Istoria folcloristicii maramureșene/Epoca modernă (1970)
Adevăratele efecte ale evenimentelor din vara anului 1968 se vor resimți abia doi ani mai târziu. Grație unei politici mai relaxante și a unor acorduri economice deosebit de favorabile, se simte o oarecare ameliorare a standardului de viață. Anul 1970 poate fi socotit apogeul primăverii de la București.
În plan folcloristic, se evidențiază cu precădere lucrarea lui Ion Mușlea și Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, respectiv volumul De Zalmoxis à Gengis- Khan, Etudes comparatives sur le religions et le folklor de la Dacia et de l’Europe orientale publicat de Mircea Eliade la Paris. Deși prima ediție în limba română apare abia în 1980 , știm cu certitudine că scrierile lui Mircea Eliade au circulat cu o mare intensitate în mediile culturale românești.
Dumitru Pop. Folcloristica Maramureșului (1970). Maramureșeanul Dumitru Pop devine un pionier în folcloristica românească elaborând “prima lucrare de istorie a folcloristicii unui ținut” , după cum avea să remarce Ion Cuceu într-o recenzie din 1970. Curios este faptul că Iordan Datcu afirmă, la o distanță de 25 de ani, că “lucrarea profesorului Dumitru Pop… este într-un fel unică”, deoarece rămâne “singura cercetare de amploare, edificatoare, asupra unei zone folclorice dintre cele mai originale”.
Alături de studiul Folcloristica Maramureșului, în fond teza de doctorat a profesorului Dumitru Pop, susținută în 1969 la Universitatea din București, lucrarea apărută la Editura Minerva mai cuprinde și trei valoroase anexe: Poezii populare din reviste (“toate textele de literatură populară maramureșeană apărute în publicațiile periodice din secolul al XIX-lea”), Corespondență inedită (scrisori primite de I. Bianu de la Alexandru Țiplea și I. Bârlea, respectiv de către G.T. Kirileanu de la I. Bârlea, documente păstrate în Biblioteca Academiei, Fondul Manuscrise) și Colecția Petru Bilțiu Dăncuș. Referindu-se la studiul inaugural, autorul avea să mărturisească: “Cercetarea de față urmărește să dea o imagine cât mai cuprinzătoare și mai fidelă, în același timp, asupra modului cum s-au dezvoltat preocupările pentru folclorul maramureșean, din începuturile lor, până în actualitate. Ea tinde să fie astfel, înainte de toate, o contribuție la istoria folcloristicii românești” (p.5). Ca și în atâtea alte cazuri, abordarea subiectului s-a datorat lipsei unor studii despre activitatea celor care “au contribuit la adunarea, punerea în circulație și cunoașterea creației folclorice maramureșene” (p.5). Dumitru Pop a considerat necesar să raporteze mereu această activitate la contextul social și cultural local, ceea ce sporește valoarea lucrării din perspectiva elaborării, într-o bună zi, a unei Istorii a culturii acestui ținut. Alte opinii vizează că menirea studiului exhaustiv a lui Dumitru Pop este acea de “a-l ajuta pe cel care își va lua cândva sarcina să scrie o monografie folclorică și etnografică de largă respirație teoretică, tinzând spre definirea specificului maramureșean în folclor”.
Petru Bilțiu Dăncuș. Colecțiune de hori… (1970). Anexa III a volumului Folcloristica Maramureșului merită o atenție deosebită. Ea reprezintă o “colecțiune de hori, strigături și basme culese din popor, cu scopul de a compune o icoană vie a modului de viețuire și cugetare a săteanului român” , după cum precizează folcloristul Petru Bilțiu Dăncuș (1863-1907). Culegerea textelor a fost realizată spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în localitatea Vișeu de Jos și Ieud (100 din 138 de texte), dar și Călinești. Iordan Datcu precizează că nu s-a găsit întreg manuscrisul, două capitole (basmele și glumele) pierzându-se pentru tot deauna. Interesant este faptul că manuscrisul lui Petru Bilțiu Dăncuș aruncă o nouă lumină asupra culegerii lui Tit Bud din 1908. Iordan Datcu dovedește că 70 de piese publicate de Tit Bud erau de fapt preluate din colecția lui Petru Bilțiu Dăncuș.
Ceas pe ceas se alungă (culegere colectivă). Prima tentativă de a întocmi o antologie de folclor maramureșean datează din 1970. În realitate, volumul Ceas pe ceas se alungă. Folclor poetic nu este decât o culegere colectivă de folclor, rezultată din selectarea unor materiale aparținând colecțiilor profesorilor Petre Lenghel Izanu, Isidor Râpă, Ion Vancea, Vasile Latiș, Ion Corbescu, Dumitru Iuga, Augustin Mocanu, Andrei Grobei ș.a. Cartea seamănă mai degrabă cu un volum de poezie modernă, atât prin aranjarea în pagină a textelor, precum și prin (re)formularea unor titluri. Probabil poetul Mihai Cupcea, coordonatorul ediției, nu este străin de acest demers.
Maramureșul devine tot mai interesant pentru cercetătorii străini care își exprimă dorința să-l viziteze. Dat fiind contextul politic favorabil, solicitanții nu întâmpină dificultăți. În vara anului 1970, un grup de specialiști francezi poposesc în Maramureș pentru o acțiune de documentare. Grupul este condus de Pierre Goron, președintele Centrului internațional de documentare pentru dans și director artistic al Uniunii naționale al grupelor folclorice pentru cultura populară din Franța. Profesorul Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie și Folclor din București s-a oferit să-i însoțească pe francezi în peregrinările lor prin satele maramureșene: “Au fost vizitate muzee și colecții particulare, s-a asistat la parade ale costumului popular, la spectacole folclorice, s-a mers în sate îndepărtate unde au cunoscut meșteri vestiți în cioplitul lemnului, în ceramică, în arta țesutului; (…) s-a mers la nunți, la praznice în casele țărănești, cu caș, lapte de oi și muzică de lăutari” . Pentru francezi, acțiunea a fost mai mult decât o reușită, însă Mihai Pop a înțeles că adevărata documentare, pentru un specialist străin, nu trebuie să vizeze doar festivismul, parada și lăutarii; ci mult mai utilă ar fi participarea pe un șantier de cercetare a elementelor de cultură populară. Probabil așa s-a născut ideea cercetării etnofolclorice și sociologice de pe Valea Cosăului, care a demarat în vara anului 1971.
Sesiunea de comunicări de la Sighet (1970). Un alt moment important care a marcat decisiv mișcarea folcloristică din Maramureș a fost organizarea, începând din decembrie 1970, a unei sesiuni de referate și comunicări științifice pe teme de folclor, în cadrul Festivalului datinilor și obiceiurilor de iarnă de la Sighet. Inițiativa lui Mihai Dăncuș a fost susținută de profesorul Mihai Pop, care de altfel a și patronat manifestarea timp de aproape două decenii (până în 1988). Pentru a justifica o astfel de Sesiune, s-a motivat că aceasta constituie “un bun prilej de fundamentare teoretică, de prezentare și o interpretare a ceea ce ne-am obișnuit cu toții să numim datini și obiceiuri străbune, având o valoare instructivă și documentară, atât prin lucrările prezentate, cât și prin schimbul util de opinii dintre diferiți lucrători pe tărâmul culturii de masă și contribuind la o mai deplină clarificare a fenomenului folcloric legat de sărbătorile laice de iarnă și alte tradiții populare” .
În primii 20 de ani, până la căderea regimului comunist, Sesiunea și Festivalul de la Sighet “erau și un pretext pentru marii intelectuali ai țării, scriitori, artiști, cercetători, muzeografi, să vină aici «să ne comunice ceva», dar și să sărbătorească Crăciunul, care altfel era interzis, să schimbe idei într-un spațiu de sărbătoare și libertate” .
În 1973, apare o broșură, Comunicări științifice pe teme folclorice, Sighetu Marmației, 1970-1971, în care sunt tipărite circa 20 de comunicări din cele prezentate la primele două ediții ale Sesiunii. Însă o valorificare sistematică și temeinică a referatelor are loc abia la începutul secolului al XXI-lea, prin apariția volumelor din seria Acta Musei Maramoresiensis (volumul I - 2002, vol. II - 2004, vol. III - 2005). În prefața primului tom, Mihai Dăncuș, directorul Muzeului Maramureșean din Sighet, menționa: “Am acumulat în acest volum studii și comunicări pe teme de etnografie și folclor, dar și de istoria culturii, care s-au păstrat aici, la Muzeul Etnografic al Maramureșului pe parcursul a peste 30 de ani, în cadrul sesiunii științifice ce se organizează cu ocazia Festivalului de datini și obiceiuri, sesiunea fiind componenta științifică de mare prestigiu a acestei manifestări. Sesiunea a fost inaugurată de către noi încă din anii ’70 (..). Volumul de față cuprinde o mică parte din cele peste patru sute de comunicări care s-au ținut de-a lungul anilor la sesiunea muzeului”. În cele trei tomuri masive care au apărut până în prezent au fost publicate 144 de referate și comunicări, unele dintre ele fiiind cuprinse și în alte lucrări sau colecții de studii.
1971. În primăvara anului 1971 (13-16 mai), Baia Mare găzduiește a patra ediție a Colocviului Național al Cercurilor Științifice de Folclor. O parte din referatele prezentate la acest colocviu vor apărea, doi ani mai târziu, în volumul Lucrări științifice. Cercurile studențești de folclor , prefațat de Mihai Pop. Tot atunci încep filmările la pelicula Maramureșul de soare, un film etnografic realizat de studioul cinematografic București, după un scenariu de Valentin Munteanu. “De obicei, asemenea pelicule sunt denumite documentare. Dar filmul acesta de aproape o oră, realizat în culori, nu este o monografie a județului, ci o sumă de stări pe care ți le procură Maramureșul în contact direct cu el”, avea să declare într-un interviu regizorul Mihai Bucur . Isidor Râpă și Constantin Arvinte revin cu cea de-a treia culegere de folclor muzical, intitulată Cât-îi Maramureșu’ . Este o lucrare cu mult mai prețioasă decât cea din 1968 sub aspect grafic și literar; de asemenea, partiturile muzicale sunt însoțite de texte poetice. Cele 80 de melodii provin din zona Maramureșului istoric, din Țara Lăpușului, a Codrului și din Chioar.
Cercetarea de pe Valea Cosăului / Mihai Pop. Un eveniment cu adevărat major a avut loc pe 18 iulie 1971, când debutează, în satele de pe Valea Cosăului, o vastă acțiune de cercetare a culturii populare din Maramureș, care a durat trei ani. Într-un document datat 5 iunie 1971, profesorul Mihai Pop, în calitate de director al Institutului de Etnografie și Folclor din București, expune motivele și scopul final al acestui demers: “Cercetarea de pe Valea Cosăului, urmând să cuprindă satele Budești, Breb, Sârbi, Călinești, să fie o cercetare eșantion, prin care să se urmărească prezentarea maramureșeanului cu modul său de a trăi, gândirea, cunoștințele, deprinderile socializate, obiceiurile, graiul, folclorul, arta populară etc”; “De o cuprindere mai largă, deși centrată pe domeniul etnologiei, cercetarea să implice specialiști din mai multe discipline: istorie, demografie, sociologie și economie, statistică, științele naturii, lingvistică, psihologie și pedagogie, folclor literar și muzical, etnografie, artă populară etc. Ea va deveni deci o cercetare pluridisciplinară”; “Cercetarea care urmează să dureze 2-3 ani, să se finalizeze: A. într-o monografie (care să cuprindă I. Istoria satelor cercetate (…) II. Problemele procesului de transformare a vieții tradiționale, de încadrare a tradiției în cultura contemporană), B. într-o arhivă locală, C. într-o serie de filme documentare, D. în rezultatele unor experimente metodologice cu tematică modernă particulară, care să contribuie la promovarea noilor metode de cercetare de teren în etnologia românească” .
Chiar dacă ulterior au apărut obstacole imprevizibile, astfel încât planurile inițiale au fost duse până la un anumit punct, cercetările efectuate de profesorul Mihai Pop în perioada 1971-1973 vor genera efecte în timp: sesiunea de comunicări de la Sighet se înviorează cu referatele redactate de către participanții la cercetarea-eșantion; Dumitru Iuga, Mihai Olos și Nicoară Timiș coordonează un admirabil Calendar al Maramureșului (1980); Vasile Latiș își elaborează teza de doctorat (Păstoritul în Munții Maramureșului, 1993) pornind de la cercetările de teren din anii ’70, sub îndrumarea lui Mihai Pop; Jean Cuisenier publică, în anul 2000, volumul Mémoire de Carpathes…, ca rezultat al cercetărilor de pe Valea Cosăului, demarate în 1973 și continuate, individual, pe parcursul următoarelor două decenii; Sanda Golopenția propune abia în 2004 o colecție de texte populare culese din localitatea Breb, Learn to sing, my mother said.
1972. Asociația… O nouă generație de folcloriști, mulți dintre ei foști studenți ai profesorilor Dumitru Pop (la Cluj) sau Mihai Pop (la București), băteau la porțile afirmării. Ideea constituirii unei Asociații, sub egida căreia să se constituie cercetările de teren și să se publice colecții și studii de specialitate, a fost gestată de mai mult timp, așteptându-se doar un moment favorabil. În iulie 1972, în presa locală apare un articol cu titlul Pentru o Asociație a folcloriștilor și etnografilor maramureșeni . Autorul Petre Lenghel Izanu consideră că o astfel de Asociație “ar avea menirea de a impulsiona și mai mult strângerea și valorificarea comorilor spirituale maramureșene, în mod sistematic, pe baze noi, științifice, având ca exemplu concret «cercetarea-eșantion» a culturii populare de pe Valea Cosăului…”. De asemenea, noua Asociație ar avea sarcina să supervizeze libretele, scenetele și dramatizările formațiilor amatoare, astfel încât acestea să fie cât mai autentice, “pentru a nu mai vedea spectacole stilizate exagerat sau de-a dreptul grotesc…”. În opinia lui Lenghel Izanu, de ochiul vigilent al membrilor Asociației nu vor scăpa nici piesele de artizanat “care se comercializează și ajung și peste hotare”. Iar activiștii culturali de la sate, îndrumați de folcloriștii constituiți în Asociație, ar putea întocmi “interesante monografii folclorice și ar putea înjgheba mici muzee etnografice sătești”.
Spre toamnă, după ce se finalizează o nouă etapă de cercetare pe Valea Cosăului și se fac evaluările de rigoare, se solicită aprobarea (din partea Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă) înființării unei Asociații a folcloriștilor și etnografilor din Maramureș. Ședința de constituire are loc în data de 8 octombrie 1972. A fost ales ca președinte Nicoară Timiș, directorul Centrului Creației Populare Maramureș, iar profesorul Mihai Pop a acceptat funcția de președinte de onoare. Tot cu acest prilej, s-a elaborat un Statut care definea obiectivele Asociației: culegerea, cercetarea, păstrarea și valorificarea creației populare tradiționale contemporane, prin mijloace care îi stau la dispoziție. Concret, membrii Asociației și-au propus să constituie colective de cercetare folclorică pentru fiecare din cele patru zone (Chioar, Codru, Lăpuș și Maramureș). Pentru că majoritatea celor care au aderat la Asociație erau dascăli (profesori și învățători) acțiunile importante erau programate pentru vacanțele din timpul verii. În acest interval, urmau să se organizeze tabere cu o durată de zece zile în fiecare zonă cu scopul cercetării și culegerii de folclor, “sub îndrumarea unor specialiști de la Institutul de Etnografie și Folclor din București”. Materialul stocat urma să intre în Arhiva de folclor “care se afla în curs de organizare pe lângă Centrul de îndrumare a creației populare…”.
1973. În primăvara anului 1973, se desfășoară un Simpozion al Asociației folcloriștilor, prilej de decantare a obiectivelor pe termen scurt. Profesorul Ion Chiș Șter concluzionează: “Personal, șsimpozionulț mi-a confirmat o cerință mai veche: fără erudiție în acest domeniu rămâi, în mod fatal, la stadiul descriptiv. Ori erudiția nu se poate câștiga citind sau ascultând numai folclor maramureșean și nici măcar numai românesc” . Atacul a vizat, în mod evident, diletantismul din folcloristica maramureșeană, dar și intervențiile grosolane asupra textelor. Tot la capitolul concluzii, Mihai Olos vorbește despre “nevoia ca Asociația folcloriștilor să aibă o viață reală, nu prin ședințe, ci în mijlocul celor care produc”.
Primăvara de la București începea să se ofilească, iar efervescența ultimilor ani se potolea sub presiunea cenzurii. Realizările anului 1973 se datorează în mare parte curajului, dar și a unei inerții a marilor acțiuni întreprinse anterior.
Centrul de Îndrumare a Creației Populare publică trei lucrări importante. Alături de colecția de comunicări pe teme folclorice ce cuprinde 23 de referate prezentate la Sighetu Marmației, în sesiunile 1970 și 1971, mai apare lucrarea Măștile populare și jocurile cu măști din Maramureș . Autorul, Francisc Nistor , elaborează un studiu despre măștile populare, la care adaugă opt texte (de moși, de metehău, jocul caprei, jocul ursului și colinda cerbului) culese din Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Sighet, Vadu Izei și Desești. Volumul mai cuprinde un catalog format din 130 de ilustrații (fotografii alb-negru) cu caracter etnografic.
Cea de-a treia apariție editorială a anului se datorează lui Gheorghe Baciu (maestru emerit al Artei, laureat al Premiului de Stat) și Gavrilă Ghiur: Dansuri populare din Țara Lăpușului și Țara Chioarului. Rod al culegerilor de teren și al observațiilor asupra folclorului local efectuat începând din 1953, cele două volume conțin materiale “ce redau fidel forma în care se practică jocurile (…) la hora satului”, astfel încât “vor putea fi mărturii prețioase pentru generațiile viitoare”. Lucrarea conține desene, schițe ilustrative, partituri muzicale și notare grafică pentru 19 dansuri (7 din Țara Lăpușului și 12 din Țara Chioarului); în 1968, majoritatea dansurilor descrise au fost înregistrate pe suport video.
După 1973, nimic important nu se petrece în zona folcloristicii maramureșene, până spre sfârșitul deceniului. În capitală au apărut câteva lucrări de specialitate: în 1974, Cântece bătrânești (Al. I. Amzulescu); în 1975, Coordonatele sud-est europene ale baladei populare românești (Adrian Fochi); Muzica populară românească (Tiberiu Alexandru); în 1976 apare Mica enciclopedie a poveștilor românești (Ovidiu Bârlea) și Obiceiurile tradiționale românești (Mihai Pop), iar în 1978, Etnografia poporului român. Cultura materială (Valer Butură). Și cam atât din cele importante. Pe plan local consemnăm redactarea valorosului Calendar al Maramureșului (Ion Bogda, Mihai Olos, Nicoară Timiș), finalizat în 1975 și pregătit pentru tipar în 1976, dar interzis de cenzură. Unul dintre autori, Dumitru Iuga (alias Ion Bogdan), susține că, din pricina insistenței ca această lucrare să primească aprobările de tipar, a fost dat afară din serviciu în 1978.
Cauzele acestei anomalii istorice își are rădăcinile în evenimentele petrecute în China, în 1966. Revoluția culturală din această țară s-a desfășurat pe parcursul unui deceniu (1966-1976) și a avut drept obiectiv împiedicarea pătrunderii capitalismului și protejarea “valorilor socialismului”. În 1971, Nicolae Ceaușescu, după vizitele efectuate în China și Coreea de Nord, își propune să importe în România planurile revoluției culturale inițiate de chinezi și aplicate deja de Partidul Muncitoresc Coreean. Ceaușescu se declară adept al filosofiei președintelui Kim Il Sung, iar cărți nord-coreene pe această temă sunt traduse în limba română și distribuite în toate librăriile.
1976. Editura Ion Creangă din București îi publică lui Isidor Râpă volumul Balade și legende maramureșene. Deși lucrarea nu are nici o valoare științifică, este ciudat faptul că ea apare în notele bibliografice ale unor studii de folclor și chiar în cele două lucrări dedicate Bibliografiei folclorului maramureșean. Trebuie menționat că această carte cuprinde cinci balade și cinci legende “romanțate”, deci prelucrate de autor, care, e drept, păstrează stilul și cadența populară. Lucrarea poate fi cel mult încadrată la capitolul “de inspirație folclorică”.
La polul opus se situează Măiastra, o foaie editată în septembrie 1976 de Centrul de Îndrumare a Creației Populare, în colaborare cu ziarul local și dedicată Colocviului Internațional Constantin Brâncuși. Cei doi autori, Ion Bogdan și Mihai Olos, realizează o foaie avangardistă (prin concepție și conținut), utilizând versuri populare maramureșene autentice, prezentate bilingv (română și engleză) și ilustrate cu fotografii ale lucrărilor brâncușiene. În prima decadă a lunii noiembrie 1976, un grup alcătuit din șapte cadre didactice și 26 de studenți de la secția filologie a Institutului de învățământ superior din Baia Mare a descins în zona Chioar. Timp de două săptămâni profesorii și studenții băimăreni au aplicat chestionare (generale și speciale) unui număr mare de informatori din 11 localități din zonă. Conform proiectului, cercetările urmau să se extindă pe o perioadă de cinci ani . Perseverența coordonatorilor proiectului va determina, în 1983, apariția monografiei Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, lucrare premiată de Academia Română în 1985.
(1977) Francisc Nistor publică, în 1977, o lucrare monografică, Poarta maramureșeană , care conține 142 de ilustrații, fiecare tip de poartă fiind însoțit de detalii importante: descriere, decor, data construcției, numele meșterului și locul unde se află.
1978. Dumitru Pop / Folclor din zona Codrului. După opt ani în care nu se publică nici o lucrare esențială de folclor, Dumitru Pop revine cu o colecție de poezii populare din zona Codru . Cele 500 de texte sunt structurate astfel: Cântece de oprimare socială, cântece de înstrăinare, cântece de cătănie și război, cântece istorice, cântece de leagăn, de dragoste, satirice, de lume și petrecere, strigături la joc, balade, cântece de nuntă, strigături la nuntă, bocete, colinde, ghicitori și descântece. Este prima culegere masivă de folclor din Codru, până atunci fiind publicate puține texte folclorice din această zonă: Vasile Caba (1918) – 7 texte, Pompei Hossu Longin - în reviste, Dumitru Pop (1962) – 150 de texte și Augustin Mocanu (1970, Ceas pe ceas…) – 15 texte.
Peste ani, profesorul Dumitru Pop (2002) mărturisea că proiectul inițial al lucrării avea și o dimensiune muzicală: “Regret că, din păcate, cercetarea zonei Codru, din care a rezultat volumul Folclor din zona Codrului (1978) n-a putut fi realizată, potrivit înțelegerii, cu bunul și regretatul meu coleg și prieten Traian Mârza, conferențiar la Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca”.
1979. Petre Lenghel Izanu / Daina mândră pân Bârsana. Profesorul Petre Lenghel Izanu s-a străduit aproape o jumătate de secol să publice o schiță monografică a localității Bârsana. În așteptarea unui editor binevoitor, folcloristul și-a îmbogățit colecția de texte și a ajustat de mai multe ori capitolul privind viața socială și politică a localității. În 1979, Centrul creației populare și Asociația folcloriștilor decid să-i publice volumul Daina mândră pân Bârsana, în colecția Câte flori pe Iza-n sus . Capitolul VIII al lucrării este dedicat manifestărilor spirituale, fiind tratate datinile din zonă, dansurile populare, folclorul muzical și graiul. Mult mai valoroase sunt anexele, care conțin folclor literar, poezie lirică, balade, descântece, basme, legende, snoave, proverbe, zicători, jocuri de copii, în total 422 de texte. Din păcate, numele performerilor, 57 la număr, le regăsim doar într-o listă din anexă, ceea ce diminuează mult caracterul științific al lucrării.
Tot în 1979 apare al doilea volum cu titlul Tradiții maramureșene. Beneficiind de coordonarea lui Ion Chiș Șter și Nicoară Timiș, lucrarea este net superioară față de volumul din 1967, deoarece “lărgește sfera obiceiurilor cercetate prin includerea obiceiurilor din viața omului și a celor calendaristice, interpretate exigent și cu probitate științifică - dovadă a maturizării forțelor de cercetare” . Studiile analizează tradițiile legate de Tânjaua de pe Mara, focul viu la stâna din Maramureș, tradițiile moașei de coșarcă, ospățu cu daruri în zona Chioar, practici de înfrățire în zona Chioar etc.
Etnomuzicologului Constantin Prichici (1911-1977) îi datorăm lucrarea monografică Haiducul Pintea Viteazul în tradiția poporului nostru. Studii de folclor (1979) . Autorul a analizat contextul social-istoric în care a acționat pribeagul Grigore Pintea, a trecut în revistă toponimiile și locurile pe unde a haiducit Pintea și a urmărit modul în care se reflectă figura eroului în creația populară literară și muzicală (cercetând tipurile baladei, geneza melodică a baladei – “cu rădăcini adânc înfipte în fondul tradițional de cântece păstorești” -, precum și pendularea între baladă și colind). Anexa literară este o veritabilă antologie, cuprinzând versuri și proză publicate de At. M. Marienescu (1859), Tit Bud (1908), Ion Bârlea (1924), Tache Papahagi (1925) etc.