Ispravnicul pocăit

 

Spun, măre, să fi fost în Țara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu și nepărtinitor.

Cînd ieșea la judecată, și ieșea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînea mulțumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndețe păsurile fitecui. El îmbuna pe toți. Ce să vă mai spui? El era adevărat părinte al celor buni.

Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu rața în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea și asuprirea înaintea lui. Mîndrului și celui nesocotit, ca și mîncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ți-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de șapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăția lor.

Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin țară vrun om rău, nedreptățitor sau asupritor, și dacă se afla cîte vrunul, apoi era arătat cu degetul și vestea se ducea pînă la urechile lui vodă și era vai de măiculița care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea.

Totuși vodă ieșea la judecată la soroacele hotărîte și asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, și asculta pe toți, cu răbdare și cu îngăduință.

Într-una din zile se înfățișă înainte-i o jupîneasă și-i zise:

— Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să știe de mine.

— Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Și cum nu vrea să știe de tine?

— Apoi iacă, măria-ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepților, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adecă meșteșugul cu care ne hrănea pe mine și pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băiețandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, și cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simțim lipsa și neaverea.

După ce s-a mai mărit, nu știu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale.

Este multă vreme de atunci și pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit.

Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila mărieitale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplătești pentru vrednicia și vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut și saca și cal, și m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare și mare, să pot mînca și eu o pîinișoară în curtea lui la vremea bătrînețelor mele.

Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvînt că nu mă cunoaște. Și așa cu plîngere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.

— Cine este copilul tău, jupîneasă?

— Ispravnicul din cutare județ, măria-ta.

— Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău.

Și dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic la curte, vodă își căută de alte trebi ale țării.

Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine știe ce bunătate îl așteaptă, și se grăbi să vie numaidecît.

Pesemne că nu i se bătuse ochiul stîng, nici nu-i țiuise urechea.

Înfățișîndu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie și jupîneasa.

Cînd se văzu ispravnicul de față cu mumă-sa o sfecli de tot.

— Cunoști tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.

Ispravnicul, care se făcuse roșu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos și cu ochii în pămînt, răspunse:

— Da, măria-ta.

— Cine este?

— Este mumă-mea.

— Păi bine, ispravnice, nu ți-a fost frică de Dumnezeu și rușine de oameni să o gonești de la curtea ta? Au doară te rușinezi de teapa din care ai ieșit? Au doară vei fi zicînd că acuma ești boier mare și te josorești să-ți hrănești pe muma care te-a născut și te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică?

Și întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită și cu mîinile la piept, o întrebă:

— Ce osîndă socotești d-ta, jupîneasă, că i se cade acestui fiiu nerecunoscător?

— Mila măriei-tale, doamne; eu nu cer osîndă; eu doresc să fiu pe lîngă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc și eu o bucată de pîine la bătrînețele mele și să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.

— Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ție și tu, jupîneasă, să-l bășici cu nuielușa, cum făceai cînd era el la casa ta și sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.

— Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am știut să-l mustrez și să-l fac să meargă pe calea cea bună.

De cînd insă a ieșit de sub aripele mele și a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat și cruce de voinic. Mai bine să muncesc eu pe la unii și pe la alții, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea și fie mila Domnului și a măriei-tale preste noi amîndoi!

Se înduioși vodă pînă într-atîta încît se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ținea, ca să nu piștească afară.

Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea lui vodă și zise:

— Greșit am fost, doamne, înaintea măriei-tale și înaintea mumei mele. Iertați-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinți! N-am știut să prețuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz și eu ce mumă dornică și cu minte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine și să o țiu numai în palme și în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea și cît mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună și să nu ies din cuvîntul ei.

Măria-sa vodă nu-și mai putu ține lacrămile și ștergîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise:

— Așa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mîna mume-tei și să-ți ții cuvîntul, precum ți-a fost vrednicia în oștire și atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn.

Și așa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.

Darămite azi, cîți nemernici nu s-or fi găsind, cari, după ce că părinții lor se sting cheltuindu-se, și îngrijesc de dînșii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung și ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc și-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleșiți de povara bătrînețelor. Cîți, zic, nu s-or găsi și astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decît să stea cocoțați cine știe unde și îmbăierați de fumurile fuduliei celei necuviincioase.