Istoria folcloristicii maramureșene/Epoca clasică

 

“Din conspectul global al folcloristicii, cititorul surprinde un contrast între folcloristica din secolul al XIX-lea, mai cu seamă de la începuturile ei, și cea de după 1900, vizibil în entuziasmul față de folclor, precum și în profilul studiilor ce se întreprind (…). După 1900, asistăm la o răcire bruscă a prețuirii folclorului. Ca după o dezmeticire, acum încep să iasă la iveală mai cu seamă metehnele. Lumea este dezamăgită că materialele se repetă mereu în colecții, semn vădit că bogăția, presupusă inițial inepuizabilă, nu e nelimitată. Acum apar și detractarii fățiși, unii arborând cu zgomot steagul negării” , concluzionează Ovidiu Bârlea, în Istoria folcloristicii românești.

În ceea ce privește situația folcloristicii maramureșene, lucrurile nu stau deloc întocmai, deoarece abia în prima jumătate a secolului al XX-lea asistăm la etapa romantică (devenită ulterior clasică) a culegerii producțiilor literare din popor. Astfel, în primul deceniu consemnăm apariția colecțiilor Alexandru Țiplea (1906) și Tit Bud (1908), iar după Marea Unire văd lumina tiparului colecțiile Ion Bârlea (1924) și Tache Papahagi (1925), la care se adaugă prima lucrare de folclor musical din Maramureș, datorată lui Béla Bartók (1923). Tot în această perioadă, au activat în domeniul folcloristicii Pompei Hossu-Longin, Gheorghe Dăncuș, Andrei Grobei, Titus Bilțiu-Dăncuș și Petre Lenghel-Izanu. Să mai notăm că înființarea, în 1930 la Cluj, a Arhivei de Folclor a Academiei Române, condusă de Ion Mușlea, va avea ca efect cercetarea, sub aspect folcloric și etnografic, a regiunii Maramureș.

1903-1904. Vasile Goja. Prima colecție (risipită în periodice) aparține unui învățător din Desești, Vasile Goja, care publică 89 de texte în Poporul, foaie economică editată la Budapesta, în 18 numere din anul 1903 și în două numere din anul 1904. Poeziile au caracter eminamente liric (de dor, de urât, de amar, de înstrăinare etc.). “Admirabilă este unitatea colecției, toate piesele culegerii provenind din aceeași localitate (Desești); localitate total absentă din colecțiile lui Țiplea și Tit Bud…” . Textele au fost republicate de Iordan Datcu în Memoria Ethnologica (2005).

1906. Alexandru Țiplea. În ședința din 24 februarie 1906 a Academiei Române, secțiunea literară, studentul maramureșean Alexandru Țiplea (1885-1938) afirma: “O culegere de poezii populare din Maramureș până acum nu s-a făcut și nici în alte colecțiuni nu s-a publicat în forma în care ele umblă în gura poporului român din acest ținut. Având în vedere lucrul acesta, spre folosul literaturii populare române, am adunat o bună parte a producțiunilor literare populare, scrise exact în forma în care se aud, cu dorința ca ele să fie publicate dacă se vor găsi demne de a fi cunoscute de toți acei ce se interesează de frumoasele producțiuni poetice ale poporului românesc” . Se pare că Alexandru Țiplea a convins audiența de vreme ce colecția sa a fost publicată în tomul XXVIII din Analele Academiei Române, Memoriile secțiunii literare din 1906, alături de studii semnate de Alexandru Bogdan, Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu și Tudor Pamfile.

Cele 278 de piese ale colecției au fost grupate în patru categorii: I. Balade (25), II. Dârlaiuri - de jale (30), de dragoste (125), cătănești (16), chiuituri (37), dârlaiuri (33), III. Colinde (3), IV. Descântece (9). Glosar. Colecția Poezii populare din Maramureș a fost alcătuită în urma expedițiilor din vara anului 1902 (iunie – septembrie), 1903 (iunie - august) și 1905: “Țiplea și-a adunat așadar materialul în plină adolescență, între 16 și 20 de ani”, nota Dumitru Pop . Entuziasmat de această reușită, Alexandru Țiplea plănuiește o acțiune de mare amploare - realizarea unei Monografii a Maramureșului. Nici el și nici alții, pe parcursul a o sută de ani, nu vor izbuti să ducă la bun sfârșit proiectul. Țiplea abandonează pasiunea pentru folclor, îndreptându-și atenția spre cercetarea istorică.

Dar colecția lui continuă să se impună nu doar din punct de vedere al pionieratului, ci și a modului exemplar în care a fost realizată (prin indicarea sursei și transcrierea fonetică a textelor): “Ceea ce sporește considerabil valoarea colecției lui Țiplea, asigurându-i un loc de prim rang în istoria culegerilor noastre folclorice, este concepția științifică ce a prezidat alcătuirea ei”.

Alexandru Țiplea s-a născut în 28 iunie 1885 în localitatea Biserica Albă (Maramureșul vechi). A studiat la Sighet (cu ajutorul vicarului Tit Bud) și apoi la Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș. În 1904, se înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, iar în 1910 obține doctoratul în teologie cu teza Vechii episcopi ai Maramureșului. Îmbrățișează cariera didactică, fiind profesor la Liceul grăniceresc din Năsăud (timp de 14 ani), apoi la catedra de istorie bisericească și drept de la Academia teologică din Gherla. Se stinge din viață la 12 ianuarie 1938, la vârsta de 55 de ani.

Colecția lui Țiplea nu a rămas fără ecou: Tit Bud și Ion Bârlea își intensifică incursiunile în satele maramureșene în vederea alcătuirii propriilor colecții; etnomuzicologii Tiberiu Brediceanu și Béla Bartók plănuiesc expediții pentru culegerea folclorului muzical din zonă; iar recenziile favorabile despre colecția Țiplea atrăgeau atenția, pentru prima dată, asupra bogăției și frumuseții folclorului maramureșean. Cronicile apărute în Viața românească (sub semnătura lui Grigore Pascu ), și Luceafărul (Adrian Oltean ) au fost secondate de articolul entuziasmant a lui Nicolae Iorga, intitulat Cântecul poporului din Maramureș și publicat în Floarea Darurilor : “Maramureșul începe abia cu darurile sale așa de nouă. Fiii țării să răzbată văile lui pentru a ni le aduce și altele din țara voievozilor bătrâni începători de domnie, din țara de stoarcere și păcate de astăzi”.

1908. Graiul nostru. Pentru a întâmpina “jubileul de 40 de ani de domnie a M.S. Regele Carol I”, ministru Vlădescu i-a însărcinat pe trei membri ai Societății Filologice (I.A. Candrea, Ov. Densusianu și Th. D. Speranția) să realizeze o lucrare care “să dea o icoană a graiului nostru, o colecțiune de texte din toate părțile locuite de români”. În unele regiuni s-au întreprins călătorii de studiu, dar “pentru unele regiuni s-a recurs și la textele tipărite de alții, când oferea garanții de transcriere exactă”. Astfel, în anul 1906, apare la București (la Ateliere Grafice Socec &Co), primul volum din Graiul nostru (553 p). Doi ani mai târziu, în 1908, apare volumul doi, în care sunt incluse texte culese din Basarabia, Bucovina, Maramureș, Țara Oașului, Transilvania, Crișana, Banat și Serbia, ilustrând de asemenea graiul istroromânilor, megleniților și aromânilor (218 p). Capitolul Maramureș (p. 35-54) cuprinde cinci texte reluate din colecția Alexandru Țiplea (1906): Fata Soarelui, Inelul și năframa, Fata cetinii, Sus la Țara Românească și un descântec de izbituri; respectiv 17 texte de factură lirică “comunicate de d-ra Elena Fabian, loc. Bărsana”, în total 22 de texte, cu transcriere diacritică.

1908. Tit Bud. A doua colecție de producții folclorice maramureșene i-o datorăm vicarului Tit Bud (1846-1917), fiind publicată, de asemenea, sub egida prestigioasă a Academiei Române. Tit Bud s-a născut la 24 decembrie 1846, în localitatea Sat Șugatag. A urmat studiile secundare la Ungvar și Beiuș, iar după obținerea bacalaureatului (1865) își finalizează studiile (teologice) la Gherla. Timp de patru ani a fost preot capelan la Ieud, apoi secretar episcopal, vicenotar, asesor consistorial la Gherla. Revine în Maramureș în anul 1880, impunându-se printr-o vastă activitate socială și culturală: a fost vicepreședinte al Societății ASTRA din Maramureș timp de trei decenii (1887-1917) și vicepreședinte al Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. “Sub ocârmuirea sa s-au zidit în Maramureș 22 de școli sătești, confesionale și s-a reînființat o școală românească la Sighet” . Preocupările pentru folclor ale lui Tit Bud datează din anul 1872, pe vremea când era capelan la Ieud. În această perioadă, a trimis spre publicare revistei Familia din Oradea “șapte doine și hore poporale”. Mai târziu, în anul 1889, propune Reuniunii docenților români din vicariatul Maramureșului, al cărui președinte era, să se adune cântece populare din această regiune care să fie publicate ulterior într-un “op separat”. O parte din învățători au răspuns acestui apel, astfel încât, după mai bine de un deceniu, Tit Bud se afla în posesia unei impresionante colecții însumând circa 800 de texte, majoritatea culese de învățătorul Petru Bilțiu Dăncuș.

Se știe cu certitudine că “sub egida Reuniunii docenților nu a apărut niciodată o colecție de folclor din Maramureș“. Se mai știe că multe din cele 352 de texte publicate de Tit Bud în volumul din 1908 (Poezii populare din Maramureș) au fost culese de învățători, chiar dacă acest lucru nu se menționează în lucrare. Nu se știe în schimb “ce soartă au avut cele aproximativ 500 de poezii populare care nu au intrat în corpul colecției lui Bud” . Vicarul apelează la Alexandru Țiplea pentru a primi un răspuns favorabil la cererea adresată Academiei Române în vederea tipăririi unui volum. Demersurile lui Țiplea se dovedesc a fi salutare, de vreme ce Ion Bianu recomandă tipărirea lucrării și întocmește raportul necesar, în care menționează: “Culegerea de poezii populare, prezentată spre publicare de Părintele Vicar al Maramureșului, Tit Bud, este un prețios material de literatură poporală din acest ținut, din care a fost adunată și culegerea făcută de dl. A. Țiplea, publicată de Academie în 1906” . Textele sunt grupate în trei categorii: I. Balade (16), II. Doine (de jale – 31; de dragoste – 65; ostășești și voinicești – 35; chiuituri – 184), III. Colinde (21). Glosar.

Exegeții nu au fost prea darnici în aprecieri la adresa colecției Tit Bud. Dumitru Pop consideră că lucrarea nu a reușit să atingă nivelul științific al operei lui Țiplea , sub raportul transcrierii textelor și al aparatului critic. Iordan Datcu precizează că pregătirea colecției pentru tipar i-a revenit lui Alexandru Țiplea, “care, ulterior, va mărturisi că textele din colecție au fost «întocmite» , adică prelucrate de Bud”. Cel mai vehement s-a dovedit a fi Ovidiu Bârlea, afirmând că volumul “reprezintă un vădit regres sub toate aspectele”. “Afirmația, valabilă în liniile ei generale, trebuie privită cu grijă”, a replicat prof. Dumitru Pop. “Mai întâi de toate e necesar să ținem seama de faptul că antologia lui Tit Bud este posterioară celei lui Țiplea numai ca act editorial, nu și ca operație de culegere a textelor. Având de-a face cu anumite limite înregistrate în acțiunea de adunare a poeziilor populare – ceea ce s-a produs înaintea acțiunii de culegere întreprinse de Țiplea – nu putem vorbi de un «regres», ci de un progres realizat de acesta din urmă”.

1909. Ion Bârlea. Folcloristul Ion Bârlea (1883-1969) începe să culeagă poezii populare din satele maramureșene în același timp cu Alexandru Țiplea, în perioada în care urma studiile universitare de teologie de la Gherla (1901-1905). După absolvire, spera să publice un volum din aceste producții literare, dar a fost surprins de apariția colecțiilor Țiplea (1906) și Tit Bud (1908). În aceste condiții, a luat decizia “să-și mai consolideze colecția cu noi piese și s-o degajeze de acelea care fuseseră tipărite de primii colecționari, care au avut norocul să-și publice repede culegerile”.

În anul 1909, devine preot ajutător în comuna Ieud și se căsătorește cu Elena Vlad, fiica preotului din Botiza. Tot în acel an publică, cu sprijinul lui Nicolae Iorga lucrarea Însemnări din bisericile Maramureșului . Cartea cuprinde însemnări de pe cărțile bisericești, de pe icoane, iconostase și clopote. Iordan Datcu îi va sublinia valoarea: “Lucrarea este o contribuție importantă în domeniul folcloristicii, pe unele cărți fiind notate poezii populare, «verșuri», rețete de medicină populară, anecdote, despre care Nicolae Iorga spune că ar trebui incluse într-o crestomație populară”.

1910-1913. Brediceanu. Bartók, Bârlea. Beneficiind de recenzii elogioase la volumul de debut, preotul din Ieud devine o personalitate importantă atât pe plan local (în lupta pentru desăvârșirea unității naționale), cât și în mediile culturale din marile orașe ale țării. Rememorând cei patru ani petrecuți la Ieud (1909-1913), Ion Bârlea va mărturisi: “Au fost anii cei mai curajoși ai vieții mele. Sentimentul național și dragostea față de țărănime s-au manifestat în mod natural în gradul cel mai desăvârșit. Luptele ce am purtat cu stăpânirea maghiară, cât și cu unele elemente maghiarizate, nu le voi uita niciodată”.

În toamna anului 1910, Tiberiu Brediceanu îi solicită lui Bârlea sprijinul nemijlocit pentru alcătuirea unei culegeri de folclor muzical maramureșean. Astfel, cei doi vor cutreiera 18 localități din regiune, de unde vor consemna 190 de piese muzicale . Trei ani mai târziu, sosește în Maramureș, cu aceeași rugăminte, etnomuzicologul Béla Bartók. Pe lângă faptul că era un ghid competent și un bun cunoscător al culturii populare din zonă, I. Bârlea mai avea misia să noteze textele literare ale cântecelor culese de cei doi.

La un moment dat, a existat un proiect comun pentru valorificarea producțiilor folclorice, prin editarea unui tom masiv cu titlul Cântecele poporului român din Maramureș (Partea I. Poezii populare adunate de I. Bârlea; Partea a II-a. Arii populare adunate și notate de dr. T. Brediceanu; Partea a III-a. Arii populare adunate și notate de B. Bartok). Lucrarea a fost predată la Academie, dar evenimentele politice și declanșarea Primului Război Mondial au împiedicat editarea ei.

În 1914, după atentatul de la Sarajevo, declarațiile de război se succed cu repeziciune și împânzesc întreaga Europă. României i se cere, atât de către reprezentanții Antantei, cât și de către cei ai Puterilor Centrale să se implice în conflict. După doi ani de neutralitate, în august 1916, țara noastră intră în război alături de Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia. La încheierea ostilităților militare, 100.000 de români se adună la Alba Iulia, în decembrie 1918, pentru a proclama Unirea Transilvaniei cu România. Gheorghe Pop de Băsești este ales președinte al Marelui Sfat Național de la Alba Iulia.

Au urmat două decenii efervescente atât din punct de vedere politic și economic, cât și din punct de vedere cultural. Apar publicații noi, se înființează institute de cercetare și se publică romane devenite ulterior clasice.

Din perspectiva folcloristicii, putem spune că intervalul dintre cele două războaie mondiale coincide cu perioada marilor acțiuni de teren înterprinse de Institutul Social Român (înființat de Dimitrie Gusti), a arhivelor de folclor muzical (inițiate de Constantin Brăiloiu și George Breazul) și a Arhivei de Folclor a Academiei Române (condusă de Ion Mușlea, la Cluj, timp de 18 ani). ”În sfârșit, în ampla acțiune de teren, întreprinsă de Muzeul Limbii Române din Cluj, în vederea alcătuirii Atlasului Limbii Române, Emil Petrovici aduna și un bogat material folcloric, foarte valoros prin diversitatea lui, prin acuratețea cu care a fost notat, autorul utilizând în acest scop sistemul semnelor diacritice pentru redarea rostirii dialectale a informatorilor”. Cercetătorii clujeni de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei colindă satele din întregul ținut pentru a achiziționa obiecte etnografice. În acest demers nu vor neglija culegerea unor producții cu caracter folcloric, dovadă că directorul instituției, Romul Vuia, va publica o variantă a Legendei lui Dragoș în Anuarul Institutului de Istorie Națională (1921-1922).

1923. Pompei Hossu-Longin. Deși în anul în care Pompei Hossu-Longin (1897-1962) începe să colaboreze la diverse publicații (Izvorașul, Comoara satelor, Șezătoarea etc.) acesta era dascăl la Școala din Vulcan, în Valea Jiului, s-a dovedit ulterior că o bună parte din materialul folcloric publicat era cules din satele codrene din Maramureș. Între 1916 și 1920, Pompei Hossu-Longin a fost învățător în satul Tămășești, comuna Băsești, după ce absolvise gimnaziul din Cehu Silvaniei și școala normală din Gherla (în 1917, a urmat studii pedagogice la Budapesta). Activitatea sa folcloristică s-a întins pe parcursul a cinci decenii, perioadă în care s-a remarcat prin colaborarea cu Arhiva de Folclor din Cluj, prin editarea unei lucrări cu caracter didactic – Importanța folclorului prin educație (Editura Noastră, 1933), cât și prin monografia Graiul din Valea Jiului, premiată de Muzeul Limbii Române . Colecția sa de folclor a rămas risipită în periodice. În 2005, Memoria Ethnologica publică un grupaj de descântece (trei texte), culese de Pompei Hossu-Longin din localitatea Tămășești, în anul 1926.

1923. Béla Bartók. În 1923, la București apare volumul doi al studiului Viața păstorească în poezia noastră populară, semnat de Ovid Densusianu (1873-1938), eminent lingvist, istoric literar și poet (promotor al simbolismului). Tot în 1923, în Germania, la München, Béla Bartók (1881-1945) publică lucrarea Volksmusik der Rumänen von Maramures , care “a fost apreciată de specialiști drept o pildă clasică de monografie folclorică”.

Piesele au fost culese, cu sprijinul lui Ion Bârlea, în urmă cu un deceniu, din satele situate pe văile Iza, Mara și Vișeu. După ce proiectul Cântecele poporului român din Maramureș (ce conținea arii populare culese de B. Bartók, T. Brediceanu și poezii populare culese de Ion Bârlea) a eșuat, cei trei autori retrăgându-și manuscrisele de la Academia Română, aceștia au încercat să-și publice individual colecțiile. Primul care a izbutit a fost Béla Bartók. Colecția sa este alcătuită din 339 de melodii (27 colinde, 14 bocete, 12 doine - “hore lungi”, 155 hori, 114 melodii de joc și 17 piese instrumentale) și provine din 11 sate maramureșene: Ieud (68 de cântece), Oncești (49), Dragomirești (39), Vișeu de Jos (32) etc. Textele alcătuiesc un capitol aparte și sunt însoțite de traducerea lor în limba germană. În finalul studiului, autorul definește dialectul muzical maramureșean.

Béla Bartók s-a născut în 1881 (25 martie) în localitatea Sânnicolau Mare, județul Timiș. A urmat studiile liceale într-un oraș din Ucraina, apoi la Oradea (între 1891-1892) și Bistrița (1893). Primele studii de muzică au fost însușite la Bratislava și desăvârșite la Academia de muzică din Budapesta. A cules, de-a lungul vieții, circa 10.000 de melodii populare din folclorul românesc (3.500 de piese), maghiar, slovac, rutean, sârbo-croat, bulgar, turc, arab, lapon și al pieilor roșii din SUA. Béla Bartók este unul dintre întemeietorii folcloristicii muzicale românești. În 1940, s-a refugiat la New York, unde se stinge din viață în 1945 (26 septembrie).

1924. Ion Bârlea. Epoca clasică a folcloristicii maramureșene a fost puternic amprentată de personalitatea și opera lui Ion Bârlea. Colecția sa de folclor, realizată în anii 1904-1913 și publicată în două volume la Editura Casa Școalelor din București în 1924, este alcătuită din 1191 de piese folclorice, culese de la 116 performeri din 23 de comune maramureșene (peste 700 provin din Berbești).

La fel ca Béla Bartók, Ion Bârlea își retrage materialul de la Academie în 1921. Doi ani mai târziu, mai precis în 25 mai 1923, colecția Ion Bârlea “primește aviz de publicare la Casa Școalelor, în urma intervențiilor lui G.T. Kirileanu, susținute și de N. Iorga” . Colecția este împărțită în două volume: primul, Balade, colinde și bocete din Maramureș (139 p.), este structurat pe trei capitole – balade istorice și voinicești (51 texte), colinde (33) și bocete (10), la care se adaugă un Glosariu (despre gustare, Pintea Viteazul, oieritul și păstoritul, nunta țărănească, războiul de țesut, portul popular, înmormântarea, colindatul etc); cel de-al doilea, Cântece poporane din Maramureș. Descântece, vrăji, farmece și desfaceri (400 p.) cuprinde cântece de dragoste (267 texte), cântece de jale și supărare (212), cântece cătănești sau ostășești (49), cântece diverse (179), chiuituri (326), descântece, vrăji, farmece și desfaceri (64).

Autorii recenziilor au făcut risipă de elogii la adresa colecției I. Bârlea. Ovid Densusianu a apreciat valoarea ei documentară, autenticitatea și valoarea estetică a numeroase piese; V. Bogrea a remarcat notele însoțitoare (“mici repertorii de etnografie și folclor maramureșean”); iar Arthur Gorovei scria : “Chipul cum este cules acest material, fără îndreptări și adaosuri, precum au făcut unii culegători, indicațiile și explicările unor cuvinte necunoscute chiar de către cărturarii din vechiul regat, dau acestei lucrări caracterul unei opere științifice”.

O parte din textele culese de el au intrat în alcătuirea a două prestigioase colecții de folclor muzical (semnate de Tiberiu Brediceanu și Béla Bartók), astfel încât “avem de-a face cu întâia pătrundere consistentă a folclorului maramureșean în circuitul universal” . Ion Bârlea (n. 11 ianuarie 1883), fiul preotului Petru Bârlea din Berbești, a urmat studiile primare în satul natal și la Sighet, la școala confesională romano-catolică, iar studiile universitare la Academia teologică din Gherla (1901-1905). După patru ani petrecuți la Ieud, ca preot ajutător, în 1913 este transferat în comuna Călinești. În 1920, se mută la Sighet, unde intră în învățământ, iar Nicolae Iorga îl numește președinte al Ligii culturale din Sighet. Conduce apoi, între anii 1922-1932, Gazeta maramureșeană. Se mută la Cluj (în 1938), iar în perioada 1940-1946 este profesor la Colegiul Sf. Sava din București. Se stinge din viață la 15 mai 1969, în casa sa din Băneasa.

1925. Tache Papahagi. Grație colecțiilor de folclor publicate de Academia Română în 1906 și 1908, după război și după unirea Transilvaniei cu România, folcloriștii din capitală manifestă un interes sporit pentru cultura populară din Maramureș. În acest context, Tache Papahagi (1892-1977) își propune să realizeze, pentru teza de doctorat, o monografie a regiunii din nordul teritoriilor românești. Papahagi urmase studiile universitare la București (1912-1916), avându-i ca profesori, printre alții, pe Ovid Densusianu și I.A. Candrea. Astfel, în vara anului 1920, tânărul cercetător din Advela (T. Papahagi s-a născut în 20 octombrie 1892, în localitatea Advela, situată azi în Grecia) întreprinde prima expediție în Maramureș. Pe parcursul următorilor cinci ani (până în ianuarie 1925), T. Papahagi va izbuti să alcătuiască o colecție de 569 de texte, la care se adaugă trei melodii, provenind din 30 de localități din Maramureșul istoric. În plus, lucrarea cuprinde și un capitol de tradiții și legende (14 producții), iar în introducere autorul face câteva considerațiuni generale despre situația economică, politică și etnografică a satelor maramureșene, despre biserică, ocupațiile țăranului, despre viața și caracterul oamenilor acestei regiuni. Capitolul “graiul” (fonetica, morfologia, sintaxa, lexicul) este o premieră pentru cercetarea dialectului maramureșean. În fine, în afară de texte și muzică populară (partituri muzicale), teza de doctorat a lui Tache Papagahi mai cuprinde elemente de toponimie, onomastică, indice de sate, planșe cu ilustrații alb-negru și un bogat glosar de termeni regionali.

Ovid Densusianu a fost încântat de teza discipolului său și a propus ca lucrarea să fie publicată. Volumul Graiul șI folklorul Maramureșului apare în 1925, la Editura Academiei Române, în seria Din vieața poporului român (vol. XXXIII). “Prin monografia publicată de Tache Papahagi putem ști mai bine acum ce este și ținutul maramureșean. Cum arată titlul ei, nu e numai o monografie ligvistică, ci și folclorică, iar în introducere se descrie viața maramureșenilor, se dau prețioase amănunte etnografice”, nota Ovid Densusianu.

A fost apreciat, de către majoritatea exegeților, caracterul științific al lucrării, transcrierea diacritică a textelor (pentru a evidenția particularitățile dialectale), precum și menționarea localităților, a anului, a numelui și a vârstei persoanei de la care a fost cules textul. Cu alte cuvinte, o “monografie model în dialectologia românească”, una dintre cele mai prestigioase “din toate contribuțiile la folclorul maramureșean” . Doar Ion Chiș Șter (1980) va atentat la acest mit, considerând că “transcrierea fonetică a textelor în general nu este corectă” și conțin “foarte multe greșeli” (referitor la textele din colecția Țiplea și Papahagi).

Dincolo de polemici, subscriem opiniei că studiul realizat de Tache Papahagi “rămâne în istoria folcloristicii noastre ca cea dintâi încercare de reprezentare sintetică, globală, a creației populare maramureșene”.

(1926). În anul următor publicării monografiei, Tache Papahagi revine, în revista Grai și suflet, cu un amplu material folcloric din Maramureș, prezentând repertoriul liric a două performere de excepție, Anuța Pleș din Ieud și Irina Stan din Săpânța.

(1927). După obținerea doctoratului (1925), Tache Papahagi își continuă cariera universitară, devenind succesiv docent, conferențiar și profesor (din 1943), iar în 1964 i se decernează titlul de profesor universitar emerit. Din această postură va contribui la formarea a numeroase generații de filologi pasionați de cultura populară. În anul 1927, a avizat, ca îndrumător, teza de licență Folclorul și graiul satului Ieud din județul Maramureș, elaborată de tânărul student al Facultății de Litere și Filosofie din București, Gheorghe Dăncuș.

(1928). Un alt proiect important în care T. Papahagi a dorit să includă și Maramureșul este albumul Images d’Ethnographie Roumaine, apărut în trei volume în anii 1928, 1930 și 1934. În primele două tomuri regăsim numeroase fotografii, realizate în Maramureșul istoric în perioada 1921-1924 și 1927-1928, care ilustrează portul popular, gospodăria și accesoriile, ocupațiile oamenilor, viața de fiecare zi și viața pastorală; de asemenea regăsim panorame ale unor localități maramureșene.

După cele trei “episoade” interbelice (B. Bartók, I. Bârlea, T. Papahagi), Maramureșul intră în lumea bună a folcloristicii românești, cu lucrări științifice de o certă valoare. Către sfârșitul deceniului trei, apar alte lucrări importante. I.A. Candrea publică Iarba fiarelor (1928), o colecție de studii despre plante miraculoase sau animale venerate de om, iar Petru Caraman ne dezvăluie Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români și slavi. Contribuție la studiul mitologiei creștine din orientul Europei (Iași, 1931).

1931. Andrei Grobei. În vara anului 1931, profesorul Mihai Pop și etnomuzicologul Harry Brauner colindau, la pas, satele maramureșene: “Eram fericiți să regăsim după 18 ani melodii înregistrate în 1913 de Béla Bartók (…). Și acum le înregistrez la rândul meu, putând dovedi în felul acesta continuitatea și vitalitatea tradițiilor în creația populară” . Tot în acel an, în foaia săptămânală Chioarul, editată la Șomcuta Mare, învățătorul Andrei Grobei (1900-1987) anunța (în nr. 27) apariția volumului I din colecția realizată în colaborare cu Vladimir Diaconița-Poiana, 1070 chiuituri ale Chioarului. Acesta conține 397 de piese. Însă volumul doi, finalizat în 1939 (cuprinzând alte 427 de chiuituri) a rămas în manuscris, nefiind publicat din motive financiare. În prefața celui de-al doilea volum, A. Grobei preciza: “Am început să culeg chiuituri încă din anul 1915, când eram elev la Preparandia din Gherla și apoi, funcționând ca învățător la Vălenii Șomcutei timp de 18 ani (1921-1939), am continuat activitatea de culegător de folclor la îndemnul fostului revizor școlar Dariu Pop” Andrei Grobei nu s-a rezumat doar la culegerea acestei specii folclorice, dovadă că în culegerea colectivă Ceas pe ceas se alungă (Baia Mare, 1970), el valorifică din colecția sa 13 texte, culese din Finteușu Mare, reprezentând bocete și colinde. Iar în revista Memoria Ethnologica îi apar alte colinde, orații și strigături de nuntă, cântece de petrecanie, strigături și numeroase hori risipite pe marginaliile revistei.

În aceeași perioadă (1931-1940), Arhiva de Folclor a Academiei Române condusă de Ion Mușlea se îmbogățește cu numeroase caiete ale corespondenților din Maramureș, “cuprinzând răspunsuri la aproape toate chestionarele și circularele trimise de directorul șArhiveiț, precum și diferite piese de literatură populară” . Șapte din cele nouă culegeri ale corespondenților maramureșeni (Petre Lenghel Izanu, Ioan Vlad, Mihail Gogota, Vasile Bologa, Mihai V. Marina, Vasile Grigor, Vasile Tămășan; Al. Micle, Ioan Bohotici) au fost publicate în urmă cu doi ani într-un prim volum al Corpusului folclorului maramureșean.

(1936). O monografie zootehnică de o certă valoare etnografică izbutește Alexandru I. Georgeoni: Cercetări asupra păstoritului în Maramureș. De reținut capitolele Aspectul păstoritului în Maramureș (despre stâna pe cumpăne, văratul vacilor, repartiția pășunilor) și Anul pastoral (primăvăratul, văratul, tomnatul și iernatul oilor).

(1937). La aproape un deceniu de la editarea broșurii Păstoritul în Munții Rodnei datorată lui Emil Precup, director al liceului din Gherla, profesorul universitar Tiberiu Morariu (1905-1982) publică un amplu studiu etnologic, Vieața pastorală în Munții Rodnei . Autorul, doctor în științe geografice al Universității din Cluj (1935) și membru corespondent al Academiei (1955), dezbate printre altele aspecte legate de importanța istorică a păstoritului în Munții Rodnei și drepturile de proprietate ale populației, respectiv extinderea păstoritului în regiunile nordice ale Carpaților. Nu neglijează nici descrierea tipurilor de stâni și a uneltelor utilizate de păcurari. Cele XV planșe cu fotografii având valoare etnografică întregesc o monografie utilă cercetătorilor care studiază folclorul pastoral.

Tot în 1937, sub semnătura lui Florea Florescu apare, în revista Sociologie românească, o culegere de Doine și strigături din Maramureș și articolul Cetele de secerătoare din Cuhea (Maramureș). Cinci ani mai târziu, F. Florescu va mai publica un articol despre cercetările sale din Maramureș.

Deși erau puse bazele cercetării științifice a folcloristicii, în perioada interbelică mai persistau reminiscențele unor prejudecăți și idei preconcepute față de anumite elemente ale folclorului: superstițiile, chiar legendele și unele credințe populare erau socotite primitive. În acest context, tânărul Mircea Eliade (1907-1986) găsește de cuviință să abordeze tema, prin publicarea articolului Folclorul ca instrument de cunoaștere , în Revista Fundațiilor Regale (1937). M. Eliade dezvoltă teza potrivit căreia “anumite credințe primitive și folclorice au la bază experiențe concrete”.

1938. Petre Lenghel Izanu. Folcloristul Petre Leghel Izanu (1908-1979) a urmat Școala normală din Sighet, pe care o va absolvi în 1927. A avut șansa să-i aibă ca dascăli pe Gheorghe Vornicu (întemeietorul Muzeului Etnografic din Sighet), pe Traian Bilțiu Dăncuș și Liviu Bordeaux, pe părintele Ion Bârlea. Timp de patru decenii, a fost profesor în localitățile Oncești, Bârsana, Poienile de sub Munte, Nădlac - Arad și Sighetu Marmației. A început să culeagă poezii populare de la vârsta de 18 ani, mai întâi la Oncești, sat vecin cu Bârsana lui natală . Începând cu anul 1930, Petre Lenghel publică folclor în Viața școlară din Sighet. În 1934, în paginile ziarului Graiul Maramureșului publică o colecție de colinde sub titlul Obiceiuri de Crăciun și colinde din Maramureș . Patru ani mai târziu, aceleași colinde, însoțite de un studiu, sunt tipărite într-o broșură, sub auspiciile Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș . Lucrarea cuprinde o descriere a obiceiurilor de Crăciun și de Anul Nou, la Bobotează și Sf. Ioan, respectiv 29 de colinde religioase și laice. Din introducere aflăm că broșura a apărut “la îndemnul și stăruința harnicului părinte protopop Titu Berinde din Sighet, directorul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș“ (p. 13). În îndemnul său, Gheorghe Dăncuș notează: “Culegerea aceasta, (care nu are pretenția de a fi științifică) arată însemnătatea și frumusețea poeziei populare, în care se adresează, mai mult, cetitorilor modești din Maramureș, să fie un îndemn”. Deși extrem de bogată, colecția Petre Lenghel Izanu nu va apărea în volum decât după cel de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1940, un oarecare Ioan Teodor Cioara publică la Deva o broșură intitulată pompos Folclor din Țara Oașului, Maramureșului și Chioarului . Cele 248 de texte înghesuite în 48 de pagini sunt, majoritatea, țâpurituri din Oaș. În consecință, o lucrare pe care folcloristica Maramureșului nu trebuie să o rețină.

(1943). Lui Emil Petrovici (1899-1968) îi datorăm culegerea a numeroase materiale de folclor din Maramureș pe care le-a inclus ca texte dialectale în suplimentul la Atlasul Lingvistic Român (1943).

1945. Gheorghe Dăncuș. Îndrumat de profesorul Tache Papahagi în perioada studenției, Gheorghe Dăncuș (1906-1961) va rămâne toată viața un pasionat culegător de folclor și un competent autor de studii pe această temă, o parte publicate în Graiul Maramureșului (al cărui director a fost o vreme). Studiile au fost strânse ulterior într-o cărțulie, Literatura populară: Crestături și crâmpeie , apărută la Cluj, în 1945.

Marea ambiție a lui Gheorghe Dăncuș, stimulat fiind de lucrarea mentorului său, Tache Papahagi (Graiul și folclorul Maramureșului, 1925) a fost elaborarea Monografiei Maramureșului. Pentru a o redacta, solicită concursul tuturor intelectualilor din județ, prin intermediul ziarului Graiul. În opinia lui, Monografia respectivă trebuia să fie “o lucrare de ansamblu în care se va reflecta, după posibilități, Maramureșul și viața maramureșenilor sub toate aspectele, în trecut și prezent”. Pe măsură ce prin Europa mirosea din nou a praf de pușcă, elanul colaboratorilor Monografiei scade și în cele din urmă proiectul e abandonat. De altfel, în 1938, Gh. Dăncuș părăsește Maramureșul și lucrează, timp de doi ani, la secția culturală a ținutului Someș-Cluj, iar în perioada războiului este redactor la pagina culturală a Tribunei Ardealului. După război, între anii 1944-1946, este profesor la Liceul G. Barițiu din Cluj; timp de trei ani (1946-1949) este activist politic la județeana PCR Maramureș; în 1950, e numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj, iar în 1955 - director al Muzeului Memorial Emil Isac.

În 1938, Dăncuș înțelege că proiectul, la scara imaginată de el, e utopic, deoarece lipsesc monografiile sătești din Maramureș . Abia după căderea comunismului (1989) am asistat la editarea unui număr considerabil de monografii locale care, cu certitudine, într-o bună zi, vor sta la baza unei ample monografii dedicate Maramureșului. Chiar dacă o parte din aceste studii au un grad ridicat de naivitate și diletantism, unele dintre ele conțin elemente structurale privind particularitățile “legate de modul de viață, de gândire și de creație a locuitorilor unor așezări rurale sau a unei zone”, precum și elementele comune etniei românești – “acel coeficient de originalitate cu care vom intra în Uniunea Europeană” . Mult mai util ar fi, poate, să se întocmească mai întâi o Monografie etnologică a Maramureșului, parte a Istoriei culturii acestui ținut. Istoricii, economiștii, antropologii și oamenii de știință își vor elabora secțiunile specifice profesiei. Și toate tomurile luate la un loc vor alcătui o competentă Monografie a ținutului nord transilvănean.