Ion Ciorănescu (Eugen Lovinescu)

 

Printre furturile toamnei anului acesta, e și dispariția prematură a poetului Ion Ciorănescu, mort înainte de a se fi dăruit cu totul vieții; sfiiciunea lui maladivă îi limitase de la început existența într-un provizorat impresionant: se strecura printre noi ca o umbră și, ca și cum ar fi despoiat pe alții de un drept al lor, cerea tuturor, prin rezerva lui, iertare că trăiește. Tânărul Ciorănescu și-a primblat, astfel, pentru scurt timp, printre noi, nostalgia neantului din care pogorâse, nu și-a găsit locul unde să se așeze, și, la douăzeci de ani, când alții încep de-abia să trăiască, a dispărut cu lipsa de zgomot a unei frunze ce se scutura de pe ram. Sub apăsarea morții ce-l însemnase de mult, a cântat totuși și și-a cântat, cu deosebire, obsesia: toate versurile din urmă aspiră spre liniște ca spre o eliberare. Din înfrigurata lui activitate n-au rămas numai aceste versuri în care personalitatea poetică nu se putuse încă preciza definitiv, ci și o bogată culegere de traduceri, adevărată antologie a modernismului francez. Ion Ciorănescu era un traducător înnăscut; deși personalitatea lui poetică nu se fixase încă, ea a avut o rară capacitate de a se adapta altora, iederă pe trunchiul stejarului bogat în sevă. De la primele lui traduceri din tragediile lui Racine, Ion Ciorănescu dovedise instinctul mlădierei în tiparele altora; versul lui în fuziune s-a turnat astfel cu virtuozitate în versul marilor poeți spre a-i lua forma: pentru răspândirea poeziei moderne franceze, opera aceasta de traducător a lui Ciorănescu este așadar prețioasă, și merită să se rotunjească sub forma mai durabilă a cărții.