Iorgu de la Sadagura

 

PERSONAJELE

PITARUL ENACHI DAMIAN

IORGU, nepotul lui Damian

SULGERUL GÂNGU

COMISUL AGAMEMNON KIULAFOGLU

ZOIȚA, femeia lui Kiulafoglu

GAHIȚA ROSMARINOVICI

Baron von KLEINE SCHWABE

IȚIC, zaraf

UN PRIETEN

IFTIMI, fecior al lui Damian

MUZICANȚI, ȘARLATANI,

SLUJITORI, PRIETENI,

SĂTENI, LĂUTARI

DAMIAN, de 55 ani, poartă haine largi: antereu, brâu, blană și căciulă brumărie.

Scenele pe petrec în Moldova.

Actul I se petrece la moșia pitarului Enachi Damian.

GÂNGU, de 50 ani, poartă asemene costum ca pitarul Damian.

PRIETENII, de deosebite vârste, sunt îmbrăcați ca boierii provinciali.

KIULAFOGLU, de 45 ani, poartă ochelari, cravată albă, jiletcă galbenă, surtuc lung și fes roșu mare pe cap.

ZOIȚA, de 22 ani, este simplu îmbrăcată.

GAHIȚA ROSMARINOVICI, de 40 ani, poartă toaletă pretențioasă și ridicolă: beretă cu pene, rochie umflată de culoare vie și evantai. Umerele și brațele ei sunt goale, obrazul dres cu roșu și împestrițat cu benghiuri.

KLEINE SCHWABE e un neamț sărac, de 35 de ani.

ACTUL I

Teatrul reprezintă o odaie mobilată după moda veche în provincie: un pat lung, în stânga, cu perine la perete, și mai în fiind o sobă; ușă în fund; altă ușă în stânga, care dă în odaia pitarului Damian; o a treia ușă în dreapta, care duce în sala de mâncare, și o fereastră alăture.

SCENA I

DAMIAN (întrând în fund): Să dai degrabă curcanii la bucătărie, să-i puie-n frigare... și să spui lui Gheorghe bucătarul ca să mi-i rumenească frumos, că i-oi da bacșiș bun... (Venind în scenă.) Ah!... ziua de astăzi este cea mai norocită pentru mine!... Astăzi vine Iorgu de la Sadagura, unde l-am trimis să-nvețe carte!... De doi ani nu l-am văzut, și când gândesc că poate peste-un ceas am să-l strâng în brațe... parcă- mi furnică ceva prin inimă... ochii mi se păinjenesc... și-mi vine sughiț... (Cu dragoste și ștergându-și ochii.) Iorgule! dragul moșului!... Gugulea moșului!... cât necaz a mâncat el prin țări străine!... cât s-a strădănuit drăguțul cu învățătura prin academiile din Sadagura!... parcă-l văd zi și noapte cu ochii pe carte, nemâncat, nebăut și nedorind altă-n lume decât să se procopsească, după cum mi-a scris în toate răvașele... Dragă gugule! bine zicea răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte, c-ai s-agjungi om mare!. Să deie Domnul, fătul meu, să mi te-nalți ca ciocârlia, și cu tine să-ți înalți și neamul!... Să deie Domnul s-ajungi și ispravnic, pentru ca să faci stare mare!... Dar ce stau eu ca să vorbesc singur ca un nebun, când am o grămadă de trebi?. Astăzi dau masă mare prietenilor de buna venire a lui Iorgu... Am poruncit să-i facă borș cu găluștele, și curechi cu rață, și mămăliguță... că știu că-i plăcea pân’a nu se porni, și le-o fi dorind ca niște zaharicale, dragul moșului!... Am adus înadins pe Barbu de la Iași, ca să-i cânte: “Frunză verde... “, pentru că pe-acolo, prin academiile din Sadagura, nu cred să mai fi auzit cântece de-a noastre de cele bătrânești... Măcar că și pe-acolo or fi mozâcanți... da geaba... n-au haz... Eu când aud țârlâituri de cele nemțești, îmi vine să-i ieu cu toropala... Îți scârție, frate, câte două ceasuri la ureche niște bazaconii, de nici dracul nu-i înțelege... ș-apoi zic că fac corțent... mări, ducă-se la naiba cu corțentu-le cu tot!...

SCENA II

DAMIAN, IFTIMI

IFTIMI (intrând cu sfială pe ușa din fund): Cucoane Enachi... cucoane Enachi...

DAMIAN: Ce este, prostule?

IFTIMI: Cucoane!... am dat curcanii la bucătărie...

DAMIAN: Ș-ai spus bucătarului să-i rumenească bine?

IFTIMI: Ba nu...

DAMIAN: Ce fel, ba nu?

IFTIMI: D-apoi... n-are cu ce să-i rumenească.

DAMIAN: Ce zici, măi?

IFTIMI: După ce n-ai cumpărat rumeneală din târg...

DAMIAN: Ieși afară, dobitocule... Auzit-ai tontul!... să rumenească curcanii cu rumeneală!

IFTIMI: Ei, doar nu sunt bucătar...

DAMIAN: Hai, lipsești și du-te de stă la poartă ca să-mi dai de știre când a veni Iorgu.

IFTIMI: Iaca mă duc.

DAMIAN: Așteaptă!... Fost-ai, după cum ți-am zis, să poftești la masă boierii la care te-am trimis?

IFTIMI: Am fost și la boieri și la boierițe...

DAMIAN: Nu cumva ai făcut iar vro dobitocie, după obiceiul tău?

IFTIMI: Da cum, Doamne iartă-mă?... am fost pe la toți și le-am spus curată vorbă: M-a poftit boierul să vă poruncesc ca să veniți la masă la d-lui.

DAMIAN: Ce fel? să le poruncești?... măi hoțule, tot pe dos ai să vorbești?

IFTIMI: Ei, iar m-ai apucat la sucit ca pe-un fus... Dă-mi pace să vorbesc cum pot... ce dracu! dac-aș fi și eu prost ca d-ta, n-aș fi un biet boier.

DAMIAN: Iar?... bată-te cucul să te bată!... Hai, du-te de te pune la pândă.

IFTIMI: Mă duc... și cum oi vedea pe cuconașul Iorgu...

DAMIAN: S-alergi iute să-mi dai de știre.

IFTIMI (în parte): Mă duc la crâșmă peste drum, doar l-oi vedea mai degrabă. (Iese prin fund.)

SCENA III

DAMIAN: Mai pe dos om n-am văzut de când sunt și, slavă Domnului! sunt de multișor. Toate lucrurile le spune și le face anapoda; când îi zic să-mi aducă dulceți, el îmi aduce ligheanul de spălat; când îi zic să-mi aducă de spălat, îmi aduce cafe. Mai deunăzi îl trimit în târg să-mi cumpere de zice parale tabac, și el îmi aduce pipăruși roși...

SCENA IV

DAMIAN, GAHIȚA (intrând prin fund mânicasă)

DAMIAN: Cine vine?. A!....Cucoana Gahița Rosmarinovici!...Sărut mâna, cucoană Gahițo.

GAHIȚA (dându-și vânt cu evantaiul): Bonjour, mon cher arhon pitar... lan spune-mi, je vous prie, de unde-ai luat moda să trimiți mojicii din ogradă ca să facă invitații în case cinstite?

DAMIAN: Ce spui, cucoană Gahițo?... argații mei au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nebuni!

GAHIȚA: Nu te face, mă rog, că nu știi...

DAMIAN: De știu ceva, să fiu afurisit!... Da cum socoți c-aș da eu voie să se facă acest fel de lucruri?... Mă rog, cucoană Gahiță, nu mă socoti un om așa făr’ de ispravă, încât eu însumi să poruncesc slugilor mele ca să facă pozne în case străine... Pân’acum, slavă Domnului! pitariul Enachi Damian n-a dat semne de nebunie, și numele lui a fost totdeauna cinstit...

GAHIȚA: Da cine-ți vorbește de nebunie și pozne?... Cine-ți zice că n-ai reputație bună?...

DAMIAN: Apoi dacă am respuntație bună, cum o chemi d-ta... ce zici că am trimis oamenii din ogradă?...

GAHIȚA: Da n-ai trimis pe Iftimi să mă poftească la masă?... și tocmai pe el l-ai găsit mai cu cap pentru ca să-mi facă invitație?

DAMIAN: Da ce ți-a făcut? pentru numele lui Dumnezeu!. ce-i inghitația ceea?

GAHIȚA: Nici invitație nu știi ce însemnează?... Elei! mon cher arhon pitar, tare ești arriéré.

DAMIAN: Ce sunt?... rierel? Mări, ce vorbe sunt aceste? Ha, ha, ha... Auzi, inghitație, rierel, bonjur?... Auzi parascovenii pocite?... Nu cumva, soro dragă, s-a mutat țara Moldovei din loc?... Nu cumva suntem franțuzi, nemți, jidovi?... și noi, ca niște proști, ne credem tot moldoveni!... Ha, ha, ha, rierel, inghitație!...

GAHIȚA: D-ta râzi, pentru că nu te-ai adăpat de delicatețea, de eleganța și de sublimitatea limbii franceze.

DAMIAN: Ce să fac?... Să mă adăp?... Trebuie să știi, cucoană dragă, că numai vitele s-adapă, dar oamenii beau... și să mă ferească Dumnezeu de cateție, de ganț și de bliblitatea d-tale!... Când mi-i sete, eu beau vin de Cotnar și de Odobești; beau vin de cel moldovenesc curat, iar nu ganțuri, nici bliblități... Așa să știi.

GAHIȚA: Îi superflu să mai cozarisim împreună asupra acestui suget, pentru că nu ne înțelegem.

DAMIAN: Superfliur sau nesuperfliur... nu știu... dar că nu te înțeleg?... asta-i adevărat... și mă pot jura pe cei patruzeci de sfinți părinți de pricep ceva din toate cimiliturile câte le înșirați d-voastră, iști de vremea nouă, care vă ziceți... cum, Doamne iartă-mă?... civirasilisiți... Ha!... civirasalisiți; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este rușine a trăi și a grăi ca părinții voștri; d-voastră, oameni procopsiți și mai ales pricopsiți, care vă faceți momițele altora, împrumutând de la străini numai cele rele, nemaiputând trăi decât cu bonjur, cu blamange și cu parle, marle cheschevu; și cărora, în sfârșit, vă e rușine să fiți moldoveni curați, români get-beget... (În parte.) De mi-a veni și Iorgu cu superfliururi, îl ciomăgesc.

GAHIȚA: Cucoane Enachi... n-am venit în casa d-tale pentru ca să mă ofansarisești... și dar te poftesc să-ți mai ții gura, c-apoi...

DAMIAN: C-apoi poate mi-i cere duel?... Atât ar mai trebui... să iasă și femeile la duel!... c-apoi s-a pricopsit de tot biata Moldovă! (Cu blândețe.) Ian ascultă-mă, dragă cucoană Gahiță... nu te mânia... eu te-am văzut mititică cât o șchioapă ș-am fost bun prieten cu tatăl d-tale și cu bărbatul d-tale, Dumnezeu să-i ierte!... În urmare, mi se poate trece câte le zic. În vremea mea, dragă cucoană Gahiță, bătrânii aveau voie să grăiască ce le plăcea, pentru că pe-atunci tot omul cu părul alb era cinstit... și cred că străinii nu ne-au stricat încă toate obiceiurile cele bune.

GAHIȚA: Departe de a ni le strica, arhon pitar, străinii ni le-au adus în perfecție.

DAMIAN: în ce, mă rog?

GAHIȚA: În gradul civilizației care domnește astăzi în Europa.

DAMIAN: Unde?...

GAHIȚA: Aici în provincie nu poți judeca reformația care s-a introdus în țară; dar du-te, je vous prie, în capitalie; du-te de vezi magaziile lui monsiu Miculi; du-te de vezi paveua cea nouă...

DAMIAN (în parte): Ba că chiar! hodoronc-tronc.

GAHIȚA: Du-te de te întâlnește cu cavalerii de acolo… și să admirezi amabilitatea lor... să-i auzi ce complimente delicate îți fac; iar nu cum faceți d-voastră, care vă slujiți de cuvinte groase și ziceți fiecărui lucru pe nume, fără a vă închietarisi de urechile damelor!... Du-te... intră în saloanele briliante, unde ard sute de bugii, iar nu lumânări de seu ca pe-aici... du-te de vezi oglinzile acele mari care îți reflectarisesc tot trupul... canapelele acele elastice care te saltă cu plăcere, iar nu scaune de lemn ce-ți intră în oase... Du-te mai ales de vezi damele acele educarisite, care stau toată ziua la oglindă de-și împodobesc grațiile figurii și ale trupului, iar nu ca pe la noi, să meargă la bucătărie și la spălătorie, ca să-și feștelească rochia și degetele. Du-te de le vezi toate acele, ș-apoi mi-i zice dacă influența străinilor ne-au stricat mintea sau dacă ne-au developat-o.

DAMIAN: Vel-Lopată?... Destui!... Am înțeles. (În parte.) Săracă limbă!... de te-or fi sucind și pe-acolo tot așa, apoi te-ai sfințit! ești bună de pus la zvântat în pod. (Tare.) Cucoană Gahiță! ai toate dreptățile, și eu sunt un nătărău!... te mulțumești cu atâta?

GAHIȚA: Fie... îți dau pardon.

DAMIAN: Foarte mulțumesc. (În parte.) De mi-a veni și Iorgu în doaga ei, îl trimit la Golia.

SCENA V

DAMIAN, GAHIȚA, GÂNGU (venind din fund)

GÂNGU (vorbind tare ca un surd): Ei, măi Enachi!... adevărat că vine astăzi Iorgu de la Sadagura?

GAHIȚA (în parte): Carnacsî! că m-au speriat... quel manant!

GÂNGU: Mi-a spus-o azi Îftimi, când a venit să mă poftească... Când ai ști cât îi de veselă Marghiolița, fiică-mea, că-i vine logodnicul?... parcă are argint viu într-însa... Sare prin casă, frate, și jioacă drăgaica ca o nebună!... Măi, măi, măi!... Ce-s fetele ieste!... cum le pomenești de bărbat, îți sar în cap de bucurie... Marghiolița, cât pe ce era să mă gâtuie...

GAHIȚA (în parte): Of! nu pot să sufăr surdul ista... răcnește parc-ar fi toți surzi ca dânsul.

GÂNGU (către Gahița): Aud?... bunătatea matale... eu sunt sănătos... da mata?

GAHIȚA: Nu te-am întrebat cum te afli.

GÂNGU: Ești sănătoasă?... îmi pare foarte bine... Vezi mata, dragă... sănătatea-i ca o iapă albă... cum trece dealul, nu se mai vede.

GAHIȚA (în parte): Auzi vorbe de provincie!

GÂNGU: Să te păzești, dragă cucoană Gahiță, pentru că, la vârsta noastră, cataroile sunt foarte șugubețe.

GAHIȚA (mânioasă): Cine ți-a spus d-tale că am cataroi?…

GÂNGU: Precum zici foarte bine... ele deodată, nitam-nisam, te trântesc alivanta plăcinta-n groapă... mai ales la vârsta noastră.

DAMIAN (în parte, râzând): Alta-i zice, alta-i răspunde... are haz.

GAHIȚA (apropiindu-se de Gângu și strigându-i tare la ureche): N-auzi, surdule?... ține-ți vorbele-n gură și nu te obrăznici mai mult...

GÂNGU: Ei!... aud!... ce strigi așa tare?... că doar nu-s surd.

GAHIȚA (în parte): Îmi vine nu știu ce să-i fac... Quel manant, oh ciel!

GÂNGU: Măi Enachi! ce are Rosmarinovicioaia, de-mi zice că mă obrăznicesc?...

DAMIAN (tare): Ce-o năpăstuiești și tu de-i zici că pătimește de cataroi ca babele?

GÂNGU: D-apoi n-a spus-o ea singură mai dinioare?... ce dracul, doar aud bine... mi-s...

GAHIȚA: Destul, je vous prie, cu astfel de vorbe, c-apoi mă-nchin cu plecăciune.

GÂNGU: Bine-ai face, bine-ai face cucoană Gahițo... Ceaiul de soc, după cum zici, îi tare folositor pentru cataroi; dar socot că floarea teiului îi și mai bună... Întreabă, dacă nu mă crezi, pe baba Anghelușa, știi... cea care face dresuri de obraz… o cunoști...

GAHIȚA (lui Damian): Mon cher arhon pitar, se vede că dorești ca să ies din casa d-tale, de vreme ce siuportarisești o astfel de infamie.

(Se pune pe un jilț în dreapta, mânioasă.)

GÂNGU (Gahiței): Aud?... Grăsimea de gâscă îți pare mai bună?

DAMIAN (trăgând deoparte pe Gângu): Taci, măi Gângule... nu vezi că cucoana Gahița-i damă de moda nouă, care, cu cât îmbătrânește, se socoate mai tânără?... Ce dracu-i vorbești tot de leacuri?

GÂNGU (râzând): Ba zău?... Iaca dracul!... și poate mai gândește la măritiș?

DAMIAN: Mai știi pozna?

GÂNGU (râzând): Da bine, măi Enachi, dacă le-a veni în cap babelor să se mărite... ce-or face fetele?... de pildă: Marghiolița mea?

DAMIAN: Pentru dânsa nu-i nici o grijă... Știi c-am hotărât amândoi s-o dăm după Iorgu...

GÂNGU: Și când jucăm la nuntă?

DAMIAN: Într-o săptămână.

GÂNGU: Ișala!

GAHIȚA (în parte): Carnacsî! iar m-au speriat... parcă l-au umflat Rusaliile.

(Se aud pași la ușa din fund.)

SCENA VI

DAMIAN, GÂNGU, GAHIȚA . PRIETENI

DAMIAN: Ce s-aude?... vin prietenii... Iată-i buluc!... Bine-ați venit, prieteni buni, să vă împărtășiți de bucuria mea!... Astăzi sosește Iorgu și cred că-ți bea cu toții voinicește în sănătatea lui.

UN PRIETEN: Las’ pe noi, vere Enachi... dacă-i treaba pe-nghite-Agachi... Helbet! nu te-om da noi de rușine.

GAHIȚA (în parte): Ian auzi-i cum vorbesc!... ș-apoi mai au curaj să critice tinerii noștri!

PRIETENUL: Vere Enachi! scos-ai încalte vin de cel din vremea lui Han-Tatar?

GÂNGU (apropiindu-se de el): Aud? Eu sunt sănătos, slavă Domnului! da d-voastră? cum o mai duceți?

PRIETENUL: Ce să ducem, vere Gângule?

GÂNGU: O duceți bine?... mă bucur... Vedeți d-voastră că sănătatea- i șugubeață!... când îi zici: “Sus, Gahițo!”, îți răspunde: “Cârc, Frangoleo!” (Toți râd, afară de Gahița.)

GAHIȚA (în parte): Iar se leagă surdul de mine... se vede că-l paște păcatul astăzi.

DAMIAN: Da ian poftim, fraților... ce ședeți în picioare? că doar nu vin turcii... Poftim de ședeți în...

GAHIȚA (curmându-i vorba): Pe scaune.

(Toți se pun pe divan și pe scaune. Gângu șade în picioare.)

DAMIAN: Vere Gângule, da nu șezi?

GÂNGU: Ba mi-i foame, dar oi mai aștepta pân’ ce-a veni Iorgu.

PRIETENUL: Vere Enachi... lan mai spune-ne ceva de Iorgu... ce-a mai făcut el pe-acolo, prin țara Neamțului?... ce-a mai învățat?... trebuie să fie acum plin de az-buchi ca un stup.

DAMIAN: Mai știu eu, fraților, câte-a mai învățat bietul copil!... El mi-a scris că a trecut din scoarță-n scoarță și Miftorloghia și Fizolofia și Mantemadica și Historia!... unde să le țin minte câte mi-a înșirat pe hârtie?

PRIETENUL: Bre! s-o fi făcut dobă de carte ș-o fi întrecut pe răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte!

DAMIAN: Ce întrecut, vere!... l-a lăsat în urmă, cale de-o poștă.

(S-aud afară pocnete de bici.)

PRIETENUL: Na poștă; când vorbești de lup, lupu-i la ușă. Oare nu cumva îi Iorgu, vere Enachi?..

SCENA VII

Cei dinainte, IORGU

DAMIAN (alergând la ușă): Ba-i el!... Inima-mi spune că-i el... Iată-l!...

IORGU (intră și se aruncă în brațele moșului său): Mon oncle!

DAMIAN: Vin’, gugulea moșului! (Îl sărută ș-apoi caută la el cu dragoste.) Ian vedeți-l ce moțpan mare s-a făcut! parcă-i Alexandru Machedon.

IORGU (în parte): Uf! (Tare.) Mon cher oncle, cât sunt de fericit!...

DAMIAN: D-apoi eu, fătul meu! d-apoi eu!... Vin’ să te mai sărut o dată... (Plângând.) Când gândesc că nu l-am văzut doi ani de zile!... Ce vă pare, fraților?... așa că-i nostim? așa că-mi seamănă mie?

GÂNGU: Aud?... câte ceasuri?

DAMIAN (luând pe Iorgu de mână): Vină să faci cunoștință cu prietenii mei. D-lui îi slugerul Gângu, un prieten vechi a băbacă-tău. Nu-ți aduci aminte de el?

IORGU: Ha... Ian stă... Nicidecum.

DAMIAN: Da cum dracu l-ai și uitat?... El te-a purtat în brațe... adă-ți aminte când te jucai de-a baba-oarba cu Marghiolița, cu fata lui.

IORGU (cautând cu lornionul la Gângu): Ha... acum mă suvenarisesc. (Apropiindu-se de Gângu.) Mon cher monsiu Gângu, îmi pare bine că reînnoiesc amiciția cu d-ta.

GÂNGU: Așa ș-așa, nici prea-prea, nici foarte-foarte... numai că mi s-au cam lungit urechile de foame. (În parte.) Ce dracu are de se uită la mine prin geam?... (Tare.) Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor?

DAMIAN: Cu adevărat. Iorgule, ce însemnează sticluța asta care ți-o tot bagi în ochi?

IORGU: Mon cher oncle, citirea necontenită a uvrajelor mi-a cam slăbit puterea razelor vizuale.

DAMIAN: Ce ți-a slăbit, fătul meu?

GAHIȚA: Puterea razelor vizuale... Aceste cuvinte tehnice vreau să zică că i-au slăbit ochelnica.

IORGU (în parte): Cine să fie dama asta care mă înțelege atât de bine?... (Apropiindu-se de Gahița.) Madamă, cu toate că n-am avut felicitatea de a-ți fi recomandat, dar mă folosesc de ocazia aceasta, pentru ca să te rog să mă norocești cu declinația numelui d-tale.

DAMIAN (cu mirare, în parte): Ce dracu-i zice?

GAHIȚA: Monsiu Georges, desirul unui cavaler amabil ca d-ta nu poate rămânea neîmplinit... par conséquence, mă grăbesc a-ți declinarisi numele meu... eu mă numesc Gahița de Rosmarinovici, votre servante.

IORGU: Eu sunt, au contraire, votre serviteur, madamă, și de doresc ceva, este numai să se prezenteze vro ocazie, pentru ca să-ți pot dovedi admirația de care sunt cuprins pentru grațiile persoanei d-tale.

GAHIȚA (în parte): Na cavaler!...

DAMIAN (luând pe Gângu deoparte): Măi Gângule, înțelegi tu ce limbă vorbește Iorgu cu Gahița?

GÂNGU: Zici c-a ploua?... Nu cred... n-am auzit buraticul azi dimineață.

PRIETENUL (către alt prieten). Pare-mi-se, vere Constandine, că și Iorgu s-a nemțit.

DAMIAN (în parte): Oare nu cumva a uitat și Iorgu românește? (Tare.) Iorgule, Iorgule! ian mai întoarce-te și spre noi... mai spune-ne ceva de la Sadagura… despre călătoria ta...

IORGU: Pardon, mon cher oncle; n-am vreme acu, că prezentez omajurile mele sexului frumos... asta-i datoria fiecărui galant om.

DAMIAN: Mări, băiete, lasă deoparte, majurile și sescul și răspunde- mi curat la ceea ce te-ntreb.

IORGU: Apoi ce să-ți spun, mon cher oncle? Când a trăit cineva într-un târg civilizat ca Sadagura și când este silit în urmă a veni într-o țară ticăloasă ca a noastră, contrastul i se pare atât de piramidal, încât nu poate găsi cuvinte destul de energice pentru ca să explice ceea ce simțește înlăuntru.

GAHIȚA: Rezon... are rezon monsiu Georges. Iaca, de pildă, eu, care am voiajarisit și care am fost la Cernăuți... nu pot să mă deprind nicidecum cu Moldova... Of!... de-aș scăpa mai degrabă de țara asta!

DAMIAN: Da bine, mă rog, ce are Moldova de nu vă mai place cum ați călcat peste graniță?

IORGU: Ah, mon cher oncle!... nu mă sili să-ți spun câte are și câte n-are...

DAMIAN: Da spune, spune... N-are și ea târguri?... N-are și ea oameni ca și celelalte țări? N-are munți, copaci, ape, vite?

GAHIȚA: Ba are prea multe... prea multe!

DAMIAN: Nu te-ntreb pe d-ta. (Lui Iorgu.) Spune ce-i lipsește bietei Moldove?... Nu-s oamenii buni și cu frica lui Dumnezeu?... Nu este grâu bun? Nu este vin bun?... Nu-i, în sfârșit, belșug în țară?... ce vă trebuie mai mult?... N-am dreptate, vere Gângule?

GÂNGU (căutând la ornic): Aud?... opt ceasuri.

IORGU: Ah, mon cher oncle!... Ce-mi pomenești d-ta de grâu, de vin și de vite?... Aceste materialuri sunt bune cu adevărat, dar nu aduc nici o înaintire inteligenței... Ce ne folosește că avem cele trebuincioase pentru hrana trupului, dacă mintea moare de foame?

PRIETENUL (către alt prieten): Ian auzi, vere Constandine, zice că mintea moare de foame... (Pufnește de râs.)

IORGU: Ce-i o țară fără canaluri, fără comerț, fără industrie, fără drumuri, fără lib...

GÂNGU (strănută tare): Aferim!

PRIETENUL (către alt prieten): Auzi, vere, zice că n-avem drumuri?... dar el pe ce-a venit cu poșta?...

DAMIAN: Ian ascultă, Iorgule... dacă vrei să-mi faci mulțumire, te poftesc... altă dată să nu mă mai amețești cu astfel de fleacuri... Țara Moldovei îi binecuvântată de Dumnezeu! și cine nu știe s-o iubească și s-o prețuiască nu-i vrednic să-i mănânce pâinea și sarea.

GÂNGU (strănută): Aferim!... vrei tabac?

DAMIAN (luând o priză): Foarte mulțumesc. (Strănută.)

TOȚI: Să-ți fie de bine!

DAMIAN: Amin!

(Se aud lăutarii afară.)

DAMIAN: Iaca și scripcarii!... Hai să ne punem la masă.

TOȚI: Haideți, haideți!

IORGU (dă brațul Gahiței): Madamă, fi-voi destul de felice ca să nu-mi refuzarisești brațul?

GAHIȚA: Ce se potrivește!... sunt foarte flatarisită...

IORGU: Fiind lângă d-ta la masă, mă voi crede în sânul civilizației din Sadagura.

GAHIȚA: Nu mai puțin și eu mă voi suvenarisi de Cernăuți.

(Lăutarii intră cântând pe ușa din fund, trec scena și ies pe ușa din dreapta. După ei ies Iorgu și Gahița, dându-și brațul, pe urmă ies prietenii și, în sfârșit, Damian și Gângu.)

DAMIAN (lui Gângu): Tare-s îngrijit, măi Gângule, despre Iorgu!... ce socoți și tu?

GÂNGU: Dac-a ploua, pun rămășag. (Ies amândoi.)

(În tot timpul scenei a VIII-a se aud lăutarii în culisele din dreapta și din timp în timp câte un “Vivat!”)

SCENA VIII

IFTIMI (intră beat pe ușa din fund): Pân’acu am șezut la pândă-n crâșmă, și degeaba... cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașu Iorgu n-are de gând să vie astăzi... Facă cum a vrea... De-a veni, a fi bun venit! iar de nu, nu. Ian să vedem eu pe degete (numarând pe degete):... n-a veni, a veni, n-a veni, a veni, n-a veni!... curată socoteală... Mă duc dar iar la crâșmă să-l pândesc... Moș Niron m-așteaptă c-o sângeapă de pelin... și ce pelin!... când gândesc, îmi vine să cânt (cântă): “Frunză verde peliniță“. (Se aud răcnete de “Vivat!” alăturea.) Măi!... cine chiuie în sufragerie?... Îra!... boierii-s la masă... Ian vezi-i cum chilesc!... Înghite-Agachi... să te văd... înc-o dată... ha... dăi, dăi, dăi. (În parte.) Dacă-s boieri, tot mai voinici decât noi!... beau boierește, cu oca. (Uitându-se iar pe ușă.) Cine-i flăcău cela care nici nu bea, nici nu mănâncă?... ce dracu-i tot șoptește cucoanei Gahiței la ureche?... și-i place babei... îi place, da... Dec! se scoală flăcău de la masă și vine-ntr-acoace?... dos la față ș-amandea la moș Niron. (Iese alergând-pe ușa din fund.)

SCENA IX

IORGU (intră pe gânduri, având șervetul prins de frac): Uf!... am scăpat!... Să mă mai răsuflu puțin... Borșul mi-a înăcrit stomahul; mămăliga mi s-a prins în gât, și curechiul cel cu rață... (oțerindu-se) brrrrr... de-aș avea un pic de colonie să-mi mai dreg mirosul... (Cu desperare.) Ainsi donc! Iată viitorimea ce mă așteaptă!... iată viața ce mi se pregătește!... Bucate țărănești cu ceapă și usturoi, pentru plăcerea gurii!... Miros de curechi murat, pentru plăcerea nasului!... Scârțâituri și răcnete țigănești, pentru plăcerea urechilor!... și priveliștea unor persoane urâte, ruginite și necioplite, pentru plăcerea ochilor!... Iată în ce se-ncheie tot traiul ce am să sufăr, pân’la moartea mea... O! Sadagură, Sadagură!... Unde sunt mulțumirile ce cuprinzi în sânul tău?... Unde-s chiflele? Unde-i berea? Unde-s cartofele? Unde-i șnițelul tău cel chesarocră iesc?... Dar valțurile tale cele șvăbești?... Dar societatea ta cea plină de grații?... Vai ș-amar!... Ce-o să mă fac?... îmi vine să iau câmpii, să fug în lume... departe de casa părintească; departe de provincialii acești fără de sentimente și fără ideile veacului meu; departe de toți... și de rude, și de țigani, și de curechi cu rață...

SCENA X

IORGU, GAHIȚA ; mai pe urmă, DAMIAN

GAHIȚA: Monsiu Georges...

IORGU (tresărind): Cucoana Gahița!

GAHIȚA: Ce ai, mon cher monsiu Georges?... văzând că te-ai sculat de la masă, am gândit că te-a apucat vro durere la…

IORGU: La suflet?... dar!

GAHIȚA: Ești cu adevărat indisposé?

IORGU: Și mă mai întrebi?... Ah! nu vezi palida mea față?... nu vezi progresurile durerii pe trăsăturile obrazului?... nu vezi că, de când am intrat în casa asta, mă usuc, mă topesc din picioare, ca o pansea arsă de vânt.

GAHIȚA: Ce nu bei oleacă de apă de nintă?

IORGU: Apă de nintă!... Ah!... nici o băutură nu poate vindeca patimile sufletești și intelectuale.

GAHIȚA (oftând): Te înțeleg!

IORGU (apropiindu-se de ea și luând-o de mână): Mă înțelegi?... A! Slavă Domnului! că am găsit, în sfârșit, un suflet botezat care să mă înțeleagă!

(Damian, cu șervetul legat de gât, apare în ușa și ascultă.)

DAMIAN (în parte): De înțeleg ceva, să mă ieie dracul!... ian s-ascultăm...

IORGU (cu foc): Simțești ce suferă inima mea aici, în atmosfera asta barbară, unde nu răzbate nici o rază a civilizației?... Eu, care sunt copilul ei și care-s hrănit cu laptele ei!...

DAMIAN (în parte): Cu a cui lapte?

IORGU: Gândește ce efect ți-ar pricinui, când ți-ar pica peste cap turnul Trisfetitelor... Asemene efect îmi pricinuiesc toate lucrurile ce mă-ncungură... Nimic nu-mi place, nimic nu mă mulțumește!... parcă- mi stă o greutate nemistuitoare la stomah... Nu știu ce să fie? mămăliga, sau altă? dar, te rog, scapă-mă din haosul acesta în care, cu cât merg, mă dau de-a rostogolul mai afund.

DAMIAN (în parte): A-nebunit!

GAHIȚA: Mon cher monsiu Georges!... eu nu doresc altă decât să te scap... dar cum?

IORGU (cu mare foc): Cum?... jertfindu-mi toate simțirile inimii tale celei pline de poezie, de melodie și de melanholie!... Dă-mi amorul tău cel de înger tutelaire; căci de mă poate scăpa ceva pe lume, este numai dragostea ta, vergură divină și senină!

DAMIAN (în parte): Ce să-i deie?... îmi vine mie să-i dau o palmă.

GAHlȚA (în parte): Ah! quel bonheur! mă iubește! (Tare.) Pudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorințelor d-tale, dar...

(Coboară ochii.)

IORGU: Ah! Gahițo!... suflet ceresc și-naripat!... nu mă ecrazarisi cu astfel de vorbe!... Lasă modestia oamenilor de rând; las-o la de-alde Gângu… la persoane ne-nsuflețite de spiritul veacului, precum sunt provincialii de aici.

DAMIAN (în parte): Așa!...

IORGU: Iar tu, Gahițo!... tu, care ți-ai dezvelit mintea ca o conopidă la căldura civilizației; tu, care ai făcut voiajuri; tu, care ai văzut Cernăuții!... nu te supune la niște cuvinte deșerte, precum modestia și piudoarea... Mărturisește ritos sentimentele inimii tale... spune-mi: Georges, te iubesc!... precum îți zic eu în patru limbi: Gahițo! Gahițo! te iubesc! sas agapo! ich liebe lhnen! je vous aime! (Cade în genunchi.) Ah! fie-ți milă și mă mângâie de nenorocirea ce-am avut a mă întoarce în țara mea și-n casa asta!...

DAMIAN (apropiindu-se de Iorgu, tare): Așa, tâlharule!... Casa părintească-i o nenorocire pentru tine?... Afară să ieși, nerușinatule!... afară, ticălosule... și să nu te mai arăți în ochii mei, că, să n-am parte de bătrânețile mele...

(Prietenii intră, unul cu șervetul la gât, altul cu paharul în mână, și înconjoară pe Damian, căutând să-l liniștească.)

SCENA XI

Cei dinainte, PRIETENII ; mai pe urmă, GÂNGU și IFTIMI

PRIETENII: Ce este?... ce este?...

DAMIAN: Auziți, mă rog, fraților?.. Dumnealui cuconu Iorgu, nepotul meu, găsește casa moșului său o năpaste pentru dânsul!... auzitaț i așa lucru?... Eu, care m-am strădănuit, Dumnezeu știe! pentru ca să-l trimit în școli, cu cheltuieli mai pe sus decât starea mea... Eu, care l-am dorit și l-am plâns doi ani de zile... Eu, care l-am așteptat din zi în zi, din ceas în ceas, cu bătaie de inimă... și toate aceste pentru ca să-l fac om de treabă!... auziți răsplătirea ce-mi dă, ticălosul?... auziți!... casa moșu-său! casa unde s-a născut el! casa unde-a murit maică-sa!... îIONenorocire pentru dânsul!... Afară, pân’ nu uit de tot că-ți sunt moș.

IORGU (în parte): Îmi vine să mă-mpușc!... (Iese prin fund foarte tulburat.)

GAHIȚA (în parte): Acu-i vremea să-i dovedesc ce este pasia amoriului... Mă duc să fiu îngerul tutelaire a lui mon cher Georges!

(Iese după Iorgu.)

DAMIAN: Degeaba vreți să mă mângâieți, fraților!... de-acum toate nădejdile mi s-au stins!... Un nepot am avut, ș-acela... l-am pierdut!... Blestemat să fie ceasul când mi-a venit în gând să-l trimit peste graniță, la Sadagura!

GÂNGU (intră iute): Cum ai zis, vere Enachi?... vrei tabac? (îi dă tabacherea.)

DAMIAN (zvârlindu-i tabacherea jos): Du-te la dracu cu tabacu-ți cu tot, surdule.

GÂNGU (în parte): Iaca!... Se vede că s-a cârchit vărul Enachi.

IFTIMI (alergând pe ușa din fund): Cucoane, cucoane... de când zăresc n-am pândit pe nime.

DAMIAN (furios): Lipsești, prostule, că te ia dracul!

IFTIMI (ieșind fuga): Să te duci, duluță...

(Cortina cade.)

ACTUL II

Actul se petrece în casa comisului Kiulafoglu, la Iași. Teatrul reprezintă o sală nemobilată cu trei uși; una în fund, care duce afară; alta în dreapta, ce dă în odăile lui Iorgu; și o a treia în stânga, care se deschide în apartamentul lui Kiulafoglu. Lângă ușa din fund, un dulap mare cu pendulă și cu o ferestruică sub cadran. Scaune pe-mprejur.

SCENA XII

IORGU (intră pe ușa din dreapta, posomorât și pe gânduri): De când m-a alungat moșul meu din casa lui, fatalitatea s-a legat de capul meu!... toate-mi merg pe dos și nu-i zi în care să nu am câte-o supărare!... Am alergat aici în Iași, nădăjduind c-oi găsi distracții care să-mi gonească gândurile cele posomorâte; în zadar!... Cine caută distracții în capitala noastră sămănă cu nebunul care caută cai morți să le scoată potcoavele... Am cercat de toate, făr-a da de mulțumire!... Mi-am zdruncinat șelile prin droșce pe paveua noastră... cea vândută carâ- tașilor!... făr-a câștiga altă plăcere, decât o durere în șolduri, care m-a ținut la pat vro două săptămâni... Am alergat ca un iepure pe câmpul Copoului, făr-a căpăta altceva decât o ocă de colb în piept și deplina încredințare că locuitorii Iașului au fost și sunt oamenii cei mai colbăiți din toată lumea... Am fost la balurile măscărite… vreau să zic, măscuite... și m-am întors acasă cu ideea că cei mai mulți care-și pun mască o fac pentru că li-i rușine de obrazele lor!... În sfârșit, m-am dus la opera nemțească, la vodevilul francez și la bietul teatru național, sărmanul!... când moare, când învie... da-i mai mult răposat!... Și ce mulțumire am tras din toate aceste petreceri ale Iașului?... Nimic!... (Se preumblă puțin pe gânduri.) D-apoi creditorii care-mi stau de strajă la ușă, cum se face ziuă... dă!... parcă eu le-am zis să-mi facă credit... D-apoi Ițic zaraful cărui sunt dator două sute de galbeni, cu dobândă de șaizăci la sută pe lună!... și care mă îngrozește pe tot ceasul c-a da jalbă la Agie... (Cu mânie.) Dă!... cine dracul mi-a zis mie să mă potrivesc Gahiței!... Las’ că din pricina ei m-a dat moșul meu afară din casă... dar apoi s-a și legat de mine, nebuna, ca un scai!... Nu pot să mă desfac de dânsa nici printr-un chip!... De șase luni acum de când șade cu mine tot într-o casă... Ce să fac?... Am scris moșului meu să mă ierte, și nici nu mi-a răspuns... Cum dracul să scap de Ițic și să plătesc chiria odăilor comisului Agamemnon?... (Stă pe gânduri.) O! ce idee!... Comisul Kiulafoglu șade tot într-o casă cu mine; (arătând în stânga) iată apartamentul său... iată și al meu... (Arată în dreapta.) Comisul Agamemnon îi, după alte păcate, și însurat cu o femeie frumușică ce nu-mi pare prea haină... Tot îi fac ceva curte... ian s-o strâng mai de-aproape... poate că... mai știi ce?... Iubindu-mă cu nevasta, bărbatul negreșit trebuie să-mi facă credit, și poate că m-a și împrumuta cu bani!... Bărbații au fost totdeauna birnicii amorezaților... Bravo, Iorgule! se vede că ți-ai ascuțit mintea pe tocila civilizației din Sadagura!... A!... cine vine?... De-ar fi cucoana Zoița, femeia comisului! (Zărind pe Gahița.) A!... iaca dracul pe uscat!

SCENA XIII

IORGU, GAHIȚA (intrând pe ușa din fund, cu capela pe cap și cu șalul pe umeri)

GAHIȚA: Ah! Georges, îmi vine leșin de mânie!

IORGU: Ce ai?

GAHIȚA: Pune-ți în gând, mon adoré, că m-am dus la Miculi ca să-mi aleg o coafiură verde cu pene roșii și aflu că a luat-o comisoaia.

IORGU: Care comisoaie?

GAHIȚA: Femeia lui Agamemnon Kiulafoglu, gazda noastră.

IORGU: Și numai pentru atâta îți vin istericale?

GAHIȚA: Numai pentru atâta?... Ce-ntrebare-i asta?... îmi pare curios, Georges, să-mi faci o astfel de-ntrebare mie, care am jertfit pentru tine și reputație, și nume, și...

IORGU: Mă rog, nu mă mai ameți cu pomelnicul jertfelor d-tale... le știu și iar le știu pe de rost... Slavă Domnului! nu-i zi în care să nu-mi aduci aminte; că te-ai legat de capul meu ca boala de om sănătos.

GAHIȚA: Ce vorbe sunt aceste?... Tu, Georges... care mă numeai îngerul tău tutelaire!... tu, care mă numeai vergură lină și senină! tu să-mi zici că ți-am picat năpaste!... Ah! câtă deosebire-i între tine și nobilul baron von Kleine Schwabe, care...

IORGU: Care te slăvea când ai fost la Cernăuți?... știu... Mi-ai spus povestea asta de-o mie de ori... o cunosc!... Îi chiar degeaba dar să-mi mai pomenești de el.

GAHIȚA: Auzi, auzi tiranie!... nici nu mă lasă acum să vorbesc! (Plângând.) Ah!... văd că amorul tău începe a se răci și că nu-mi mai rămâne altă decât să mor!...

IORGU: Nu-ți mai uda basmaua degeaba!... Schimositurile aceste mă strâng de gât!... În toate zilele, tot țipete și bocete!... destul, pentru numele lui Dumnezeu!... că m-am săturat acum.

GAHIȚA: Te-ai săturat de-a mă videa plângând, om fără suflet ce ești!... Când tu însuți ești pricina că mi s-au schimbat ochii în pâraie de lacrimi... Vai de mine! cât sunt de nenorocită!... Eu, care i-am jertfit toate palpitațiile inimii mele! și care l-am ridicat în fantasia mea până la al nouăsprezecelea cer!... Ce descepție crudă! ce deșteptare fioroasă!... ce...

IORGU: Și celelalte multe... Le știu pe de rost... și, de vrei, pot să ți le spun eu însumi... (Imitând pe Gahița.) Ce deznădăjduire amară! ce lovire cumplită pentru inima mea! ce durere sfâșietoare!... Toate aceste, soro dragă, sunt bune în Malvina și în Gonzalv de Cordova1... iar pentru mine, toate aceste suspinări mă fac să casc pân’ îmi strămut fălcile... și cât pentru lacrimile cu care mă stropești necontenit, trebuie să știi că-mi dau gutunari.

GAHIȚA (cu mânie): Infame!... cum de îndrăznești să mă calci în picioare, pe mine, care te-am învăluit în toate fericirile lumești și te-am legănat pe sânul meu ca pe un copil rătăcit în calea vieții?...

IORGU: Și aceste le știu... așteaptă... (Imitând pe Gahița.) Pe mine, care te-am legănat și te-am înviat, ca pe-o floare vestejită, la razele amorului meu!... și care, priveghind ca un înger binevoitor asupra ta, am depărtat toate furtunile ce ar fi putut să zbuciume coardele inimii tale!... și celelalte... Vezi, cucoană Gahiță, că le știu toate de-a rândul, deși nu le-am învățat și eu din romanțuri ca d-ta... în sfârșit însă, vreau să mă tălmăcesc curat... Cucoană Gahiță, m-am săturat de toate parascoveniile și de toate farafastâcurile d-tale.

GAHIȚA: Farafascovenii, eu!... Oh ciel!

IORGU: Dar; din pricina d-tale am făcut pe moșul meu să mă deie afară din casa lui... Atunci eram un nebun, ș-acum mă căiesc... ai înțeles?... De șase luni de zile, de când te-ai legat de mine, m-ai scos din toate mințile și m-ai adus aici în Iași...

GAHIȚA: Ingratule!

IORGU: Aici nu numai că m-ai înglodat în datorii pân’în urechi, ba încă m-ai și făcut să-mi lepăd numele tătâni-meu!... și să iau pe-al d-tale... Auzi poznă!... să nu mă mai chem eu Damian, ci de Rosmarinovici!... zicându-mi că Rosmarinovici bate mai bine la urechi.

GAHIȚA: Misérable!

IORGU: Și eu, ca un prost, mă potrivesc ei!... Ce-ar zice moșul meu când ar afla că mi-am schimbat porecla familiei și că mă alung datornicii pe ulițe?... Destul, cucoană Gahiță!... foarte-ți mulțumesc de dragoste și te rog de-acum înainte să-mi dai bună pace.

GAHIȚA: O! quel infâme!... Să-ți dau pace, după ce m-ai comprometarisit?… Ah! știu eu de ce mă depărtezi tu acum de la sufletul tău... pentru că iubești pe alta, pe comisoaie.

IORGU: Ai-nebunit?

GAHIȚA: Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea... însă bun îi Dumnezeu!... Mi-a veni prilejul să-mi răzbun... ș-atunci... cerul va fulgera, mările s-or clătina și pământul s-a cutremura! (Iese tulburată pe ușa din dreapta.)

IORGU: Și dracul te-a lua!

SCENA XIV

IORGU: Du-te, rusalie, pe ceea lume, și să vii înapoi când or ieși carașii fripți din Bahlui!... Mă mir cum de-am putut trăi șase luni de zile cu o dihanie înveninată ca dânsa?... Da de-acum, să știu c-oi vedea târgul Iașului curat și fără jidani! mă duc de-aici... fug unde m-or duce picioarele, ca să scap și de Gahița, și de Iași, și de Ițic...

SCENA XV

IORGU, IȚIC (în fund)

IȚIC: Parche vorbeai de mine, chicănașule... poate che ai bani?

IORGU: Piei, drace!

IȚIC: Acum o trecut de mult vadeua sinetului... Cred che mi-i pleti acei două sute de galbini...

IORGU: Jupâne Ițic, nici vorbă nu-i că ți-oi plăti, dar... mai târziu.

IȚIC: Mai târziu nu pot; trebuie se me refuiești îndată... destul de chind me porți cu vorbe.

IORGU: Dragă jupâne Ițic... mai îngăduie-mă măcar vro două luni.

IȚIC: Două luni?... nici două ceasuri... Pletești îndată sau me duc pe agie? zic zeu!

IORGU: Ițicule dragă! nu te mânia, ce dracul! doar suntem prieteni.

IȚIC: Nu știu nimichi... Frate, frate... brânza-i pe bani.

IORGU: Ițică, lțicuțule...

IȚIC: Așa mi se cade mie dache am a face cu birbanți.

IORGU (mâniindu-se): Măi târtane, ce te obrăznicești?... nu te gândești că ți-oi smulge perciunii?

IȚIC (cam cu frică): Perciunii? nu me tem... Perciunii mei sint sudiți.

IORGU: Ian așteaptă să ți-i sudițesc eu mai bine.

IȚIC: Nu veni, nu, che strig ghevalt, zic zeu!... Ce! vrei să mi și bați dache nu-mi pletești?... Am se te spun pe Conțu.

IORGU: Măi târtane, se vede că te mănâncă chica.

IȚIC: Eu n-am chichi; eu sint ras.

IORGU: Bată-i crucea, Iuzi!... de i-ar da mai degrabă afară din țară, să scăpăm de dânșii...

IȚIC: Mie nu-mi pasă, che am bani.

IORGU: Du-te dracului cu banii-ți cu tot, litfă afurisită!...

IȚIC: Me duc, dar se știi che am se mi-ntorc cu totă agie, ca se te ridic pe sus.

IORGU (alergând după el): Iaca litfa că nu iese...

IȚIC (fugind): Ghevalt!...

SCENA XVI

IORGU: Îi în stare s-o facă târtanul... Cum să scap?... De m-aș întâlni cu cucoana Zoița, poate c-aș îndupleca-o să puie pe bărbatu-său chizăș... Cine ies din apartamentul comisului Kiulafoglu? (Se apropie de ușă și se uită.) El îi tocmai, cu femeia lui... Mă duc degrabă să-mi fac toaleta, ș-apoi... vai de capul tău, kir Agamemnon! (lese pe ușa din dreapta.)

SCENA XVII

KIULAFOGLU, ZOIȚA (intrând amândoi pe ușa din stânga)

KIULAFOGLU (fără surtuc, cu fes mare și cu ochelari): Ma psihi mu, Zoița, nu m-ai inselato... crede mu che nu m-ai inselato... eți na ziso!

ZOIȚA: Ei! te cred, te cred... dă-mi pace.

KIULAFOGLU: Ma ohi eți. Se me crezi din tot sufletu mataluți.

ZOIȚA: Și din tot sufletul mataluți, dacă vrei... Te cred... mai mult poftești?... De când am pus iedeș amândoi, n-am chip să mă odihnesc.

KIULAFOGLU: Mite ego; ma țe se fațem?... iadesu-i mare... stii?... Un salo pentru mata daca mi-i insala, ke o chisa de capnos cusuta pentru mine, daca te-oi insala ego pe mataluți... Lipon, fiind che mune nadazduesco a me fațe ispravnicos, elpizo se castigo totodata și chisaoa pentru sohpeti.

ZOIȚA (cu bucurie): Zău, mâni te faci ispravnic?

KIULAFOGLU: Oriste?

ZOIȚA: Mâni te pun în slujbă?

KIULAFOGLU: Malista; de mult alergo, psihi mu; omos imprezurerile nu mi-au fostu cu favori... Ostoson tora ime siguros.

ZOIȚA: Cât îmi pare de bine! îmi vine să te sărut de bucurie.

KIULAFOGLU (zâmbind): Saruta, matia mu, saruta.

(Zoița voiește să-l sărute; Kiulafoglu o oprește.)

KIULAFOGLU: Ba nu, sirata țe esti; vrei să-mi dai o sarutare, s-apoi se ziți iadesi?... (Râzând.) Acus sirata! cum vrea se me insele ca se castize to sali... Ma si eu palicaris... nu me prindo asa lesne.

ZOIȚA: Ha, ha, ha... da fricos mai ești!

KIULAFOGLU: Ego sinto comisos Agamemnon Kiulafoglu si am capo nu kefali... țe zic eu?... nu bostani... A! vrei mata numaidechit se porți salo de ispravnițesa? ma cu asta fel de tesmecherii nu me prinzi pe mine... Vezi... Zoi mu, sint necontenit cu ghindul tot la iadesi, si pentru ca se nu-l uit, am hoterito se zic stiu! de dimineața eos tin seara... Paradigmatos harin; chind mi aduțe fițorul dulțeți, eu zic stiu!... chind me-ntreaba țineva de sint senatos, zic stiu!... de-mi zițe țineva: Arhon, comise, femeia d-tale... stiu, frațico, si iar stiu!

ZOIȚA (în parte): Bine, bine.

KIULAFOGLU: Ma se lasemu iadesu de o parte... lan spune-mi, psihi mu, a platito chiria odailor monsu de Rosmarinopulos?

ZOIȚA: Ba încă nu.

KIULAFOGLU: Țe fel nu?... omos vadeoa a trecut-o de mult, fos mu, si eu am trebuința acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degraba.

ZOIȚA: Lasă, frate, că ți-a plăti; mai îngăduie-l puțintel.

KIULAFOGLU: Pentru hatiro mataluți țe n-asi fațe?... daca vrei, zocu to piperi.

(Întră o slugă cu un răvaș.)

SLUGA: Iaca un răvaș pentru d-ta, cucoane Agămemnule.

ZOIȚA (luând răvașul): De unde să fie oare?... na, dragă, deschide-l.

KIULAFOGLU (întinzând mâna și trăgând-o iute înapoi): Stiu... A! sirata! iar ai vruto se me prinzi, ma ți-am spuso che sint palicaris... (la răvasul râzând.) Se videm ține-mi scrie. (Citește:) “Cu frățască dragoste mă închin d-tale, arhon Agamemnon! Mai întâi nu lipsesc a cerceta despre întregimea fericirei sănătății d-tale, ca aflând că ești după cum doresc, nu puțin să se bucure sufletul meu; al doilea, vei ști că, din mila cerescului împărat, și eu sunt sănătos; al III-lea, te înștiințez că vin la Iași, ca să caut pe nepotul meu Iorgu, care mi-a scris că s-a pocăit pentru cele trecute. Deci, în puterea prieteșugului nostru, am gând să trag la d-ta în gazdă, rămânând al d-tale preaplecată și supusă slugă, Enachi Damian, pitar.”

ZOIȚA: Pitarul Enachi Damian?... cine-i, dragă?

KIULAFOGLU: Un prietinos vechi a meu, cu care am fuzito peste Pruto, în vremea turților.

ZOIȚA: Ce fel? ai fugit?... Parcă mi-ai spus că te-ai bătut cu dânșii la Sculeni?...

KIULAFOGLU: Malista psihi mu, m-am batut-o, ma de departe... Eu sidemu pe țelalalt mal a Prutului chind a sosit urdia turțesca și recneam “Elate kakohrononaki diavoli... Ela incoațe, daca ve da inima, se ve aretu eu”... ma niți unu n-a indreznit-o se treca Pruto, che pe toți îi fațeam kes.

ZOIȚA (râzând): Auzi voinic!

KIULAFOGLU: Ma cum socoți?

ZOIȚA: Știu că ești din cei care intră-n 2 ca-n 12 și nu-i pot scoate nici 24.

KIULAFOGLU: Ian lasa saga, ke se gatim mai bine conacu pentru pitaris Enachi.

ZOIȚA: Odaia-i gata, nu te-ngriji.

KIULAFOGLU: Un lucru numai nu ințelego in ravasul ista... zițe che vine se caute un nepoto a dimisale țe s-a pocaitu... țe nepot?

ZOIȚA: Las’ că te-i tălmăci cu pitarul Enachi.

KIULAFOGLU: A! natos ke monsu de Rosmarinopulos.

SCENA XVIII

KIULAFOGLU, ZOIȚA, IORGU

IORGU: Bonjur, cucoană Zoiță; bonjur, cucoane Agamemnon; de mult nu am avut norocire să vă văd.

KIULAFOGLU: Kalimera sas, monsu de Rosmarinoviți.

IORGU: Îmi pare curios să ne întâlnim așa de rar, mai ales că ședem tot într-o casă.

KIULAFOGLU: Neski; ma țe fațe cocona d-tale? senatosa-i?...

IORGU (în parte): Ducă-s-ar pe pustii! (Tare.) Îi cam zaifă, drăguța!

ZOIȚA: Zaifă?... ce are?

IORGU: A răgușit.

KIULAFOGLU: A! poli me kakofeni!... Parca esti gata se iesi?... unde te duți?

IORGU: Mă duc să iau o lojie pe deseară la Teatrul Național.

KIULAFOGLU: Ha, ha, ha... la teatro moldovenesco!... Nu-ți e mila se dai parale dezeaba, ca se vezi niste baieți care nu stiu niți se vorbesca macar... si se asculți niste piese ca vai de ele?

IORGU: Dac-ar judeca toți ca d-ta, domnule, apoi teatrul național nu s-ar putea întemeia niciodată în țară; dar, slavă Domnului! sunt persoane care știu să prețuiască greutățile unei scene începătoare ca a noastră; care nu se rușinează de a merge să vadă piese naționale și care, în sfârșit, iertând greșelile actorilor, îi încurajează și le dau ajutorul cuviincios... Acele persoane sunt vrednice de toată lauda, și teatrul național le va fi totdeauna recunoscător.

KIULAFOGLU: Stiu che eu nu am curazi ca se mergo se casco patru țeasuri pentru hatirul patriotismosmului.

IORGU: Cât pentru d-ta, domnule, teatrul național te lasă-n pace să faci ce ți-a plăcea; cu astă condiție însă, ca și d-ta să-i dai pace ca să-și urmeze cariera, cum poate, și să nu-l critici cu ochii închiși.

ZOIȚA (trecând între amândoi): Lăsați, vă rog, vorba teatrului, că iar o să-ncepeți a vă sfădi.

KIULAFOGLU: Bine ziți, psihi mu. Lipon, monsu Rosmarinoviți, ma inchino cu plecațune... ma duc si eu se ma imbraco. Ela, Zoița mu. (Iese prin stânga).

(Iorgu se face că iese pe ușa din fund; și când vede că Kiulafoglu a ieșit, se întoarce iute pe scenă și oprește pe Zoița.)

SCENA XIX

IORGU, ZOIȚA

IORGU: Slavă Domnului că mă găsesc, în sfârșit, singur cu d-ta, cucoană Zoiță...

ZOIȚA (voind să iasă, în parte): Degrabă ți-a fi?

IORGU: Nu fugi, îngerașule!... nu mă lipsi de fericirea ce simt a te vedea și a-ți spune cât te iubesc.

ZOIȚA: Domnule...

IORGU: Ah!... când ai ști câte pătimesc în sufletul meu din ceasul cum te-am zărit! Zi și noapte te visez cu ochii deschiși și nu pot nici să mănânc, nici să beau, nici să trag ciubuc.

ZOIȚA: Vai de mine!... vorbește mai încet, că te-aude bărbatu-meu.

IORGU: Te iubesc mai presus decât cum iubește un judecător aurul!... Pune-ți dar în gând cât te iubesc!...

ZOIȚA: Adevărat grăiești?...

IORGU: Să n-am parte de bărbatu-tău, dacă-ți spun minciuni... Zoițo... Zoițo!

KIULAFOGLU (strigând din culise): Zoița... Zoița!

ZOIȚA (lui Iorgu): Fugi că vine.

IORGU (voind să fugă): M-am dus.

ZOIȚA (în parte): Îmi vine-o idee. (lui Iorgu, oprindu-l.) Nu peacolo.

IORGU: Da pe unde?

ZOIȚA: Ascunde-te aici în ceasornic, păn’ ce-oi depărta pe bărbatu- meu.

IORGU: Cum dracu? în ceasornic?

ZOIȚA: Dacă mă iubești!

IORGU: Te iubesc; dar ce are-a face dragostea mea cu ceasornicul?

KIULAFOGLU (asemene): Zoița... Zoița!

ZOIȚA: Intră degrabă că ți-oi tălmăci eu mai pe urmă...

IORGU: Da nu se poate, soro...

ZOIȚA: Ți-i frică poate?

IORGU: Frică?... ha, ha, ha! Nu cunoști pe Iorgu.

ZOIȚA: Ei; apoi ce te mai oprește?

IORGU: Zi dintâi că mă iubești ș-apoi intru și în tartar.

ZOIȚA (deschizând ornicul): Te iubesc.

IORGU: Încă o dată... (Intră în ornic.)

ZOIȚA: Te iubesc. (În parte.) Am câștigat rămășagul.

(Agamemnon intră și vede pe Zoița închizând ușa ornicului.)

SCENA XX

KIULAFOGLU, ZOIȚA

KIULAFOGLU: Zoița, te strigo de un țeaso... ma țe fațeai la țeasornico?

ZOIȚA: Nu făceam nimică.

KIULAFOGLU (în parte): S-a tulburato... (Tare.) Cu ține erai aițe?

ZOIȚA: Cu nimine.

KIULAFOGLU (în parte): Negresit, a ascunso pe țineva is to țeasornico... mesa. (Tare.) Zoița!... Zoița, kitakse drept la ochi a mele.

(Zoița coboară ochii.)

KIULAFOGLU (mâniindu-se): Pes mu drepto, ține-i in orologhion?

ZOIȚA: Da cine vrei să fie?... nu-i nime.

KIULAFOGLU: Nime? sirata țe esti!... vrei si tu se me fați de mascara! Nu auzi che a statuto țeasornico?

(Iorgu imitează cu limba bătăile ornicului.)

ZOIȚA: Ce fel s-a oprit? n-auzi că merge?

KIULAFOGLU: Merze?... ma de țe merze asa iute?

(Iorgu imitează mai rar.)

ZOIȚA: Se vede că-ți țiuie urechile.

KIULAFOGLU: Ian asculta... Acum merze ințet.

(Iorgu imitează iute.)

KIULAFOGLU: Zoița, Zoița, ai ascunso pe țineva acolo... Unde- i cheia?

ZOIȚA: Nu-i la mine.

KIULAFOGLU (mânios): Dă-mi cheia, che m-am aprinso ca un zaratico.

ZOIȚA (dându-i cheia): Dacă nu mă crezi, poftim cheia... deschide și vezi... (Kiulafoglu ia cheia.) Iadeș! am câștigat rămășagul.

KIULAFOGLU (scăpând cheia jos): Karnaksi! m-ai insalato! (Se bate cu pumnii peste cap.) Na, na, bostani fără kefali! se perdo eu remesagu! eu cari mi sinto palicaris! Ah, Zoița mu! îți țero iertațune în zenunchi, pentru che am prepuso nevinovația ta, sirata țe esti!

ZOIȚA: Mai bine hai să-mi cumperi șalul.

KIULAFOGLU: Haide, psihi mu... haide. (În parte.) Tin patzirisa hiotiki.

(Ies amândoi prin fund.)

SCENA XXI

IORGU (deschizând ferestruica dulapului): Ai văzut diavolul de Zoiță cum și-a bătut joc de bărbatu-său și de mine!... și toate aceste pentru ce?... pentru un șal!... Apoi, pas de nu zi că interesul poartă fesul... Uf! mă înăduș aici... m-am săturat de ceasomicărie... Cum dracul să ies? (Zgâlțâie ușa.) Ușa-i închisă cu cheia pe dinafară… Ar avea haz să mă lase ca să mă zvântez aici!... ba mai bucuros aș fi să mănânc mere acre, decât... Parc-a intrat cineva-n casă... la loc, Iorgule. (Închide ferestruica.)

SCENA XXII

DAMIAN (intră prin fund): Măi, măi, măi!... ce casă pustie! Nici că aș întâlni vrun suflet botezat!... În sfârșit, iată-mă-s în Iași!... Nepotul meu mi-a scris că s-a pocăit, berbantul!... Auzi d-ta, să fugă din târgul nostru la Iași, cu cine?... cu Rosmarinovicioaia!... ce blestemat!... Da ce dracul!... n-o să vie nimene astăzi să-mi spuie dacă comisul Agamemnon îi acasă?... Ei, Toader, Nastasă, Chirilă.

IORGU (deschizând ferestruica, în parte): Parc-am auzit un glas de rudă.

DAMIAN: Vasile, Gavril, Pricoche!... Tufă, pustii... ca când au trecut turcii.

IORGU (asemene): Săracul de mine! moșu-meu!... de m-a găsi aici, sunt prăpădit... Numai de nu mi-ar veni să strănut. (Strănută.)

DAMIAN: Dec! cine strănută-n dulap?

(Iorgu mai strănută.)

DAMIAN: Ce să fie?... Ian să vedem. (Voiește sa deschidă dulapul.) Îi închis cu cheia... Hei! cine-i acolo?

(Iorgu face ca cocoșii.)

DAMIAN: Ian auzi-l acu... îmi cântă ca cucoșii... Spune, măi... cine-i acolo?

(Iorgu face ca mâțele.)

DAMIAN: Știi că are haz?... Poate că-i vrun ceasornic cu mozâcă... Tocmai... ha... ha... ha!... Răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte! avea unul care cânta ca cucul.

(Iorgu face ca cucul.)

DAMIAN: Măi!... da aista-i cu mai multe meșteșuguri... Când aș găsi cheia, ca să văd cum dracu-i lucrat înlăuntru. (Găsind cheia jos.) Iaca o cheie; oare nu cumva-i de la ceasornic? (Deschide.) Piei, drace!... Iorgu!... în ceasornic... Ce faci aici, tâlharule?

IORGU: Mă... mă primblu, moșule.

DAMIAN: Așa mi te-ai pocăit, blestematule? Te ascunzi prin dulapurile oamenilor și cânți ca cocoșii, și miorlăiești ca mâțele, pentru ca să-ți bați joc de mine?

IORGU: Moșule...

DAMIAN: Să mă facă să cred că-i ceasornic cu mozâcă! A hoțule, mă faci de mă scol de-acasă, eu, om bătrân, și vin la Iași pentru tine! și tu, în loc să te arăți înaintea mea blând și supus, te-apuci să-mi cânți cucul? Las’ că te-oi învăța eu... Socoți că te-oi face clironomul meu? Pune-ți pofta-n cui, dragă... Îi cânta tu mult ca cocoșii și-i miorlăi ca mâțele, pân’ ce-i vedea o para de la mine.

IORGU: Moșule, ascultă-mă și pe mine...

DAMIAN: Lipsești dinaintea mea... Auzi, împușcă-n lună, așa! îl trimit în țara nemțască ca să se facă om de treabă, și el învață acolo a-și urî pământul unde s-a născut.

IORGU: Nu-i adevărat... nu-i adevărat...Eu îmi iubesc patria mai mult decât d-voastră, pentru că știu cum s-o iubesc.

DAMIAN: Așa! vrea să zică, spun și minciuni?... Atâta mi-a mai rămas, ca să mă faci și minciunos. Trage-mi încalte ș-o bătaie, ca să se mântuie comedia... Mă mir ce mă oprește de nu-ți sfărâm capul.

IORGU: Moșule ești aspru cu mine... N-am meritat să mă tratezi astfel.

DAMIAN: Ți-oi da un tartat acuși de nu l-îi putea duce.

SCENA XXIII

DAMIAN, IORGU, IȚIC, DOI COMISARI

IȚIC (la comisari): Veniți cu mine se-l ridicați.

IORGU (în parte): Iaca și Ițic! ca când dracul l-a adus.

DAMIAN: Pe cine cauți, jupâne?

IȚIC: Pe chicănaș Rosmarinovici.

DAMIAN: Care Rosmarinovici?... El a murit de mult.

IȚIC (zărind pe Iorgu): Ba nu; iată-l după d-ta.

DAMIAN: Cine? Iorgu?

IȚIC: Dumnelui.

DAMIAN (lui Iorgu): Vrea să zică ți-ai schimbat și numele?... ți-a fost rușine de numele tătâni-tău?

IORGU: Nu crede, moșule...

IȚIC: Ba crede, chicone... zic zeu. Dumnelui chicon Rosmarinovici mi-i dator cu 200 de galbeni, și nu vrea se-mi plitească.

DAMIAN: Încă și dator cu 200 de galbeni! Da bine, că-i bun de dat la ocnă.

IȚIC: Și dache nu mi-a pleti acu indată... am adus poronchi de la Departament ca se-l ridic cu comisari.

DAMIAN: Dar, dar, să-l închideți! bine-ți face.

IȚIC: Plitești, chicon Rosmarinovici,ori nu?

IORGU: Moșule... pentru numele lui Dumnezeu, scapă-mă de-o necinste ca asta... nu mă lăsa să mă ridice... Gândește-te că-ți sunt nepot.

DAMIAN: Tu, nepot mie? Să ferească Dumnezeu! Eu mă numesc Damian, iar nu Rosmarinovici... Du-te de-ți găsește moși aiurea.

IORGU: Moșule, mă aduci în deznădăjduire.

DAMIAN: Ba la agie, dragă... Du-te la închisoare, fătul meu; acolo-i fi mult mai în huzur decât în dulapul ista și-i putea cânta cucul cât ți-a plăcea.

IȚIC: Nu plitești?... jupâne comisari, umflați-l!

(Comisarii pun mâna pe Iorgu.)

IORGU: Piei, târtane, că te rup în bucăți.

IȚIC (fugind deoparte): Ghevalt!… nu lesați.

IORGU (către comisari): Nu vă apropiați, guleraților, că vă zdrobesc săbiile de cap.

(Comisarii voiesc să-l ducă; Iorgu se zbuciumă.)

DAMIAN: Nu te da, monsiu baron... Nu te da... odată... să te văd... vârtos.

IORGU: Să dai seamă, moșule, de nenorocirile ce s-or întâmpla.

DAMIAN: Auziți, domnișorilor, vi-l dau în seamă...

SCENA XXIV

Cei dinainte, GAHIȚA, ZOIȚA, KIULAFOGLU

TOȚI: Ce vuiet? ce este?

DAMIAN: Monsiu baron Rosmarinovici se duce la agie... ha, ha, ha.

TOȚI: La agie!

GAHIȚA: La agie!... Ah! (Leșină.)

DAMIAN: Vrea să cerce dacă temnițele din Iași sunt ca cele din Sadagura.

(Comisarii duc pe Iorgu.)

KIULAFOGLU: Arhon pitaris!

DAMIAN: Arhon comis!

(Se îmbrățișează amândoi.)

ZOIȚA (în parte): Sărmanul Iorgu!

(Cortina cade.)

ACTUL III

Actul se petrece la moșia lui Gângu.

Teatrul reprezintă o piață de sat: în stânga, o crâșmă cu laiți dinainte: doi stâlpi mari de lemn pentru excercițiile acrobatice ale lui Kleine Schwabe; în dreapta, un scrânciob; în fund, satul.

SCENA XXV

ȚĂRANI și ȚĂRANCE (jucând hora)

Iată, hora se pornește

Sub stejar la rădăcină;

Iată, hora se-nvârtește,

Vină, puico, vină.

Mi-am pus flori la pălărie,

Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele;

Să cați vesel cu mândrie,

Puicuțo, la ele.

Sunt sătul de biruri grele

Și de plug, și de lopată,

De ciocoi, de zapciele

Și de sapă lată.

Dați, copii, într-o lovire,

Să vuiască-n fund pământul;

Lumea-ntreagă să se mire

Și Dumnezeu sfântul!

SCENA XXVI

Cei dinainte, IORGU (Iorgu intră prin dreapta în costum de vrăjitor, țăranii speriați fug în crâșmă, strigând: “Iaca dracu, mă! iaca dracu!”)

IORGU (către țărani): Nu fugiți, oameni buni, că doar nu-s Scaraoțchi!... Când vrea dracul să muncească oamenii, el se face judecător sau ispravnic... Au fugit!... s-au dus!... Așa fug toți cei ce mă- ntâlnesc. Iată-mă-s, în sfârșit, și șarlatan... De patru luni de zile alerg acum din sat în sat și dau reprezentații acrobatice... Eu, Iorgu Damian!... Și ce dracul era să fac? Când m-a găsit moșul meu în blestematul cel de ceasornic și când m-a dat pe mâna comisarilor, era să-nebunesc; însă m-am smuncit voinicește din ghearele ce mă prinseseră de gât; mi-am luat călcăile de-a umere și m-am dus, m-am dus, m-am dus, pân’ ce m-am văzut departe de capitalie, și de Ițic, și de agie, și mai ales de stahia cea de Gahiță. Atunci am intrat într-o crâșmă ca să mă odihnesc!... Când, în crâșmă, ce să văd?... pe Herr von Kleine Schwabe!... un neamț ce cunoscusem la Sadagura și care se ducea la Iași ca să deie reprezentații gimnastice... Deodată-mi trăsnește prin cap o idee de cele cornorate... Mă apropii de neamțul meu și-i zic: “Măi, șonțule!... deschide-ți urechile-n patru la glasul adevărului... Tu te duci la Iași ca să arăți locuitorilor lui că știi să te dai de-a tumba și că poți ridica multe oci de bere și de fier?... Sărmane cartoflarule! Nu știi că acolo sunt acrobați care pot să-ți fie profesori în meșteșugul paiaților!... Tu poți, de pildă, ridica 50 sau 80 de ocă de fier; iar acolo sunt voinici care umflă stări întregi! Tu știi să te dai peste cap; iar acolo sunt paiați care știu a se da, nu numai ei înșiși de-a tumba, dar a da și pe alții peste cap!... Nu-ți cerca norocul în Iași, nefericitule șonț! că-i muri de foame... Vin’ mai bine cu mine și haideți amândoi să facem o asociație pentru ca să speculăm în nevinovăția provincialilor... Tu te-i face că-mi ești rob, și eu te-oi arăta peste tot locul, ca pe-un sălbatic din America... Îi vedea cât de bine-i fi primit sub numele de sălbatic, într-o epohă ca aceasta mai ales, unde oamenii civilizați sunt socotiți de nebuni!” Neamțul meu se uita la mine ca o broască la soare și, în sfârșit, a primit... De-atunci, slavă Domnului, ne curge bine laptele-n păsat!... Nu-i sat unde să nu câștigăm câte 50 de ouă și câte 10 pui de găină... Să trăiască șarlatanismul!... El și aurul sunt domnitorii veacului! Cine știe dacă prin ajutorul lui nu voi ajunge un om însemnat?... Poate să mă fac vrun prinț... de Sadagura... (Văzând pe Kleine Schwabe.) Iaca și baron von Kleine Schwabe!... Bre... posomorât îi!

SCENA XXVII

IORGU, SCHWABE (intră prin dreapta foarte posomorât)

IORGU: Ce ai, măi neamțule, de ți-ai zbârcit sprâncenele?

SCHWABE: Am superar la inima. (Oftează.)

IORGU: Nu cumva te-a înecat vro cartoflă?... Trage o stacană de bere, că ți-a trece.

SCHWABE: O! niks Erdäpfel!... Mi-am adus aminte de un madam ce am iubit la Cernoviez!

IORGU: Ce era? spălătoriță sau bucătăriță?

SCHWABE: Terteifel! spălătoriț!... Nein... un madam de la Moldau.

IORGU: Ce spui, șonțule?... De la noi?... Cum o chema?

SCHWABE: Gahizen!

IORGU: Gahița Rosmarinovici poate?

SCHWABE: Mein Got!... o cunoști?

IORGU (în parte): Ha, ha, ha... Aista-i graful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahița? ha, ha, ha...

SCHWABE: Ce rizi, d-le? Ich bin Baron...

IORGU: Nu te bosumfla, șonțule... Ian spune-mi: Gahița te iubea?

SCHWABE: O, ia!... și eu pe dâns o iubeam mai mult de chit cel mai bun Bier în Oesterreich.

IORGU (în parte): Îmi vine-o idee... (Tare.) Măi neamțule, ce-ai zice dacă te-aș însura cu Gahița?

SCHWABE: Vai mir! te-aș învăța ciubotăria.

IORGU: Ține-o pentru tine... Și du-te-acum de te gătește ca să începem reprezentația!... Mai pe urmă îți făgăduiesc să te pun la cale.

SCHWABE: O! ich danken! (Iese prin dreapta.)

SCENA XXVIII

IORGU: Auzit-ai gust din partea Gahiței? Să se drăgostească... cu cine? cu șvabul meu!... Mă miram eu de ce-i era așa de dragă țara nemțască?... Ar avea haz să-i însor… Dar... cu chipul acesta scap pentru totdeauna de Gahița, cu toate c-am numit-o înger tutelaire... Să te ferească Dumnezeu de îngeri, când se îndrăcesc de-ți stau năpaste!...

SCENA XXIX

IORGU, ȚĂRANII (ieșind din crâșmă)

Iorgu: Veniți, oameni buni... nu vă temeți... veniți mai aproape, că doar nu-s privighetor... și eu sunt om pământean ca și voi!... Auzitaț i de vestitul Cocus Mocus imperator ce-a sosit acum din America, aducând cu dânsul un om sălbatic?

ȚĂRANII: Ba nu, jupâne.

IORGU: Eu sunt acel vestit vrăjitor!... și știu să prorocesc tot ce are să se întâmple peste două sute de ani.

ȚĂRANII: Ian auzi poznă și minune!

IORGU: Dacă vreți, vă pot spune la fiecare ce-o să pățească până mâini... dar fiindcă nu vreți, apoi v-oi arăta omul cel sălbatic care mănâncă foc și bea smoală clocotită... Hai, duceți-vă de dați de știre stăpânilor voștri și tuturor boierilor vecini, ca să alerge degrabă aici, să vadă minunea minunilor! (În parte.) Minciuna minciunilor.

(Câțiva țărani ies.)

IORGU: Nu uitați însă a le spune ca să aducă svanțihi fără bortă și galbeni netăiați, pentru ca să cerce ei înșiși cu ce plăcere sălbaticul mănâncă bani... Eu mă duc să mă gătesc; dar vă înștiințez să nu căscați gura prea tare de mirare, pentru că sălbaticul are patimă pe guri căscate.

(Iese prin stânga.)

SCENA XXX

CÂȚIVA ȚĂRANI și ȚĂRANCE

UN ȚĂRAN: Ați auzit, măi?... zice că bea smoală!

ALT ȚĂRAN: Mări, las’, măi Ioane, nu mai crede... Minciuna nemțască, ca și cea boierească, trece-n țara ungurească... știi vorba ceea...

CEL DINTÂI: Ba zău, mai știi ce?... Nemții iștia sunt cu dracu...

CEL D-AL II-LEA: Poate de-aceea îi și ia dracu pân’ în sfârșit...

SCENA XXXI

ȚĂRANII TOȚI, GÂNGU, DAMIAN, PRIETENI (Întră toți prin stânga.)

DAMIAN: Ce ziceți, măi proștilor, de Cocus Mocus și de sălbatic?... unde-i? să-l văd și eu cum mănâncă foc și bea smoală clocotită?... auzi poznă, măi Gângule?

GÂNGU: Cine? Elenuța?... sărmana!... toată ziua plânge de când a aflat că și-a pierdut pe Iorgu, logodnicul ei.

DAMIAN: Nu-mi mai pomeni de el, că mă supăr.

GÂNGU: Ei, da și tu te-ai arătat prea aspru... ce dracu!... Iorgu-i tânăr și trebuie să-i iertăm dacă-i zburdă inima... Adă-ți aminte ce făceam noi când eram de vârsta lui... când beam vutca în fesuri și-n papucii cucoanelor...

DAMIAN: Foarte bine; dar pentru ce să mă-nșele?... de ce să-și lepede numele tătâni-său?.... de ce să facă datorii ca un boier mare?... Auzi!... monsiu Rosmarinovici și nu Damian!... asta, frate, nu i-oi ierta-o niciodată... Cine se rușinează de numele tătâni-său nu merită să fie nici om!... De-aceea l-am lăsat și eu pe mâinile comisarilor... doar i s-a mai liniști sângele șezând cătăva vreme la răcoare.

GÂNGU: Aud?... să se-mpuște?... mai știi ce?... Ea!... se poate… Tinerilor de astăzi nu le prea sufli-n borș...

DAMIAN: Ce vorbești, surdule, de împușcat?... El!... Iorgu!... Ba să ferească Dumnezeu!. Auzi?... Gugulea moșului!... să-l ferească Dumnezeu!

(Se preumblă tulburat.)

UN ȚĂRAN: Cucoane Enachi, s-aude-o poștă.

DAMIAN: Cine să fie?

KIULAFOGLU (în culise): Ma staso, Zoița, psihi mu, se vino și eu, țe fuzi așa iute? ca o caprița?

DAMIAN: Îi comisul Agamemnon…

SCENA XXXII

Cei dinainte, ZOIȚA, KIULAFOGLU (urmărit de un slujitor ce-i ține ciubucul.)

KIULAFOGLU: E! natos si veru Enaki! Ma cum de te intilnesco aițe?

DAMIAN: Da d-ta, arhon comise, de unde și până unde?... Iată și cucoana Zoița!... Sărut mâinile, cucoană Zoiță.

KIULAFOGLU: Ego sinto ispravnicos telos panton!... cu mila lui Dimnezeu m-am facuto ispravnicos la ținutul ațesta; ke acum vin de la Iasi ca se mi sui pe scauno ispravniției!... Am munat tatareste... Adeca chind zic tatareste, eți vine vorba, dioti caii de poțta nu mergo niți ca vintul, niți ca ghindul, ma ca... nu stiu țe... Deziaba suruzii... dos tu ke dos tu cu harapnico! dimialor din pas nu iese... din prițina ke nu stiu care filozofos a ziso: ințet merzi, mai departe azunzi!... Se vede che ațel filozofos nu se facuse niți o data ispravnicos... ha, ha, ha!... Ma se nu spuneți, ma rogo, che am riso de poțte, pentru che ma cam temo de chihai...

DAMIAN: N-ai frică, arhon comise... La noi, ce intră pe-o ureche iese pe alta.

KIULAFOGLU: Nu de alta, file, ma fiind che sinto ispravnicos... ințalezi?... Chind nu eram în sluzba, avem tota voie se racnesco... si racneam chit 7, dioti eram patriotis. Patrida frate!... alt cuvint numi iesa din gura... omos tora... ințalezi!

DAMIAN: Da cum nu?… lupul când vrea să se apropie de turmă latră ca câinii pân’ ce prinde oaia.

KIULAFOGLU: Sss!... sas parakalo, frate... nu vezi che sinto ispravnicos?... ma se lasemo asta... Spune-mi unde ma gasesco, si cum se fațe de te intilnesco aiți linga poțta, în mizloco drumului?

DAMIAN: Aici suntem la moșia lui Gângu, unde am venit de vro două zile ca să serbăm ziua Marghioliței.

KIULAFOGLU: Pios?... Ghingos?

DAMIAN: Nu-l cunoști?... Iată-l.

KIULAFOGLU (cu un aer de protecție): A! Arhon Ghingos, mi pare bine, mi pare bine...

GÂNGU: Câte fălci?... numai 400.

KIULAFOGLU (lui Damian, încet): Se vede che are podagra la urechi arhon Ghingos? (Râde.)

DAMIAN: Norocire pentru dânsul că n-aude toate dobitociile ce zic unii și alții.

ZOIȚA: Frate, d-ta stai la vorbă și biata cucoana Gahiță ne-aș- teaptă-n trăsură.

KIULAFOGLU: Las-o se astepte.

DAMIAN: Ce zici, cucoană Zoiță?... Gahița-i cu dumneavoastră?

KIULAFOGLU: Neski, frațico... I cocona Gahița ne-a rugat-o, chind ne-am pornito de la lasi, ca s-o luam cu noi, ke s-o aduțem inapoi la casa dimisale. Ma țe nebuna kira!... A!... me sinhorese... uitasem che-ți este nepoțica... ha, ha, ha...

DAMIAN: Lasă șaga, arhon comise, că mă supar.

KIULAFOGLU: Țe berbanto! Se ne insale, si pe Zoița, și pe mine, si pe d-ta, si pe toți!... Ti puskis! Ma pes mu, țe ai mai facuto cu el?… l-ai scoso de la adzie?...

DAMIAN: Ba nici n-am gândit.

(Se aude în culisa din dreapta trâmbițe și o dobă.)

KIULAFOGLU: Țe este asta? nu vine oare vreo urdie de turți?

DAMIAN: Nu te teme... Se vede că tot îți aduci aminte de la Sculeni?

KIULAFOGLU: Katergari!... ha, ha, ha.

SCENA XXXIII

Cei dinainte, IORGU și SCHWABE (intră prin dreapta întovărășiți de 2 oameni îmbrăcați ca șarlatani, din care unul sună din trâmbiță și cellalt dintr-o dobă. Schwabe este în costum de acrobat.)

IORGU (în parte): Valeu!... moșu-meu aici!... am pățit-o...

KIULAFOGLU: Țe kabazliki asta, arhon Enaki?

DAMIAN: Așteaptă că-i vedea. (Lui Iorgu.) Domnule, am auzit că vrei să ne-arăți niște lucruri de pe ceea lume.

IORGU (în parte): Nu mă cunoaște... curaj! (Tare.) Oameni buni! (În parte.) Ce dracu! parcă și-au dat cuvânt cu toții... Iată și Gângu, și Kiulafoglu, și Zoița... numai Gahița lipsește, din norocire. (Tare.) Creștini blagosloviți!...

DAMIAN (în parte): Curios glas!

IORGU (suindu-se pe o laiță): Oameni buni! boieri, țărani, țigani, jidani!... Gătiți-vă urechile și ochii, că o s-auziți și să vedeți lucruri care n-a văzut neam de neamul vostru!... Eu sunt vestitul Cocus Mocus imperator, care-am înconjurat pământul ș-am trecut peste 9 mări și peste 9 țări.

DAMIAN: Chiar ca Făt-Frumos din poveste.

IORGU: Tocmai!... Eu știu toate descântecele de dragoste și de deochet și pot proroci viitorul!... Am descântat în Iași și în București câteva cucoane de sluțenie și le-a trecut... Am descântat de dragoste unei babe de 60 de ani și peste 5 minute a văzut venind pe iubitul ei călare pe prăjină... prăjina însă era de aur!... Am descântat câțiva patrioți de tâlhărășug... (în parte) și tot tâlhari au rămas!...

KIULAFOGLU: Bre, bre, bre! țe mora stricata!

DAMIAN: Auzi, măi Gângule?

GÂNGU: Ce să fie, franțuz?... ba-i neamț.

IORGU: Am descântat...

DAMIAN: N-auzi, domnule, nu știi să descânți și de lehăit?

IORGU: Am descântat și de lehăit pe oarecine care poartă minciuni prin casele oamenilor, răstălmăcind toate lucrurile în rău, și i-au crescut 70 de pușchinețe pe limbă. Dar toate aceste nu-s nimică, oameni buni!... știința mea cea mare stă în prorocii.

DAMIAN: Lasă, domnule, prorociile mai pe urmă... Arată-ne acu ce-ai să ne-arăți... Nu ne trece vremea cu vorbe.

IORGU: Foarte bine. (Aratând pe Schwabe.) Vă arăt acum un om sălbatic din codrii Americii, care-a venit înot prin Ocean pân’în Europa... El îi feciorul împăratului Ghildiririm Kleaf-kleaf! ș-a fugit din palatul tătâni-său, pentru ca să vie să facă voiajuri prin Moldova... fiindcă auzise că-i o țară foarte poznașă... adică o țară unde se fac multe pozne... Acest tânăr și interesant străin are o mare procopsală, căci a fost crescut în Academia Azbucovniană, unde printre multe altele a învățat a se da de-a tumba, a se acăța pe frânghii și a ridica mii de ocă de fier în mâini...

DAMIAN: Frumoasă poveste, dar mare minciună!

IORGU: El se hrănește numai cu jăratic și bea numai smoală clocotită!... În țara lui doctorii au hotărât că acest soi de hrană prelungește viața și că împuternicește vinele întocmai ca apa rece. Iată, spre pildă, tânărul Ghildiririm Kleaf-kleaf!... el a dobândit o putere atât de mare... încât acum poate să ieie turnul Trisfetitelor în spinare și să fugă cu el pân’ la Hârlău...

DAMIAN: Își bate gioc de noi șonțul! (Tare.) Ian așteaptă, domnule... De vreme ce zici că sălbaticul mănâncă foc... să-l vedem și noi... (Către un țăran.) Du-te, măi, în crâșmă de adă un tăciune aprins.

IORGU (în parte): A pățit-o neamțul!... (Tare.) Îi de prisos să mai aducă foc, pentru că sălbaticul îi sătul... Ți-i foame, americanule?

SCHWABE: Ia.

IORGU: Auziți că nu?... Nu-i e foame. Ți-i sete?

SCHWABE: O, ia.

IORGU: Nici sete.

DAMIAN: Ian să-ți spun, măi neamțule... după câte înțeleg, tu vrei să ne-nșeli... Ori începe comedia și lasă vorba, ori îți trag o bătaie de cele sfinte.

IORGU (în parte): Ar avea haz să iau un kaftan... (Tare.) De vreme ce-i treaba pe ciomag... apoi încep îndată. (Către trâmbițaș și toboșer.) Cântați uvertura.

(Trâmbițașul și doboșerul sună din instrumenlele lor.)

DAMIAN: Destul, că ne-ați asurzit.

IORGU: Se vede că nu vă plac concerturile?... Fie!... Tăceți, măi! Acum înalta noblețe și onorabilul public sunt poftiți a ședea, căci comedia are să înceapă... Vestite Ghildiririm Kleaf-kleaf!... 1, 2, 3... marș...

(Schwabe face ,,brațele de fier”.)

IORGU: Vă rog, domnilor, să însemnați puterea vinelor prin care sălbaticul se pune în poziție orizontală... Această exerciție se numește

“brațele de fier” sau spânzurătoarea... Cine din d-voastră dorește a se spânzura... este rugat a se grăbi, pentru că o să trecem la “rotirea de moarte”.

DAMIAN: Ce zici, măi Gângule?... ai gust să te spânzuri?

GÂNGU: Ian nu vorbi de-aceste, măi Enachi... Fă-ți cruce mai bine.

(Schwabe face “rotirea de moarte”.)

IORGU: Iată “rotirea de moarte”!... Această exerciție primejdioasă a atras laudele tuturor capitaliilor din lume, (în parte) pe unde n-am trecut!... Bravo, bravo, americanule!... Domnilor, vă poftesc să bateți în palme. (Toți bat în palme.)

(Schwabe face “piciorul de fier”.)

IORGU: Exerciția aceasta este numită “piciorul de fier”... Toată puterea stă în vârful călcâiului... Vestitul Ghildiririm Kleaf-kleaf va ridica deosebite greutăți, precum și un bou de câțiva viței... Nu cumva aveți, domnilor, o asemene vită la îndemână?

KIULAFOGLU: Ha, ha, ha... isos che socoți, anoite, che purtamu zirezi de boi ist to buzunari?

IORGU: În locul boului, dacă vrei, te poate ridica pe d-ta.

KIULAFOGLU: Du-te ist to diavolo, puski!

(La finele acestui exercițiu se aude vocea Gahiței.)

GAHIȚA (în culise): Monsiu Agamemnon, monsiu Kiulafoglu.

IORGU: Ce-am auzit? Glasul Gahiței!

DAMIAN: Îra! Biata cucoana Gahița!... ați uitat-o-n trăsură… Haideți s-o aducem aici.

(Toți se duc în fund, înaintea Gahiței.)

IORGU (încet, lui Schwabe): Ai auzit ceva, neamțule?

SCHWABE: Ia!... am auzit un glas care m-a petruns in das Herz.

IORGU: Norocul s-apropie de tine, măi șonțule... fugi de te-ascunde.

SCHWABE: Ich verstehe nicht.

IORGU: Gahița von Rosmarinovici vine aici.

SCHWABE: Mein Gott!

IORGU: Fugi degrabă să nu te vadă, că de te-a cunoaște suntem prăpădiți.

SCHWABE (alergând în crâșmă): Sapperment! noch einmal!... fort...

SCENA XXXIV

Cei denainte, GAHIȚA (viind din fund)

GAHIȚA: Frumoasă politică... Monsiu Agamemnon... Bravo... vă duceți și mă lăsați în mijlocul drumului, de vă aștept un ceas.

KIULAFOGLU: Nu-i vina nostra, kera mu... Ma a lui arhon Enaki, care ne-a ținuto cu de-a sila.

GAHIȚA (vazând pe pitarul Enachi, coboară ochii): Cuconu Enachi!...

DAMIAN: Nu-ți coborî ochii, dragă cucoană... cele ce-au fost s-au trecut.

KIULAFOGLU: Omos bine che ai venit si d-ta, cocona Gahița, ca se vezi omul ațel selbatico, care fațe o mulțime de kabazlikia.

GAHIȚA: Ce om sălbatic?

KIULAFOGLU: Ma puine, bre?

DAMIAN: Ba că zău, unde-i?... ce s-a făcut?

IORGU: Nu vă îngrijiți de el c-a veni acuși... S-a dus să-și răcorească gâtul c-o stacană de smoală.

KIULAFOGLU: Lipon, țe mai sidem aițe?... as pame si noi, se ne recorimo...

IORGU: Mai stați că încă n-am sfârșit comedia... Acum au să înceapă prorociile... Cine vrea din d-voastră să-i spun trecutul și viitoriul?... Eu, vestitul Cocus Mocus imperator, am prorocit de mult că are să vie o vreme unde oamenii au să meargă pe brânci și, slavă Domnului!... azi vedem mulți culbeci cu fețe de om. Am prorocit iar că vânzătorii au să fie schimbați în măgari, și moldovenii în... jidani!... Am prorocit unui însurățel că femeia lui...

KIULAFOGLU (mânios): Cum indreznesti, katergari, se vorbesti de surăței me katigoria?... Nu stii che si eu sinto surațelos?

IORGU: Ba ești sur cumsecade, nu surățel.

KIULAFOGLU: Ghidi, puski... Moi sluzitori, umfla la dinsu.

DAMIAN: Ian lasă-l, arhon comise, să sfârșească... (Lui Iorgu.) Ziceai, domnișorule, că știi să spui toate lucrurile trecute și viitoare?... Spune-mi dar mie, unde se găsește acum Iorgu, nepotul meu?

IORGU: El se află aici în sat.

DAMIAN: Minciuni spui, șonțule, că-i la Iași, închis la agie... Auzi cum le croiește!

IORGU: Ei, pui rămășag că eu, vestitul Cocus Mocus imperator, îți aduc pe Iorgu aici păn-într-un șfert de ceas?

DAMIAN: De la Iași în 15 minunte?... cale de 5 poști?

KIULAFOGLU: Cu caii de poțta de-acum, țe nu se pote!

IORGU: Însă, dacă m-oi ținea de cuvânt, d-ta să-l ierți pe Iorgu și să-i plătești toate datoriile...

DAMIAN: Iar de nu?

IORGU: Să mă faci chisăliță de bătaie.

GAHIȚA: Mă mir, mon cher arhon pitar, cum de stai ca un prost de-l asculți?... Nu vezi că domnișorul vrea să ne ieie în râs cu minunile d-sale?... D-lui socoate poate că nici 1 din noi n-a făcut voiajuri.

IORGU: Știu, dimpotrivă, cucoană Gahiță, că d-ta ai fost la Cernăuți.

GAHIȚA: Cine ți-a spus-o?

IORGU (apropiindu-se de Gahița, încet): Baronul von Kleine Schwabe.

GAHIȚA: Oh ciel! îl cunoști?

IORGU: Pe cine nu cunosc eu?

GAHIȚA: Oare... nu l-ai putea și pe dânsul aduce dela Cernăuți... tot în 15 minunte?

IORGU: Și mai degrabă, dacă vrei.

GAHIȚA: Cum nu? mai vârtos, te poftesc.

DAMIAN (cautând la ornic): Domnule, au trecut 10 minute!... îți mai rămân încă 5... dacă-n vremea asta n-a veni Iorgu... te stropșesc.

IORGU: Bunătatea d-tale... Stați puțin să-mi fac descântecul. (Face semne cabalistice cu bățul.) Cocus Mocus imperator, 1, 2, 3... (În parte.) Să vii, Iorgule, să mă scapi de bătaie, că de nu-i veni, îi rău de pielea mea.

DAMIAN: Sfertul a trecut... Unde-i Iorgu, șonțule?

IORGU: Acuși trebuie să vie.

DAMIAN: Pe dânsul, băieți... învățați-l să-și mai bată joc de creștini.

(Toți se reped spre Iorgu.)

IORGU: Ho, țară! să-mi sfârșesc descântecul... Marș, pantalon, 1 Cocus, 2 Mocus, 3 imperator... (În parte.) Marș și tu, Iorgule, că atât îi scăparea ta. (Tare.) Marș, pantalon... (Fuge iute printre oameni, de intră în crâșmă și închide ușa după el.)

DAMIAN: Nu-l scăpați, flăcăi; stricați ușa și mi-l aduceți aici, ca să-i dau un pantalon pe spinare.

(Câțiva țărani se încearcă să deschidă ușa.)

KIULAFOGLU (furios): Ai vazuto maiskaraliki! se ne rida un sonți pe toți, și mai ales pe mine care sinto coscoze ispravnicos!... prindeți-l, moi.

GAHIȚA (furioasă): Înfame charlatan! să mă facă să cred că-mi aduce pe Kleine Schwabe!...

DAMIAN (la țărani): Da ce dracul!... nu puteți da jos o biată ușă?... Ian să-mi pun eu umerele… Măi Gângule, vin’ de ne-ajută și tu.

GÂNGU: Ce să faci?... să dai foc casei?... Da cum, Doamne iartă- mă, să-mi arzi crâșma.

(Ușa se deschide și deodată se înfățișează Iorgu și Kleine Schwabe, schimbați în haine civile. Iorgu merge de pică în genunchi la moșul său, și Schiwabe dinaintea Gahiței.)

TOȚI: Ce minune-i asta?

DAMIAN: Iorgu, aici?

GAHIȚA: Kleine Schwabe! oh ciel!

IORGU: Ai făgăduit să mă ierți, moșule!...

SCHWABE: Ah! liebe Gahizen!

DAMIAN: Bre, bre, bre!

KIULAFOGLU: Bre, bre, bre! țe boțcarie!

DAMIAN (ridicând pe Iorgu): Parcă nu-i lucru curat... Da spune- mi, măi băiete, cum ai scăpat de la agie?... cum și când ai venit?

GÂNGU: Măi Enachi, crede și nu cerceta... Nu vezi că jupânu Mocus era dracu pe uscat?...

(Toți își fac cruce, zicând: “Piei, drace!”)

KIULAFOGLU: Fevghe satana.. Ma țe s-a facuto kir Mocus?

UN ȚĂRAN (aducând costumul vrăjitorului din crâșmă): Iaca, cucoane... numai pielea i-a rămas.

ZOIȚA (în parte): Pare-mi-se că nici vrăjitorul nu-i departe.

KIULAFOGLU: Na scaso an den itan Skaraotki!... Zoița, Zoița... vin’ linga mine, se nu te umfla o diavolos cornoratos.

IORGU (în parte): Ba că chiar!... scapă de 1 și dă peste altul... (Tare.) Nu vă mai speriați degeaba... Mai bine haideți cu toții să serbăm ziua astă fericită în care un copil nebun a câștigat iar iertăciunea și dragostea moșului său... (Cătră Gângu.) Unde mi-i logodnica, cucoane Gângule?

GÂNGU: Acasă... caută-n cărți.

IORGU: Prietenilor!... vă poftesc peste 3 zile la nunta mea cu duduca Marghiolița, fiica sulgerului Gângu.

GÂNGU: Ura!... strigați ura, măi!

ȚĂRANII: Ura!

GAHIȚA: Totodată, domnilor, vă poftesc și eu la nunta mea cu d-lui baronul von Kleine Schwabe.

GÂNGU și ȚĂRANII: Îra!

DAMIAN: Dec!... da aista de unde-a ieșit?

IORGU (încet, moșului său): Ți-oi spune mai pe urmă...

SCHWABE: Liebe Gahizen! du bist meine Lieben!

GAHIȚA: Pour toujours?

SCHWABE: Tușur!

IORGU (încet, Gahiței): Vrea să zică, noi suntem cfit de-acum?

GAHIȚA (furioasă): Monstre!

GÂNGU: Măi Enachi!... știi ce?... De vreme ce Iorgu tău s-a îndreptat pe calea adevărului, hai să tragem o horă cu toții.

DAMIAN: Mări, bine zici, surdule... Unde-s scripcarii?... Iată-i... Ian ascultați, dancilor... să-mi cântați o horă de cele bătrânești, cum le plăcea părinților noștri.

(Scripcarii cântă hora. Damian, Gângu, Zoița, prietenii și țăranii se prind la joc.)

DAMIAN: Măi Iorgule!... da tu nu vii să joci? Tot nu-ți plac obiceiurile noastre?

IORGU: Ba acum îmi sunt dragi... Acum știu să prețuiesc bunătățile care ne-au rămas de la strămoși și să deie Domnul să le păstrăm totdeauna, pentru ca să rămânem tot români și să ne fie dragă țara noastră!... (Se prinde în horă.)

TOȚI: Ura!... să trăiască Moldova!

(Toți joacă hora, afară de Kiulafoglu care trage ciubuc deoparte; Gahița și Kleine Schwabe joacă valțul împrejurul horei.)

COR FINAL

Sunt român și tot român

Eu în veci voi să rămân!

Țara noastră să trăiască

Și-n veci steaua să-i lucească!

(Cortina cade.)