogoli. Iarba creste harnica, îsi trage mereu hrana din pamânt. Toamna se usuca, iarna putrezeste, dar primavara începe munca noua. Brazii acestia neîncoltiti de secure, iata cum lupta sa-si înfiga radacinile în stânca, si cum întind brate multe în vazduh sa soarba aer si lumina. Stia el de mult cum se hraneste un copac, cum creste. Dar n-a cunoscut pâna acum ca asta e munca lui, ca sub scoarta lui curge necontenit puterea ce poarta sucul. În neclintirea lor, eli n-a vazut pana acum nici o lucrare, nii chiar în împotrivirea lor din fata viforului. Iata ca acum descopera munca si lucru si în alergarea cerbului si a lupului dupa hrana... Se gândi: ce este în lume ce nu lucreaza? De la furnica si albina, de la pasarea cerului ce sboara toata ziua dupa hrana, pâna la pietrele muntelui, care si ele se rostogolesc, se macina de vreme, de arsita si ploi, — pretutindenea descopera acum munca si lucrare... Da! Aceasta trebuie sa fie, si este, întâia lege a vietii. El nu a luat-o în seama pâna acum... Deodata se simti mic si neputincios. Ce încredere mare a avut el în priceperea sa, cum îi cerea sa-i tâlcuiasca tainele vietii, si iata, cu puterile lui, n-a putut descoperi nici aceasta întâie lege a vietii, ea care singura da farmecul si multumirea în lume! Acum întelegea limpede ca, în mare masura, nemultumirea lui cu viata izvora din lenea trupeasca în care a trait. Dupa fiecare lucru ce ispravea, de când intrase în canonul pustniciei, simtea o mare multumire sufleteasca. Îi parea în fiecare seara ca n-a trait ziua în zadar. Si simtirea aceasta îi scalda sufletul în dulceata. Nici nu-si dadu seama cât a stat pe muschiu, lânga sarcina de lemne, privind mirat la munca din jurul sau. Când se ridica sufletul îi fu cuprins de-o bucurie asa de mare încât se hotarâ sa vada numaidecât pe pustnic sa-i spuna ce-a patit, uitându-si de sarcina de lemne. Numai dupa un bun urcus baga de seama ca a uitat lemnele. Se întoarce, le ridica în spate si porni din nou. Când ajunse la pestera era pe la ojina cea buna. Pafnutie era îngrijorat si se pregatea sa mearga sa-l caute. Se bucura când îl vazu, dar totusi îl certa. — Te-ai abatut de la canon, fiule Ilarioane. Ai scapat rugaciunile dinainte si de dupa amiazi. — Dar pe ce vreme sa fie? raspunse tânarul înfricat. A trecut de amiazi? — Vai de mine! Cum sa nu treaca. Priveste soarele. Ilarion cel tânar îsi rasuci capul sa vada printre cetini. — Sa am iertare, parintele meu. N-o sa mai fac. — Nici sa nu mai faci. Sa nu te mai încarci cu sarcini asa de grele, ca pe urma nu te mai întorci decât seara. De altfel, câte lemne ai adunat pâna acum, ne sunt de ajuns o jumatate de iarna. — Nu din pricina lemnelor am întârziat, parintele meu, zise cu sfiala ucenicul. — Dar din ce pricina? Te-ai lacomit cumva la zmeura si te-ai întâlnit cu mos Martin? — Nu. Sa manânc întâi, si pe urma am sa-ti spun. Pustnicul se bucura de vorba asta. Îi placu ca asculta de tineretea sa si ca se gândi la mâncare mai întâi. — Mosule, începu Nichifor dupa ce se înfrupta, azi mi s-a întâmplat ceva. Am început sa înteleg, fara sa ma gândesc anume, asa cum mi-ai spus d-ta. Pustnicul ciuli urechea. — Hai? Si ce-ai înteles? — Ca în lumea asta este o întâie mare lege, la care se supun toate lucrurile si fiintele. Si ca cine nu se supune, nu poate fi multumit, cum n-am fost nici eu pâna n-am intrat în canon. — Legi sunt multe, fiule, si toate trebuesc tinute. Cel ce le-a dat, ca si ele au un Tata, a stiut de ce le da. Dar care e legea cea mare de care vorbesti tu? — E legea muncii, mosule! — Hai, cum ai spus? — Legea muncii. — Iar vorbesti rasucit fiule. Mintea mea e slabita de acum. Vorbeste asa ca sa te înteleg. — Iata ce vreau sa spun, parintele meu. Tot ce traeste în lume trebuie sa-si faca treaba lui: iarba se lupta sa creasca, cerbul alearga dupa hrana, vânturile matura cerul de la o margine la alta, râurile curg mereu, albina aduna miere, omul îsi câstiga pâinea în sudoarea fruntii, pasarile... — Destul, fiule, înteleg acum. Si tu n-ai stiut pâna azi ca asta e o lege a vietii si cine nu i se supune, nu poate trai multumit si vesel? — Nu, mosule! — Mare mirare. Când fiecine poate vedea legea asta de când i se deschid ochii. Toata viata e numai lupta si munca. — Am vazut, dar n-am priceput. Am crezut ca munca si truda omului sub soare e o pedeapsa. Pedeapsa care s-a croit oamenilor când au fost scosi din rai, Adam si Eva. Pustnicul încreti din frunte. I se parea ca Ilarion cel tânar l-a adus în corn de capra. Si iar se gândi la mintea lui sucita. — E si pedeapsa, fiule, facând asemanare cu viata raiului. Daca nu greseau, oamenii ramâneau în rai slujind lui Dumnezeu, dar nu acestui trup muritor. Ar fi dus o viata ca îngerii care nici la coasa nu umbla, nici la sapa, nici nu aduc sarcini de uscaturi din padure. Ci slujesc lui Dumnezeu si-l proslavesc pe Dânsul. Însa, pentru oamenii gresiti, pentru oamenii scosi din rai, munca e într-adevar cea dintâi si cea mai mare lege. Cel dintâi cuvânt ce l-a spus Domnul celor gresiti, acesta a fost: “În sudoarea fruntii tale îti vei agonisi pâinea cea de toate zilele”. Adica muncind. De la legea asta, nu este abatere. Cine nu munceste si alearga, om ori dobitoc, crapa de foame. Si fiindca legea asta Dumnezeu a dat-o, ea numai sfânta, buna poate fi pentru traiul omului pacatos în lume. Si cine nu o tine, se arde. — Si, iata parintele meu, eu n-am cunoscut pâna acum, n-am înteles aceasta lege. — Ti-am spus ca-i mare mirare. — Ba, poate nu-i mai zice asa, mosule, daca vei sti ca eu pâna la vârsta mea de acum, n-am lucrat nimic. — Hai? Ce-ai spus? Cum se poate? Ai stat o viata de om cu brate încrucisate? — Am stat! — Poate tu ai fost pacurar? — N-am fost, mosule. — Dar cum te-au rabdat parintii sa ramâi într-o lenevie asa de cumplita? — N-au avut nevoie de munca mea si mi-au dat pace. El îsi aveau treburile lor. — Si nu ti-a fost frica? Nu s-au gândit ca vei putrezi în lenevia ta? — Nu stiu, mosule. Ceea ce stiu e ca eu n-am înteles legea aceasta a vietii, desi o vedeam cu ochii mei în toata ziua. Dar azi am înteles-o deplin. Când am pus sarcina jos, la hodina, pe coasta muntelui, mi s-a luminat deodata. Parca un glas strain mi-a vorbit, chiar asa cum îmi spuneai d-ta, si am mai înteles ca eu, fiindca am trait în lenevie, n-am avut nici o multumire adevarata în viata. De când am intrat la canonul uceniciei, am simtit multumire si bucurie, însa nu stiam din ce pricina: Acuma stiu, mosule, si stiinta asta ma umple de mare bucurie. Sunt multumit pentru ca de-acum ma supun si eu legii celei dintâi a vietii, legii muncii, la care se supun si pe care o îndeplinesc toate vietuitoarele pamântului, ba chiar si nevietuitoarele. — Hm! Hm! Tu esti un om ciudat, fiule. Cred iara ca te pricepeam mai bine daca mi spuneai de la început viata ta. Dar am înteles ca acum înca nu poti si eu sila nu-ti fac. E adevarat tot ce spui, si ma mir numai ca toate acestea nu le-ai stiut pâna acum. E adevarat ca omul care nu munceste, nu poate avea multumire în viata. În aceasta privinta munca e o blagoslovenie, nu numai pentru un om, ci si pentru neamuri întregi. Popoarele harnice merg înainte, cele lenese stau pe loc, întocmai cum se întâmpla si cu o gospodarie omeneasca. — Dar nici liniste nu poate avea omul care nu munceste, adause ucenicul. Eu socotesc ca o mare binefacere a muncii linistea ce o am de când am intrat în rânduiala uceniciei si lucrez. Gândurile cele rele si chinuitoare, nu se mai apropie de mine. — Cum se vor mai apropia daca nu le dai ragaz? Îmi pare bine ca nu mai te muncesti în zadar cu gândurile. În glasul pe care l-ai auzit poate ti-a vorbit Ziditorul, dar poate ti-a vorbit chiar inima ta care s-a linistit de framântarea gândurilor. — Se poate, mosule: chiar asa am socotit si eu. — Citim noi din Ceaslov, la fiecare rugaciune de miezul noptii si pe aceea a sfântului Efrem Sirul. Ai citit-o si tu destule ori. Ea începe asa: “Doamne si stapâne al vietii mele, nu-mi da mie duhul trândaviei...” Apoi asta e pentru ca Domnul sa ne faca harnic, sa nu ne lase sa cadem în lenevie, care e începutul tuturor rautatilor. — A tuturora? — Da, fiule Ilarioane, a tuturora. Nu numai a saraciei si a framântarii zadarnice a gândurilor. Din lenevie izvorasc betia, curvia, uciderea, clevetirile, pârile, dusmaniile si o multime de alte rele. Vazut-ai vreodata om ori femeie harnica sa cada în astfel de gresale? Nichifor Preda se gândi un rastimp apoi zise: — Dupa cât îmi aduc aminte, n-am vazut. — Omul care nu munceste trebuie sa-si umple ziua cu ceva, si adeseori si noptile. Caci lenesul nu prea are somn lung si hodinit noaptea, fiindca nu si-a ostenit trupul si mai doarme si peste zi. Apoi nici duhul cel necurat nu doarme. Duhul trândaviei e tata al multor altor duhuri necurate, si când tabareste în sufletul omului tatal, se tin de poalele camesii lui si copiii. Daca ai bagat de seama de lenesii satelor umplu crâsmele si temnitele, si ei sunt vesnic pe drumuri cu pâri împotriva tuturora, ci aprind certele si bataile. Ei se pun împotriva tuturor lucrurilor bune ce se fac într-un sat, ba le batjocoresc chiar înainte de a fi începute. Iar muierile lenese pe de o parte sunt necurate, cu copii nespalati si urdurosi, sar gardurile si strica tineretul satelor, iar pe de alta parte melita toata ziua pe la portile crestinilor, duc minciunile de la o casa la alta, clevetesc pe toata lumea. Când are vreme omul harnic sau muierea cuprinsa, din zori în noapte, cu lucrul ei, pentru asa nelegiuiri? Diavolul fuge de omul harnic si se tine scai dupa cel ce petrece în trândavie. Asta spunea parintele meu Ilarion ca era si învatatura sfântului Efrem Sirul. Si asa am înteles-o si eu de mult uitându-ma la lume si la oameni, si mai ales la mine însumi. — Adevarat trebuie sa fie ce spui, mosule, desi eu pâna acum, se pare, ca nu mi am deschis destul de tare ochii asupra lumii. Dar blestemati ca aceia despre care vorbesti am vazut si eu si, adevarat, cu totii erau niste trândavi. Asa trebuie sa fie daca legea muncii e cea dintai si cea mai mare lege a vietii. Roatele fara osii nu pot duce carul, ele se duriga si se ratacesc pâna cad pe o latura, iar carul sta pe jos. Acum mi se pare ca legea muncii e char osia vietii omului pe pamânt. — Buna minte ai, fiul meu Ilarioane, zise cu mirare pustnicul auzind asemenea cuvinte. Numai din gura parintelui meu celui adormit, al carui nume îl porti, am mai auzit asa asemanare. El o sa se bucure vazând cum calci pe urmele lui. Odata vorbind noi într-o seara despre ranile adânci pe care le deschise în sufletele celor ramasi în viata moartea unuia dintr-o casa, îmi spunea raposatul: “Pafnutie, ziditorul a lasat leac la toate. A lasat si pentru durerile ce le seamana în lume moartea”. Eu zic: da, uitarea este leacul. “Când vine uitarea”, zise el, leacul si-a facut treaba lui. Leacul e munca, nu uitarea. Numai muncind, trudindu-si trupul, poti uita. Daca parintele caruia i-a murit fiul, fecior june, ar sta cu bratele încrucisate si ar astepta uitarea, ar putea astepta mult si bine. Dar înca de a doua zi porneste cu calul ori cu plugul, sau cu coasa în spate, la munca lui. Si nu se mai poate gândi. Caci gândul, sa stii, Pafnutie, e povara cea mai grea a omului când nu ne poate ajuta. Iar în moartea celor iubiti ai nostri, cum ne-ar putea ajuta? — Asa vorbea acela al carui nume îl port despre leacul durerii si despre povara gândului? spuse cu mirare si oarecum înfricat Ilarion cel tânar. — Asa graia, fiule, si am simtit si eu ca avea dreptate. Gândul care nu te duce la luminis, e cea mai grea povara a vietii. Dar ce-ti mai spun tie? Tu din pricina ei nu mai puteai trai, scârbindu-te de lume si vrând sa mori. — Ma bucur ca mi-ai dat numele Ilarion. Asi vrea sa calc pe urmele celui raposat, zise cu hotarâre ucenicul. — În unele lucruri am vazut ca semeni cu el, si m-am bucurat si eu, fiule. Dar a merge pe urmele lui, e alta socoteala. Viata e lunga. Se vor vedea pe urma puterile. Si mai ales va atâma acest drum de darul cel din înaltime. Sa grijesti mai ales sa nu te lasi ispitit de duhul mândriei, al prea marei încrederi în tine însuti, ca usor cazi în prapastie. Daca tu ai aflat ca întâia lege a vietii e munca si harnicia, sa stii, tot de la Ilarion cel batrân care urma pe sfântul Efrem Sirul, ca cea de a doua lege a vietii omului în lume, e legea — noi aici la pestera spunem: porunca umilintii. Ca spune sfântul Efrem, în rugaciunea ce-o zicem la miezul noptii: “Nu-mi da mie duhul trândaviei”, dar dupa ce a pomenit duhurile rele rugându-l pe Ziditorul sa le alunge de la el, cel dintâi duh bun pe care-l cere e acela ai umilintii, caci zice la începutul cererii pentru duhul bun: ,,Iara duhul umilintii... da-mi-l mie, robului tau”. E acelasi lucru pe care ti l-am spus de la început: “Cel ce se umileste, înalta-se-va”. Deci, vei urma pe Ilarion cel batrân, daca vei putea bate si aceasta carare a lui... Urma un rastimp de tacere îndelungata pentru pustnic si ucenicul lui. Soarele scapatase dupa brazi si racoarea înserarii se strecura printre trunchii batrâni. În înaltimi, în taria vanata, se rotea un vultur mare, cu aripile întinse. În munte stapânea o liniste adânca. Pustnicul tresari si zise: — Scoala sa mergem la treaba. E vremea vecerniei. Nichifor Preda întârzie o clipa si zise zâmbind cu sfiala: — Parintele meu, înainte de a pleca, rogu-te sa-mi spui: vremea cât am stat tacuti, ce am facut amândoi? Ca eu cred ca amândoi am facut acelasi lucru. — Ne-am gândit, de buna seama, raspunse Pafnutie. — Asa este. Dar am gresit noi ori ba, lasându-ne furati de gând? — Cum sa gresim? Noi trebuie sa rumegam ce spunem, ce vom vorbi, ce am lucrat si ce vom lucra. De aceea ne deosebim de animalele necuvântatoare. — Si gândul acesta e de folos? — Cum sa nu fie? — Nu e o pierdere zadarnica de vreme? Nu e cu primejdie? — Nu, ca prin el facem rânduiala în gospodaria sufleteasca. Si cu primejdie cum ar fi, când prin cumpana mintii si a inimii ne putem feri numai de primejdie? E cu primejdie gândul, cum ti-am spus, numai când ne trudim sa întelegem lucruri neîntelese ori, când îl lasam sa umble pe carari ce le strabate sfatul celui potrivnic. — E si aceasta învatatura raposatului Ilarion? — Este. — Sa am iertare. Te-am intrebat numai fiindca azi, dupa ce mi s-a facut lumina în cap cu privire la legea sau porunca muncii, m-am lasat multa vreme furat de gânduri. De aceea am întârziat. — Cu prilejuri de acestea e folositor sa te gândesti si sa încerci a patrunde. Ca fulgerul harului tine doar o clipa, si omul trebuie sa faca rodnica lumina lui, cuprin¬zând o cu toate puterile sa n-o mai piarda.

VI) CATRE ALTA CUNOASTERE FOLOSITOARE

Ilarion cel tânar intrase bine la brazda. Canonul uceniciei îl cunostea de acum din fir în par. Nu mai dadu pustnicului prilej pentru mustrare. La soroacele hotarâte pentru canon era totdeauna la pestera. Ori unde era dus dupa alte treburi ale ucenicului, dupa lemne, dupa zmeura si mure, dupa radacini, sosea la vreme. Postul si ajunul îl tinea cu strasnicie. A tine postul la pestera era usor. Pafnutie nu se însela când se gândi si spuse, în întâile zile dupa sosirea lui Nichifor, ca nu vor mai avea lapte si cas. Vreme de trei luni nu mai pusese nimeni nimic în tufisul de la izvor. Câte un codru de pâine sau de malai se mai gasea uneori. De obicei crestinii cei buni nu lasau aici decât faina de porumb si sare iar toamna târziu, înainte de a coborî oile la tara, pacurarii puneau pentru iernatul pustnicului de la pestera un sac de faina de porumb, un burduf maricel de brânza si un drob de sare, de care lingeau oile. Vremea asta nu sosise înca, dar nici departe nu mai era. Mai greu, pentru un flacauas tânar ca Nichifor era ajunul, si anume ajunul când culegea zmeura ori afine. Tot mereu ducea câte un bob, în nestire, la gura, si îsi aducea aminte numai când sa-l mestece si sa-l înghita. De multe ori se întâmpla ca chiar înghitea câte un fir mai frumos si mai mirositor, si atunci marturisea pustnicului: — Iar m-am lacomit, parintele meu, la zmeura. — Sa nu te lacomesti, Ilarioane. — Da numai un bob, mosule, si din uitare. — Asa începe orice rau în lume: cu târâita. Stii vorba aceea: Cine fura azi un ou, mâine fura un bou. Si cu toate relele din lume, e la fel. Nu spun ca-i greseala ce-ai facut, si nu ai nevoie de canon pentru asta. Ci-ti spun pentru ca sa fii bagator de seama. Raul se apropie de om când nu vegheaza. El te îndeamna numai la lucruri ce par dulci si placute. Acum, vezi bine, zmeura nu numai pare, dar chiar si este dulce. Dar sunt alte lucruri ce ispitesc, si care numai la parere sunt dulci. Daca le-ai savârsit îti sunt amare. Ca ramâne la urma viermele mustrarii. De aceea e bine ca omul, în orice împrejurari, sa fie treaz. Atunci se poate si stapâni. Când sunt câinii si ciobanii trezi, cuteaza lupul sa se apropie? — Nu cuteaza, parintele meu. — Apoi asa si lupul cel batrân, diavolul. El nu se apropie decât de sufletul nepazit. Fiecare suflet are câinii si ciobanii lui: trezvia si paza. llarion cel tânar îl asculta întins pe batrân, apoi zise: — Mi s-a parut mie de multe ori parintele meu, ca mai toate relele mari vin din cele mici. Acum ramân întarit în credinta auzind aceasta si de la d-ta. E si asta învatatura lui Ilarion cel batrân? — Este, cum sa nu fie! El zicea asa: “coase-ti ciorapii, Pafnutie, pâna-i spartura mica. Nu vezi tu ca apa unui parâias o poti abate cu usurinta din albie? Dar sa te vad abatând din albia ei apa Bistritei!”. — Asa spunea cel al caruia nume îl port? — Asa si în multe alte chipuri. Iar sub patrafir, la spovedanie, adeseori îti dadea canon mai greu pentru pacatele mici, daca erau savârsite pentru întâia oara, decât pentru pacatul mare care a cazut napraznic pe capul tau, fara sa-l cauti. Îmi aduc aminte ca odata a venit la noi la pestera un boier batrân sa-l roage pe parintele meu sa-i cânte niste sarindare. Avea acasa pe cineva bolnav greu. Adusese multe bunatati de ale lumii, si între ele si o plosca pântecoasa. Ieromonahul abia a pus-o la gura, când l-a imbiat staruitor boierul acela, dar când mi-a venit rândul, eu am tras o dusca buna. Ba si mai de multe ori. Fiertatul n-a bagat de numai când a vazut ca ma clatin pe picioare. La spovedanie nu mi-a dat decât trei metanii. Eu m-am mirat, iar el a zâmbit si a zis: Ai patit-o si tu ca tata Noe. N-ai cunoscut puterea vinului. Ilarion cel tânar tinea în minte toate cuvintele pustnicului s, peste zi, în treburile lui, se gândea adeseori la ele. Începu sa-l iubeasca pe batrân ca pe un adevarat parinte, si se silea sa-i cunoasca vointa si dintr-o clipire a ochior. Iar pustnicul se bucura de ucenicul sau, si se ruga lui Dumnezeu pentru el. — Cum se poate Doamne, se sfatuia el eu Ziditorul, în rugaciunile lui, ca un suflet asa de silitor sa fie orb? Sa nu te cunoasca pe tine si pe cel pe care l-ai trimis în lume, pe Hristosul Tau? Cum i se tin ochii lui legati sa nu creada în suflet si în nemurirea lui? Ploua, Doamne, peste el ploaia cea desteptatoare a harului tau... Ori, Doamne, acest nou Ilariion e un pacatos de aceea care nu se vadeste? Ori a venit cu gânduri potrivnice la aceasta pestera?” Pafnutie vedea bine ca Ilarion cel tânar, când vorbea de credinta, de rugaciune, de toate ale sufletului, mergea orbeste dupa el si nu mai întreba nimic. Dar batrânul simtea ca Nichifor face toate rânduielile cu prea mare usurinta, ca o masina. Ca nu se mira de nimic, dar nici nu pricepe mai mult din toate ale cerului decât în ziua când sosise la pestera. Ucenicul lui avea o singura rasplata a canonului pâna acum: muncindu-si si ostenindu-si trupul, fugarise gândurile cele zadamice si iesise si din lenevie, simtind rasplata muncii savârsite. Era un câstig si acesta, vezi bine! Dar tânarul nu cunostea înca dulceata rugaciunii. Se vedea pe el ca, cu aceeasi harnicie, ar sfarâma piatra ori ar taia lemne, în loc de metanii si ocinasi. Pustnicul simtea toate acestea si se ruga lui Dumnezeu sa deschida ochii ucenicului. Fara credinta nu putea ramâne în munte, nu putea face o viata, siujba pesterii. Curând ori mai târziu i s-ar urî din nou si ar fi silit sa-si ia lumea în cap. Într-o zi Ilarion cel tânar îl întreba: — Parintele meu, am o mare rugaminte. De mult ma tot gândesc la vorbele ce mi-ai spus despre cea de a doua porunca a vietii omului pe pamânt, aceea a umilintei. As vrea din toata inima sa o urmez, dar nu stiu cum sa încep. — Mi se pare ca ai si început, fiule. — Eu? Când am început? — Din ziua în care imi dai ascultare în toate. De cand nu mi te împotrivesti la nimic. — Dar aceasta e ascultare, mosule, nu umilinta. — Hm! Vad eu dar ca cineva ti-a sucit gândui tau, si rau a facut. Nimeni nu asculta de altul decât din trei pricini: de frica, din dragoste si din umilinta. Acum sa-mi spui: stai lânga mine si ma asculti de frica? Cum te-as putea eu pedepsi daca n-ai asculta? — Nu de frica, mosule. — Din dragoste, atunci? — Se poate sa fie dragoste, ca eu m-am alipit de dumneata cu toata dragostea. — Deci îti faci canonul, pe care stiu eu bine ca înca nu-l întelegi, numai pentru a-mi face mie o placere? Ucenicul se gândi un rastimp, apoi raspunse: — Eu mi-am pus din copilarie legea sa nu mint, ori ce s-ar întâmpla. — A pus-o si Dumnezeu de mai de mult o leaca, pe cele doua lespezi de piatra. — Se poate, dar si eu mi-am pus-o, mosule. Si asa eu trebuie sa marturisesc ca am început a face canonul uceniciei, pe care, ai spus d-ta, înca nu-l pricep, pentru a face cea din urma încercare spre întelegere, nu din dragoste pentru d-ta, desi mi-esti drag ca un parinte. Apoi l-am facut mai târziu din placere. Am simtit bucuria lucrului savarsit si am ajuns sa cunosc legea muncii. Pustnicul asculta încruntând din sprâncene: — Adica tu si iar tu. Totul pentru tine. — Cum? Nu înteleg! — Haida numai hai! Zi inainte! Adica tot tu ai cunoscut si porunca muncii? Parca spuneai c-ai fi auzit un glas. Ucenicul se rosi ca bujorul. Pleca capul. — Adevarat! Mi-a venit o lumina straina. — Bine, bine! Sa ne intoareem Ia vorba ta: Asadar nu din dragoste pentru mine îti faci canonul, desi stiu si vad cât tii la mine. Astfel nu mai ramâne decât cea de a treia pricina a ascultarii: umilinta. Ilarion cel tanar se gândi un rastimp si zise: — Ce este umilinta? Eu nu stiu acest cuvânt ce înseamna, sau ce înteles îi dai d ta. — Hm! Cum ti-as spune? Potrivnicul umilintii e mândria. Nu e umilit cine crede prea mult despre sine însusi. Cine îsi închipuie ca are puteri mai mari decât semenul sau, si la acesta priveste cu dispret. Nu e umilit cine poate crede ca întelege, cu puterile lui numai, rostul lumii si al vietii… Si care... si care... daca nu ajunge la luminis, desnadajduieste si vrea sa moara. Asa s-a crezut de sus, încât i se pare ca nu mai poate merge pe pamânt, ori, mai ales, ca pamântul nu e vrednic de asemenea om. Cuvintele din urma le spuse Pafnutie încet si rar, cu ochii în ochii lui Ilarion cel tânar, ca si când ar fi voit sa-l patrunda în fundul gândului. — Destul, parintele meu, destul, zise înfricosat ucenicul. Omul de care ai vorbit sunt eu, cel care stau în fata d-tale. Mie, chiar asa mi s-a întâmplat... De unde cunosti d-ta lucrurile acestea? Cum poti citi în sufletul omului? — Eu, fiule, nu citesc în nici un suflet. Asta e învatatura despre umilinta si mândrie a parintelui meu Ilarion. Si el a mers pe urmele învataturii sfântului Efrem Sirul. — Umilinta asta eu nu o am, parintele meu. — Înteleg, acum înteleg si eu ca nu o ai, fiule. — Si nu din umilinta îti dau ascultare la îndeplinirea canonului uceniciei. — Un început este totusi, Ilarioane. — Nu-i nici un început. Eu urmez drumul ce mi-l arati tot cu gândul sa pricep cele nepricepute. Deci tot ce fac, fac pentru mine si mândria mea! Of! nenorocitul de mine! Ucenicui se trânti la pamânt si varsa lacrimi amare. Pustnicul îl lasa sa plânga, stiind ca plânsul, la vremea lui, e astâmparare. Dupa ce se linisti, Pafnutie îl îmbratise, învaluindu-l iar în barba lui stufoasa si zise: — Aici, la pestera, nu are loc desnadejdea. S-ar supara si mosul cel batrân, care doarme în apropiere. Si, îti spun, nu ai pricina de desnadejde. Ai inceput sa intri în drumul umilintii. Sa-mi spui, în viata ta ascultat-ai de parinti? — Îmi parea, dupa ce am ajuns marisor, ca nu am de cine sa ascult. Azi numai atâta pot sa-ti spun, mosule, ca-i judecam eu pe ei, nu sa ascult de dânsii. — Hm! Mare greseala, fiule, si înca o greseala a semetiei. Parintii, oricum ar fi, sunt rânduiti de Dumnezeu sa fie mai cuminti decât copiii. Te împotriveai sfaturilor lor? — Ma împotriveam, dar nu-ti pot spune acum pentru ce. — Dar prieteni de seama ta, ai avut? — Ehei! Înca prea multi, mosule. — Erau mai cuminti, mai întelepti decât tine? — Cine? Prietenii? N-am vazut niciodata sa fie mai cuminti. — Bine, bine! Te împotriveai si sfaturilor lor? — Trebuia sa ma împotrivesc. — Bun si asta. Nu te mai întreb. Vad ca ai si tu mormintele tale pe care nu vrei sa le deschizi. Te-am întrebat numai pentru a-ti arata ca ai intrat în drumul umilintii, când te-ai hotarât sa vii la pestera si când ai intrat, cu ascultare, în canonul uceniciei. — Cum întelegi ca am intrat? — Asa ca pâna a nu veni aici n-ai voit sa iei învatatura de la nimeni, si n-ai ascultat de nimeni. Acum ti-ai plecat capul: nadajduiesti sa afli adevarul de la altul, nu de la tine, apoi urmând pe drumul ce ti-l porunceste altul. Asta, fiule, e început de umilinta. Ca de ramâneai cu toata mândria ta de mai înainte, nu ai mai fi ostenit la munte, nici nu ai posti si ajuna, ci ai fi iesit într-o padure si te-ai fi spânzurat de cea dintâi creanga, spre bucuria Diavolului, tatal mândriei. Dar tu ce ti-ai zis? Nu pot trai fara credinta, fara sa înteleg. Ia sa mai fac o încercare, sa merg la pustnicul din pestera, de care se vorbeste atâta. Când te-ai hotarât sa ceri si ajutorul altuia, i-ai dat o palma grea lui Belzebut. Dar sa stii de la mine ca gândul asta bun, hotarârea asta, Dumnezeu ti-a dat-o. Ti-a dat-o în dar, însa si pentru ca, dupa cât bag de seama, nu ai dus o viata urâta în tineretea ta. Poate afara de mândrie, nu mai porti în spinare si alte sarcini ale ispititorului. — Adevarat, parintele meu, m-am ferit de toate spurcaciunile la cari ma ispiteau altii. Dar numai pentru a nu fi asemenea lor, pentru a fi mai mult decât ei. Nu m-am gândit ca ar fi vorba sa tin anume porunca, ori sa nu-l supar pe Dumnezeu. Deci tot din mândrie am ramas curat. Pustnicul nu raspunse curând. Dunga adânca i se sapa între sprâncene, si acelea iar se îmburzoiara ridicându-se în cornite. Îl mira râvna aceasta a ucenicului de a nu parea cu nimic mai bun decât era. Acesta era un mare semn de curatenie a inimii. În aceasta era umilit de acum, ca un sihastru. Cum încapea dar, alaturea de umilinta inimii, trufia gândului? — Dupa toate acestea, zise Pafnutie într-un târziu, ramâne totusi hotarât ca tu, supunându-te mie si canonului, ai facut un început de umilinta. Nu ramâne decât sa mergi mai departe pe drumul început. — Dar chiar în urmarea drumului catre porunca cea de a doua, nu ma pricep, parintele meu. Si asta voiam sa te întreb de la început. Ce sa fac? Cum sa caut acest drum? — Te va povatui Dumnezeu, fiule, daca ai hotarâre curata. Caile Domnului sunt nenumarate si deschilinite pentru fiecare om. Pe unul îl atrage Dumnezeu într-un fel, pe altul într-alt chip. Totusi, unele îndrumari pot sa-ti dau si eu. — Acestea le astept cu sete, mosule. Tânarul se apropie mai de pustnic si era numai încordare. Pafnutie întelese din nou în Ilanion cel tânar nu-i urma de înselaciune si de prefacatorie. — Am bagat de seama, începu batrânul, ca te feresti ca de foc sa arati ma bun decât esti. Cum ai ajuns la fereala asta? — Asa am ajuns ca nu sufar minciuna nici a mea, nici a altuia. Si daca ma simt slab, cum as putea spune ca-s tare? Daca descoper în mine aplecarea spre rau, cum as spune ca-s înger din cer? — Dar cum ai descoperit aceste aplecari ale inimii? — Asa ca le-am urmarit de aproape. Îndata ce imboldul launtric îmi da un îndemn, eram acolo sa-l judec ce fel este. — Bun! Asa trebuie sa faci de acum si cu boldul gândului. Sa-ti întorci. de acum, ochii cei sufletesti asupra puterii mintii tale. S-o judeci si sa vezi pâna unde-i sunt granitele? Sa cercetezi gândurile si sa le cumpanesti de sunt bune ori rele. Pentru asta o lege si un drum vesnic este, numai unul: sa dai pace lumii si semenilor tai, sa nu mai judeci pe nimeni, ci sa te judeci pe tine. Asa ai facut cu porninile inimii, si bun drum ai urmat. Asa trebuie sa faci si cu mintea. — Tot nu înteleg lamurit, parintele meu, ofta cu tristete Ilarion cel tânar. — Haida, numai hai! Odata ai crezut pe toata lumea mai proasta, mai marginita decât tine. Si n-ai venit sa iei sfat de la mine. Ai fost plin de mândrie. Acum gândeste-te la ce-ti spun eu: prostul si marginitul cel adevarat esti tu însuti. Daca n-ai fi asa mi-ai spune mie numaidecât cum lumineaza soarele, cum creste iarba, sau cum se naste si creste vitelul de cerb în pântecele maicii sale? Haide, vezi-ti de treburi acum, si Dumnezeu te va lumina... Dar asculta ai mai fost pe la mormântul batrânului? — Merg în toata ziua, mosule. — Bine faci. O sa te mai lumineze si el, ca ai minte sucita, cum ti-am mai spus. Trecura zile si saptamâni. Ucenicul îsi vedea cu tot mai mare sârguinta de slujba lui si era multumit. Numai cu porunca cea de a doua nlu iesea la capat. Vorbele din urma ale lui Pafnutie îl pusera într-o mare fierbere. Cum creste iarba? Cum lumineaza soarele? Cum se naste si creste vitelul în vaca? “Sarmanul batrân”, îsi zicea el, “de unde sa stie ca eu cunosc din ce am învatat si din cartile ce le-am cetit, toate aceste lucruri? Poate am facut si fac rau nespunându-i cine sunt!”. Si în cursul lucrurilor ce le facea, îsi destepta în minte tot ce învatase despre soare, despre plamadirea vietii în om si dobitoc, despre cresterea ierbii si a plantelor. Stia multe si le talcuise pe toate, de-atâtea ori. Le tâlcuia si acum. “Stiinta toate le lamureste, îsi zicea el, dar mosul nu e om cu carte. Toate se întâmpla în lucrurile firii dupa legi de la care nu e abatere. Cu mintea noi descoperim si pipaim aceste legi. În lume nu sunt decât legile acestea. Altceva nimic!”. Asa-si sfarsea de obiceiu gândurile. Si-i era mila de batrân care nu întelege atâta lucru. Bagase de mult de seama Ca uneoni pustnicul, când era ingândurat si tnist, pomea de la pestera, dupa ce-i dadea porunca ce avea de facUt, si se pierdea în codru, de unde flu mai venea peste doua sau trei zile. La inceput flu ziSe nimic: va avea nicul cararile Jul talnuite, pe care nu-i bine sa Ie cerceteze, ~ata ce flu voieste sa i le arate. Dan, dupa Iuni, simtea o dorinta )otolita sal urm~reasca pe batrân, sa vada unde merge si ce ~e. si uitându-si de porunca si lasând pestera pustie, se tinu de ~arte pe Ul7mele 1i~ii. Pustnicul i~i lua drumul catre rapa canonului sau. Cine stie ~ ispita sau cc greutate ii apasa pe suflet, caci diavolul nu vine mai ales în preajma oamenijor cuviosi, care se straduesc osârdie pe cararea cea strâmta a vietii. Ucenicul se tinea departe în urma lui sa nu-l simta. De câte ori se oprea mosul sa mai sufle, lui i se oprea inima în loc. Simtea ca greseste, ca nu trebui sa-i calce porunca, parasind pestera, dar n-avea ce face. O putere mai mare decât vointa lui, îl mâna înainte. Când ajunse Pafnutie la poalele râpei lui, Ilarion cel tânar se ascunse lânga un brad batrân, si începu sa priveasca ce facea mosul. Cand îl vazu ca se catara pe stânca prapastioasa, era sa-i scape un tipat de groaza “Opreste, parintele meu ca te prapadesti”, voia sa strige. Dar vazu cu uimire ca mosul urca mereu, catarându-se din colt în colt de stânca. Acum era cât un magar, acum cât un lup, acum cât o cioara, pâna nu se mai vazu. Pe Ilarion îl cuprinse o spaima mare. Vârful stâncii era îmbrobodit în neguri. P-o clipa se gândi ca Pafnutie s-a suit în cer, ca Ilie proorocul. Simti o mare singuratate si pustiu, si o frica, de ce, nu stia, dar îi clantaneau dintii în gura ca de gerul Bobotezii. Îi veni într-un rând sa fuga, dar nu se putu clinti din loc. Parea ca întepenise. Nu-si dadea seama cât a stat asa, când deodata i se nazari ca vede o negreata coborând pe prapastii. Negreata crestea mereu. El era, pustnicul. Acum nu se mai putu stapâni de spaima: îsi dadea seama ca daca n-a patit nimic batrânul la urcus, acum era gata cu el. Coborâsul, vedea el bine, ca-i cu mult mai primejdios. Dadu un chiot ascutit. Dar mosul îsi vedea de drumul sau. Nu auzise nimic: Pâna la asa înaltime nu razbatu glasul lui Ilarion. Fara sa-si dea seama ce face, ucenicul îsi încrucise mâinile si începu sa murmure rugaciuni, de groaza pentru viata mosului Cu ochii urmarea coborarea. Într-un rând când Pafnutie se opri cu golul sub picioare, ucenicul îngalbeni si cazu la pamânt. Lesinase. Când se trezi, negreata era iar aproape de pisc. Urca din nou. Ilarion nu mai cuteza sa priveasca, nici sa ramâna aici, ci începu sa fuga înapoi spre pestera. I se paru ca-i o naluca, nu un om. Fu o minune cum nu gresi drumul în puterea noptii, ca-l apucase noaptea la întoarcere. Când sosi la pestera nu mai avea suflet în el si de osteneala si de groaza. Niciodata în viata lui, n-a mâncat asa spaima. Se trânti în usa pesterii, cu sufletul la gura. Dupa ce se mai odihni si se mai linisti, avu o simtire ciudata: îi parea ca el nu mai e nimic. Ca e praf si pulbere. Îsi dadu seama ca ceea ce vazu nu era naluca. Cu ce puteri putu mosul sa urce si sa coboare stânca aceea prapastioasa? Se simtea, pe lânga pustnic, ca un vierme ce se târa pe pamânt. Nu-i venea nici sa-si mai înalte capul, nici nu cuteza sa mai priveasca la cer. Îsi dadu seama ca traieste lânga un om, care a crescut nemarginit peste capul sau. Îl mânca si-l chinuia constiinta nimicniciei sale. Pentru întâia oara în viata îi fu dat sa vada pe cineva neasemanat mai tare, mai mare decât el. Daca n-a fost duh, — si nu se mai putea îndoi ca pustnicul urcase si coborâse prapastia, pe lânga aratarea aceea nu mai pretuieste nimic. Îi paru acum ca batrânul îsi batuse joc de el spunându-i ca unele lucruri nu le pricepe. Un om ca el, care din vârful stâncii îngerite a putut trece în cer, trebuie sa cunoasca toate tainele lumii. I se paru ca pustnicui îi dadu aeest semm anume pentru a-l umili pe el. Uitase ca Pafnutie nu stia ca el era de fata. Mândria lui înaintea acestei fapte cutezatoare, îi însângera inima. Simti în batrân un dusman, si nu mai putu rasufla pâna nu-i veni gândul mântuitor: “voi urca si eu stânca aceea si coborî-o”. Când îi veni acest gând luminos sari drept în picioare, si ochii lui ardeau de focul dorintii de-a face ce a facut batrânul, ba de a-l si întrece. Mândria lui ranita îi schimba întreaga înfatisare. Parea o salbaticiune, gata de atac. Ochii nu-i mai stateau în cap ca la oameni, ci se retrasesera sub frunte si fulgerau de acolo strâmb. Obrajii i se umplura de dungi de încordare, iar sprâncenele i se îmburzoiara. Daca l-ar fi vazut în clipa asta pustnicul i-ar fi venit din nou în minte râsul ranit de pe creanga fagului, din visul sau. Nichifor Preda asa fusese de mic copil: nu suferea ca altul sa-i ia înainte. Si când i se parea ca cineva îl întrece, sângera de moarte, si nu se lasa pâna nu-l dadea batut. Nici o alta slabiciune mai mare nu avea. Dar aceasta, a mândriei, care e capul si izvorul multora, era destul de grea povara pentru viata lui. De multe ori îsi dadea seama, când lupta cu altii care voiau sa-i apuce înainte, ca daca n-ar izbândi ar fi gata sa faca moarte de om. Dar nu se gândi nici o clipa ca aceasta e mândria vietii, ba chiar cea mai îndracita dintre mândrii. Simti si acum ca nu se va mai putea uita cu aceiasi ochi la pustnic. Nu mai vedea în el pe parintele lui, ci pe potrivnicul pe care trebuia sa-l biruiasca. El îsi dadea seama de aceasta schimbare, însa nu se gândi ca-i din mândria lui. Crezu ca asa trebuie sa fie, fiindca în lumea asta îi parea firesc ca el sa fie cel dintâi. Pâna sosi pustnicul, Ilarion cel tânar dereteca prin pestera sa nu se cunoasca lipsa lui. Tulburarea ce-l cuprinsese o ascunse întreaga, adunându-o la inima ca pe un ghem. Ghemul acela îl întepa ca un arici, în toata fiinta lui, dar rabda si se silea sa para linistit. Pafnutie sosi ostenit, si nu se uita la nimic. Se culca numaidecât. Dar oricât adormi de adânc tot auzi gemetele lui Ilarion cel tânar. Adormise si el, dar diavolul mândriei, sângerat, îi strecura în vis chinurile iadului. Se svârcolea si gemea. Batrânul mirat, îl trezi de câteva ori, dar tânarul, îndata ce atipea, era muncit din nou de tartorul lui. La miezul noptii, trebui sa-l destepte la rugaciune. Ilarion era cu fata supta si ochii holbati. Nu stia parca unde se afla si ce trebuia sa faca. — Esti bolnav, fiul meu? întreba pustnicul îngrijorat. — Nu sunt. — Ai patit ceva câta vreme am fost eu departe? — Nu, nimic. Pafnutie auzea un glas aspru, un glas strain, si se uita mai bine la ucenic. Parca era alt om. Nu-l mai cunoscu pe Ilarion cel tânar nici dupa înfatisare. Vedea înaintea lui un om razvratit care vrea sa se stapâneasca. Nici vorba, friguri trebuie sa aiba, bolnav trebuie sa fie, caci boala schimba uneori pe om încât nu-l mai cunosti. Îl întreba în fel si chip, încercând sa-l descoase. Dar tânarul se închidea tot mai mult în sine. A, cum îl fulgera uneori din ochi, când credea ca batrânuL nu-l vede. Si omul lui Dumnezeu se gândi cu spaima la mâta aceea salbateca din visul lui. Parea ca sta gata de atac, cu ghiarele trase. Dimineata, dupa canon, Ilarion cel tânar îsi lua funia, dupa obicei, si porni dupa lemne. Pustnicul îl urmari cu pnivirea pâna nu-l mai vazu. Îsi simtea inima grea. Îsi zicea, mânat de o presimtire: poate n-am sa-l mai vad. Nu putu întelege schimbarea din ucenicul sau. Bolnav, cum crezu, nu era. Ce putuse pati câta vreme el a fost departe? Îsi daduse pe semne seama, ca nu mai poate ramânea la pestera, neavând credinta? Si plecase acum în lume sa nu mai vina? Dar ce se va întâmpla cu el? “Poate se va spânzura cu funia aceea”, zise Pafnutie, cutremurându-se. Si începu sa-l strige sa vina înapoi. Chiuia strasnic batrânul, cu un glas rasunator de arama. Padurile si stâncile rasunau pâna departe. Dar nimeni nu raspundea. Porni atunci sa-l caute, tot mai muncit de presimtirea lui ca pe ucenic îl asteapta o nenorocire. Îl cauta prin locurile pe unde stia ca aduna lemne uscate. Nu-l afla pâna vazu înserarea. Atunci se întoarse la pestera cu o slaba nadejde de a-l afla acolo. Pestera era pustie si Pafnutie simti cum îi îngheata inima... “Daca m-a parasit pentru totdeauna, putea sa-mi spuna cuvânt. Poate, rugându-l ar mai fi ramas... Poate am gresit lasându-l singur si mergând la râpa canonului meu. Dar nu pentru mine, ci pentru el m-am dus. Pacatosul de mine, am crezut sa-i usurez calea întoarcerii la credinta prin umilinta, ca-l vedeam cum se sbate ca pestele pe uscat. Si, iata ce-am facut, l-am fugarit de la pestera”. Pustnicul cazu în rugaciune adânca aratându-i Ziditorului ca el, nememicul, a voit, canonindu-se acum la râpa lui în canonul cel mare, sa-i fie de ajutor ucenicului sau, nu sa-l alunge de la pestera. Suspina si batea metanii, si iar se ruga. Acum îi veni în minte ca poate chiar el a gresit prin mândrie, închipuindu-si ca, facând acel canon, poate schimba caile Domnului. Sa-l faca sa grabeasca luminarea mintii lui Ilarion, cel tânar. A cutezat sa intre, ca un nemernic, în planurile Domnului. Dar, gândindu-se, îsi vazu sufletul fara vina. El n-a voit sa schimbe nimic din cele nepatrunse ale lui Dumnezeu, ci prin urcarea râpei lui s-a rugat, ca si cu ocinasile de mai înainte, ca Atotputernicul sa fie milostiv unuia care vrea sa-l cunoasca, si nu poate. În chipul acesta se mai linisti, dar nu putu atipi pâna înspre zori. Tot mereu îi parea ca aude glasul lui Ilarion, apropiindu-se, la cel mai mic zgomot ori fâsiere din taria noptii. Se ridica într-un cot si asculta pâna se stingea acel rasuflet al întunericului. Dimineata se hotarî sa-l caute din nou, umplând codrii cu chiotele lui. Parea ca s-a desteptat însusi duhul batrân al muntilor, si tipa jalnic când de-aici, când de colo, a pustiu si a urât, stiindu-se singur în lume. Nici un glas, nici un raspuns. Câte-o ciuta trecea fulgerator prin apropierea lui. Cauta si chiui si noaptea în zadar. În departari, în niste husdoape, odata-i paru ca aude urlet de lup, trezit pesemne de chiotele lui. Când se lumina de ziua baga de seama ca se afla în locuri cunoscute. Cât tinu întunericul noptii nu mai stiu prin ce meleaguri umbla. Acum vazu poieni prin care a mai umblat. Unde sa fie? Se opri si se uita cu mirare în jurul sau. Apoi înaltând privirea, vazu cutremurat, în zari la rasarit, râpa canonului celui mare. — Mare Dumnezeule, cum am ajuns aici? se întreba Pafnutie plin de spaima. De la pestera el pornise spre Apus nu spre Rasarit. Din acele parti, unde erau paduri de fag, aducea Ilarion sarcinele de lemne pentru iarna. Porni în nestire catre stânca prapastioasa si amenintatoare. Apropiindu-se, îi veni gândul acesta: “Daca ma aflu aici, s-o mai urc si s-o mai cobor odata cu gândul ca Dumnezeu sa-mi ajute sa-mi aflu ucenicul, daca aceasta e voia lui”. Dar când ajunse la poalele ei, îi veni alt gând: “Nu însemneaza oare ca ispitesc pe Dumnezeu? Numai acum doua zile m-a ajutat s-o urc si s-o cobor. Sunt înca zdrobit si de canon, si de alergarea prin munte de-o zi si de-o noapte. Dar daca Stapânul nu-mi da putere, nu-mi iarta îndrazneala si ma fulgera în prapastie? Niciodata n-am facut acest canon fara ajutorul lui”. Vazu ca chibzuiala lui nu ajuta la nimic, si atunci se cufunda în rugaciune, sa afle sfat. Si sfatul ce-i venea din minte acesta era: “Nu gresesti daca încerci, caci scris este: Pastorul ce-l bun sufletu-si pune pentru oi. Iar tu n-ai o turma, ci numai un biet mielusel.” Cu nadejde în Dumnezeu, si cu barbatie începu sa urce, dupa ce-si lepada sumanul si caciula, sa fie mai usor. Se catara destul de repede la început. Dar cu cât urca, rasufletul îi era tot mai greu. Uneori se gândea sa se întoarca, dar un imbold al inimii îl mâna tot înainte. N-a ajuns bine la mijlocul urcusului, acolo unde, la stânga, lânga spinarea ascutita a stâncii, se deschidea o prapastie, si se opri din nou, hotarât de data asta sa nu mai faca nici un pas înainte. Rasuflând din greu, privi în prapastie si inima înceta sa mai bata. La zece coti sub el, agatat dupa un colt de stânca, zacea în nemiscate, un trup omenesc. Îsi ageri privirea si recunoscu îmbracamintea lui Ilarion cel tânar. Sa nu fie o vedenie? Cum l-a cautat mereu, cu chipul lui în ochi, nu cumva i se nazarea acum? Ce sa caute ucenicul lui pe aici? De unde a cunoscut ca este aici râpa asta? Si ce l-a îndemnat s-o urce? Se apleca atât ca sa nu se pravale, si iar se uita întins. Nu se mai putea îndoi. Ilarion era. Pustnicul nu se mai gândi ca el însusi se temea mereu de prapastia asta, ci-si dase drumul pe pieptisul de stânca la vale, în dreptul acelui colt în care se oprise trupul ucenicului. Si se opri si el, în alunecus, de aceea masea uriasa, lânga trupul Iui Ilarion. Dedesupt se deschidea prapastie fara fund. Era mult sânge închegat în jurul capului acelui tânar, pe stânca. Pustnicul se gândi ca nu poate lasa trupul prada vulturilor. “Nu s-a spânzurat, cum ma gândeam, ci, iata, si-a aflat alta moarte”, îsi zicea batrânul cu sufletul împietrit. Nu se mai gândi la stârvul dinaintea lui, ci cauta cum ar iesi cu el în spate din aceasta prapastie, si cum va coborâ pe râpa. Se uita în sus, si-i paru cu neputinta. Dar chiar daca ar merge la cararea lui, nu putea fi vorba sa coboare pe ea cu asa povara în spate. Cu grije mare începu sa pipaie, sa faca pasi marunti sa cunoasca alta iesire si alt coborâs. Si dupa cercetari îndelungate spre miazazi, o coasta mai putin plesuva, cu multe colturi. Nu mai statu pe gânduri ci se apropie de mort, si cautând afla funia lânga un zghiab. Îl lua în cârca, îl lega cu funia, înodând-o la piept, si porni spre iesirea aflata. Se minuna de dulceata coborâsului acesta. El niciodata nu l-a luat în seama pâna acum, urmând sa-si îndeplineasca rânduiala lui pe drumul cel mai greu. Nici povara din spate nu-i parea grea. Când ajunse la poale si multumi lui Dumnezeu, sezu si începu sa dezlege funia. Deodata îl furnica un gând: “M-am încalzit eu de truda, ori...”. Simtea cald trupul din spatele lui, ori e minunea lui Dumnezeu si flacaul acesta traieste înca?”. Trupul era moale, nu întepenise. Asculta cu urechea lipita de pieptul lui: ca o parere, inima batea. Cauta înfrigurat apa, îl duse pe Ilarion acolo. Îi stropi, îi spala rana. Dar omul nu se destepta. Atunci îl lua si-l lega din nou în spatele sau, si porni la pestera. Doua zile si doua nopti ucenicul fu între moarte si viata. Duhul lui se trezi de la o vreme, dar trupul ba. Vorbea încalcit în vis, si uneori gemea. Batrânul îi spala mereu rana de la cap si-i punea ierburi bune de leac, pe care le cunoscuse si din ciobania lui si, mai ales, de la Ilarion cel batrân. Ucenicul, în nestire, înghitea apa pe care i-o strecura printre dinti, cu lingura de lemn, Pafnutie. Din ziua a treia începu sa se trezeasea si cu trupul. Deschidea ochii si clipea scurt si iar îi închidea. Pustnicul ar fi facut canonul cel mare de zece ori pentru o lingura de lapte. Dar lapte nu mai era. Tufisul de lânga izvor era mereu pustiu. Îi fierbea zemuri din buruieni si-i facea un fel de zer de mamaliga. Noroc ca mai aveau faina de porumb. Cu toate lipsurile, în doua saptamâni Ilarion cel tânar se scula în picioare. — Iata ce înseamna sa fii tânar, fiule. Te scoli si din morti, îi zise pustnicul. îmbratisându-l iar, cu lacrami de bucunie în ochi. Ucenicul ii privi cu ochi blânzi ca de cerb: — Da, din morti, parintele meu! Voi sa mai vorbeasca dar îl podidi plânsul. Pustnicul întelese ca e înca prea slab pentru a sta de vorba asupra acestei mult ciudate întâmplari si nu mai pomeni nimic despre ea vreme de patru saptamâni. În timpul acesta codrii de fag începura sa rugineasca. Venea toamna sa aduca oamenilor aminte de iarna care si pornise de undeva din negurile grele de la miazanoapte. Pustnicul baga de seama ca Ilarion cel tânar, dupa ce se însanatosi, se facu si mai silitor, si mai harnic decât înainte. Si la fata se facu mai limpede si mai frumos, iar ochii lui erau mereu blânzi ca la puiul de cerb. Mai baga de seama ca glasul ucenicului se facu mai dulce si mai cald când citea din Ceaslov. Ca se ruga nu numai cu evlavie din afara, ca pâna acum, ci cu evlavie launtrica. Vedea schimbarile din ucenicul sau si dadea marire lui Dumnezeu. Într-o seara târzie, când afara urla întâiul vifor al iernii, ucenicul zise: — Parintele meu, daca nu este cu suparare, si daca este cu putinta, as vrea sa ma duc la schimnicul acela ieromonah, de care mi-ai pomenit. — Dar ce sa cauti tu la el, Ilarioane? Ucenicul îl învalui într-o privire blânda. — Vreau sa ma spovedesc, mosule. Mi-a sosit sorocul, cum spuneai d-ta. Pustnicului nu-i venea sa creada. De la întâmplarea aceea de la râpa, n-au mai vorbit amândoi despre credinta. — Asta ti-e gândul? — Si gândul si vrerea parintele meu. Dar te-as ruga sa-mi arati drumul si sa ma însotesti si d-ta, acum când ma duc mai întâi la schimnic. — Mai poate fi vorba? Cum sa nu te însotesc? Cu aceasta cale ma voi spovedi si eu, ca am împlinit sase saptamâni de la cea din urma spovedanie. Dar, spune-mi, cum ai ajuns la hotarârea asta? — Îti voi spune la întoarcere, mosule. Acum sunt înca un om pacatos, si nu pot vorbi de lucrurile ce am sa-ti spun, pâna ce nu ma voi curati de greseli si voi face canon. — Iata caile Domnului, înalte si nepatrunse de mintea omeneasca, suspina batrânul. Când gândeam ca te-am pierdut, acum te-am aflat cu adevarat. Slava Lui în veci si blagoslovit sa-i fle numele între neamuri! Dimineata pornira cu noaptea în cap. Viforul nu se potolise. Ba, în rastimpuri, învârtea si fulguiala de zapada. Schimnicul nu statea departe. La amiaza sosira. Cei doi batrâni îsi amestecara barbile sure în îmbratisare frateasca si dupa ce-si soptira câteva cuvinte intrara amândoi în bisericuta de lemn. Statura mult înlauntru. Ucenicul se sperie putin de schimnic: avea niste ochi tari ca de piatra nestemata. Si un glas adânc, bubuitor si o fata uscata ca de lemn vechiu. Parea un om mânios. Când îi veni rândul sa intre în bisericuta, dupa ce iesi Pafnutie, inima i se strânse ca un pumn de copil mic. Pustnicul asteptând, începu sa-i faca ce i-a dat în canon ieromonahul. Batea metanii, rostea rugaciuni, si din când în când se târa în coate si genunchi în curtea schitului. Viforul vuia mereu si se încâlcea în pletele si în barba batrânului, învolburându-le. Fulgii cazuti întâi se topisera, apoi apa ramasa din ei înghetase, întinzând oglinda lucitoare pe pietrele curtii. Din când în când privea spre usa bisericutii. Ilarion cel tânar nu mai iesea. Se însera repede, si el tot înlauntru. Îsi sfârsi canonul, si ucenicul întârzia. ,,Groaza mi-e sa nu-l înfrice parintele Nectarie pe acest tânar. E la întâia lui spovedanie, trebuie sa-l întrebe multe, sa-i descoasa toate cusaturile tainitelor sufletesti. Stiu bine, dar tot îmi pare ca-l tine prea mult. Sa nu-l înfricoseze de la început cu aceasta mare taina. Si apoi el mai si vorbeste rastit!”. Pustnicul, dupa ce-si ispravise canonul, începu sa mai spuna alte rugaciuni. Acestea pentru ca Ilarion cel tânar sa nu se înfricoseze de vorba aspra a duhovnicului si sa-i fie de folos marturisirea dintâi. Pentru împartasirea cu cele sfinte vom veni alta data, dupa ce-si va fi îndeplinit canonul si ucenicul. Într-un târziu Ilarion cel tânar iesi din bisericuta de lemn. Era galben si parea ametit. Umbla ca o gaina beata. — M-am temut eu, îsi zise Pafnutie. Cuviosia sa nu prea alege fetele. Stie una si buna pentru toata lumea. Se ivi îndata dupa ucenic si ieromonahul în usa schitului si îndata începu sa strige cu glas mare, sa se auda prin vifor: — Pafnutie. Iata ca s-a si înserat. Sa ramâneti aicea peste noapte. O sa ninga si mai tare îndata ce se potoleste viforul. Iar dumnealui trebuie sa se opreasca numaidecât. Pustnicul, însa, nu se învoi sa ramâna. Îmbucara câtiva cartofi copti în spuza, îsi luara ramas bun de la parintele Nectarie, multumindu-i, si îsi facura calea întoarsa. Dupa o vreme viforul se potoli. Parea ca maturase cerul, se aratara pe o clipa stelele, dar îndata le acoperira nori negri si începu sa ninga des, cu fluturi mari si moi. Pafnutie cunostea bine drumul si dupa miezul noptii ajunsera la pestera. Mâncara un brus de mamaliga rece si, dupa ce facura canonul de la miezul noptii, se culcara si dormira dusi amândoi.

VII) ILARION CEL TÂNAR LA RÂPA CANONULUI

Trecura trei saptamâni în care vreme ucenicul îsi ispravi canonul dat de ieromonahul Nectarie. Dupa iarna repezita de la începutul lui Noiembrie, si care abia tinu o saptamâna, aerul se îndulci iar, si sfântul soare încalzea din nou. Pustnicul si ucenicul sau, dupa rânduiala de la amiaza, stateau într-o poienita, aproape de pestera si se soreau. — Acum mi se pare ca a sosit vremea destainuirii pentru mine, mosule. Ce mult as dori sa nu te supere ceea ce vei auzi din gura mea. Toate sunt trecute de-acum, si deci toate îmi pot fi iertate. Pustnicul crezu ca Ilarion vrea sa-i povesteasca viata lui trecuta, si zise: — Te-ai spovedit la parintele duhovnic Nectarie. Mie nu trebuie sa-mi mai spui mare lucru. Acum, ca esti deslegat de greseli, poti chiar sa nu-mi mai descoperi nimic. — Nu de viata mea trecuta vreau sa vorbesc, mosule, ci despre ceea ce am gresit împotriva d-tale. — Împotriva mea? întreba pustnicul mirat. Nu stiu, de când esti pe lânga mine, sa-mi fi gresit cu ceva. — Dar întâmplarea cu prapastia? — Care prapastie? — Când m-ai aflat aproape mort. — Aha! Adica asta este! Dar aici n-ai gresit împotriva mea, ci împotriva ta însuti. Dovada ca tu ai fost pedepsit nu eu. — Ba am pacatuit împotriva lui Dumnezeu si a Cuviosiei tale. — Hm! Tot minte sucita ai ramas! Cum vine vorba asta? Tânarul ofta din adânc, se cuibari mai bine sa-l bata soarele, si începu. — Iata ce a fost, parintele meu! De multa vreme tot doream sa stiu unde te duci, când te înghitea codrul si nu mai dadeai doua trei zile pe acasa. În urma, când ai pornit iar, nu am mai rabdat si am pornit în urma d-tale. — Catre râpa canonului celui mare? — Catre stânca aceea prapastioasa, unde m-ai aflat cu sufletul la gura. — Dar eu nu ti-am spus sa ma urmezi, zise întristat batrânul. — Nu, si chiar de aceea am gresit fata de parintele meu. — Te-ai luat, cu pânda, dupa mine. Asta n-a fost bine si nu a fost frumos. Sunt unele lucruri de care nu e bine sa stim decât noi si Dumnezeu. — Te-am urmat pâna în apropierea stâncii. Si m-am ascuns dupa trunchiul unui brad batrân. Sa vad ce ai sa faci. Ardeam de nerabdare. — Si... ai vazut? întreba pustnicul si mai abatut. — Am vazut. — M-ai vazut cum urcam? — Da. Te-am vazut cum te catarai si te faceai tot mai mic, pâna te-au înghitit negurile de deasupra. — Si... m-ai vazut si coborând? — Am vazut si am dat strigat mare sa n-o faci ca te prapadesti. Dar nu m-ai auzit. Am cazut lesinat, si când m-am trezit, iar te catarai la deal. Atunci m-am îngrozit si am luat-o la fuga. Batrânul tacu un rastimp. Doi stropi se ivira între genele lui sure. I se parea ca sta despuiat înaintea acestui tânar si se rusina cumplit. — Rau ai facut, fiul meu. Aveam si eu o taina a mea. Numai Dumnezeu o cunostea. Parintelui meu Ilarion al carui nume îl porti, i-am marturisit ce fac, dar el nu s-a luat niciodata dupa mine sa vada râpa, sa vada cum o urc si cum o cobor. Tânarul ucenic îsi lasa capul în piept. Din glasul batrânului a înteles cât îl doare ca i-a descoperit taina. Se ivira lacrimi si în ochii lui tineri. — Iarta-ma, mosule, zise el. Nu stiam ca e o taina a d-tale. Dumnezeu m-a iertat în spovedire prin duhovnicul parinte Nectarie. Iarta-ma si d-ta. Mai ales ca din întâmplarea asta mi-a venit izbavirea înca. — Te iert, si Domnul sa te ierte, ofta mosneagul. Dar despre care izbavire vorbesti? Eu cunosc dimpotriva. Daca nu te luai dupa mine, nu cunosteai râpa, si nu ti se dadea prilej sa te pravali în prapastie. Asta e izbavirea ta? — Asta! zise Ilarion cu tarie. — Nu mai înteleg nimic, fiule, vorbeste-mi limpede. — Iata cum s-au întâmplat lucrurile, parintele meu. Dupa groaza pe care am tras o, dupa ce sosind la pestera, m-am linistit, am înteles ca eu sunt numai praf si pulbere. Asa mi-a parut de mare si de semeata fapta d-tale, încât eu ma simteam ca un nimic pe lânga d-ta. Simtirea asta de umilinta era asa de potrivnica firii mele, încât am început sa te urasc. Vedeam în d-ta un dusman al meu. Pustnicul îl asculta tot mai îngrozit. — Pentru ca ai facut o fapta pe care cu nu cutezam s-o fac. Pentru ca m-ai întrecut. Ai ajuns în ochii mei un urias, iar eu am ramas un pitic. Niciodata nu m-am simtit asa de neputincios ca atunci. Si am început sa te urasc greu. — Mare minune! — Trebuie sa stii, mosule, ca eu asa am fost de când m-am pomenit. Nu sufeream ca altul sa-mi apuce înainte în lucrurile bune si luptam sa-i birui pe toti, pâna ce ajungeam cel dintâi. Pâna acum pe toti i-am învins, iar atunci d-ta m-ai supus pe mine, m-ai dat batut. Batrânul îl privi nauc, si se cutremura. — Asa de cumplita era mândria ta? Te semeteai pâna la cer? — Asa de nebiruita, încât daca n-as fi ajuns cel dintâi, as fi fost în stare sa-l ucid pe cel care ma întrecea. Pustnicul îsi facu cruce si se uita la ucenic ca la duca-se pe pustii. — De aceea am început sa te urasc si pe d-ta. Ai vazut schimbarea din mine, si credeai ca am friguri si sunt bolnav. Da, eram bolnav, însa nu cu trupul. Mi se deschisese pâna în adâncuri rana cea nevindecata a mândriei. — Te uitai la mine ca râsul, ca mâta aceea salbatica, ce asteapta vietatea sa treaca pe sub creanga ei de pânda. — Ai bagat de seama? Se poate. Din nou simteam ca nu mai pot trai pâna nu fac si eu ce-ai facut d-ta. Si numai la gândul asta am început sa ma linistesc. — Hm! Hm! Numai Dumnezeu stie ce-i în sufletul fiecarui om! Am înteles eu de mult si asa mi-am tâlcuit ca pe tine mândria, semetia te opreste sa ajungi credincios, cunoscator de Dumnezeu si de tainele lui. Dar nu puteam banui sa te roada de la radacina acest pacat. Stii tu ca o astfel de mândrie se aseamana cu a lui Lucifer? — Acum stiu, parintele meu. M-a învatat întâmplarea de la râpa. Îndata ce mi-a venit gândul ca trebuie sa te bat, m-am linistit si am plecat catre râpa canonului celui mare, cum îi spui d-ta, înspre spinarea aceea de stânca plesuva. — Doamne, si pe unde nu te-am cautat eu, numai în partea aceea ba! — Asa a vrut Dumnezeu, parintele meu, sa nu ma afli! Dupa ce am ajuns lânga stânca si am privit-o mai de aproape, m-am îngrozit. Am început sa tremur ca un copil când vede lupul. Era groaznica! Un vultur plutea în înaltime si-mi da târcoale parca mie. Cum te vei catara din colt în colt? ma întrebam. Pasare nu esti, capra neagra nu esti. “Dar mosul e capra neagra”, îmi zicea un glas rau si batjocoritor din launtrul meu. “El e mos de saptezeci de ani trecuti. Tu, un flacau. Si nu l-ai vazut cum a fost înghitit de neguri? Poate a intrat în cer, poate pe aici e cararea la rai si la tainele cele nedezlegate. Cuteaza, fricosule”. Asa m-a muncit multa vreme glasul cel rau. Latra la mine un câne care se înhaita sa te sfâsie. N-am mai putut rabda, si am început urcarea, pe unde am vazut ca te-ai catarat dumneata. Poate nici nu-mi mai dadeam seama ce fac. Dar dupa vreo câtiva pasi m-am trezit si am început sa judec limpede. Am privit din nou urcusul, am luat în seama maselele de stânca si mi-am adus aminte ca eu sunt un om mester în urcarea dealurilor. Trebuie sa stii, mosule, ca am mai fost în munte, cu alti flacai de seama mea, si ma cataram unde nu putea nimeni sa vina dupa mine. Eu vreme am avut destula în viata mea, dar de lucru, nimic. Deci mândria ma napadea acum nu din soapta glasului aceluia ce latra din mine, ci din priceperea si destoinicia mea la astfel de treburi. Mi-am luat inima în dinti, si ma târam mai departe. — Catre moartea ta, sopti pustnicul. — Catre moarte si catre viata, parintele meu. Se pare ca asta înca este o lege a lumii ca viata sa nu poata rasari decât din moarte. Trebuia întâi sa moara semetia din mine, pentru a putea învia credinta. — Asta e lege vesnica, fiule. — Deci, încrezut în puterile si în cunostintele ca si în deprinderile mele, ma catarai mereu. Dat cu cât ma departam de pamânt si ma urcam în vazduh, în loc sa ma încalzesc de osteneala, ma raceam tot mai mult. Simteam cum înghet, clipa de clipa: ma lua în stapânire o frica îngrozitoare, parintele meu. Când ma opream sa suflu, când simteam golul de sub mine, de deasupra mea, din jurul meu, si tacerea aceea de mormânt, si nici o vietate în tot cuprinsul acela pustiu, îmi clantaneau dintii în gura. De câteva ori îmi luneca piatra de sub picioare, gata sa ma prabusesc în gol, si simtii ca-mi vine nebunia. Puterile mi se sleiau clipa de clipa; picioarele îmi tremurau, cu mâinile nu ma puteam prinde, în cap începu sa-mi vuiasca o morisca, ce-mi da ameteala. Ma prinsei cu bratele de un colt. Si nu mai putui înainta. Îmi veni în minte sa-mi dau drumul la vale, dar amintindu-mi ce prapastie ma astepta, am început sa plâng. Plângeam fara glas, numai cu lacrami. Simteam ca trebuie sa mor. Duhul motii se apropie de mine, sa ma înghete de tot. Ma gaseam, pentru întâia oara în viata în fata mortii. Si dupa ce întâi m-am înspaimântat cumplit si am plâns ca un copil, am simtit o groaznica parere de rau dupa viata. Simteam ca nu ma pot desparti de ea. Dar nu-mi puteam ajuta cu nimic. Îmi dam seama ca am ajuns la capatul puterilor mele si al vietii. El tacu un rastimp, ostenit parca nu de povestire, ci de ceea ce învia în el la aducerea aminte. Pustnicul îl asculta împietrit. — Glasul cel rau — urma Ilarion — nu mai latra din mine. Nu ma mai asmutea sa merg înainte. Ma cuprinse o desnadejde de moarte. Daca ar fi venit atunci înger sau demon sa-mi spuna ca pot înca birui l-asi fi scuipat în fata. Asa de tare aveam încredintarea ca nu mai pot face nimic. Eram mai putin decât un fir de pulbere... Deodata ma simtii usor ca un fulg, ca si când n-as mai avea trup. Îmi ziceam: poate am început sa mor. Dar în loc sa mor, gândul mi se limpezi, ma simteam acum linistit si în minte începura sa-mi ploua o gramada de întrebari cu raspunsurile lor, fara sa le fi cautat eu. Simteam ca plutesc într-un fel de aer racoritor, si ascultam la ceea ce se vorbea parca de catre altii, în capul si în inima mea. Dar stiam ca eu judec, nu altii, însa cu o usurinta uimitoare... “Poate tot am murit”, îmi ziceam uneori, desi stiam ca nu am murit. Iata ce-mi spuneau atunci acele gânduri, sau acele glasuri launtrice, parintele meu trebuie sa-ti povestesc asa cum le-am auzit. Ilarion cel tânar tacu din nou, duse mâna dupa ulciorul cu apa pe care-i luasera în poienita aceea, si bau. Îl ardea înlauntru. I se uscase gâtlejul. Si ochii lui erau numai o para. — Daca esti ostenit, fiule, lasa pe alta data, zise cu bunatate pustnicul. — Nu mai las trebuie sa spun. Asculta deci, mosule, ceea ce am ascultat si eu atunci. Erau numai întrebari si raspunsuri. Parca toate veneau de aiurea, desi puteam jura ca inima si gândul meu mi le spune. — Ai voit sa-l bati de batrân, si vezi ce ai patit? Acum ai sa mori. — Vad ce am patit si stiu ca voi muri. Poate am si murit. — Ba înca nu. Dar nu vezi tu prostia ta? — Care prostie? — Tu ai încercat sa ajungi cu mintea ta la cele necuprinse. Ai voit sa te urci în Cer, si vezi ca n-ai putut ajunge nici în vazduhul stâncii acesteia? Ba, poate, nici la jumatate! — Vad, dar e târziu acum! — Pentru ca mori? — Da. — Dar crezi tu ca lumea întreaga moare odata cu tine. Ia priveste! Ma uitai împrejur fara sa-mi mai fie frica de ameteala. Soarele stralucea, vulturul se rotea înca în vazduh. Padurile de brad erau neclintite. Auzeam murmurul pâraielor din vale. Departe boncanea un cerb. — Toate acestea au fost si vor fi si fara tine. Tu ai crezut ca esti cel dintâi în lume, si fara tine nu mai poate fi nimic. Acum ce crezi? — Ma simt ca si cum n-as mai fi. Nu pretuiesc mai mult decât un ulcior de lut care s-a spart lânga izvor. — Stii acum ce este omul? Te-ai întrebat adeseori. — Stiu ca e un ulcior care se sparge când ii vine vremea. Mi-e destul sa stiu ca-s muritor pentru a întelege ca-s o nimica goala. — Si daca esti asa de putin, cum ai voit sa intelegi cele nepatrunse? — Atunci nu stiam. — Dar acum stii? — Acum vad limpede. — Cu semetia? — Nu. Cu umilinta. — Acum stii ce este umilinta? N-ai înteles ce este niciodata. — Umilinta e sa simti cât esti de neputincios si sa stii ca esti muritor. — Dar nu-i greu un asemenea gând? Daca ai mai avea zile ai putea trai cu gândul acesta? — As putea, fiindca acum simt ca eu nu sunt decât o zidire, dar Ziditorul e altul. Când am raspuns asa, glasurile au tacut p-o clipa în mine, si am simtit cum ma învaluie o caldura plina de dulceata. — Este deci un Ziditor? Pornira iar glasurile. — Este. Acum îl simt. Din neputinta mea simt atotputernicia lui. — Unde-l simti? — Pretutindenea. În cer si pe pamant, si în toate lucrurile lui. — Dar acestea nu sunt purtate de legi ale firii? — Ba de legi. Dar acestea nu sunt altceva decât vointa lui Dumnezeu. Eu nu m-am uitat niciodata la ce este în spatele acestor legi. Am crezut ca ele tâlcuiesc totul. Dar la spatele lor acum îl simt pe Ziditorul. Uiciorul de lut îsi are si el legile lui, are apa, are vrana prin care îl umpli si din care bei. Dar este asa, fiindca asa l-a facut olarul. Si lucrurile lumii sunt asa cum le vedem, cu legile lui, fiindca asa le-a facut Ziditorul lor. — Hm! Par usor de înteles acum toate tainele firii. Cine ti le descopera? — Eu nu stiu, dar le vad, le simt acum si cred în ele. Poate fiindca m-am desfacut de trup si am ramas numai suflet; poate fiindca am murit. — Ti-am spus ca n-ai murit. Acum spui ca crezi si în suflet? — Cum n-oi crede daca-s numai suflet acum? Trupul e prins de-o masea de stânca, poate s-a prabusit în prapastie. Ce spun acum nu vorbesc cu gura care are limba si dinti. Ci vorbesc sufleteste. Asta o stiu eu foarte bine acum. — Crezi, deci, ca si daca moare trupul, sufletul viaza mai departe? Traieste? — Nu cred, ci vad si aud. Cum n-oi crede? Dar n-am stiut pâna acum nici n-am crezut. Si niciodata nu m-am gândit cât de usor se desparte sufletul de trup. — Desi în toate visurile, sufletul umbla în drumurile lui. Iar puterea sufletului care este mintea, colinda pâna departe si când e omul treaz, si bate carari pe care picioarele omului nu pot umbla în veac. Si tu totusi, nu ti-ai dat seama ca omul are suflet nemuritor. — Nu mi-am dat. Am vrut sa înteleg toate cu mintea mea. — Si acum, cu ce întelegi? — Nu stiu! Parca am alti ochi, ochii din launtru, nu din afara. — Si esti mai multumit cu ochii astia? — Ma simt foarte usor, foarte luminat si foarte multumit. Îmi pare ca nu mai sunt om, ci duh. Poate pentru ca am murit. — Dar întelege, omule, ca înca n-ai murit. Ci ti-a cazut numai un val gros de pe minte. Valul negru era mândria, care acum, în pragul mortii, a fugit. A fugit si cel ce te îndemna sa fii mândru. În fata prapastiei la care te-a adus, a râs draceste si a zis: Mi-am ajuns tinta. De-acum pot sa plec. — Diavolul? — Diavolul semetiei careia te-ai închinat. În pragul mortii nu mai este mândrie, cade valul si vedem ca nu suntem nimic. Si atunci începem sa întelegem pe Acela care este totul, si prin care suntem si noi. Dar spui ca te simti acum linistit si fericit. Ai vrea sa ramâi tot asa? — Mort? Fara trup? As vrea! — Dar întelege ca nu esti mort, ci numai vezi cu ochii sufletului. — Blagoslovit sa fie sufletul si cel ce mi l-a dat. As vrea sa ramân tot asa cum sunt acuma. — Asta atârna de vointa Domnului; si de tine daca esti hotarât pe viitor sa-i slujesti lui. — Eu pe el l-am cautat mereu, si pâna acum, din tineretele mele. Am gresit însa drumul. Mult l-am dorit, si iata l-am aflat. N-am vazut atunci nici un mos cu barba alba, cum îsi închipue oamenii, parintele meu, ca este Dumnezeu, ci am simtit ca ma patrunde o lumina mare. Si am simtit o nespusa mângâiere si dulceata... Din dulceata asta nu m-am desteptat pâna nu m-ai trezit d-ta aici la pestera. Nu stiu, am început sa visez, sa aud glasurile de care ti-am pomenit, sus pe râpa, unde m-am prins cu bratele, desnadajduit, de maseaua de piatra, deasupra prapastiei, ori dupa ce m-am prabusit în adâncime. Nu stiu câta vreme a trecut pâna m-ai aflat, pâna m-am trezit. Când m-am desteptat nu mi-am adus aminte de nimic, trei zile în sir. Dar apoi, în vreme ce-mi ziceam cea dintâi rugaciune, deodata mi s-au limpezit în minte si în inima toate câte ti le-am spus. Si cred ca nu le voiu uita vreodata, daca asi trai si o mie de ani. Iar ceea ce m-a bucurat pe mine mai mult decât toate, este ca dupa ce am ajuns la puteri si am început sa gândesc, am înteles cu mintea limpede de-acum ca tot ce am avut, ori am gândit atunci în trup, ori afara de trup, nu stiu, este adevarul adevarat. Ucenicul tacu ostenit, si duse din nou ulciorul la gura si-l facu sa gâlgâe. Pustnicul parea ca atipise. Multa vreme mai ramase cu pleoapele lasate, în nemiscarea lui de piatra. Apoi se misca greoi; deschise ochii înlacrimati, si zise: — E scris în cartea sfânta ca sunt nepatrunse caile Domnului. Nepatrunse le-a aratat si în purtarea de grije fata de tine. Fie numele Domnului laudat si binecuvântat. — De acum si pâna în veac, raspunse ucenicul cu smerenie si cu evlavie, plecând capul. — Crâncena ti-a fost semetia, dar crâncena si ispasirea! Si totusi, cât de minunate sunt caile Domnului! Cine ar fi crezut ca dintr-o gresala de neascultare a ta, cunoscându-mi taina mea, tu vei ajunge la credinta? Nu-i vorba, puteai sa ramâi numai suflet, daca nu ma nimeream eu la prapastie. Dar cine mi-a purtat pasii mei în noapte catre râpa, când eu te-am cautat cu totul în alta parte? Iata, purtarea de grija a Ziditorului, si cararea lui neajunsa de mintea omeneasca! — Este de mirat, parintele meu, ca eu cu acel prilej m-am vindecat de doua betesuguri: si de sumetie si de necredinta. Nici nu stiu cum s-a facut asta asa deodata, zise ucenicul Ilarion cel tânar, dupa ce se simti iar în puteri. — Hm! De mirat si nu prea, fiule. Fiindca mai totdeauna asa se întâmpla: cade deodata valul mândriei cu al necredintii. Scris este, cum stii si cum ti-am spus. “Tot cel ce se umileste, se va înalta”. Mândria si necredinta merg mâna în mâna, ca doua surori, traiesc sau se prabusesc împreuna. — Asa trebuie sa fie, mosule, zise cu bucurie ucenicul. Îndata ¬ce mi-am dat seama ca nu mai am nici o putere, ca ma aflu în pragul mortii, am înteles ca nu pretuiesc nimic, cu toate cunostintele mele. Mi se parea ca ma desert pe dinlauntru, spunându-mi mereu: la ce-ti folosesc toate câte le stii si câte le-ai învatat daca acelea te lasa acum sa mori, si nu-ti pot ajuta. Dar, era lucru mare ce stiam? Nu, erau numai niste închipuiri ale mele, de putin pret, care în clipe grele nu-mi dau ajutor si reazem. Asa-mi ziceam atunci si ma întristam pentru ca m-am pretuit prea mult în viata, pentru ca mândria m-a îndemnat sa te ajung si sa te întrec chiar pe d-ta. — Pe mine usor e sa ma întreci, daca ai ajutor de la Dumnezeu. Eu nu-s mare lucru în lumea asta. Dar ceva trebuie sa stii: eu niciodata n-am încercat sa urc si sa cobor râpa canonului celui mare, fara a ma ruga mai întâi Ziditorului, si fara a ma încrede cu totul în ajutorul lui. Altfel cum as fi îndraznit eu sa ma catar pe unde numai capra neagra se poate catara? — Mie nu mi-a trecut prin gând sa cer ajutorul Celui prea înalt. — De aceea te-a si traznit înainte de a ajunge, cel putin, la jumatatea drumului. — Gândul acesta mi-a venit si mie mai întâi, când am cazut istovit pe stânca: Nu poti sui o prapastie, si tu ai voit sa te urci pâna în cer. Si am început sa ma cercetez pe mine însumi si am recunoscut cât sunt de putin si de sarac. Trebuie sa stii, parintele meu, ca eu mai înainte nu m-am cercetat pe mine, ci numai pe altii. Vedeam mereu greselile si putinatatea de minte a altora, si nu pe a mea. — Asta-i legea mândriei, fiule, sa vezi paiul din ochii vecinului, si bârna din ochii tai ba. Si asta se face pentru ca omul nu se cerceteaza sa se cunoasca pe sine însusi. Suntem tot cu ochii la altii, îi judecam, îi dispretuim, si nu întoarcem privirile asupra noastra însine. Aceasta e o mare ratacire a vietii, din care izvorasc nenumarate rele. Când începem sa ne descoasem noi însine, sa vedem cât ne e de mare mintea, simtamintele, descoperim deodata lipsurile noastre cele mari. Si nu mai avem îndemn nici placere sa judecam pe altii, sa ne tinem mai mult pe noi decât pe vecinul nostru, ci ne gândim mereu la neputinta si neajunsurile noastre si încercam sa le vindecam. Dar cu aceasta, am si iesit din mândrie si am intrat în umilinta. — Asa am intrat si eu atunci, când ma aflam pe marginea mormântului meu. Cu deosebirea, mosule, ca tot ce-mi spui acum d-ta, nu venea parca din mintea mea, ci dintr-o luminare ce mi-a învaluit dintr-odata sufletul. Simteam cum ma desert pe dinlauntru de toate puterile mele, de toate podoabele mele, si am ramas mai gol si mai neputincios decât în clipa în care m-a nascut mama. Dar asta e de mirare, în clipa în care cunostintele mele cadeau în praf si pulbere, lasându-ma cu totul sarman, alte cunostinte navaleau în mine, ca dintr-un izvor: simteam ca am suflet nemuritor, ca este un Dumnezeu atotputernic. Simteam ca aceasta stiinta e neasemanat mai de pret decât tot ce se strânse în mine, si plângeam ca nu am cunoscut, din tineretele mele, aceste mari si vesnice adevaruri. Îmi ziceam suspinând: — De-acum, daca asi mai avea zile, abia de acum încolo as sti cum sa traiesc! Ba îmi parea viata, — având credinta în Dumnezeu si în sufletul cel nemuritor — de o neasemuita frumusete si dulceata. Acum as merita sa traesc, îmi ziceam, si chiar acum trebuie sa mor. Si aceasta stare ma întrista adânc. Am tot auzit eu, mosule, ca pe lânga lacrimile ochilor mai sunt si lacrimile sufletului. Dar n-am stiut ce poate fi aceasta. Atunci în fata mortii, si mai ales în fata descoperirii adevarului, am stiut ce sunt lacrimlle sufletului. — Dumnezeu ti le-a trimis, Ilarioane, pentru ca sa spele din tine gândurile vechi de mândrie si de necredinta, si sa capeti radacini gândul umilit si credinta în cele mai mari si nepatrunse ale vietii. Pentru ca sa bagi bine de seama: sa nu fii cumva iar ispitit, pentru ca ai credinta, sa crezi ca de-acum poti întelege ce este sufletul si mai ales ce este Dumnezeu: Taina ramâne mai departe, nepatrunsa. Cu deosebirea ca daca ai credinta, taina nu te mai îngheata si nici nu te înfricoseaza punându-te pe fuga sau pe blestem, ci te mângâie, te încalzeste si te atrage cum atrage amnarul bucatica de fier. Ucenicul se gândi putin, si zise cu hotarâre: — Pe drumul vechi n-am sa mai umblu, mosule. Cu mândria n-am sa mai încerc cât voi trai, cunoscându-o de o proasta si primejdioasa calauza. — Usor de zis, dar mai greu de facut, fiule. Pentru asta trebuie sa te rogi din toata inima rugaciunea sfântului Efrem Sirul: “Iara duhul umilintii, al rabdarii si al iubirii, da-mi-l mie, robului tau”. Si este nevoie, mai ales, sa-ti întorci cât mai des ochii asupra sufletului tau. În fiecare seara sa cercetezi cum ti-au fost lucrarile de peste zi, daca nu ai gresit cumva împotriva umilintii. Caci diavolul mândriei, sa stii, n-a fugit departe. Si, pâna este omul în viata, de nimeni nu fuge departe. — Voi urma cararea cum mi-o arati, parintele meu. Caci nu as mai voi sa fiu din nou muscat de sarpe. — Sa fii mereu cu bagare de seama. Iata eu sunt trecut de saptezeci de ani, si tot sunt silit uneori sa ma catar pe râpa mea. Ucenicul îl privi eu mirare. — Asta te mâna la stânca? — Da, ispita mândriei. Pentru a te feri de ea, pe cât e cu putinta, e bine sa te gândesti adeseori la moarte. Gândul ca oricâte am sti, oricâte am savârsi în lumea asta, nu ne pot opri de la moarte, e cel mai bun leac împotriva semetiei. Apoi, al doilea leac vindecator, este adevarul ca tot ce avem bun, este un dat de la Dumnezeu, si deci nu se cade sa ne falim cu un lucru de capatat. Ucenicul se apropie mai tare de pustnic. Îl asculta cu încordare. — Cum, mosule, tot ce avem bun nu e al nostru? Pafnutie zâmbi usor si zise: — Asculta, Ilarioane, ar vrea cineva sa se nasca urât, pocit, ca mama padurii? Fie barbat, fie femeie. — De buna seama, nu. — Dar orb, schiop, surd? — Cu atât mai putin. — Ori, daca ar fi dupa noi, ar voi cineva sa fie marginit la minte, prost? — Nu, mosule, tot omul ar vrea sa fle cuminte. — Dar bleg, fara vointa, fara vlaga, îi place cuiva sa fie? — Nu-i place nimanui, parintele meu. — Ei, vezi! Asa este! Si totusi lumea e plina de oameni si prosti, de oameni fricosi. Ba si orbi, schiopi, surzi si sunt destui. Cel care se naste cu fata si trupul urât, e din vina lui asa? — Vezi bine ca nu. — Dar tu, daca te-ai nascut frumos si cu mintea agera, e vrednicia ta? — Nu, mosule! — Daca nu, urmeaza ca nici nu te poti lauda cu ele ca bunuri ale tale. Ci trebuie mai vârtos sa multumesti celui ce ti le-a dat. — Vad ca judeci drept, mosule. Eu, pâna acum, nu m-am gândit la asta. — La multe nu te vei fi gândit tu înca dintre acelea la care trebuie sa te gândesti, daca voiesti sa-ti pazesti umilinta si sa bati ispita mândriei. Iata, de-o pilda, alt lucru la care nu te-ai gândit. Se putea întâmpla ca tu sa te nasti bolnavicios, urât, ori slab la minte? — Se putea întâmpla, caci eu n-aveam puteri sa împiedic asa ceva. — Atunci pentru ce te tii mai mult decât de aproapele tau care e urât, bolnavicios, ori cu mintea marginita? Pentru ce te uiti la el peste umar? Se putea foarte usor sa fii tu în locul lui, cu slabiciunile lui, si el în locul tau, cu darurile tale. — Adevarat ca m-am tinut mereu cel dintâi, si dispretuiam pe altul, înainte de luminarea mea. Si, mai este adevarat, ca la toate aceste lucruri ce-mi spui acum, eu înca nu m-am gândit. — Va trebui sa te gândesti, fiindca sunt lucruri adevarate, nu închipuiri. Si din pricina ca, întelegându-le, afli tari arme de aparare împotriva ispititorului la mândrie. Când vei întelege toate acestea nu te vei tine mai mult decât vecinul tau, nu-l vei mai dispretui, nu-l vei mai vorbi de rau, nu vei mai cleveti. Vei da pace altora si te vei sili sa te îndreptezi pe tine însuti. Caci spune acelasi sfânt parinte Efrem Sirul, pe care-l urma Ilarion cel batrân în aceeasi rugaciune împotriva lenei si a mândriei si pentru umilinta, curatie si dragoste: “Nu-mi da mie duhul grairii în desert... ci darueste-mi mie ca sa-mi cunosc gresalele mele si sa nu osândesc pe fratele meu”. Pustnicul tacu un rastimp, apoi adauga: — Vei trai si vei vedea, Ilarioane, ca atunci nu mai bârfesti pe nimeni, când ai ajuns sa-ti cunosti slabiciunile tale. Asa se pune în sufletul omului piatra de temelie a umilintii. Ucenicul ramase pe gânduri. Paru putin întristat. Pustnicul baga de seama si-l întreba: — La ce te gândesti, fiule? — Ma gândesc ca eu îmi aflam o bucurie sa descopar la altii scaderi, sa-i stiu mai jos decât mine. Si-mi pare ca îmi va fi foarte greu sa ma dezbar de bucuria aceea. E prea înradacinata în mine. Voi lupta, de buna seama, împotriva ei, pe drumul pe care mi-l arati. Dar parca mi-e frica de a nu izbândi. — Vei lupta si azi si mâine, si un an si zece, vei lupta daca e nevoie cât vei trai. Radacinile raului nu le putem stârpi din noi la repezeala si cu usurinta. Ci numai prin staruinta si prin îndelunga rabdare. Totusi, mai pot sa-ti dau un sfat: de slabiciunea pe care o marturisesti nu poti scapa decât prin dragoste si mila. — Prin dragoste si mila? Se mira ucenicul, gândindu-se: ce amestec au aceste doua aici? Batrânul vazu mirarea lui si zise: — Da. Acesta e leacul cel mai bun. Pentru ca de ce simti tu bucurie sa descoperi în vecinul tau scaderi, sa-l simti mai jos decât tine? Pentru ca tu îl crezi pe aproapele tau un strain, ori poate chiar un dusman. Iar el nu ti-e strain, ci este fratele tau. Îti place sa dispretuiesti si sa-ti bati joc de fratele tau bun? Când greseste, îti pare bine? Daca s-ar fi nascut orb, te-ai bucura, si te-ai simti mai mult decât el, fiindca tu vezi? — Pentru toata lumea, nu! N-am nici un frate nici sora, mosule, dar simt ca fata de fratele meu, daca ar fi în orice fel nenorocit, nu m-as bucura. Dimpotriva, as suferi si mi-ar fi mila de el. — Oare care sa fie pricina acestei purtari deosebite? — Cred ca un frate, ori pe o sora i-as iubi, si pentru aceea nu m-as putea bucura de raul lor. — Bine ai judecat, Ilanioane! Dar dupa credinta noastra tot omul ne este ca si un frate. Ba, chiar mai mult. Porunca ne spune: “Sa iubesti pe aproapele tau, ca pe tine însuti”. Adica nu numai ca pe fratele tau, ci chiar ca pe tine însuti. Si de buna seama ca fiecare om se iubeste mai mult pe sine decât pe fratele sau. Aceasta e legea cea mai mare a vietii, fiul meu, legea dragostei fara de care orice am face suntem arama rasunatoare si nimic nu pretuim. Sfântul Efrem Sirul, învatatorul nostru, a pus-o în rugaciunea sa pe care noi o rostim în fiecare miez de noapte: “Iar duhul umilintei, al rabdarii si al iubirii, da-mi-l mie robului tau...” Ucenicul se gândi întins, apoi zise: — Mi se pare ca aici iar ne aflam în fata unei taine, parintele meu. Toti oamenii suntem frati. Sa ne iubim unul pe altul, ca pe noi însine. Unde crezi ca e radacina acestei porunci, mosule? Pafnutie lua ulciorul si trase o dusca. — Îti voi raspunde, Ilarioane, cu o pilda, ori cu doua. Vezi tu brazii acestia în jurul nostru? Sunt toti înalti, voinici, grei de podoaba cetinii. Cu totii se uita în cer, pe toti îi scalda lumina oarelui, si-i bat noaptea stelele, cu sclipirile lor. Niciunul nu sufera ca vecinul e tot asa de frumos si de înalt ca si el. Sau ca, împrastie aceeasi mireazma de tamâe. Niciunul nu pizmuieste pe celalalt. Nu doar unul singur e vrednic de mirarea ochilor nostri, ci mii si milioane. Toti sunt zidirea mâinilor lui Dumnezeu. Ei sunt cei mai buni frati. Daca ar avea simtire si minte, daca ar avea suflet ca noi oamenii, cu totii ar slavi pe Ziditorul într-o singura înaltare de glasuri. Chiar fara minte find, ei tot aduc aceasta slava lui Dumnezeu... Sau priveste într-o poiana cum stau de mândre si fericite, floare lânga floare, una rosie, alta galbena, alta albastra ori alba. Nu se pizmuiesc una pe alta, nu sufera cea alba fiindca vecina ei e rosie. Ci toate împreuna dau slava Ziditorului care le-a facut. Ele sunt cu toate surori bune, cum sunt brazii frati buni, si de aceea se bucura fiecare de frumusetea si de mireasma celeilalte. Acum, cine a facut pe toti oamenii din lume si a umplut cu ei pamântul? — De buna seama, Dumnezeu. — Deci El este parintele tuturora? — El. — Si, atunci, nu suntem eu totii frati? Nu esti tu zidirea lui Dumnezeu ca si mine? Unul a iesit mai frumos din mâna Ziditorului, altul mai urât. Unul mai destept, altul mai marginit. Da, dar toti îl avem pe El izvor al vietii, si, între noi suntem frati... Acum sa bagi de seama, Ilarioane, la un lucru: daca te bucuri ca tu esti mai destept decât altul, acest altul care-l dispretuiesti e fiul lui Dumnezeu ca si tine, si fratele tau. Omul pe care l judeci fiindca n-are mintea destul de agera, nu-i el vinovat: asa a iesit din mâna Ziditorului. Pe Ziditorul cine-l poate lua la întrebare pentru ce a facut pe un om frumos, pe altul urât? Si de l-ar lua la întrebari, afara de pacat, cu nimic nu s¬-alege. Caci si olarul face deosebite vase, unele mai urâte, altele mai frumoase. Unele cu zmalt, cu poleiala, altele sunt numai pamânt ars. Dar cine are dreptul sa-l ia la întrebari pentru ce le-a facut asa? — Nimeni, se întelege! Sunt vasele lui si cine i-ar putea porunci cum sa le faca? — Asa e si cu noi oamenii, Ilarioane. Unul e vas scump, altul vas mai de rând. Dar cu totii am iesit din mâna aceluiasi olar. Daca-ti bati joc de un vas, nu-ti bati joc de el, ci de olar. Iata un drum bun dupa mine, sa te duca la dragostea frateasca, la dragostea aproapelui, oricine am fi. Sa te bucuri de binele lui, si sa te doara atunci cand descoperi în el slabiciuni de care nu el este vinovat. Fiecare om e fiul lui Dumnezeu si fratele tau. Poate sa-ti fie mila de el când îl vezi neputincios, iar nu sa-l dispretuiesti. În fiecare clipa trebuie sa te gândesti ca ai putea sa fii tu în locul lui, si el în locul tau. Când iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti, îl iubesti chiar pe Dumnezeu, fiindca aproapele tau e zidirea lui. Când îl urasti sau îl dispretuiesti pe vecinul tau, pe Dumnezeu îl superi si-l judeci. De aceea este scris în Evanghelie: “Orice ati facut unuia dintre acesti mai mici frati ai mei, mie mi-ati facut”... Daca te vei gândi si vei adânci în inima ta aceste lucruri adevarate, vei vedea ca nu vei avea nici o bucurie aflând ca altul e mai putin decât tine. Ci-ti va fi mila de el, si-l vei ruga pe Dumnezeu sa-i ajute. Ucenicul asculta cu mare luare aminte toate vorbele pustnicului. Si dupa ce le rumega îndeajuns, întreba: — Traind în porunca iubirii de-aproapelui, nu mai putem judeca, deci, pe nimeni? — Toata judecata e a Domnului, fiul meu. Niciodata nu e bine sa judeci pe altul, ci mai ales pe tine însuti. Dar trebuie totusi sa facem deschilinire. Alta e sa judeci pe cineva pentru e orb, schiop, surd, urât sau putin la minte, si alta e sa-l judeci pentru ca a ucis, a curvit, s-a îmbatat, a pus foc, a savarsit nedreptate. Cu relele din urma nu s-a nascut nimeni, deci este vinovat de ele însusi omul. Si pacatele altuia le putem vedea, le putem chiar judeca, pentru ca nu putem pune în aceeasi cumpana pe înger si pe demon, pe omul sfânt cu cel fara de lege. Dar a vedea si a recunoaste pacatele altuia nu ne da dreptul sa-l osândim, ci datoria de a-l ajuta sa se ridice din groapa în care a cazut. Pentru ca, desi pacatos, e tot fiul lui Dumnezeu si fratele nostru. Însa e un fiu rau, un frate ratacit, caruia trebuie sa-i ajutam sa se reîntoarca la parintele sau. — E istoria fiului ratacit din Evanghelie, zise încet ucenicul. — Da. Fratele ramas acasa nu cunostea legea iubirii aproapelui si s-a mâniat pe tatal sau ca l-a primit în bucurie si cu ospat pe cel ratacit. Dar parintele s-a bucurat si a iertat, fiindca el traia în porunca iubirii. — Dar daca nu avem nici un drept sa ne laudam cu darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, cum e viata, sanatatea, desteptaciunea, frumusetea trupului, nu ne putem mândri nici cu bunurile pe care noi le câstigam cu munca noastra. De-o pilda, cineva e harnic si aduna bogatie; altul e silitor si ajunge departe în fruntea oamenilor la mane cinste; al treilea e destept si cu munca mintii sale se face cunoscut de toata lumea. Nici cu acestea nu ne putem lauda? — Ba ne putem, fiule, caci acestea sunt virtuti, sunt fapte bune, la care am ajuns si cu truda noastra. Dar nici pe o clipa nu trebuie sa uitam ca toate virtutile ni le putem câstiga numai cu ajutorul Domnului. Munca este a noastra iar blagoslovenia de sus. Vezi tu, omul harnic, cuminte, desi ara bine pamântul si alege la semanat samânta cea mai sanatoasa, desi pliveste holda la vreme si bine, când ajunge la secerat nu spune: “Mi-am facut un seceris bogat”. Ci zice: “Mi-a dat Dumnezeu un seceris bogat”. Si adevarat spune. Caci el a pus mâna si munca lui, dar daca nu punea si Dumnezeu mila, trimitând ploaie si caldura la timp, n-ar fi avut ce secera, cu toata truda Lui. De aceea omul care are un secenis bogat, nu se lauda, ci ce face? Aduce lui Dumnezeu rugaciuni de multumita, duce din rodul câmpului la biserica si-i închina lui Dumnezeu. — E adevarat ce spui, d-ta, mosule, zise, cu o însufletire mare, ucenicul. — Cum n-o fi adevarat? Pot vedea cu ochii si auzi cu urechile. Apoi asa e si cu secerisul nostru de fapte bune: când ajungem la el nu trebuie sa ne gândim la lauda noastra, ci sa ne aducem aminte sa-i multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a ajutat sa savârsim. — E frumos ceea ce spui, d-ta, mosule. În chipul acesta nu mai e nici o desertaciune pe pamânt. Când vedem raul, ne întristam, însa nu osândim, ci ajutam la îndreptare. Când facem binele, îl laudam pe Dumnezeu. Ajungem sa nu mai facem ceva pentru noi însine, ci sa lucram numai din dragoste pentru Dumnezeu. Grozav de tare mi-ar placea o astfel de viata. Simt ca traind asa as fi mereu cu sufletul senin, si nu mi-ar mai apasa nici o greutate a vietii. Nici nu as sti mai mult ce este urâtul. Pafnutie vazu înflacararea ucenicului si zise: — Drumul e lung pâna la o astfel de viata. Baga de seama, fiule, sa nu zbori prea aproape de lumina si sa-ti arzi aripile. Sunt înca tinere si fragede. Drumul desavârsirii e lung si greu. În toata clipa ai nevoie de harul, de ajutorul celui Prea înalt. Iar din partea ta, e nevoie de îndelunga rabdare. Trebuie sa stii ca orice lucrare savârsim avem nevoie de rabdare, de taria rabdarii. Dar nicaieri asa de mult ca în drumul catre o viata dupa voia lui Dumnezeu. De aceea si spune sfântul parinte Sirul, pe care l-a urmat Ilarion cel adormit în cunoscuta rugaciune de la miezul noptii: “iara duhul umilintii, al rabdarii si al iubirii, darueste-mi-l mie robului tau”. Se însira cum vezi, laolalta aceste trei virtuti, aceste trei puteri: umilinta, rabdarea si iubirea. Dintre ele rabdarea trebuie de multe ori sa ajunga pâna la îndelunga rabdare. — Le numesti pe aceste trei virtuti si puteri, dupa dat vad, zise ucenicul. — Nu le numesc, ci sunt. Unii oameni nepriceputi cred ca sunt slabiciuni, nu puteri. Dar sa stii de la mine, si vei cunoaste si tu în viata, ca lucrurile cele mai grele de savârsit, cele mai pretioase si folositoare, numai umilinta, rabdarea si iubirea le pot face. Fara ele suntem slabi si nu rabdam la munca grea si îndelungata. Asa ma învata mereu si Ilarion cel batrân.

VIII) ÎNAINTE, PE DRUMUL BUN

Într-o dimineata, în zilele din urma ale lui Octombrie, Pafnutie se duse iarasi el dupa apa la izvorul de sub stânca. De-o saptamâna nu-l mai lasa pe Ilarion cel tânar sa coboare la izvor. De câte ori ajungea acolo cauta mai întâi în stufisul cunoscut. Dar stufisul era mereu gol. Si dimineata aceea pustnicul cauta din nou si afla burduful de brânza, sacul cu faina de malai, si mai descoperi înca un saculet cât o jumatate de desaga. Batrânul se mira si voi numaidecât sa afle ce este în saculetul neobisnuit în tufis. Si afla boabe albe de fasole. Pafnutie simti o mare bucurie, din doua pricini: întâia, ca nu mai mâncase de ani fasole, si-i placea tare; a doua, pentru ca era mâncare de post. Lega saculetul de burduf, le lua în spate, dupa ce-si umplu ulciorul si începu sa suie vesel spre pestera. Îi venea sa fluiere, ca în vremea copilariei lui, când pazea oile. Îi spuse lui Ilarion vestea cea buna, batând cu palma lui aspra si burduful si saculetul. — Ma tot temeam, în zilele din urma, ca oamenii lui Dumnezeu ne vor fi uitat. Si era graba mare de merinde, caci în trei, patru zile o sa se puna asa zapada, încât nimeni nu va mai putea strabate pâna la izvor. Ilarion se grabi dupa sacul cu faina. Dar, oricât se obisnuise pâna acum cu sarcinile de lemne, numai dupa mare truda putu ridica sacul în spinare, iar când ajunse cu el la pestera, era leoarca de sudoare si sufla greu. Pustnicul vazu si nu-si putu opri un zâmbet. — Parca-i grea mamaliga, Ilarioane? — Nu-s obisnuit, mosule. — Poate ca nu esti obisnuit, apoi mai esti si prea subtire înca în trup. Însa în sacul asta, afara de faina, mai este si altceva. — 0 fi drobul cel mare de sare. — Va fi si el, dar mai este ceva, zise mosul zâmbind mereu. Ucenicul se mira: Ce-ar mai putea fi? — Sunt pacatele pacurarilor cari ne-au facut darul. Ei le-au vârât în sac, pentru a ne aduce aminte de ele în rugaciunile noastre, de câte ori vom mânca mamaliga din faina asta. Sacul, gândea Ilarion, fusese într-adevar prea greu pentru marimea lui. Poate pustnicul avea dreptate în povestea asta cu pacatele pacurarilor. Se uita nedumerit la mosneag. — Se poate una ca asta, mosule? — Hai? N-ai auzit niciodata vorbindu—se despre greutatea pacatului. — Am auzit, vezi bine! — Poate ai simtit-o tu însuti? — Asa este, mosule... Dar, totusi, sa le bagi, pacatele, în sacul cu faina! Mosul râse din toata inima. Era bucuros ca facuse si el o gluma. Nu prea avea obiceiul. Dar acum bucuria cea mare pentru saculetul de fasole, îl îmboldi sa râda nitel pe socoteala ucenicului. — Pacurarii aceia, ca si parintii si mosi de stramosii lor, sunt oameni vrednici. Numai ca se mai gândesc — din vreme în vreme — si la noi, locuitorii singuratatilor. Nu prea au pacate mari, Ilarioane, si nu din pricina lor a fost greu sacul, ci pentru fragezimea trupului tau. Dar noi tot suntem datori sa ne rugam pentru pacatele lor, pentru darul ce ni l-au adus. Mai trag ei în frigare câteodata câte un noatin mai gras, iar pe raboj îl însemneaza între oile mâncate de gadina. Ce sa le faci? Dupa atâta laptarie, le mai vine si lor gust de-o frigaruie. — Înteleg, parintele meu, ca se cade sa ne rugam pentru cei care ne fac bine... Dar... d-ta îi cunosti pe ciobanii aceia? — Nu-i cunosc, Ilarioane, ci am trait si eu în ciobanie, si cunosc ce greseli umbla între ei. Dar, vezi bine, nu pot cadea în pacate mari când traiesc mereu în singuratate, ca si pustnicii, si când Dumnezeu e mereu cu ei în pustietatea codrilor. Oriunde îsi întorc privirile, fie zi, fie noapte, ei au mereu în fata lucrurile zidite de mâna Domnului. Ca si plugarul, de altfel, însa cu deosebirea ca muncitorul pamântului seara se întoarce în sat, între oameni, si i se da prilej de alte greseli decât în singuratate. Pustnicii cei vechi si parintele meu Ilarion cel adormit, au cunoscut foloasele singuratatii si au slavit tacerea si pustiul ca pe doi sprijinitori mari ai vietii duse dupa voia lui Dumnezeu. — Am citit din vietile sfintilor, parintele meu, si stiu ca multi dintre ei au trait în pesteri, în deserturi nisipoase si în crapaturile pamântului. De buna seama au fugit de prilejul pacatului, care e mai des între oameni, în lume. — Dupa socoteala mea au fugit din lume, dintre oameni, cei mai slabi, nu cei mai tari. S-au izgonit de buna voie aceia can nu se încredeau ca ramânând în lume vor birui raul. Cei tari au ramas sa biruie valurile vietii, în rând cu muritorii ceilalti. Asta, dupa credinta mea, asa se întâmpla pâna în ziua de azi. Cred, Ilarioane, ca nu noi, cei retrasi în munte, în chilii, în schituri sau la pestera suntem cei mai tari si mai buni crestini. Ci luptatorii care ramân buni crestini traind în lume, între oameni. Mântuitorul nu ne-a poruncit sa traim numai pentru noi, biruindu-ne slabiciunile, ci mai ales pentru altii, silindu-ne sa ajutoram pe vecin si sa-l facem mai bun. Ucenicul tacu si se gândi îndelungat. Avu o tresarire de bucurie în suflet. Îsi zicea ca el avea, din tinerete, dorinta asta a lupta în lume si de a birui. De a schimba felul de viata pe care-l vazuse în jurul sau, la prietenii sai. Neîmpacarea cu felul lor de viata, fuga lui de petrecerile prietenilor, nazuinta de a ramâne neîntinat cu pacate grele, curatia lui de inima, toate acestea simtea acum ca izvorâsera numai din dorinta de a schimba viata din jurul sau, care îi parea josnica, plina de noroi si de nedreptate. Poate chiar mândria lui de a-i întrece pe toti în lucrurile bune izvora din aceeasi dorinta... si totusi, iata unde l-a adus soarta sa! Dorind sa fie biruitor în lume, s-a trezit la pestera pustnicului... Va fi, de buna seama, si el dintre oamenii cei slabi, nu dintre cei tari, dupa învatatura pustnicului. Îi spuse nedumenirea sa lui Pafnutie. — De, zise batrânul, caile Domnului sunt nenumarate si nepatrunse. Se poate ca mâna Ziditorului te-a îndreptat aici numai pentru a te întari, pentru a te îmbraca în zalele de lupta, si pe urma iar te vei întoarce în lume. S-a întâmplat asta de multe ori în vechime si cu multi oameni cu gânduri bune. De buna seama ca pentru a birui în lume mai usor te poti înarma în singuratate. Multi numai asa îsi dau seama cine sunt, ce puteri au si cum pot sa-si creasca aceste puteri. Multi numai în linistea singuratatii descopera ce rani au, si pot sa le vindece. — Mi se pare, mosule ca eu sunt dintre acestia, zise cu vioiciune ucenicul. Daca nu veneam aici nu stiu cum as fi înteles legea muncii si a umilintii. Nici legea rabdarii. — Asta din urma crezi ca ai descoperit-o? Te bizui ca ai facut pâna acum cu usurinta toata rânduiala canonului? — Într-adevar, n-am simtit greutati prea mari, parintele meu. — Am vazut eu ca te supui si le faci toate cu usurinta. M-am mirat si eu destul, la început. Dar acum nu ma mai mir. Tu te-ai supus usor si ai ascultat în toate din mai multe pricini. Ucenicul îl privi mirat, dornic sa auda. Pâna acum credea ca numai el stia pricina acestei purtari. — Mai întâi un fel de viata noua, o noua îndeletnicire, e atragatoare pentru multa lume, la început. În al doilea rând, cu orice pret, tu voiai sa descoperi adevarul. Cararea ce ti-am aratat-o n-ai urmat-o pentru frumusetea ei, ci pentru tine. Tu însuti mi-ai spus multa vreme ca nu pricepi ceea ce faci. Dar câta vreme omul lucreaza pentru el însusi, pentru binele lui, ori de ce fel ar fi acest bine, munca e destul de usoara, si nu are nevoie de rabdare prea mare. — Asta mi se pare ca-i chiar asa, parintele meu, raspunse ucenicul, mirat ca-i cunostea si pustnicul ceea ce credea ca stie numai el. — Hai? Cum sa nu fie! Dar rabdarea si îndelunga rabdarea e ceruta mai ales în lucrurile pe care nu le mai facem pentru noi însine, ci pentru altii. Si canonul pustnicului asa trebuie sa fie: nu pentru el, ci pentru slava Ziditorului. Ca de vom face si canon si post si metanie numai pentru noi, si nu pentru a cinsti pe Cel Prea Înalt, ne-am luat plata în lumea asta si nu mai avem ce astepta în cea viitoare. Poate nici nu te-ai gândit înca la lucrul asta, hai? Ucenicul lasa capul: — Nu m-am gândit, parintele meu. — Pâna acum, poate, nici nu se putea apropia de priceperea ta acest gând, fiule. Nu aveai credinta, nu cunosteai pe Domnul, nu erai încredintat ca ai suflet nemuritor dar acum, cu milostivirea lui, toate cele vechi au trecut. De acum tot ce vei face trebuie sa savârsesti din credinta si pentru preamarirea Celui Prea Înalt. Nimic pentru tine, pentru slabiciunea, mângâerea si mândria ta. De acum începe drumul greu al uceniciei. De acum esti un credincios, un om curatit de pacate prin spovedanie, un om nou si va trebui sa traiesti ca un om nou. De acum încolo vei avea mai multa nevoie de rabdare, pentru ca si alesuirile celui viclean vor fi mai dese, mai grele si mai ademenitoare decât înainte... Se apropia postul Craciunului. Zapada era asezata de un cot, dar gerul înca nu se pusese. Pafnutie si ucenicul sau luara drumul catre schitul lui Nectarie sa se înarmeze pentru post si ajun cu o noua spovedanie si cu sfânta împartasanie. Ieromonahul Nectanie se arata tot asa de aspru si putin la vorba ca si în rândul trecut. Numai la despartire îi spuse o vorba mai prieteneasca lui Pafnutie: — Grijeste bine de mânzul asta. Poate va iesi un cal bun din el. Întorsi la pestera si intrând în postul Craciunului, începura canoanele deosebite pentru vremea cea sfintita si de pocainta. Ilarion cel tânar se puse vârtos pe lucru. Se silea, mai ales, sa urmeze cararea aratata de batrân, si sa faca toate canoanele pentru slava Ziditorului, nemaigândindu-se la sine. Era umilit si nu iesea nici pe o clipa din ascultarea pustnicului. Focul ce-i ardea în suflet îl facu înca, în mai multe rânduri, sa întreaca masura, în post si în ajun, mai ales. Asa ca se îmbolnavi de mai multe ori pâna la Craciun. Ba odata îsi pierduse, de foame, constiinta si cazu în lesin. Pustnicul îl înfrunta cu blândete: — Baga de seama, Ilarioane, ca lucrurile începute cu mare dorinta, prea la repezeala, nu ajung sa fie savârsite. E buna vointa, e placuta arderea launtrica, dar e nevoie si de masura. Lemnele care ard cu flacara prea mare se topesc repede în cenuse. Oricum, sfatul rabdarii nu este acesta. Cine vrea sa faca prea mult, dintr-odata, da dovada de slabiciune. Caci numai omul slab îsi închipue ca daca nu izbândeste la repezeala, nu va mai izbândi niciodata. În trânta dreapta cel slab scoate cutitul si înjunghie, nu cel tare. Caci cel tare stie ca are vreme sa-l culce la pamânt. Dar cel slab, simtind ca i se împutineaza puterile, vrea sa sfârseasca repede si scoate fierul. llarion cel tânar simti ca pustnicul spune adevarul si se hotarî sa urce treapta dupa treapta drumul aratat de batrân. Cu toate ca gândindu-se bine, întelese ca el se grabea nu pentru ca ar fi simtit ca-i scad puterile, ci din dorinta de a ajunge repede departe pe calea desavârsirii. Adâncind cu cugetul aceasta simtire descoperi însa cu groaza ca era tot vechea lui dorinta de a fi cel dintâi, de a iesi din rândul oamenilor de toate zilele. Îsi aduna puterile si se stradui sa urmeze cararea aratata de batrân: sa nu mai faca nimic pentru el, ci numai pentru slava Celui Prea Înalt. Se silea sa-si aduca aminte în fiecare clipa de aceasta porunca. La început i se paru ca nu-i prea greu. Acum, având credinta, vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile mâinilor lui. Nu-si mai spunea ca soarele lumineaza, arborii cresc, apele curg, fiindca îsi urmeaza legile lor. Stia ca aceste legi n-ar fi, si nu ar putea nimic, daca ele nu ar fi date de vointa Ziditorului. Asa ca îl întâlnea pe Dumnezeu cu puterea lui, oriunde îsi întorcea privirile, si-i paru usor sa urmeze cararea. Daca toate lucrurile lumii nu fac alta decât tinând legile date lor, sa proslaveasca pe Ziditorul, pentru ce i-ar fi greu lui, care nu este altceva decât tot zidirea mâinilor lui Dumnezeu? ¬Dar în curând baga de seama ca aceasta carare e cea mai grea dintre toate. Nu se putea desparti cu gândul de sine însusi. Orice facea se întreba mai întâi daca a lucrat cum e mai bine, daca poate fi el multumit cu lucrul sau, nu daca acesta este sau nu spre proslavirea Domnului. De cele mai multe ori avea bucuria lui în ceea ce facea si-i era de ajuns aceasta bucurie, fara sa-i mai vina gândul daca e multumit mai ales Dumnezeu. Dupa povata pustnicului în fiecare seara, înainte de culcare, îsi judeca gândurile, simtirea si faptele de peste zi. Si ramânea, seara de seara, îngrozit când descoperea cât e de plin înca de sine însusi, si cât e de departe de-a urma cararea aratata de batrân. De multe ori i se plângea acestuia si-i cerea sfat. Pafnutie îl întarea. — Ai ajuns la urcusul cel cu adevarat greu, fiule. Vointa buna ai. Înarmeaza-te, cum ti-am spus, cu rabdarea. Ce nu poti savârsi azi, vei savârsi mâine, ori poimâine, sau peste un an, sau peste zece. Asa sa te gândesti. Si sa nu ti se împutineze puterea. Orice om vrednic mergând pe drum catre un tel anumit, daca se împiedica si cade, se scoala si merge mai departe. Si face asa chiar de ar cadea de sute si mii de ori. Facând cu greu drumul, din cazatura în cazatura, i se pare uneori ca sta pe loc, si nu va ajunge în veci la tel. Dar uitându-se înapoi vede drumul ca l-a strabatut, stie ca s-a apropiat cu ceva sau cu mult de tinta sa, prinde inima noua si merge mai departe. Asa si tu. Sa nu crezi ca munca si drumul ti-e zadarnic. De câte ori recunosti în inima ta ca n-ai izbutit înca, si pornesti înainte, ori începi din cap, de atâtea ori te-ai apropiat cu un pas, ori cu mai mult de tinta ta. De buna seama ca ai nevoie de harul lui Dumnezeu si de îndelunga rabdare. Pe cel dintâi cere-l în rugaciune fierbinte si umilita, iar rabdarea cauta-o în sufletul tau si în pildele altora. Poate acum a sosit vremea sa cauti în bucoavnele cele batrâne ramase de la parintele meu Ilarion, si sa cunosti întelepciunea si pildele ce le cuprind. Ucenicul, în urma deselor si staruitoarelor lui înfrângeri, avea mare nevoie de un sprijin. Si începu sa citeasca cu lacomie în cartile vechi ramase de la pustnicul ieromonah, al carui nume îl purta. Afla aici si sfaturi si pilde care îl întareau în credinta ca prin rabdare îndelungata va birui, ca va ajunge sa faca fapta buna numai pentru ca-i buna si frumoasa, adica numai cu gândul la Dumnezeu si nu la sine. Batrânul simti mare bucurie vazându-l ca se cufunda în acele citanii. În serile lungi de iarna îl poftea adeseori sa citeasca cu glas înalt din acele pilde din vietile sfintilor si ale altor oameni ai lui Dumnezeu. Pafnutie avu iar bucuria pe care o simtise când traia Ilarion cel batrân, si-i citea si lui din acele carti. — Am si eu, desi-s batrân, nevoie de întârire, pentru rabdare, zicea pustnicul. De aceea, te rog citeste cu glas tare. Caci lupta noastra cu ce este rau în noi, si cu duhul rau din lume, nu sfârseste decât cu moartea. Ucenicul citea cu glas înduiosat, iar batrânul asculta. Erau pilde pe care pustnicul le cunostea din citaniile lui Ilarion cel batrân, dar îi placea sa le auda si a doua, si a treia oara. Erau însa cele mai multe necunoscute. Cartea era groasa si Ilarion cel batrân, în anii din urma, când se alipise Pafnutie de el, nu mai vedea bine. Pe acestea le asculta cu mare mirare si înfrângere sufleteasca. Cunoscura, astfel, împreuna, viata mai multor pustnici din desertul Egiptului, din tinutul Tebei, vieti minunate si prea placute de a fi povestite. Venira la rând alte vieti de ale calugarilor evlaviosi, si mai ales de ale sfintilor celor de demult. În toate se ducea lupta cumplita mai ales împotriva celor doua pacate care se tineau scai dupa Cuviosii luptatori: împotriva mândriei si a necuratiei. Oamenii lui Dumnezeu, cum aratau cartile ramase de la Ilarion cel adormit, nu putura birui pacatul, si mai ales ispita la cele doua pacate, decât prin lupta de ani, dusa cu îndelunga rabdare. Unul dintre ei vreme de cincizeci de ani dormea în fiecare noapte pe-o grapa cu coltii de fier, — cartea nu spunea de unde o avea — numai pentru a îndeparta de la el vedeniile necurate, care-l îndemnau mereu sa se gândeasca la lucrunile rusinoase savârsite în tinerete. Altul se urca în vârful unui stâlp înalt, de pe care nu mai coborî patruzeci de ani, pâna la moarte adica, numai pentru a se pedepsi pentru pacatul mândriei, si pentru a scapa de el si de ispitele lui. Omul si-a zis: “deasupra tuturora ai voit sa fii. Iata te pun deasupra tuturora: traiesti în vârful stâlpului pâna la moarte”. Al treilea, pentru a se putea gândi mereu ca el nu e nimica, iar Dumnezeu e totul, se îngropa în pamânt si nu-si lasa decât o gaura sa rasufle, iar fratii schimnici din împrejurime aveau porunca de la el sa nu-i dea de mâncare decât odata la doua saptamâni, si odata la trei luni sa-l desgroape pentru trei zile, pentru a mai prinde puteri. Ascultând aceste si alte povestiri asemanatoare pustnicul Pafnutie ofta, lacrima si zicea:¬ — Ce fac eu, urcând uneori râpa mea, pe lânga ce-au facut acesti oameni ai lui Dumnezeu? Ucenicul citi astfel de pilde pâna ce se îngrozi în toata legea. El nu putea nici auzi astfel de chinuri, dar înca sa le poarte! Si în sinea lui îsi zicea ca nici lui Dumnczeu nu poate sa-i placa astfel de lucruri. Daca cineva îsi cazneste în asa masura trupul lui, însemneaza ca e prea slab si nu-i facut pentru pustnicie. Îi parea ca toti acestia pun oarecum la încercare si iau în desert numele lui Dumnezeu. De ceea ce se mira însa dupa fiecare citanie, era întelepciunea mare la care ajungeau acesti oameni ce se chinuiau. De la vorbele cu care ieseau din lume pâna la acelea ce le spuneau catre sfârsitul canonului si al vietii, era o prapastie ca între cer si pamânt. Parea ca în vremea îndelungata în care îsi ucideau trupul, citeau în cartile celor mai mari întelepti si filosofi. Însa nu aveau nici o carte. De unde aflau o asa înalta întelepciune? Odata îsi arata nedumerirea înaintea lui Pafnutie. — Fiule, nu trebuie sa te miri, raspunse acesta. E lege din veac: când scad puterile trupului, cresc puterile sufletului. Apoi mai este si milostivirea Domnului, care le da o rasplata pentru marea si groaznica lupta ce o duc împotriva raului. Ucenicul nu primi cu bucurie acest raspuns. Nu mai citea din grozaviile acelea decât daca-i cerea pustnicul. Nu-i placeau. Ci se adânci mai vârtos în cetaniile altor bucoavne vechii ramase în pestrra, si în care sfinti parinti, oameni carturari, vorbeau despre bine si desprr rau, si aratau drumul de-a face pe cel dintâi si de a-l înconjura pe cel din urma. Acestea îi pareau lui vorbe si sfaturi ale unor oameni prea cuminti. Dar toti scriau la fel în cartile lor, ca si când s-ar fi înteles între ei. Nu peste mult parasi si acele carti, si iar ramase cu sufletul lui. În toata seara îsi cerceta viata de peste zi, si vedea cu mirare si cu amaraciune, cum înainteaza de greu. Numai în clipe rare se putea uita pe sine, si facea lucrul spre slava lui Dumnezeu. Într-o noapte dormi tare nelinistit. Se svârcoli mereu în asternut. Dimineata era istovit si palid. Parea înfricat. — Ce este cu tine Ilarioane? Ce ai patit? Ucenicul raspunse cu greutate: — Mi se pare, mosule, ca eu în loc sa înaintez pe drumul cel bun, dau mereu îndarat. — Ti se pare numai, dar nu-i asa. Câta vreme ai vointa buna si lupti, sa stii de la mine ca mergi înainte. Dar, ce este? — Am avut, parintele meu, naluciri necurate în vis, cum nu mi s-a întâmplat nici când traiam în lume. — Ce naluciri, Ilarioane? — Mi-e si greu si-mi vine si scârba sa marturisesc. — Daca simti scârba, poti sa spui. — Mi s-a aratat în vis, mosule, o femeie goala care voia sa ma duca la pacat. Eu n-am vazut în viata mea o femeie despuiata pâna acum în vis. Cum am vazut-o? De unde a venit? Cine mi-a trimis-o? Pentru ca eu, mosule, toata viata mea am fost om curat. Nu m-am atins de femeie. Si nici gânduri spurcate n-am avut pâna acum. Am venit în munte pentru a cadea aici în pacat? Caci acum o vad pe femeia aceea si treaz, cât se închid ochii. Cine a trimis-o? Pustnicul se întrista si zise: — Nu credeam sa se apropie asa de repede de tine. Diavolul a trimis-o, fiule, caci el are asemenea obiceiuri. Dar daca te-a facut sa vezi goliciune femeiasca, sa stii de la mine ca esti departe pe drumul desavârsirii în virtute, desi tu crezi ca stai pe loc, sau chiar dai îndarat. Sa stii, fiule, de la mine si de la parintele Ilarion cel batrân, ca diavolul nu se apropie de ucenic ori de schimnic, ori de monah cu astfel de naluciri, decât atunci când se teme si se simte în mare primejdie. — Cum si pentru ce s-ar teme? Nu înteleg ce vrei sa spui. — Se teme sa nu te piarda. Se simte în primejdie ca vei birui. Te vede cum te-ai înjugat de acum si cu rabdarea, si stie ca asta-i arma aducatoare de moarte pentru el. — Dar ce are el cu mine? întreba cu un fel de mânie, ucenicul. — Ce are cu toata lumea care vrea sa fie buna, sa umble în caile Domnului. Trebuie sa stii ca el se crede înca stapânul acesteia, domn peste oameni, desi Hristos i-a frânt împaratia, dând oamenilor puteri sa biruiasca. Deci când vede pe cineva ca paseste vârtos pe urmele lui Hristos, se teme sa nu-l piarda. Si se foloseste de arme, de ispite. 0 ispita a lui a fost si visul tau, Ilarioane, încheie pustnicul facându-si cruce si scuipând la stânga. — Dar ce legatura poate avea ispita asta cu drumul pe care nazuesc asa de greu, cercând sa uit de mine si sa fac totul pentru Domnul, slujind rabdarii pe cât pot? — Apoi chiar împotriva acestei nazuinte a ta, a trimis el naluca. — Nu pricep, mosule. — Dar n-ai spus tu ca îndata ce închizi ochii, iar vezi spurcaciunea aceea? — Ba am spus, si este asa. — Si la cine te gândesti si ce-ti vine în minte când o vezi? — Marturisesc ca ma umplu de porniri si gânduri necurate. Ma gândesc la placere necurata. Si parca ma alesueste încât nu mai pot scapa. Ma gândesc numai la mine si la placerea ce as avea-o cu femeia aceea. Tot gânduri care îmi umplu capul fara sa le chem, fara voia mea. Asa ceva nici n-am mai patit de când sunt. — Apoi asta o vrea cel rau. Cu nimic nu se poate face sa ne gândim mai mult la noi, decât desteptând poftele cele trupesti. El vrea sa te gândesti la tine si la placerea ta si sa uiti ca esti chiar asa pe drumul care te duce sa slujesti numai lui Dumnezeu, ca tot ce faci sa faci numai pentru el. Nu întelegi nici acum? — Ba, parca as începe sa înteleg, parintele meu, raspunse cu spaima ucenicul. — E dovada cea mai buna ca esti pe drumul cel bun. Sa nu te temi. Vei primi ispita. Daca vei primi-o mereu cu scârba si cu împotrivire, n-are ce-ti face. Ucenicul se mai linisti putin. Dar nopti în sir închipuirea aceea nu-l mai slabea. Fara sa-si dea seama îsi aduse aminte de ispitele citite din cartile cele vechi si de canoanele ce le faceau acei oameni care voiau sa scape cu orice pret de ispita. Si fara sa-i mai para acum mari prostii si lucruri împotriva firii, începu sa adune bolovani din râu si-i duse în pestera în asternutul sau. Cauta pe cei mai ascutiti, pe cei mai coltosi, si dormea pe ei. Pustnicul vazu, dar nu zise nimic. Ucenicul dormi asa pâna în gura de primavara. În fiecare seara se ruga sa se alunge de la el astfel de ispita, si în fiecare dimineata se trezea cu sufletul înfrânt: iar i se aratase vedenia aceea. Uneori, dupa saptamâni de împotrivire, slabea zicându-si: “toata rabdarea înca vad ca nu mi-e de nici un folos”. Dar numai pe-o clipa îsi pierdea nadejdea, si iar se înversuna la lupta. Acum stia ce este nu numai rabdarea, ci chiar îndelunga rabdarea. Si dintre toate virtutile, îi paru cea mai grea. Dar când pornira adierile celea dintâi ale primaverii Ilarion cel tânar începu sa doarma linistit. 0 noapte, doua, trei. Bucuria lui fu negraita. Mai astepta o saptamâna si închipuirea diavoleasca tot nu se mai arata. Dormea precum un copil în fase, dupa ce l-a scaldat mama-sa. Aduna pietrele cele coltoase din asternut, le arunca pe coasta muntelui ca sa se durige pâna jos în vale. Dormind acum pe patul lui obisnuit de alta data înca o saptamâna, ucenicul nu mai fu asuprit de vedenii. În aceeasi vreme simtea o mare bucurie launtrica. Se simtea mai crescut în puterile cele sufletesti ca niciodata. Îi parea ca e dupa o baie întaritoare. Si odata cu bucuria, i se deschise parca si o noua putere de întelegere. În rugaciune se simtea mai aproape de Dumnezeu. În baterea metaniilor parea ca-l simte mereu pe Stapânul în fata lui, si stia ca lui se închina. Alungându-se de la el ispita care-l facea sa se gândeasca la sine, toate gândurile o pornira parca pe un singur drum, la Dumnezeu. Seara, când îsi cerceta sufletul pentru faptele de peste zi, vedea cu bucurie ca pe cele mai multe le facuse din dragoste catre Atotputernicul, urmând bine cararea aratata de batrân. Nu-si mai putu stapâni bucuria si îi marturisi pustnicului. — Am scapat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ispita, mosule. — Am vazut îndata ce ai aruncat pietrele. Afara de Dumnezeu, de tine si de mine, mai este cineva care stie ca ai scapat si ca ai iesit biruitor. Ucenicul se mira: — Cine ar mai putea sti? — Nu stie numai, ci acesta a simtit si loviturile. — Care lovituri? — Fiecare piatra pe care ai aruncat-o pe stânca la vale, a lovit, fara gres, în cel necurat, care te-a ispitit. Acum urla undeva în fundul iadului. Lui Ilarion îi placu auzind asemenea cuvinte si se veseli. — Dar n-am scapat numai de ispita, parintele meu, ci am primit si un mare dar. Încep sa stiu cum sa fac lucrurile nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu, din dragoste pentnu el. — Nu e nici o mirare. Luni de zile ai suferit, pentru aceasta luminare, caci diavolul voia sa te umple de tine si de placerile tale, si tu ai luptat din rasputeri împotriva aceluia care voia sa te scoata din legea si iubirea Domnului. Scârbit de ispita ai vrut sa scapi de ea nu pentru tine, ci pentru Domnul. Caci pentru tine era mai usor si mai placut sa te lasi în bratele acelei aratari mincinoase. Cu rabdarea ai biruit pe dusmani, cu rabdarea ai înaintat pe drumul desavârsirii, desi ti-a parut mereu ca stai pe loc. Ucenicul era mereu pun de mângâere si de o mare bucurie launtrica. Întelegând tot mai bine sa faca orice lucru pentru dragostea lui Dumnezeu, îl simtea pe acesta mereu în apropierea sa, desi nu-l putea vedea. Îi parea ca era undeva în apropierea pesterii o mare vatra de jaratic, din care se strecura, nu stiu cum, în sufletul sau, lumina si caldura, începu sa priceapa puterea si binefacerile credintii si ale iubirii, pâna când într-o zi, în toiul canonului din Paresimi, i se facu în inima lumina deplina. Se opri din metanie si zise cu glas tare: — Când lucram din dragoste de Dumnezeu, atunci ne facem noua însine cel mai mare bine. Tot ce facem pentru el, se întoarce asupra noastra, cu înmiita masura. — Asa este, zise pustnicul mirat ca s-a oprit în mijlocul canonului. Dumnezeu are tot ce-i trebue, cu ce-i dam noi nu se îmbogateste. Dar ni se cere fapta din dragoste fata de el, uitându-ne cu desavârsire pe noi însine, pentru a putea savârsi fapta buna fara gând la folosul nostru. Aceasta e fapta buna întreaga. E virtutea. Iar ea ne îmbraca tot pe noi. Folosul, si înca cel mai mare si statornic, e tot al nostru. Ne vine din belsug când nu-l asteptam. Domnul a zis: “Tot ce-l ce-si cauta sufletul sau, pierde-l-va, iar cel ce si-l pierde pentru mine, îl va afla”.

IX) CARTEA CEA VIE

Trecura saptamâni si luni, rostogolind anotimpurile dupa rânduiala, împlinindu-se si a doua primavara de când llarion îsi facea ucenicia la pestera calugarului. Nu mai ramâneau decât dou luni pâna se încheiau doi ani de când petrecea în munte. Tânarul înaintase asa de mult pe drumul cel bun, încât Pafnutie se gândea în taina la o bucurie visata: sa-l duca la schimnicul ieromonah Nectarie, si sa-i spuna: “Iata acest rob al lui Dumnezeu stie si poate, acum dupa doi ani, mai mult decât mine. Ia-l cuviosia ta si du-l unde stii la vladicie, sa-l sfinteasca întru preot. El stie carte multa si cititul în orice bucoavna e numai jucarie pentru dânsul. Vom dura o bisericuta de lemn lânga pestera, si voi avea si eu pacatosul bucuria sa ascult în zi sfânta Liturghie”. Mai traia, cale de doua zile de la pestera, un alt pustnic, la care se gândise Pafnutie sa si-l faca urmas. Omul venea din când în când la pestera si statea de vorba cu batrânul. Era si el în vârsta, poate douazeci de ani sa-i desparta. Dar de când îsi începu Ilarion cel tânar ucenicia, Pafnutie nu se mai gândi la singuraticul acela. Omul venea si acum la trei, patru luni o data la pestera. Era mai salbaticit decât Pafnutie si schimnicul Nectarie. Privea înfricat în jurul sau, si vorba-i era împiedicata. Ucenicul Ilarion, bucurându-se ca se apropie de sfârsitul probei, se silea parca si mai mult decât înainte sa se arate vrednic. Înainta departe pe drumul umilintii, al harniciei, al rabdarii si al dragostei. Urma strâns drumul aratat de batrân dupa învataturile lui Ilarion cel batrân, care urmase pe Sfântul parinte Efrem Sirul. Rugaciunea acestuia care venea la rând în canonul de la miezul noptii si care începea cu vorbele “Doamne si stapâne al vietii mele” ucenicul nu o mai rostea numai când îi venea sorocul, ci de mai multe ori pe zi. Îi parea ca dupa “Tatal nostru”, e cea mai buna si mai desavârsita rugaciune. E scurta si cuprinde tot ce trebuie sa stii si sa savârsesti pentru a nu iesi din calea Domnului. Cu cât înainta în virtute Ilarion cel tânar îsi simtea constiinta tot mai simtitoare. Ajunsese ca oglinda unui lac, care se tulbura chiar daca numai o gânganie a atins-o din sbor cu aripile. Ucenicul, si pe când îl chema Nichifor Preda si traia în lume, avusese o constiinta simtitoare. Daca aluneca si gresea cât de putin, sufletul lui facea valuri ca oglinda lacului când arunci un bolovan. Dar avusese atâtea scaderi, între care mai ales mândria, care nu-i pricinuiau nici o mustrare de cuget, nici o tulburare de constiinta. Acum, cu cât înainta în virtute, cu atât simtea mai tare orice rau care încerca sa se apropie de el. Îi parea ca e plin de rasunete pe dinlauntru, ca poarta în el o vioara vrajita, care rasuna din coarde la orice primejdie de apropiere a raului. De multe ori nici nu mai trebuie sa stea pe gânduri, sa cerceteze daca o fapta ce-i sta înainte e buna sau rea: simtea bunatatea ori rautatea ei înainte de gând. Uneori se mira cum a ajuns asa de rasunator pe dinlauntru, desi faptul acesta îi era placut, si mai ales foarte folositor în înconjurarea raului si în câstigarea bunelor virtuti. Se mira, de multe ori, cum pot trai unii oameni având pacate grele pe constiinta? Cum le da aceea pace si nu-i mustra? Cum sa doarma linistiti? Într-o zi îl întreba pe Pafnutie. — Parintele meu, poate un om sa aiba o greseala mare pe suflet, si sa poata trai linistit si multumit? — Poate, Ilarioane. Altfel cum ar fi lumea plina de lenesi, de curvari, de oameni care fura avutul altuia si fac nedreptati de tot felul? Cum ar fi ucigasi cari se ascund sa scape de pedeapsa? Hoti, cari nu mai înapoiaza avutul rapit de la altii? Cum ar trai multumiti, ba poate chiar fericiti atâtia oameni plini de mândrie, care dispretuiesc pe deaproapele lor? Dar aceia care iau pe nedreptate bucata de pâine din gura vaduvei si a orfanului? Sau bogatii zgârciti care nu dau o bucatura celui sarac, sa-l vada ca crapa de foame? Iata toti acestia, si nenumarati de acest fel, traiesc si huzuresc de bine, cu toate ca pe sufletul lor apasa piatra de moara a pacatului greu. — Socot, parintele meu, ca acesta este o mare nenonocire pentru el. — Mare, cea mai mare, fiindca traiesc o viata în zadar, iar dupa moarte se osândesc. De unii, care mai pastreaza câte-o licarire de lumina în suflet, Domnul se îndura uneori, si, cel putin în ceasul mortii, vedem cum unii facatori de rele îsi marturisesc vina savârsita cu ani înainte. Mai ales lotri care ridica viata aproapelui, de obicei nu pot muri, pâni nu-si marturisesc vina. Dar hotii, curvarii si atâtia altii cu pacate grele, nu mai sunt mustrati de sufletul lor nici în ceasul mortii. Ei au uitat de mult sa mai citeasca în cartea pe care fiecare om o poarta în inima lui. — Despre ce carte este vorba, parintele meu? — Cartea constiintei, în care e scris un singur lucru: Ce este bine si ce este rau. — Da, o carte în care trebuie sa citeasca toala lumea. — E o carte vie, care vorbeste din noi. Nici nu trebuie sa stii slova pentru a citi în ea. Este de ajuns sa tragi cu urechea sufletului. La fiecare gând, simtire, ori fapta, ea îti spune fara gres daca e buna sau rea. — Crezi, mosule, ca fiecare om poarta în el o astfel de carte vie? Poate sunt unii lipsiti de ea, si de aceea n-au în ce citi, si traiesc linistiti în pacate. — E o carte vie a constiintii, fiule, cartea sufletului. Si daca fiecare om are suflet, nu se poate sa nu aiba si cartea în care sa citeasca ce este bine si ce este rau. Parintele meu Ilarion mi-a dovedit-o aceasta cu nenumarate probe. Tot asa citea si în cartile cele batrâne. Am simtit si eu si tu acest adevar. — Totusi sunt multi care nu citesc în ea, care nu mai aud glasul mustrarii de constiinta, si traiesc în pacate. Ba înca multumiti, cum numai înainte ai spus d-ta. Cum se poate ca pentru unii cartea aceasta sa fie mereu pecetluita, sa le amuteasca pe vecie glasul constiintei? - Pustnicul se gândi un rastimp sa-si împrospateze în suflet învatatura lui Ilarion cel batrîn. Apoi zise: — Sa începem cu tine, Ilarioane! — Cu mine? se mira ucenicul. — Da, cu tine. Nu mi-ai spus tu, si nu am vazut eu, cum ai trait destui ani cu doua pacate de moarte pe suflet? În vreme ce te fereai de necuratie, de minciuna, nu traiai în lene, fara sa lucrezi nimic, si mai ales nu erai cu totul stapânit de mândria ta? Nu-mi spuneai ca pentru a fi cel dintâi, pentru a întrece pe altul în fapte bune, ai fi fost gata sa-l ucizi, daca altfel nu l-ai fi putut birui? Adevarat sau ba? — Adevarat, parintele meu, suspina ucenicul înclinând capul. — Acum sa-mi spui daca în vremea ce te apasau aceste doua pacate grele, te-a mustrat vreodata constiinta pentru ele? — Chiar la început, dupa ce am ajuns la pricepere, vre-un an doi, m-a mustrat, mosule. De multe ori mi-am zis, vazând pe altii cum muncesc din zori pâna în seara, în vreme ce eu nu raceam nimic, ca aceasta rânduiala a lumii nu-i dreapta. Si adeseori, la începutul tineretii, când am bagat de seama râvna mea bolnava de a fi mereu cel dintâi, îmi spunea inima ca nu e buna aceasta stradanie. Ca si altii au dreptul sa fie cei dintâi. Dar fiindca îmi faceau placere si lenea — pentru ca prin ea aveam vreme sa ma gândesc, — si mândria, n-am mai ascultat de glasul acela launtric, si pe urma nu l-am mai auzit. Ani lungi n-am mai simtit nici o mustrare de cuget pentru lene si mândrie. — Apoi, asa se întâmpla cu toti oamenii; fiul meu. De aceea traiesc multi în faradelegi si nu le pasa. Când ajungi sa nu mai vezi cu mintea raul, sa nu-l simti cu inima, nu-ti mai pare ca e rau si-l faci fara sa te mai mustre constiinta. Cartea cea vie, pusa de Dumnezeu în sufletul fiecarui om, care-i învata ce este bine si ce este rau, se pecetluieste. Omul orbeste si traieste în faradelege fara sa-si mai dea seama. Parintele meu Ilarion îmi spunea de multe ori: “Îndoaie o creanga, si ea se obleste iar. Îndoai-o de o suta de ori, si ramâne strâmba, sau se rupe. Calca în picioare un firicel de iarba: iar se ridica. Dar fa batatura ori turiste de oi pe-o pajiste întreaga, si nu un fir, ci mii de fire ramân culcate la pamânt pâna se usuca. Sau apuca-te tu, Pafnutie, si fura un miel. Sa vezi cum o sa te junghie glasul constiintii si sa te mustre de pacat. Fura însa, pe rând, o suta, azi unul, mâine altul, si n-o sa-ti mai pese de pacat. Cartea cea vie se pecetlueste, si glasul launtric amuteste”. Asa-mi vorbea în pilde parintele meu Ilarion, si socot ca avea dreptate. — Dar au, asadar, toti oamenii cu ei cartea aceea vie, care-i învata? — O au, din nastere. Dar daca nu citesc mereu în ea, uita slova si cartea ramâne pecetluita pentru ei. Parintele meu Ilarion citea adeseori cu glas tare din scrisorile Sfântului Pavel. Si acolo am auzit spunându-se ca nu numai crestinii, ci si pagânii au cartea aceea… Stai numai sa-mi amintesc, cum spune. Da, îi certa pe Jidovi. Îi înfrunta ca ei au legi si porunci date de Dumnezeu prin Moisi, scrise pe doua lespezi de piatra si nu le tin. Le arata ca mai buni decât ei sunt pagânii, care daca n-au lege scrisa în piatra, au lege scrisa în inima de Dumnezeu, legea ce le arata binele si raul. Daca pagânii tin legea aceasta, scrisoarea vie din suflet, sunt mai buni decât Jidovii cari nu tin pe cea scrisa. Asta e o mare învatatura, Ilarioane: sa citesti mereu în cartea aceea, ce-ti arata binele si raul, si sa lucrezi asa încât niciodata sa nu te mustre constiinta. Acesta e începutul oricarei vieti omenesti drepte. Dumnezeu nu în zadar a asezat legea aceea în sufletul omului. — Da. Simt si eu ca e calauza omului în lume. — Chiar asa, Ilarioane! Vezi tu ca toate fiintele stiu ce sa faca pentru binele lor, fara sa le învete cineva. Asa-mi cuvânta parintele meu cel raposat, caruia îi porti tu numele: “Priveste Pafnutie cum stie pasarea sa-si faca cuibul, si cum afla cerbul izvoarele si pasunile cele bune! Uita-te la albina si la furnica în ce împaratii traiesc, si cum stiu face fagurul si musuroiul. Cine le arata pasarilor calatoare pe unde le este drumul? Cine-l învata pe râs cum sa sara în spatele prazii, sau pe lup sa înhate, ori pe urs sa frânga oasele într-o îmbratisare? Cine a dat fiarelor colti si ghiare, si pentru ce? Iata Ziditorul le-a înzestrat pe toate cu puteri, cu simtiri, cu îndrumari, cu arme pentru a putea trai în lume. Numai omul sa nu aiba nici o îndrumare ce sa faca, cum sa traiasca, pentru a fi multumit si fericit? Se poate una ca asta? Cea mai de seama si cea mai de pret vietuitoare a pamântului, s-o fi slobozit Dumnezeu în lume oarba si surda? Se poate? Nu se poate, parintele meu, raspundeam, pentru ca Dumnezeu poarta grija de toata lumea. Nici nu l-a trimis în lume fara zestrea lui — zicea mai departe Ilarion cel batrân. Vedem ca trupul e bine înzestrat, cu tot ce-i trebuie pentru viata lui. De la cap pâna la picioare, toate madularele omului sunt facute pentru trebuintele lui. Dar omul mai are si suflet. Si acesta trebuia înzestrat si înca mai bogat fiindca sufletul mâna si trupul. Nu putea lasa sufletul orb si surd. De aceea a sadit în el cunostinta binelui si a raului. Atâta stie si simte fiecare om: ce e bine si ce este rau, fara alte mari învataturi. Si atâta e chiar de ajuns pentru ca omul sa stie pe ce drum sa mearga în viata, pentru a fi fericit, si care drum îl duce la nenorocire si osânda. Asta e zestrea pe care i-o da Dumnezeu fiecarui om care vine în lume”. Asa ma învata Ilarion cel batrân. — Si avea dreptate, mosule. Tot ce spunea e adevar. Dar tot nu înteleg eu bine cum se pecetlueste cartea cea vie. Cum tace glasul launtric al constiintei în pacatosii cei mari? — Ti-am spus si-ti voi mai spune: nu citesc oamenii în ea, în fiecare zi. Nu asculta glasul ce-l launtric, care le spune ce ¬este bine si ce este rau. Când faci mai întâi un lucru rau, glasul se ridica si te mustra. Când îl faci a doua oara, se ridica si te mustra mai usor. Când ai cazut a suta oara în acelasi pacat, nu se mai ridica deloc. Constiinta e tare gingasa, îmi spunea Ilarion cel batrân. Nu-i ca talpa cizmii sa poti calca pe ea de mii de ori pâna se rupe. Daca nu mai tii seama la savârsirea unei fapte daca e buna sau rea, pierzi cu timpul constiinta binelui si a raului. Si atunci savârsesti lucrul rau fara sa mai ai mustrari. Si când nu mai ai mustrari de constiinta, te tavalesti în noroi fara sa mai stii. De aceea spune întelepciunea pustnicilor celor batrâni, ca raului trebuie sa i te împotrivesti de la început, de îndata ce-l simti ca se apropie de tine. Pâna înca îl cunosti ca-i rau. Si pâna nu a pus stapânire pe tine. Dupa aceea, chiar de-l vezi din nou, si voiesti sa te scapi de el, vine cu mare lupta si greutate. Dar pentru a-ti pastra constiinta binelui si a raului simtitoare pe întreaga viata, trebuie sa citesti în cartea aceea vie în fiecare zi. Sa-ti cercetezi, în fiecare seara, faptele de peste zi, sa vezi daca sunt bune sau rele. Si daca o fapta o descoperi de rea, sa i te împotrivesti numaidecât, sa i te faci dusman de moarte. Toti oamenii care nu lucreaza asa, sunt în primejdie sa li se stinga glasul cel launtric, si sa orbeasca sufleteste. Ucenicul se gândi zile în sir la cele spuse de batrân, si pornind mai ales de la viata lui, întelese ca toate sunt adevarate. Si mai înainte îsi cerceta cugetul în fiecare seara, dar de acum se oprea mai multa vreme la fiecare fapta de peste zi. Îsi spunea ca i se apropie sorocul sa se lege pentru totdeauna de viata de pustnic. Ucenicia se sfârsea si el simtea ca de aici încolo are tot mai mari îndatoriri. Cu sapte zile înainte de a se împlini doi ani de la venirea lui Nichifor Preda la pestera pustnicului, Pafnutie avu un vis. I se paru ca rataceste singur în padure, si ca într-o poiana cunoscuta, chiar la marginea ei, zareste un ocol (un tarc). Nu stia sa fie acolo nici o închizatoare. Cine sa fi facut acest ocol si pentru ce? Porni sa vada ce este si când se apropie, zari o blana roscata printre Itii de brad. Sosind mai aproape descoperi un cerb tânar, care zacea pe pajiste, si care nu se înfrica de apropierea lui. Uitându-se mai bine, descoperi si o portita. Cine a facut închizatoarea si a pus cerbul aici? Nu era slab, desi pajistea înlauntru era saraca. “Se vede ca cel ce l-a închis îi aduce de mâncare”, îsi zise Pafnutie. Deschise portita zicându-si: sa vedem nu va zburda? Nimeni n-are dreptul sa închida un cerb aici în munte, unde el e împarat. Dar cerbul vazu portita deschisa, si nu se misca. “Poate e bolnav. Poate e ranit. Hai sa vedem.” Cerbul nu se sperie de apropierea lui. Dar se ridica sprinten în picioare. Nu era bolnav, nu era ranit. Dar nici din ocol nu avea gând sa iasa. “Poate l-au fugarit fiarele cele salbatice si a aflat aici un adapost”, vorbea batrânul singur. Se uita la închizatura. Era înalta. Era un bun adapost. Închise portita zicându-si: “N-a intrat el aici de buna voie? Când îi va placea, va iesi. Va sari gardul, ca si la intrare, caci portita am aflat-o închisa”. Porni mirat, dar nu facu câtiva pasi si auzi în fundul codrului un boncaluit de taur. Îi raspunse îndata cel din ocol, si într-o clipa fu peste gard si porni furtuna încotro se auzi glasul. “Mare mirare”, îsi spuse Pafnutie, “sa boncaluiasca taur de cerb în puterea verii”. Când se trezi îsi aduse aminte de vis si se mira. Mai avusese el vis cu cerb, si-l tâlcui, dupa împlinire, ca fiind în legatura cu Ilarion ce-l tânar. Dar visul de acum, ce legatura putea avea cu ucenicul sau? Trecând cele sapte zile, si cu ele doi ani de ucenicie, Pafnutie simti cu bucurie ca Ilanion începe mai întâi cuvântul, si înca cu nerabdare. — Parintele meu, am împlinit cei doi ani de ucenicie. Cu voia lui Dumnezeu si cu ajutorul lui, am muncit si m-am rugat, si am primit în suflet mare dorinta sa-mi petrec toata viata aici la pestera. Si, daca va fi voia si a d-tale, sa-ti fiu urmas în pustnicie. — Sa multumim mai întâi lui Dumnezeu, fiule. Trei zile sa postim cu ajun si sa ne rugam ca Domnul sa ne lumineze mintea la amândoi. Stai în fata unui pas hotarâtor al vietii tale. Daca te legi odata pentru viata ta de pustnic, numai cu pacat greu te poti desface de legamânt. Sa ne gândim amândoi, si sa ne rugam mai ales pentru luminarea cea de sus. Esti înca asa de tânar si viata de pustnic, cum ai vazut în doi ani, este cu multa osteneala. Nu spun ca-i fara bucurie, însa. Sa ne gândim bine pâna la hotarâre. Poate va trebui sa cerem si sfatul parintelui schimnic si ieromonah Nectarie. El nu spune multe, dar spune bine. E om cu mare întelepciune. Si a trecut prin multe încercari în viata. Voi chibzui si voi rândui un canon anume pentru aceste trei zile. Bine graiesc, Ilarioane? — Bine, mosule. Vor trece ele si aceste trei zile.

X) VIATA DIN TRECUT A LUI ILARION CEL TÂNAR

Trecura si cele trei zile de post cu ajun, cu canon anume rânduit, cu multa rugaciune si priveghere. Ucenicul iesi din ele parca mai luminat, mai frumos, si mai tare în hotarârea lui. Pafnutie, dupa canon parea mai îngândurat. În priviri i se coborâ ca un val subtire, cenusiu. În vremea celor trei nopti de pregatire aproape nu dormise. Când atipea tresarea scurt, batut de vedenii. I se arata, între altele, si cerbul acela din tarcul din poiana. Nu stia din ce pricina nu-l mai parasea o neliniste, care-l furnica mereu. — Iata-ne trecuti si peste vremea închinata lui Dumnezeu. Acum sa-mi marturisesti, fiule, cum te-ai hotarât? — Hotarârea mea e nestramutata, mosule: ramân aici. Asa-mi spune inima sa fac. — Pentru totdeauna? — Pâna la moarte. Mosneagul nu paru ca se bucura de raspunsul acesta. Totusi zise: — Prea bine, Ilarioane. Dar înainte de a te lega si a face juramântul, eu, povatuitorul tau, trebuie sa stiu cine esti. Pâna acum ai ocolit mereu raspunsul, si n-am prea staruit nici eu. Credeam ca va veni clipa când de buna voie vei spune cine esti. Dar ai tacut mereu. Acum însa, nu mai poti tacea. Esti nu în clipa când începi proba pentru o viata noua, ci cand chiar intri in ea. Proba e o încercare. Grea sau usoara, trece. Dar viata noua începuta odata, nu mai se sfârseste decât în moarte. Asa ca trebuie sa rupi cu desavârsire si pentru totdeauna, cu trecutul. Si pentru asta trebuie sa marturisesti acest trecut, si apoi sa pui o piatra de mormânt peste el. Asa e legea, aici la munte, din batrâne vremuri. Ucenicul, dupa cum înainta în cuvânt pustnicul, se întrista tot mai tare. — Credeam ca ma vei scuti de acest canon, parintele meu, zise el cu tristete. — Nu pot sa stric obiceiul din batrâni, fiule. Apoi trebuie sa-ti marturisesc ca, în cele trei zile de rugaciune, mereu m-a nelinistit aceasta întrebare: “Cum vei lega tu pentru schimnicie pe cineva al carui trecut nu-l cunosti?” Socot ca nelinistea aceasta Dumnezeu mi-o trimite, dupa cum m-am rugat ca sa ma lumineze. — Poate cuviosia ta nu are destula încredere în mine? Poate banuiesti ca am fost hot sau tâlhar, desi eu nu mint, si ce am marturisit pâna acuma n-a fost decât adevarul. Pustnicul se intrista. — Eu cred tot ce mi-ai spus, Ilarioane. Stiu ca nu minti. Cum as crede ca ai fost hot si tâlhar? Dar chiar daca ai fi fost, odata ce ti-ai schimbat viata si te-ai curatit de pacate prin spovedanie, poti ramâne un veac în munte. Dumnezeu nu priveste la fata omului. Tâlharul de pe cruce pocaindu-se, s-a mântuit, iar arhiereul Caiafa s-a osândit. Nu despre asta e vorba. Si nelinistea mea nici c-a pornit din asemenea banueli, care nu-si au rostul aici la pestera. E nevoie însa de a-ti cunoaste viata din alte pricini. — Mult as fi dorit, parintele meu, sa scap de asemenea marturisire, suspina ucenicul. Pafnutie îl privi cu înduiosare si zise: — Drept sa-ti spun, nu înteleg pentru ce. Spovedania asta te umileste? Esti mândru si acum? Trufia nu s-a departat îndeajuns de tine? Daca aceasta e pricina cu atât mai vârtos trebuie sa te descoperi, pentru a izbi înca odata în mândrie. Ilarion se întrista si mai mult. — Nu din prieina seme~iei mi-e greu, parintele meu. Nu despre mine e vorba, ci despre altii. — Hai? Cum ai spus? întreba repede pustnicul, neîntelegând ce vrea sa zica. — Daca ar fi ca în povestirea vietii mele sa vorbesc despre mine numai, mi-ar fi usor, si acum, chiar o placere. Caci cele doua rele mari ce m-au robit, d-ta le cunosti de mult lenevirea si semetia. Va trebui însa, povestindu-mi viata, sa vorbesc, mai ales de altii. — Ei, vei vorbi si despre ei, si pace buna. — Dar nu voi putea vorbi decât rau, despre ei, parintele meu. Si mie nu mi-a placut niciodata sa vorbesc de rau pe altii. Mai bine tac. Iar acum mi-e si mai greu sa descopar pacatele altora. Si va trebui sa le descopar, mosule, daca e sa-mi spun povestea vietii mele. Pustnicul îl asculta mirat. “Auzi tu, pricina!” Asa de sus s-a suit pe scara desavârsirii încât poate spune asemenea cuvinte? Dar zice ca nici mai înainte n-a vorbit de rau pe nimeni! Poate de mai de mult e un ales al lui Dumnezeu”. — Când spui din datorie, si spui numai adevarul, nu e nici un pacat, fiule, sa vorbesti despre altul ceea ce este: Nici eu ascultând, nici tu povestind, nu vom avea nici o placere în asta. Iar aceia despre care vei vorbi, nu vor suferi nici o micsorare. Povestea va ramâne moarta aici la pestera. Ucenicul înclina capul. — În ucenicie mi-ai datorat ascultare. Mi-ai dat-o si bine ai facut. De aici incolo, în viata de pustnic, sub grija mea, îmi datorezi ascultare si mai mare. Fara ea, nu poti ramâne aici. Si tot pentru ea, daca va trebui sa pleci, vei pleca. — Dar nu este vorba sa nu te ascult, parintele meu. Vorba e ca tare ma doare sufletul sa vorbesc rau despre oameni cari... — Dar întelege odata ca aici nu poate fi vorba de pacat. — Sunt si lucruri care nu sunt pacate, mosule, si e greu sa le spui. Vorbind asa doua lacrami îi picurara din genele lungi. Batrânul le vazu si tresari. — Daca ti-e greu azi, poti lasa marturisirea pe mâine. — A, nu, mosule. Daca trebuie sa o fac, apoi o fac acum. Urma un lung rastimp, de tacere. Erau amândoi în poiana de lânga pestera, nu departe de mormântul lui Ilarion cel batrân. Ucenicul îsi tot cauta un loc potrivit, se întorcea de pe o parte pe alta. În urma se lasa pe spate, cu ochii în cer, si începu sa povesteasca. La început cu mare anevointa, cautând mereu cuvintele. Dar pe cât înainta, se facea tot mai stapân pe glas si pe vorbe. Se parea, de la o vreme, ca nici nu mai povestea pentru pustnicul de lânga el, ci pentru sine însusi. — M-am nascut, mosule, acum douazeci si trei de ani din parintii Ion Preda si Veronica Suru. Parintii mei îsi au amândoi obârsia în vremuri vechi, coborând din neamuri de mari boieri. Multi dintre stramosi sunt însemnati în hrisoavele domnesti si în hronicele cele batrâne, din vremurile de slava ale tarii. Multi au cazut pe câmpurile de lupta cu Lehii, cu Tatarii si cu Turcii. Unele din mormintele lor, astupate cu lespezi pline de slove, le-am vazut si eu prin bisericile care sunt ctitoriile lor, si unde numele lor sunt pomenite pâna azi la sfintele slujbe. Eu m-am trezit copil, la un conac mare în mijlocul unei mosii. Argatii nostri erau nenumarati, ca si turmele de vite albe, ciopoarele de oi, stavele de cai. Am vazut, dupa ce am mai crescut, stupina cu cei patru sute de stupi. Am vazut si via de zeci de pogoane, ea singura cât o mosie. Dupa ce am crescut mai mare am fost si la celelalte mosii ale noastre, opt la numar. Si acolo iar sate întregi de argati, ciopoare de oi, turme de boi. Pe toate le chivernisea tata cu ispravnicii lui. Era om harnic si aspru, si tinea în buna rânduiala mosiile. Iar eu, de când am rasarit si am început sa înteleg câte ceva, m-am simtit legat de maicuta. Era frumoasa ca o icoana, dar o vedeam mereu suparata si adeseori, când credea ca nu o baga de seama nimeni, plângea. Plângea nu asa cum se plânge, ci se scutura camasa pe dânsa. Când ma întâlnea pe mine, dupa asemenea plâns, ma lua în brate, ma strângea la pieptul ei sa ma înaduse, ma saruta si iar i se umpleau ochii de lacrimi. Era mereu suparata si-mi parea ca se teme mereu de ceva. Tata vorbea cu ea aspru, dar de cele mai multe ori, nu vorbea. Îi arunca vreo privire peste umar. Peste zi rar era acasa. Adeseori nu venea nici noptile. Mama îl astepta pâna în ziua alba. Adeseori când tata sosea în zori, era beat, si vazând-o pe mama treaza, o lua la bataie. De mic copil, vazând asa trai, si multe lucruri neîntelegându-le, m-am închis în sufletul meu. Am ajuns un baiat tacut, care cu ziua de cap, nu faceam nimic, ci numai ma gândeam. Un junghi rece îmi intra în inima de când am vazut-o mai întâi pe mama plângând. Iar când a batut-o mai întâi în fata mea, am crezut ca mor. Ma gândeam, cu ziua de cap, pentru ce se poarta tatal meu asa de rau si de salbatic cu mama? Ea era asa de buna, de blânda, de harnica si de frumoasa, încât în copilarie adeseori credeam ca ea este însasi Maica Domnului, pe care o cunosteam din icoana cea mare din biserica zidita de stramosii mei. Ea ma învata de mic, toate rugaciunile si tot ea mi-a descoperit mai întâi taina scrisului si a cititului. Citea si scria cu mare usurinta, si vorbea si doua limbi straine. De cele mai multe ori când ramâneam numai cu ea, si ma purta în tainele slovei, parea ca-si uita de durerea sa, se înveselea si se lumina si râsul ei argintiu umplea casa. Cânta uneori cu un glas decât care nu am auzit altul mai dulce si mai plin de mângaiere. Ma lua în brate si alerga cu mine prin toate camerele racoroase. Ma înadusea cu saruturile si-mi zicea mereu: — Puiul meu! Viata mea! Am învatat repede si cu bucurie si rugaciunile si slova. Iar mama, dupa fiecare lectie, ma ridica pâna în grinda si iar ma saruta, zicând aceleasi vorbe: — Puiul meu! Viata mea! Când, pe nesabuite, se auzea deodata tropot de cal apropiindu-se, mama tresarea ca desteptata din vis, ca arsa de foc, si alerga la geam. Se schimba într-o clipa si la fata si la glas. Îmbatrânea. Si adeseori am vazut-o cum îl asteapta pe tata, tremurând. Dar el nici nu o lua în seama intrând în casa. Poruncea mâncare si bautura. Mânca tacut. La început stateam si eu si mama cu el la masa, dar mai târziu mânca numai singur. Mie îmi vorbea rar. Si totdeauna era nemultumit ca nu cresc destul de repede, si sunt slab. Învinuia pe mama ca nu are grije de mine. Mie nu-mi spunea niciodata pe nume, ci îmi zicea “gânganie”. Mi-era frica de el, si-l înconjuram. Îmi parea un strain, care vine, din când în când, sa chinuie pe mama... Asa mi-am petrecut copilaria, cu junghi la inima, închis în mine ca într-o temnita. Pe urma, dupa ce am mai crescut, m-au trimis în Tara leseasca la carte. Mama venea din când în când sa ma vada. Era tot mai ofilita si tot mai trista. Mi se rupea inima când o vedeam asa. Tata nu venea la mine niciodata. Vara, la câte doi ani, mergeam acasa. Învatam usor si bine, dar fara placere. Mama, când veneam acasa, ma îngrijea si ma îndopa cu toate bunatatile. Ma miram cum mai putea alerga dupa treburi, fiindca din vara în vara o aflam tot mai pierita. Iar tata venea acum tot mai adeseori beat acasa, începea sa racneasca totdeauna la mama, si o batea cumplit. Începui sa-l urasc ca pe un dusman. Ce avea cu mama mea? Ma simteam neputincios în fata lui. În ascuns, plângeam cu ceasurile. Simteam pustiu adânc în jurul meu, si nu ma puteam bucura de nimic. Nu intram la nici o joaca cu baietii de seama mea. Nu puneam mâna pe nimic. Dar, de tânar, începui sa citesc tot felul de carti ce-mi cadeau în mâna. Ma ascundeam în gradina, pe câmp, în padure, si citeam cu ziua în cap. De multe ori uitam sa si manânc. Mai marisor, mama ma întreba odata: — Pentru ce nu mai lasi cartea din mâna, Puiule? La scoala, ai vreme de ea. Acasa trebuie sa-ti aduni puteri noi. Sa manânci bine, sa te plimbi. — Citesc pentru ca sa uit. — Ce sa uiti, Puiule? — Sa uit unde sunt. Sa nu mai stiu ca d-ta suferi asa de mult. Ea începu sa plânga cu hohote. De atunci mi-a dat pace sa citesc. Citeam si încercam sa înteleg multe lucruri. Dar putine pricepeam. Si toate îmi pareau neajuns de triste, si fara nici un rost în viata. Am început sa îmbatrânesc din copilarie. Când ma apropiam de optsprezece ani, venind acasa, ca de obiceiu, peste vara, n-am mai aflat-o pe mama. Întâi am înghetat de spaima si am ramas fara suflare. Apoi am început sa urlu si sa ma tavalesc pe podeaua casei. O slujnica alerga lânga mine. — Mama! Unde-i mama? Zbieram mereu. Daca a murit, pentru ce nu mi-a spus nimeni? Pentru ce nu m-au chemat la înmormântare? —Te linisteste, cuconasule! N-a murit cucoana. Îmi ridicai capul. — N-a murit. Doamne sfinte! N-a murit! Dar unde e? E bolnava în vreun spital? — Nu e mai bolnava decât a fost mai înainte, raspunse cu durere slujnica. — Dar unde e? — S-a dus acasa, la parintii d-sale. — S-a dus de mult? — Din saptamâna patimilor. — Doamne sfinte! Si mie nu mi-a spus nimeni nimic. Si când vine? Slujnica amuti si o podidira lacrimile. “Nu stiu cuconasule. Noi suntem slugi si robi. Pe noi nimeni nu ne întreaba, nimeni nu ne spune”.. Înca în seara aceea am descoperit un adevar îngrozitor. Tata sosise cu o femeie straina, calari amândoi. Femeia era înalta, voinica, dar nu se putea asemana cu mama. Ramase la masa, ramase în casa si peste noapte si în zilele urmatoare. Tata vazând mirarea mea de moarte ma chema în odaie si-mi spuse: — Asculta, baiete. Cucoana pe care o vezi stapâna aici e mama-ta cea noua. Cealalta s-a dus la parintii ei. N-am mai putut trai împreuna, si ne-am despartit. Pe mama ta de acum o cheama Elena. Sa te porti cuviincios cu ea. Nu i-am putut raspunde un singur cuvânt. Îmi parea ca s-a deschis pamântul sub mine si ma înghite. Dar cu mintea înca de atunci am înteles ca aceasta era femeia pentru care s-a chinuit mama atâtia ani, pentru care o batea tata. Si am priceput, deodata, ca viata n-are nici un pret si ca e o povara groaznica pentru om. Faradelegea tatii m-a izbit drept în inima ca un junghier. S-a sfârsit! Nu mai aveam pentru ce sa traiesc. Daca viata cuprinde asa faradelegi, asa nedreptate, nu mai am trebuinta de ea. Si pâna atunci am trait închis în mine, ranit de moarte din copilarie prin suferintele mamei. Dar din clipa asta am amutit de tot. În ziua urmatoare am încalecat si am pornit la parintii mamei. Cunosteam drumul. Am mai fost acolo de doua ori. Spre seara am ajuns. Saraca mama! Era numai umbra. Când m-a vazut, n-a mai putut nici plânge. — Ai vazut pe napârca aceea? Nu s-a lasat pâna nu mi-a stricat si casa, dupa ce mi-a stricat, de tânara, viata. — Am s-o omor, i-am raspuns eu scurt. Mama scoase un tipat de groaza. — Am s-o omor si pe ea si pe tata! Se pare ca eram cu totul schimbat la fata si la glas. M-au înconjurat deodata si bunicii. — Nichifore! Vino-ti în fire! glasui mosul. — Ce vorbe sunt acestea? se uimi bunica. Mama ma privea mereu cu spaima, tragându-se un pas înapoi. — Am sa-i omor pe amândoi, am strigat eu iarasi. Apoi am lesinat. M-am trezit întins într-un pat alb. Mama veghea lânga mine. — Puiul meu! Viata mea! striga ea vazând ca deschid ochii. Apoi, dupa ce am baut un pahar de lapte, mama începu sa-mi povesteasca. — Tatal tau nu e asa de vinovat pe cât îl crezi. Patru ani a fost barbatul cel mai bun din lume. M-a luat din dragoste si tinea la mine ca la ochii lui din cap. Era harnic, plin de iubire si fericit. Conducea trebile mosiilor, ca un arhanghel. Toata lumea îl lauda. Nu bea pe vremea aceea decât ca orice om, când avea oaspeti... Dar femeia aceea nu m-a putut suferi pe mine niciodata. Ne cunosteam din copilarie. A avut trei barbati pâna acum. Tatal tau e al patrulea. Când a vazut cât de bine am nimerit eu în casatorie, pizmasa cea veche, mi—a jurat nenorocirea. Întâi l-a facut pe tatal tau betiv si cartas, l a înhaitat cu toate lepadaturile ciocoiesti care traiesc fara munca, l-a tras la pacat apoi, iar pe urma a început sa-l asmuta împotriva mea. Mi-l trimitea mereu beat acasa, si înfuriat fiindca nestiind sa joace cartile, si cum mai era si ametit de bautura, pierdea mereu. Ea e de vina singura pentru tot raul ce l-a adus în casa noastra. Dar nu e adevarat ca ne-am fi despartit la lege. Când odata beat fiind, mi-a adus-o în casa, eu am venit aici. Aceasta este despartirea. Nici nu cred ca poate sa-i suceasca mintea pâna într-atâta încât sa o ia de nevasta. E din ciocoi, nu din boieri. Un neam prost. Nu cred s o sufere prea mult pe lânga el. — Atunci am s-o ucid numai pe ea, am zis eu. Mama se înspaimânta din nou. — Puiul meu! Viata mea! Sa nu te potrivesti diavolului. Sa nu faci una ca asta. Ucizându-o pe scorpia aceea, m-ai ucide si pe mine. Caci tu esti viata mea. Pentru tine am rabdat atâtia ani. Ucigasul ajunge la ocna si când te-as sti acolo, as muri si eu îndata. Ma simteam cu desavârsire zdrobit si neputincios. Simteam ca mama avea dreptate. Întelegeam ca-l mai iubea si acum pe tata. Dar o astfel de viata eu nu mai puteam întelege. Si-mi paru lumea si mai pustie, si m-am închis în mine ca într-un mormânt. De la vârsta de optsprezece ani am început deci sa ma gândesc la rostul vietii. De atunci îmi ziceam ca nu poate sa fie Dumnezeu, dupa ce lasa sa se întâmple lucruri ca acelea din casa noastra. Am urmat mai departe sa citesc ziua si noaptea, pentru ca simteam ca înebunesc. Ma gândeam mereu la nenorocirea din familia noastra, si-mi veneau mereu ganduri ucigase. Pentru ca nu se împlini ce nadajduia mama. Spalatura aceea nu pleca ci-l lua, din an în an, în stapânire tot mai mare pe tata. Îl ducea unde voia, numai la casatorie ba. Când îi pomenea de asta, oricât de beat, caci acum rar mai era treaz — ridica pumnul sa izbeasca. Dar pâna am ispravit eu cu învatatura, a vândut doua dintre mosii. Datoriile cresteau, fara supravegherea lui, pamântul nu mai aducea venit în punga lui, ci în a dregatorilor. Mama îmi spunea uneori: — Ia tu în mâna trebile gospodaresti. Dar eu nu aveam nici o placere sa traiesc, dar înca sa ma apuc de lucru! Ce rost ar avea? Începui sa privesc mai cu multa bagare de seama în jurul meu. Descopeream, zi de zi, ca cei mai multi oameni traiesc ca niste misei: lenesi, betivi, curvari, hoti. Si mai ales cei mai mari si mai tari. Cei cari aveau mosii ori slujbe mari. Pretutindeni era baltoaca. M-am gândit uneori: Poate asta e viata. Asa traiesc oamenii. Asa trebuie sa traiesc si eu. Prieteni de seama mea ma luau cu ei la petrecerile lor necurate: bautura si femei. Am scuipat dupa ei si am plecat. Un glas din mine îmi spunea: astia nu sunt oameni, sunt dobitoace. Tu trebuie sa fii un om adevarat! De atunci am simtit crescând în mine mândria. Da! Asa cum traieste tata, cum traiesc prietenii mei, nu se plateste sa-ti porti viata. Dar daca te ridici tu dintre ei, si duci o viata cu totul alta, o viata vrednica de om? Nici atunci nu se plateste sa traiesti? Si am început sa simt placere în a ma deosebi de altii, în a nu fi ca cei din jurul meu, în a-i întrece pe toti cu un alt fel de viata. Am citit si m-am gândit necurmat. Ma sileam sa înfrâng toate pornirile rele din mine. Dar repede am înteles ca pentru a trai altfel decât cei din jurual meu este nevoie sa înteleg rostul meu în lume, daca este unul. Sa pricep cine sunt eu. Altfel simteam ca o sa-mi trag un glont, ori sa ma spânzur de vreo craca. Au trecut ani de cumplita framântare si de necurmata lenevire. Traiam la mama. Acasa nu m-am mai dus din clipa în care tata mi-a spus sa-i zic mama la spalatura aceea. Mi-era scârba. Si-mi era teama sa nu ucid, de când mama îmi spuse ca ar muri si ea odata cu femeia aceea trimisa de diavolul. Anii treceau si tata nu se mai putea dezbara de ea. Mama auzise de la slugi ca acum o batea pe aceea mai cumplit decât pe dânsa. Si ca adeseori plângea si striga sa plece vipera din casa, sa-i vina la vatra femeia lui cea adevarata. Dar nimic nu se schimba. Numai mosiile se înglodau tot mai mult în datorii, cu fiecare an. Eu iubeam tot ce era frumos în lume, ca si maicuta mea: Si iubeam mai ales pe oamenii buni, curati si cinstiti. Voiam sa traiesc ca ei si sa-i întrec, si totdeauna izbândeam. Voiam sa fiu un om deosebit de ceilalti, mai presus de toti, pentru ca traind asa sa vad nu are viata pret? Fara sa ma luminez în acest lucru, simteam ca nu mai pot trai. Asa de grea îmi era durerea si nenorocirea pentru mama mea. Dar cu cât ma gândeam mai mult întelegeam tot mai bine ca viata curata, cinstita, dreapta, viata de jertfa, numai atunci are un înteles, daca omul nu e numai trup, ci si suflet si daca este Dumnezeu. Fara aceasta credinta simteam ca viata curata e o prostie înca si mai mare decât cea petrecuta în pacat. Si m-am dus cu toata râvna sa descopar sufletul nemuritor si pe Dumnezeu. Am luat la bataie toate cunostintele din scoala, am citit sute de carti de oameni-învatati. M-am framântat cu gândul ani în sir. Vedeam legile dupa care se întâmpla toate în lumea asta, si în cer între stele, si pe pamânt. Vedeam si simteam frumusetea lumii si a vietii, dar ce era la spatele acestor legi nu pricepeam. M-a cuprins atunci o neagra desnadejde. Mi-am zis: Fii bun ori rau, acelasi lucru este. Moare si tâlharul si sfântul. Poate ca tata si-a ales înca partea cea mai buna din viata. Daca nu-i suflet nemuritor si nu este un Dumnezeu în cer, toate sunt desertaciuni. Descoperii cu spaima ca nu mai uram pe tata, nici pe femeia aceea, ca nu mai am mila de mama, ca nu-mi mai pasa de nimic. Am înghetat. Stiam ca nu mai am altceva de facut, decât sa mor. Dar în înghetul si pustiul care m-a cuprins, fara sa stiu cum, asa precum se arata o stea noua din neguri, mi-au venit în minte cuvinte auzite în copilarie depre pustnicii de la pestera asta. Se vorbea prin sat, printre oameni, ca aici la pestera traiesc oameni cu frica lui Dumnezeu, care cunosc întelepciunea vietii si cunosc tainele lumii. Ca din veac în veac s-au pastrat aici adânci învataturi, cari au folosit multor oameni rataciti. Gândul se schimba în lumina calauzitoare. Ardea si lumina cu atât mai vârtos, cu cât stiam ca drumul la pestera e cea din urma nadejde a mea. Am plecat de acasa, de la mama, fara sa-i spun ca vin aici... lata, parintele meu, “povestea vietii mele”, sfârsi ucenicul cu glasul stins. Nu am povestit toate suferintele mamei si toate umilirile ei. Nici viata ticaloasa a tovarasilor mei. Nici nedreptatile pe care le-am vazut în lume. Si cât am spus, am povestit cu mare sila. E asa de greu sa descoperi ranile altora. Totusi cât ti-am spus, cred ca e de ajuns la ceea ce-ti trebuie d-tale: sa stii cine sunt. lata am fost un biet tânar nenorocit. Suferinta mamei a intrat în inima mea ca un junghi amar si veninos, din cea mai frageda copilarie. Cred ca aceasta suferinta m-a facut sa ma închid în mine ca într-un mormânt. Din pricina ei am fugit de toate placerile si bucuriile vietii. Ea m-a ajutat sa ma pastrez curat. Dar tot ea m-a pus sa ma framânt cu gândul — din cruda tinerete — pentru a întelege rosturile lumii. Vei întelege acuma, parintele meu, ca dupa ce aici la pestera am vazut lumina adevarului, pentru mine nu mai are rost decât viata de aici. În lume nu mai am ce cauta. Ce am cautat cu înfrigurare n-am descoperit acolo, ci aici. Aici e casa, satul, mosia mea de aici încolo. De aceea hotarârea mea ramâne nestramutata. Vreau sa-mi fac juramântul de pustnicie. Te rog din toata inima, mosule, sa mi-l primesti. Ilarion cel tânar tacu si închise ochii. Pafnutie tacu mereu, ceasuri de-a-rândul. Dupa canonul de la miezul noptii, întreba: — Ilarioane, stii pe dinafara acum rugaciunea Sfântului Efrem Sirul? — Stiu, mosule. — Daca o stii, e bine. Trebuie sa-ti amintesc însa ca cea mai mare umilinta se vadeste în ascultare. Deci tu, daca ai duhul umilintii cu adevarat, va trebui sa asculti, întru toate, de mine. — Voi asculta si mai bine decât pâna acum, parintele meu. Mosul avu un surâs de tristete. El vazu ca ucenicul se gândeste la ascultarea din pustnicie, dar el, pustnicul se gândea la alta. — Va trebui sa ma asculti chiar daca îti voi cere lucruri pentru tine, si despre care vei crede ca nu au nici un rost? — Sunt în drumul ascultarii, nu ma voi abate din el, parintele meu. — Esti înca fraged si esti prea tânar pentru a face juramântul. Iata esti plin mereu numai de dragoste pentru tine. Ilarion înalta capul mirat. — Asa crede parintele meu? — Nu cred, asa este. Tu nu lucrezi nici acum pentru Dumnezeu, ci pentru tine. Te simti multumit acum aici în munte, si nu mai vrei sa pleci de aici. — Dar fac aceasta pentru a-i sluji numai lui Dumnezeu. Cred ca din dragoste pentru el. — Din dragoste pentru el facem lucrurile care-i plac lui, nu care ne plac noua. Cine zice ca pe Dumnezeu iubeste, iar pe deaproapele lui îl uraste, mincinos este, zice Scriptura. Iara tu, pana acum te iubesti numai pe tine. — Nu înteleg, parintele meu, zise nelinistit Ilarion. — Vei întelege îndata. Ce ai spune tu de un om care a gasit o comoara si o tine ascunsa ani de zile, în vreme ce oamenii din jurul lui mor de foame? Cu banii ce-i are ar putea cumpara bucate pentru toata lumea. Dar el îi tine încuiati, desi, gasindu-i, se poate spune ca el i-a primit în dar. — As spune ca-i un om zgârcit, ca se gândeste numai la el. Ca nu iubeste pe Dumnezeu daca nu iubeste pe aproapele lui. — Bun! Asa este. Dar omul acesta esti tu, zise pustnicul privind peste capul lui Ilarion. — Eu? se mira, tot mai nelinistit ucenicul. — Tu ai descoperit comoara ce-ti trebuia. Sau mai bine zis, ti s-a descoperit în dar. Ai acum credinta în suflet, în nemurire si în Dumnezeu. Dar te-ai hotarât sa te închizi cu comoara asta aici la pestera si sa o pastrezi numai pentru tine. Aproapele tau orbecaie înca în întuneric si în nenorocire, si tu nu te gândesti la el, ci numai la tine. Dar în aproapele e Dumnezeu. — Si care este acest aproape? Pustnicul ofta din adânc, si dupa o tacere îndelungata, cuvânta: — Tatal tau si mama ta. Tu azi esti numai lumina. El e numai întuneric, iar ea e numai suferinta si desnadejde. Am ascultat cu încordare povestirea ta. E o mare nenorocire. Dar tu azi esti dator din dragoste catre Dumnezeu sa vezi ce se poate face pentru cei doi nenorociti. Ucenicul se albi la fata, ca peretele. Simti un junghi la inima. Era adevarat! El nu se mai gândea, de mult, nici la tatal sau, nici la mama sa. — Chiar daca nu ai avea parinti, ori avându-i, nu ar fi în nenorocire în care se afla si înca ai fi dator sa te întorci în lume. Tu, dupa cum am banuit eu uneori, nu esti un om de rând, Ilarioane. Tu ai mosii mari cu sate de rumâni, tu cobori dintr-un neam cunoscut. Tu esti din rândul boierilor si va trebui, când îti va veni rândul, sa-l ajuti pe Voda în cârmuirea tarii. Acum, dupa ce ai descoperit adevarul, are mai mare nevoie lumea de tine, decât muntele cu aceasta straveche pestera. Tu poti fi de acum folositor lumii, iar lumea este si ea a lui Dumnezeu, ca si muntele. Ucenicul amutise ascultându-l. Cufundat în grea întristare, privea în pamânt: — Nu e placut lui Dumnezeu — continua pustnicul, — sa se incuie în singuratate cine poate fi altora folositor. Aici e bine sa se zavoreasca numai oameni fara nici un pret deosebit, cum sunt eu. Daca eu sau altul ca mine parasim lumea, nimeni nu sufera ceva. Lipsa noastra nu se cunoaste. Cum? În locul meu n-au aflat pacurarii la repezeala alt cioban? Dar acasa fratii se vor fi bucurând, nemaitrebuind sa împarta sfoara de mosie parinteasca cu mine. Dar oameni de seama ta nu trebuie sa ramâna în munte si rareori au ramas, si chiar atunci dupa ce si-au facut datoria în lume, între oameni. La batrânete nu la tinerete, ca tine, fiule. În loc de raspuns, din ochii lui Ilarion începura a curge lacrimi. Pafnutie suspina, simtind cum i se strânge inima. — Si mie îmi vine greu sa ne despartim Ilarioane. Ma lasasem si eu dus de aripile unei dorinte: peste un an, doi sa te hirotonesti, carturar cum esti, sa facem un schit lânga pestera, si sa slujesti aici sfânta Liturghie, iar eu sa cânt în strana. Ma gândeam si visam la aceasta bucurie. Dar ea pe cine ar fi multumit? Pe mine si pe tine. Doi oameni. Ma gândeam la un lucru pentru mine. Dar Dumnezeu îl cere acolo unde poti lucra pentru sute si mii de fii ai lui. Printre lacrimi ucenicul birui sa spuna: — Deci ma alungi de lânga tine, parintele meu. Eu eram la odihna buna în tarcul acesta, si d-ta vreai sa ma trimiti iar în slobozenia lumii de care am fugit. Pomenind de tarc si de hodina, pustnicului îi veni numaidecât în minte visul lui cu cerbul pe care nu-l putu scoate din tarc deschizându-i usa. Se minuna în sufletul lui si fu cuprins de frica. Îsi zicea mereu: “E asa cum am visat! Asa se întâmpla lucrurile!”. — Nici eu nu te alung de aici, fiule, nici altcineva. Ci Dumnezeu te cheama la datorie, si umilinta te îndeamna la supunere. Ramânând aici tu ai urma sa traiesti si sa te rogi pentru tine. Dumnezeu te cheama sa lucrezi pentru altii. Te cheama la o datorie cu mult mai mare si mai greu de îndeplinit, tocmai fiindca esti mai bine înzestrat decât altii, si pentru ca te iubeste si voieste sa te duca la mai mare desavârsire. — Dar cel mai mare bine ce-l pot face parintilor si altora, îl pot face mai usor si mai bine de aici, mosule. Ma voi ruga necurmat pentru ei, ma voi ruga si pentru lumea întreaga. Ce ajutor mai mare le-as putea da eu, decât rugaciunea? — Este un lucru mai mare, mai sfânt înaintea lui Dumnezeu si mai folositor decât rugaciunea, Ilarioane. — Este? Si care e acela? — Fapta, truda pentru deaproapele. Lupta de a-i face mai buni, de a le ajuta sa cunoasca adevarul si sa tina poruncile. La judecata din urma Dumnezeu nu te va întreba cât te-ai gândit, cât te-ai rugat, ci îti va cere socoteala de ceea ce ai facut pentru deaproapele. Stii cum spune însusi Fiul lui Dumnezeu, în sfânta Evanghelie: “Veniti, blagoslovitii parintelui meu, de mosteniti fericirea cea de veci, ca am fost flamând si mi-ati dat de mâncare; am fost însetosat si mi-ati dat de baut; gol am fost si m-ati îmbracat, bolnav si m-ati cercetat; în temnita si ati venit la mine”. Iar cei drepti vor raspunde: “Doamne, când te-am vazut flamând si ti-am dat sa manânci” si celelaite, si Domnul le va raspunde: “Tot ce ati facut unuia din cei mici, întru numele meu, Mie mi-ati facut”. Iata, deci, ca Dumnezeu chemându-te în lume, te cheama sa lucrezi numai pentru el, nu pentru tine. Aici în munte ai vazut cât e de greu sa lucrezi numai pentru Domnul. Mereu te întâlnesti pe tine, si lucrezi pentru tine. Dar iesind în lume, unde te asteapta sute si mii de frati, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte si învatatura, ai acum si credinta. Pasa si fa-ti datoria. — O sa cad iar în pustiul din care m-am smuls, parintele meu. Oamenii, îi cunosc eu, nu se vor îndrepta la cuvântul meu. — Hm! Iar începutul mândriei! Dar întelege, Ilarioane, ca tu nu mai trebuie sa te gândesti la nimic pe lume, decât la un singur lucru: sa faci bine aproapelui, fara deosebire daca e bun sau daca e rau. Întoarcerea celui rau nu e treaba ta, ci a lui Dumnezeu. Tu sa înveti, sa sfatuiesti, sa saturi pe flamânzi, sa îmbraci pe cei goi, fara a-i întreba daca sunt buni sau rai. E destul sa stii ca sunt fratii tai, si ca tot ce faci pentru ei, nu faci în numele tau, ci în numele Mântuitorului. — Dar întors în lume, o sa cad din nou în toate ispitele de mai înainte. Nu sunt înca asa de tare ca sa nu ma pot înneca între valuri. Mi-e frica, parintele meu, zise Ilarion cel tânar izbucnind din nou în lacrimi. Sunt un lujer abia crescut din tulpina Domnului. Lasa-ma aici sa ajung stejar vârtos, si voi pleca apoi. — Temerea ta e zadarnica, fiule. Ispita te poate ajunge, cum stii, si aici ca si în lume. Si aici te poti frânge. Dar nu este leac mai tare împotriva ispitei decât închinându-ti toata viata ta altora. De astfel de oameni fuge mai tare necuratul decât de postelnici si de cei ce se roaga ziua si noaptea, cum facem noi aici la munte. Tu, Ilarioane, trebuie sa-ti mai aduci aminte ca te cheama Nichifor Preda. Ca mosii si stramosii tai au luptat pentru tara, au fost sfetnici ai Voivozilor si au ridicat biserici de închinare. Neamul tau este unul care s-a deosebit prin fapte bune. Ce s-ar întâmpla daca toti cari au un cap, au avere, au cunostinte frumoase, si mai ales au inima curata si sunt cinstitori ai legii, ar parasi mosia si s-ar adaposti la munte, pentnu ca le-ar fi mai usor sa ramâna cinstitori ai Domnului? Tara, mosia cea mare, ar ramâne pe mâna oamenilor rai. Si tu stii, fiule, pentru Tara asta a Românilor, câti insi, si-au pus viata, slujind-o, de la începutu-i pâna azi? Noi, cei de-acum, trebuie sa o lasam mostenire celor ce vor veni dupa noi. Toti cei buni si priceputi trebuie sa se înjuge si sa traga unde e mai greu: la ruda.. Ilarion cel batrân îmi povestea ca, dupa vorbe ramase din vremuri vechi, aici la pestera, în vreme de cumpana, sareau si sihastrii si pustnicii care nu erau hirotoniti, sa apere mosia, îndata ce zvonul primejdiei patrundea pâna în creierii muntilor. — Nu se vorbea de razboaie, mosule, câta vreme am fost în lume, zise ucenicul, mai încercând sa-l birue pe batrân. — Nu se vorbea atunci, dar nimeni nu poate sti ce aduce ziua de mâine. Mai ales peste acest pamânt românesc, viforul a venit totdeauna dupa legea lui: când nimeni nu-l astepta. Dar daca e pace, de oameni ca tine are nevoie mosia. Caci pentru a birui în primejdii, tara trebuie sa fie tare în vreme de pace. Atunci îsi aduna ea puterile. Ilarion cel batrân, de la care stiu toate câte ti le-am spus, zice ca tara atunci e tare când familia e cinstita, dregatorii tematori de Dumnezeu si de Voda, lucrând cu dreptate, iar prostimea ascultatoare si harnica. Pentru toate acestea va trebui sa lupti, dupa ce te vei întoarce în lume. Ucenicul, dupa ce-i trecu întâia durere, începu în fel si chip sa-i dovedeasca lui Pafnutie ca locul lui e aici la pestera, ca Dumnezeu l-a adus aici, si ca e nevoie, pentru mântuirea sufletului sau, sa ramâna la pestera. Pafnutie îl lua atunci de mâna si-l duse la schimnicul Nectarie. “Sa ascultam, fiule, si cuvântul unuia care e si mai întelept decât noi amândoi”, îi zise el pornind pe poteca cunoscuta. “Tu îmi fagaduisesi ascultare chiar de-ti voiu cere lucruri neplacute pentru tine. Si acum vad cu mirare ca nu voiesti sa iesi din tarcul tau. — Nu din neascultare si din mândrie, parintele meu. Ci pentru ca mi-e asa de frica sa ma întorc în lume. Si pentru ca mai cred ca fapta ce as putea-o face în lume, nu va ajunge nici odata cu ceea ce ar putea face Dumnezeu daca ma voi ruga lui din tot sufletul. Pe drum nu-si mai spusera nici un cuvânt, cufundat fiecare in gândurile lui. Cuviosul parinte Nectarie porunci sa auda si el istoria lui Ilarion cel tânar. În vreme ce Nectarie asculta nemiscat, numai din vreme în vreme i se îmburzoia si i se ridica sprânceana stânga. Dupa ispravirea istorisirii Ilarion tinu sa-si arate din nou credinta ca prin rugaciune va putea face mai mult bine, decât întorcându-se in lume. — Asculta, tinere, începu Nectarie, ce ti-oi spune acum eu. Se gaseste în vietile sfintiIor, nu-i de la mine. Traia odata un sfânt parinte dintre cei vechi, din a doua suta de ani a crestinatatii, care punea pret mare pe rugaciune. Se ruga ziua si noaptea, si nu afla loc destul de retras si linistit în care sa se poata ruga dupa cum îl îndemna sufletul. Se retrase din lume, unde fusese pastor al sufletelor, într-o mânastire. În lume veneau oamenii necajiti, când unul când altul, sa-i ceara un sfat, un ajutor, ori sa se spovedeasca. Nu avea linistea si pacea ceruta pentru rugaciune. Când era mai cufundat cu mintea în lucrurile Domnului, veneau pe capul lui grijile omului. Era mereu tulburat si nemultumit, si se retrase înttr-o mânastire. Dar aici erau fratii, calugarii, canoanele, slujbele, care nu-l lasau sa se roage cum i-ar fi placut lui. Atunci parasi mânastirea si dupa un drum de o jumatate de an ajunse în pustia pe care o cauta. Tipenie de om sau de alta vietate nu se pomenea. Linistea stapânea deplin si el putu, în sfârsit, sa se roage dupa pofta inimii sale. Trecu un an, trecura doi, trecura zece. Pustnicul nu mai dorea nimic de la Dumnezeu, ci numai sa nu se strice linistea ce-l înconjura. Se ruga frumos, smerit, cu caldura. Se punea ca o pulbere de lumina deasupra cortului în care se ruga el. Sfântul era încredintat ca ceea ce facea el era lucrul cel mai placut lui Dumnezeu; caci nu se mai gândea la nimic din lucrurile lumii, ci numai la Dumnezeu. Se uitase cu totul pe sine. Ci într-o noapte avu o vedenie pe care o scrise el însusi în carte, mai târziu, asa ca ajunse povestirea pâna la noi. Ostenit de rugaciune îndelungata, atipi, si în vis i se arata Mântuitorul, îmbracat în haina mohorâta, ca în drumul de la Irod la Pilat, în vremea patimilor. — Isaie! îl striga pe nume. — Aici sunt, Doamne! raspunse el plin de spaima. — Te rogi cu multa râvna si rugaciunea ta e buna. Dar esti în ratacire: nu ti-ai ales calea cea mai buna, fugind de lume. Este un om, care nici nu se gândeste la sfintenia vietii, si totusi se roaga mai frumos si cu mai multa putere decât tine. Si e un om neînvatat. Vino sa ti-l arat. Lui Isaia nu-i veni la socoteala ca este cineva care se roaga mai bine decât el, si voi sa-l vada pe omul acesta. Va învata de la el alta cale mai buna. Se porni deci pe urma Domnului, si nici nu stie cum, ajunse într-un oras mare, pe când se facea ziua. Trecura pe uliti largi si lungi, pe marginea carora dormeau palatele bogatilor. Domnul îl duse tot mai departe, pâna la marginea cetatii unde se împleteau uliti strâmbe, strajuite de case mici, darapanate, unele aproape numai bordeie si colibe. Înaintea uneia din aceste case sarace, sub un nuc batrân, sedea pe un scaunel cu trei picioare un om ca de patruzeci de ani, cu sort înainte, si cosea ciubote sparte, în vreme ce cânta încet, sa se auda numai el, un cântec despre un pastor ratacit în munti. — Asaza-te si tu sub nuc, Isaie si stai aici pâna la miezul noptii. Nimeni nu te va vedea. Tu însa vei putea lua în seama cum se roaga acest fiu al meu Nicodim, mai bine decât tine si sa înveti a-l urma pe dânsul care e mai priceput decât tine. Sfântul a ascultat porunca Domnului, care în clipa aceea s-a facut nevazut. Isaia privea munca harnica a omului, care nu contenea nici o clipa, în vreme ce cânta usurel. Era un ciubotar cu fata smeada, cu dungi de-a-lungul obrazului, cu ochii buni si veseli. Sfântul gândea: ce voi învata de la acest om sarman? Baga de seama ca ciobotarul tragea din când în când cu urechea spre casa darapanata de la spatele lui, în vreme ce mâinile harnice nu se opreau o clipa. Era de dimineata, numai rândunicile se trezira si începura sa se tese prin aerul limpede. Nici un alt muritor nu se vedea prin curti, pe uliti. Isaia îl urmarea cum lucreaza si-i asculta cu bagare de seama cântecul. Poate se ruga cântând? Dar în cântec nu era vorba de cer ori de Dumnezeu, ci despre pastorul ratacit în munte, despre frumusetea codrului si murmurul pâraelor limpezi. Cântecul slavea firea si lupta pastorului cu locurile grele din munte. Astepta pâna rasari soarele. Atunci vazu ca ciobotarul îsi lasa lucrul si se ridica în picioare. — Aha! Acum începe rugaciunea, zise Isaia, sa fiu cu bagare de seama. Dar spre mirarea lui vazu ca omul, dupa ce s-a ridicat si a facut o cruce larga, plecând capul spre rasarit, sade îndata pe scaunul sau cu trei picioare, si cârpeste mai departe, murmurând cântecul de mai înainte. Când fu soarele de-o sulita pe cer în casa se auzi miscare, si maistorul îsi lasa numaidecât lucrul si intra înauntru. I se trezeau pe rând cei sase copii, cascând, cu ochii somnorosi. Ciobotarul facu semn celor mai mari, care iesira îndata în curte, si începura sa se spele la fântâna. Pe cel mai mic, numai de doi ani, îl spala el, cu toate împotrivirile copilului la apa rece. Apoi aprinse repede focul, încalzi lapte, si le dadu sa manânce cu pâine, dupa ce fiecare îsi facu mai întâi cruce. — Putina rugaciune, dupa câte vad, îsi zise sfântul. Ce pot eu învata de la omul acesta? Se pare ca nici nu stie vreo rugaciune. Dupa ce mâncara, cei doi mai marisoni, o fata si un fecior, începura sa spele vasele, alti doi care veneau cu varsta dupa ei, luara matura, deschisera ferestile mici, si începura sa mature. Cei mai mici se cuibarira lânga tatal lor, si-si aflara jocurile. Omul începu sa lucreze iar, cântându-si acum mai tare cântecul sau. Isaia se întrista: — Se vede ca nu-i femeie la casa. Copiii sunt orfani, dar uite cum se pricep la toate, cât sunt de mici. Nimic deosebit nu mai descoperi sfântul afara de munca tuturora si jocul celor doi mai putin marisori. Înainte de amiaza cu vreun ceas, ciobotarul îsi lasa iarasi lucrul, si intra în casa. Focul era atâtat din nou, acum de fetita cea mai mare. Tatal se apuca de pregatirea prânzului, învatând mereu pe cei mai mari cum sa curete si sa aleaga zarzavatul, câta grasime sa puna în cratita, si toate cele cuvenite pentru a gati un prânz bun. Când fura toate gata, pusera mâncarea pe o masa lunga, îsi facura iar cu totii cruce si mâncara. Din ciorba de cartofi mai ramase o strachina buna. Mai ramasera si câteva felii de pâine. Isaia vazu ca cei doi copii mai mari, fara nici o alta porunca, luara ce-a ramas de la masa, si luând de mâna si pe cei doi mai mici, se pierdura pe ulitele strâmbe, si intrara într-o coliba. Pe pat zacea o batrâna bolnava. Ochii ei se luminara când vazu copiii, si întinse mâna dupa bucate. Dupa ce mânca, fetita cea mai mare dereteca prin casa, matura, puse lânga patul batrânei un ulcior cu apa, si apoi pornira, luându-si ziua buna. — Mergeti cu Dumnezeu, puisorii bunicii. Sfântul lsaia întreba prin vecini daca batrâna e bunica copiilor. — Nu. Nu le este rudenie. Dar ciobotarul a aflat-o odata mai moarta de foame, si de atunci îi trimite de mâncare. — E de multa vreme vaduv ciobotarul? — De trei ani. De la nasterea celui din urma copil. Veni din nou sub nuc, si urmari tot ce facura copiii si maistrul pâna seara. Omul munci vesel, uneori dadea câte-o îndrumare copiilor. Baiatul cel mai mare învata meseria pe lânga el. Seara gati cu copiii în jurul lui, cina. Mâncara, dupa ce zisera acum cu totii “Tatal Nostru”; copiii se culcara, iar ciobotarul iesi iar la scaunelul si la ciubotele lui, si la lumina unui opait, lucra pâna la miezul noptii, când se duse si el la culcare. Domnul i se arata atunci iar lui Isaia si-i zise: “Iata care e cea mai primita rugaciune înaintea mea, si mai folositoare omului. Lasa pustia, vino între oameni si fa-te sluga lor”. Sfântul se trezi din vis înfricat. Dupa ce se gândi adânc asupra întelesului acelei vedenii, simti ca gresise drumul rugaciunii si ca cea mai buna si mai tare rugaciune e lucrul facut cu veselie pentru ai tai si pentru altii. Schimnicul Nectarie tacu, înaltând din sprânceana stânga. Ilarion se simtea trist. Întelegea ca si porunca lui Nectarie era sa se întoarca în lume. Schimnicul intra în schit, deschise carti groase, cerceta cu bagare de seama si veni ca o furtuna. — Daca n-ar fi nici o pricina care-ti porunceste sa te întorci, tot ar trebui sa pleci numaidecât. Parintele tau e bolnav greu. Ucenicul îngalbeni. — Tata? — Da, tatal tau. Se arata la carte ca o rana. A patit ceva. Ilarion cel tânar sari ca muscat de sarpe. Ca un muget îi iesi din piept. — Moare? întreba el înspaimântat. — Asta numai Dumnezeu o stie. Dar tu te grabeste. Acest Pafnutie ce ti-a fost ca un tata, îti va arata drumul sa nu-l mai ratacesti; îti va pune în straita o roata de mamaliga si o mâna de brânza. Daca nu mai aveti, va dau eu. Nichifor Preda nu mai avu nevoie de niciun îndemn pentru a porni la drum. Uita într-o clipa toata ucenicia lui, si nu-l mai vedea decât pe parintele sau ranit. Îi parea ca-i aude glasul de durere în departare. Pafnutie abia se tinea dupa el. — A iesit cerbul de buna voie din tarc, îsi zise batrânul, gândindu-se la visul lui.

XI) CUM A AJUNS NICHIFOR PREDA SA-L CHEME IARASI ILARION

Povestirea din aceasta carte e facuta pe urmele unor vechi însemnari, aflate pe foile mucegaite ale unei bucoavne groase dintr-o sfânta manastire. Cartea poate avea trei sute de ani. Foile tiparite sunt în limba sloveneasca, iar cele netiparite, de la sfârsitul cartii, poarta însemnari în graiul nostru. Sunt multe si felurite însemnari, despre ani de foamete si prapad de ape, despre navaliri de turci si tatari, despre razboaie pe care le-au batut Domnii Moldovei, despre cutremure de pamânt. Dar cea mai lunga însemnare vorbeste despre pustnicul Pafnutie si ucenicul sau Ilarion. Si la sfârsit se arata cum acest ucenic Ilarion, întors în lume în puterea barbatiei, a venit iar si s-a asezat la acea Sf. Manastire, ca monah, facându-i danii multe, si fiind el acum, cunoscut cu numele de Ilarion Ciungul. Iata cum s-a întâmplat. Dupa ce a auzit vestea ca parintele sau e ranit si pe patul de moarte, a lasat muntele, calauzit de Pustnicul Pafnutie pâna la drum deschis si de acolo a luat-o la fuga. Îl taia cu cutite ascutite gândul ca vreme de doi ani nu s-a mai gândit nici la mama-sa, nici la tatal sau. Si alergând se jura sa se canoniseasca toata viata pentru aceasta uitare. Acasa, tatal sau zacea pe patul de moarte. Preotul îl spovedi si-l împartasi cu cele sfinte, dupa ce a fost iertat si s-a împacat cu sotia, mama lui Nichifor. Ea era acolo, lânga patul suferintelor, dar era asa de coplesita de durere, încât nici nu-l cunoscu pe Nichifor. Rana i-o facuse boierului spalatura care-i stricase casa. Îl înjunghie cu un cutit, când el încerca sa o alunge de la casa lui. Nimeni nu stia unde s-a dus, dupa înjunghiere, femeia aceea. N-o mai vazu nimeni. Nichifor, vreme de doua luni, n-a avut somn, pâna nu l-a vazut pe tatal sau în picioare. A adus doctori vestiti de la Iasi, ba chiar si din tara leseasca. Tatal sau, când s-a sculat mai întâi în picioare l-a îmbratisat, a început sa plânga cu hohote. Plângea si mama-sa alaturi. El se ruga de iertare pentru fapta lui nesocotita de a pleca de acasa fara sa le spuna un cuvânt. Le povesti cu de-amanuntul ce l-a îndemnat sa fuga de acasa. Spuse lucruri dureroase pentru tatal sau. Cum era un om care nu putea minti, tatal sau auzi toate învinuirile grele ce se ridicau asupra lui din nenorocirile baiatului. Le auzea si le purta însa cu usurinta, pentru ca, de la ranirea lui, se gândi el însusi la faradelegile în care a trait, si simtise mare parere de rau si înfrângere, pocaindu-se. Dupa cum îi spusese sotiei, asa-i spunea acum fiului. “Eu, da, eu v-am alungat pe amândoi. Rogu-va de iertare”. Îsi lua canon strasnic pentru toata viata ce-o mai avea de trait; sa ajune de cu seara, toate Vinerile si Miercurile de peste an, sa nu mai puna în gura lui bautura betiva, sa nu mai joace carti, sa se desbare de toate prieteniile lui vechi. Ilarion cel tanar se ruga în toata ziua pentru el, sa-i întareasca Dumnezeu vointa, se ruga si mama-sa. Si rugaciunile lor fura auzite. Boierul îsi veni în fire si se apuca din nou de gospodaritul mosiilor sale. Mâna lui dreapta era acum Nichifor. În câtiva ani scapara de datorii si cumparara si cele doua mosii vândute. Mama lui Nichifor întineri, si îsi uitase, ca si când le-ar fi înecat în apa, toate suferintele din anii de groaza. Amândoi parintii erau fericiti vazând harnicia lui Nichifor. Doua lucruri însa, nu întelegeau: feciorul lor nu voia sa se însoare, si toata vremea sloboda ce o avea o petrecea prin satele de pe mosii, cercetând pe saraci si pe bolnavi, si ducându-le ajutoare. La sfatul lui, boierul aduse multe îmbunatatiri pentru satenii de pe mosiile sale. Saracia si suferinta îsi adunara calabalâcul si plecara pe locuri pustii. În scurta vreme mama lui Nichifor îl însotea la casele bolnavilor si ale saracilor. Se duse vestea de schimbarile facute pe mosiile lui Preda pâna la scaunul Domniei, si Voda dori sa cunoasca numaidecât pe tânarul de care vorbea acum tara întreaga. Nichifor Preda ajunse, în graba, între boierii de frunte. Voda îl tinu la curte, sa-i fie mâna dreapta mai ales la judecarea jalbelor si la slujirea dreptatii. Se mira si de cunostintele lui si de simtul sau de dreptate. Un lucru nu întelegea acum nici Voda: desi trecuse de treizeci de ani, Nichifor nu voia sa se însoare. Voda îi vorbea când despre o fata de boieri mari, când despre alta. Dar Nichifor clatina din cap. — Nu ma însor, Maria Ta. — Poate ti-a sucit mintea pustnicul la pestera caruia ai trait doi ani? Cum? Boier de mare vita, cu atâtea mosii, singurul la parinti, vrei sa-ti ramâna neamul fara urmasi? — Maria Ta, cine are muiere trebuie sa traiasca pentru muiere, si sa se poarte asa ca sa-i placa muierii. Cine e singur poate trai sa faca bine altora, sa slujeasca Tarii, sa-l slujeasca pe Dumnezeu. Voda se mira de asemenea cuvânt si ramase pe gânduri. Trecura ani de cand Nichifor era în slujba sa, si vedea cu ochii câte lucruri se schimbara în vremea asta din rele în bune. Birurile se micsorara, si totusi vistieria Tarii era mai plina ca niciodata. Moravurile boierilor se îmblânzira pe la toate mosiile. Nimeni nu mai cuteza sa rapeasca avutul altuia. Uneltirile de la Curte încetara, fiindca cei prinsi cu ele erau pedepsiti fara crutare. Nu mai erau hoti la drumul mare. Nichifor Preda luase în mâna toate dregatoriile cele mari. Fara de el, la porunca lui Voda, nu se mai facea nimic. De trei ori pe an, la praznicile împaratesti, Nichifor se ducea sa-si vada parintii si sa se bucure împreuna. Toata lumea se mira de curatia vietii lui Nichifor, de umilinta, de cinstea, de dreptatea lui. Nimeni, afara de un calugar batrân de la curte, nu stia cum privegheaza tânarul boier noptile, rugându-se cu mare evlavie. Dar trecura ani si nici o taina, între oameni, nu ramâne nedescoperita. Afla si Voda, aflara si altii, afla Tara întreaga ce viata de crestin duce tânarul boier Preda. Si lumea, în frunte cu Voda, nu numai îl cinstea, dar parca se si temeau de el cu totii. Asa trai la curte, facând binele si oprind pe altii sa faca raul, pâna la vârsta de cincizeci de ani. Atunci porni din rasarit un pârjol al tatarilor, si Nichifor sari, cu cele dintâi cete de calareti, la hotare. Pagânii fura biruiti în cele din urma, desi navalira câta frunza, câta iarba, dar Nichifor Preda se întoarse fara bratul drept. În aceeasi vreme, îi murira amândoi parintii într-o molima de lingoare. Nichifor Preda nu paru întristat de nimic, ci parea mai vârtos ca se bucura si se lumineaza. Voda cel batrân murise, iar fiul lui îl slobozi, la cererea acestuia, pe Nichifor din slujba. — Ciung cum sunt, si de aici încolo si batrân, de ce folos as mai putea sa fiu aici, Maria Ta? Voda cel tânâr îi dadu slobozenie sa plece. Ba parca se simtea chiar usurat dintr-o parte: prea era la curte o viata de manastire. Cine mai cuteza sa faca petreceri care sa tina cu zilele? Abia dupa ce a plecat se vazu ca îsi câstigase multi dusmani. Toti rasuflau usurati ca au scapat de “calugarul acela”. Nichifor Preda vându o mosie si lua bani frumosi pe ea. Pe celelalte le împarti în fâsii si le dadu taranilor. — Oameni buni, le zise el, eu plec departe si nu stiu când voi veni, daca voi mai veni. Nu am pe nimeni sa îngrijeasca de mosii. De aceea vi le-am împartit voua. Sa le lucrati ca pe ale voastre. La curte n-aveti sa dati nimic, câta vreme eu voi fi dus. Numai o datorie va las si va leg cu sufletul sa n-o uitati. Din roada voastra de pe aceste mosii fiecare sa dea o masura pentru saracii si bolnavii din sat. Asta sa ramâna lege în veci, si cine nu va tine-o sa stie ca bine nu se va alege de el. Am facut si hârtii de danie pentru fiecare din voi, când s-ar întâmpla sa nu ma mai întorc. Nichifor Preda dupa ce cuvânta asa aseza în sân banii de pe o mosie, si lua drumul muntelui. Se scursera douazeci si sapte de ani de când nu mai facu acest drum, dar îl cunostea ca si când numai ieri ar fi alergat pe el în goana la patul de suferinta al tatalui sau. De altfel nici într-un an nu-si uita pustnicul de la pestera. Trimitea, prin ai lui, sacul de faina si burduful de brânza la pestera. Trimitea si desaga cu fasole. Ba nu-si uita nici de schimnicul ieromonah Nectarie. Acestuia îi trimitea si câte un butoias cu vin, sa aiba pentru sfânta Liturghie. Dar la pestera nu mai afla pe Pafnutie. Alt pustnic îi tinea locul. Acesta-i arata locul unde-l îngropase înainte cu zece ani. Poposi aici câteva zile, se duse pâna la râpa canonului celui mare, batu metanii si se ruga. Apoi porni la schit sa-l vada pe ieromonahul Nectarie si sa i se spovedeasca. Dar nu-l mai afla nici pe batrânul acela încruntat. Se coborâse înainte cu cincisprezece ani în pamânt, sa mai ridice si acolo din sprânceana de la ochiul stâng. La schit erau acum doi calugari, care aveau mare mâncarime de limba. Voiau sa stie daca el era boierul cel mare, pe care-l blagoslovea o tara, si care fusese mai de mult ucenic la pustnicul Pafnutie. Si daca e dânsul pentru ce s-a întors iarasi la munte? Nichifor îi lasa a întreba si le raspunse în putine vorbe. Apoi se întoarse iarasi la pestera. Pustnicul de aici era bolnavicios si noaptea gemea mereu. Nu mai simti tragere sa ramâna aici. Asa, coborâ în vale si cauta pâna afla manastirea asta de calugari, unde se pastra cartea cea batrâna, în care cineva, mai târziu, facu însemnarile despre Pustnicul Pafnutie si ucenicul sau Ilarion, si cum acest ucenic a fost monah aici cu numele de Ilarion Ciungul. Iata acum însemnarile despre Ilarion Ciungul. În seara zilei de Cuvioasa Paraschiva batu la poarta un drumet ostenit, si ceru salas. El se puse în rând cu monahii si venea la toate canoanele manastirii si toti fratii se mirau cum stie rânduielile. Numai la metanie nu se pleca sa dea cu fruntea de pamânt si atunci vazura fratii ca-i lipseste bratul drept, de sub umar. Ramase o zi, ramase zece, si monahii nu stiau nici cine este, nici ce are de gând. La întrebarea staretului strainul scoase punga si varsa aurul pe masa, scuturând din mâna stanga. — Prea cuvioase parinte, zise el, eu fac acest dar sfintei Manastiri. Nu te speria, nu sunt bani de furat. Am vândut o mosie a mea mostenita din stramosi, si vreau sa-mi platesc traiul meu cât voi mai fi la acest adapost al lui Dumnezeu. Caci eu de lucrat, cu o mâna, nu voi putea si asa de folos nu va voiu fi. Muiere n-am si n-am avut. Si vroiesc sa traiesc aici, între frati, si sa-l slujesc cum voi putea pe Stapânul cerului si al pamântului. Staretul, mirat foarte îi duse în chilie, apoi aduna sobor si se sfatuira ce sa faca. Unii ziceau ca-i trimis de Dumnezeu, altii ca-i de Celalalt, sa-i ispiteasca cu aurul. Dupa mult sfat hotarâra sa ridice o biserica noua cu aurul strainului. Cea veche era prea mica si crapata. “Daca zidul la temeiuri nu se va surpa, va fi semn ca omul e trimis de la Dumnezeu si ca banii sunt curati. Daca nu, omul va fi poftit sa plece cu banii lui cu tot”. Sfatul a fost aflat de bun, si peste o saptamâna venira mesterii. Strainul îsi vedea de canon si de rugaciune si cutremura pe toti cu evlavia lui. Zidul crestea frumos, si fratii se bucurara. — Ramai cu noi, straine, îi zise staretul. Cu banii tai cladim o biserica noua. Dar cum ti-e numele? — Ilarion ma numesc, cuvioase Parinte. — Si unde ti-ai pierdut bratul drept? — A vrut Dumnezeu asa. — Bine. Intra în rândul fratilor. Monahii îl numira Ilarion Ciungul, ca era ciung. Si, cu cât treceau zilele, se mirau tot mai mult de evlavia si umilinta lui. Ruga pe staret sa faca o slujba pentru hodina parintilor sai. — Se va putea sa se slujeasca o liturghie în fiecare an, în ziua asta? întreba el pe staret. — Daca e voia si rânduiala ta, se poate. Ai facut o danie mare. — Si dupa ce voi muri eu, sa fiu si eu pomenit alaturi de ei. — Vom face pisanie, si asa va fi. — Mai multe despre sine n-a pomenit acel Ilarion Ciungul. Ci, dupa un an, un frate care a adunat mila prin tara, s-a înapoiat cu spaima mare. A intrat la staret cu rasuflarea oprita: — Stii Prea cuviosia ta pe cine ai primit între monahi? Stii cine este Ilarion Ciungul? — Din neam boieresc trebuie sa fie, si dintre crestini evlaviosi, daca a facut o danie ca asta, si daca a fugit de lume. — E Nichifor Preda, preacuvioase. — Sfetnicul lui Voda? — Mâna lui dreapta. Toata manastirea se înspaimânta. Îi sosise vestea pâna aici, de multi ani. Toata lumea îl lauda, dar se si temea de el. Nici staretul, nici alt monah nu cuteza sa-l întrebe daca el era cu adevarat Nichifor Preda. Dar cu totii simtira ca, pe lânga Dumnezeu, mai este acum cineva care privegheaza la viata lor. Cei cari erau aplecati la patima vinului împutinara mereu masura, pâna ce ajunsera sa nu-l mai guste decât la praznicele mari. Cei care erau lacomosi la mâncare, începura a se obisnui cu postul si cu ajunul. Cei cu gura plina de clevete, îsi muscau limba si se pazeau. Si fu mare înviorare întru cele sfinte în toata manastirea. Chiar si sfintia sa staretul batea mai multe metanii ca mai înainte si în post nu se mai îndulcea cu untdelemn. Ilarion Ciungul traia însa ca si mai înainte, în umilinta si în rugaciune, gata sa slujeasca orisicui. El nu stia nimic cum se faceau toti fratii mai buni, fiind el în mijlocul lor.