Istoria fondărei orașului București/Capitolul 13

←Capitolul 12

Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu Capitolul 13

Capitolul 14→

Iată o dare de seamă a domniii lui Leon Vodă Tomșa, fiul lui Ștefan Vodă, cum și a detronării lui de către aga Matei din Brâncoveni, devenit în urmă domn sub numele de Matei Basarab Brâncoveanu.

Memoria bătăliii dintre aceștia doi o păstrează crucea de piatră ce se află ridicată în curtea bisericei Slobozia, după Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), pe mormântul ostașilor români ce au căzut în bătălia aceasta. Pe acea cruce este o inscripție în limba romaneasca.

Se înțelege din aceasta că, împreună cu populația ce s-a stabilit, au fost și mai mulți boieri, adică căpitani sau războinici mari, pe care totdeauna românii i-au numit părinți ai țării, mai cu osebire că și istoria ne arată <că> ilustra familie a Năstureilor, ce era descendinte din coloniile romane, a fost todeauna bună, umană și cu sentimentele cele mai bune de patriotism (vază-se monumentul ridicat la mormântul Năstureilor-Herăști, în interiorul bisericii Sf.Vineri, suburbia Herasca). Câțiva din aceștia au luat parte negreșit în bătălia ce a avut aga Matei cu Leon Vodă Tomșa.

Descrierea istorică a domniii lui Leon Ștefan Tomșa voievod, anul 1630, după letopiseț (manuscris):

„Apoi a venit domn, de la Poartă, Leon Ștefan și a șezut în scaun în București și a început a tocmi țara cum se cade, iar Matei voievod avea atuncea deregătorie de la dânsul de agă mare, și era de moșie den sat den Brâncoveni, ot sud Romanați, feciorul Danciului dvornecu, carele se trăgea din neamul Băsărăbesc. Datoria Leon Vodă județul Romanaților, ca să fie ispravnic de birărie.

Deci, pentru multe biruri grele, ce au fost asupra săracilor despre Leon voievod, neputând să mai biruiască, spartu-s-au toate județele de peste Olt, fugind care încătrău a putut, unii peste munți, alții peste Dunăre, iar boiarii cari țineau județele pățeau mare nevoie de la domnie, că-i pusese de plăteau județele cu sila, și n-au mai avut de unde lua bani din țară, ci au căzut boiarii și li s-au spart casele, că ce avură deteră tot, și se și îndatoriră pre la turci și pre la balgii; și au plătit birurile boiarii care țineau județele, cât era asupra țării.

Deci, boiarii văzând atâta răutate și că-și vor sărăci casele cu totul — căci aprozii lui Leon Vodă nu mai înceta de la casele lor, pentru bani, și le lua trepede câte 30-40 de galbeni numai deodată, și din țară nu avea de unde da —, deci, văzând acei boieri de peste Olt că nu mai pot birui, când fu la 13 octomvrie anul 7138 <1629>, sâmbătă noaptea, spre Vinerea Mare, se sculară toți de pribegiră în Țara Ungurească, trecând prin plaiul Vâlcanului, la Hațeg.

Însă boierii aceștia erau anume: Matei aga din Brâncoveni, și Aslan vornecul, și Gorgan spătarul, și Barbul paharnecul Brădescu, și Mitrea vistieriul, și Mihai postelnicul și cu alți mulți boieri.

Iar Mihai spătarul Coțofeanul și Dumitru slugerul Filișanul au pribegit mai înainte și au locuit la Hațag. Deci ei înțelegând cum că vin acești boieri, le-au ieșit înainte, și cu ei un nemeș, anume Bărbat Miclăuș, și cu fiul său, Mateiaș.

Deci împreunându-se toți, au trecut muntele pe plaiul Vâlcanului, ot gura Jiului, în Țara Hațagului, meseța [luna] octomvrie 23, și acolo toți locuiră la un loc, având mare cinste și socotință de la Racoti Georeie, craiul Ardealului, și de la groful, și de la Zalomi David, și de la toți nemeșii.

Iar Leon Vodă trimise cărți, cu Petru cămărașu, la Matei aga și la toți boiarii pribegi, făcând mare jurământ, ca să vie în țară. Iar ei n-au vrut să vie nici unul. Iar Leon Vodă mai trimise și a doua oară carte, pe Calotă slugerul ot Popești și pe Dima ot Bezdina.

Mai a trimis și al treilea rând, pe părintele Fteofil, episcopul Râmnicului, și pe Hrizea vornecul, și pe Radul logofătul; cu cărți cu mare jurământ, ca să vie acei pribegi la casele lor, și tot n-au vrut să vie, că n-au crezut.

Atunci au fost venit la craiul Ardealului, de la împăratul turcesc, un agă mare. Atuncea s-au strâns românii de aicea din țară, mai mult de o mie de oameni, care au fost fugiți de dăjdii grele și de nevoi, aicea toți s-au pârât de față cu Hrizea dvornecul înaintea craiului și a turcului.

Iar dacă a venit părintele Fteofil și cu Hrizea dvornicul din solie, Leon Vodă a mai trimis, a patra oară, pre Radul logofătul din Desa și pre Stanciul postelnicul de la Langa și pre Iane postelnicul ot Pleșoiu, Preda vornecul ot Cioplea, cu mare jurământ, ca să vie pribegii la casele lor.

Decât când au ajuns la Târgu Jiului, ei se întâmpinară cu străjile boiarilor pribegi, fiindu-le căpitan Barbu postelnicu și Mihai spătariul Coțofeanul; prinseră pe Radu logofătul din Desa, iar alți boiari scăpară. Matei aga și cu alți boiari, împreună cu oastea ungurească și cu mulți roșii de peste Olt, veniră pe urma strejilor, pe plaiul Vâlcanului, până ce au intrat în țară.

Atunci, Leon Vodă, prinzând de veste, îndată trimise pe Mihai vel spătariul cu streji. Iar când fură la sat la Ungureni, întâmpinară-se cu ei și acolo se loviră strejile de față, și spătarul Mihai fu biruit, așa încât abia scăpă și el. Leon Vodă, dacă înțelese de această veste rea, îndată trimise pe doamna sa, împreună cu toate jupânesele boiarilor, la Giurgiov.

Iar când fu la august 21, anul 7139, iar de la Hristos 1631, într-o duminecă, ieșit-a și Leon Vodă cu toate oștile întru întâmpinarea lui Matei aga și merse până la Argeș, și la sat la Priseceni făcură sfat mare, cu slujitorii și cu boiarii, și dete dorobanților lefi tot galbeni de aur, și de acolo se întoarse îndărăt la scaunu-și, la București, tăbărându-se cu toate oștile din jos de monastirea lui Pană vistierul"; locul taberei era Podul Beilicului, Broșteni, Radu Vodă, Slobozia, Dobroteasa, Apostolu, Sârbii, Staicu și Tabaci (lângă drumul Giurgovului).

La august 25, marți, venind pribegii, tare se loviră unii cu alții deasupra viilor din jos de monastirea lui Mihai Vodă (acum Podu Caliții, Dudești, mahalaua Vlădichii și câmpul Filaret) și fu izbânda a lui Leon Vodă. Perit-au atunci mulți oameni din amândouă părțile, și a pierit Nedelcu, căpitanul de roșii". Prins-au și pe Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei aga, și pe Preda logofătul din Desa (se vede că acesta, ca prizonier, se atașase la aga Matei), dar s-a răscumpărat viața lor cu bani mulți de la Leon Vodă.

Tăiat-au și pe Adam banul acolo, în tabără, și pe Preda Floricoiul din Greci (acesta este din neamul Grecenilor), și au înțepat pe Pusa (sau Pușcă) armașul, și au trimis mai mult de 40 de unguri vii la împărăție.

Făcut-a Leon Vodă și o movilă mare lângă drumul Giurgiului. Atuncea, întru acest război, a împușcat și pe Boicina, căpitanul de sârbi, într-o coapsă".

Această movilă a fost în curtea bisericei Slobozia, unde este crucea astăzi, dar desfigurându-se locul, se vede desființată, însă preoții bisericii spun că este acolo boltă mare de zidărie, cimetir, sub cruce, la care boltă, niște doritori de comori, primind voie în vara anului 1867, și începând a săpa, au spart din zidărie. Aflând eu faptul, am reclamat dlui primar al Capitalei și s-au oprit.

Tot atunci am stăruit de s-a înconjurat crucea cu grilaje de fier, poleite, care au costat pe Epitropie 50 galbeni.

„Matei aga, Teodosie spătariul, Gorgan spătariul, Mihail spătariul Coțofeanul, Dumitru slugeru Filișanu, Barbul paharnicul Brădescul, Petrea slujitoriul și cu alți boiari, câți au scăpat de la război, au fugit și s-au închis la monastire la Tismana și au șezut acolo zece zile.

Leon Vodă îndată au trimis după ei pe cumnatu-său, Boul banul, și pe Nedelco Boteanul cu oști, ca să ajungă pe Matei aga.

Deci, fiind ei închiși acolo la Tismana, i-au înconjurat și s-au bătut cu ei trei zile, și nimic nu le-au putut strica. Întorcându-se oștile înapoi, prădat-au țara despre acea parte de loc cum a fost mai rău.

Matei aga, văzând că s-au dus ostile, au ieșit din monăstire și au mers în sat în Izvarna, ot sud Mehedinți, la casa unchiașului (starostei) Stoica și, după povața acestuia, s-au suit la munte.

Leon Vodă a mai trimis și a doua oară oști, cu Gheorman căpitanul, ca să prinză pe Matei aga, dar nimic nu i-au putut strica; întorcându-se oștile înapoi iar au jefuit și au prădat țara preste Olt foarte rău. Matei aga a trecut muntele în Țara Ungurească, la Caram Săbeș, și acolo au șezut.

Într-acea vreme era pe marginea Dunărei un pașă ce-l chema Abaza pașa; el înțelese că această de săracă țară au spart-o domnii străini cu grecii țarigrădeni; făcut-a chibzuială ca să aducă pe Matei aga de la Ardeal, să-l facă domnul țării, că de la dânsul vor avea săracii odihnă (salutăm cu venerație memoria acestui otoman și bun vecin). Îndată a trimis la el pe popa Ignatie Sârbul de la Nicopole, ca să fie domnul Țărei Românești. Acesta s-a întâlnit cu el la Făgăraș.

Leon Vodă a trimis și el pe părintele vlădică Gligorie, pe Ivașcu vornicul Băleanul și pe Gligorie comisul, cu cărți eu mare jurământ la craiul Georgie, pentru ca Matei aga și alți boiari pribegi să vie la casele lor cu bună pace.

Atunci, o seamă de boiari, anume Filișanu, Coțofeanul, Brădescul, Petrea slugerul, Barbu Poenariul (ot Poienii) și Ionașco de la Gaia au venit de s-au închinat la Leon Vodă. Aceasta le-a dat tuturor plășci și i-au boiarit. Venit-a și Aslan dvornecul după dânșii și-au fost făcut boiari mare la Craiova.

La anul 7140, iar de la Hristos 1632, iulie 20, sâmbătă, veni-t-au capegii de la Poartă, cu Schimi ceaușul și cu Preda spătarul; dânșii au luat domnia lui Leon Vodă, care au eșit din scaun noaptea, la 23 iulie, și îndată a purces la Țarigrad, după ce domnise 2 ani și jumătate, fără opt zile.

Boiarii de aicea trimiseră atunci cărți la Matei aga, prin Drăgușin, sluga lui, Necula de la Glogova și Giusca den Medbez, dându-i știre de mazilia lui Leon Vodă și poftindu-l ca să-și ia casa lui cu bună pace.

Matei aga, auzind de acestea, dete mulțumită lui Dumnezeu și, fiind supărat de străinătate, socotit-a să vie în țară.

Mai înainte de primirea acestei veste cu 5 zile, trimisese pe cumnatu-său, Gorgan spătarul, la Alexandru Vodă Iliaș, domnul Moldovei, ca să-i facă pace, și acolo solul fu omorât.

Matei aga își luă ziua bună de la Racoți Georgie, craiul, și de la toți domnii și nemeșii și a purces ca să vie în țară.

Craiul, pentru multă slujbă dreaptă ce i-a făcut, când cu venirea nemților, n-a vrut să-l lase să vie fără de oameni, ci a însărcinat pe Baidalumă, căpitanul de unguri, cu o seamă de oști, de a petrecut pe Matei aga cu mare cinste, purcezând den Caram Săbeș la august 2.

De acolo a fost conacul lui Matei aga la sat la Cornu, pe locul turcesc, unde i-a ieșit întru întâmpinare beiul de la Rușava, cu plocon și cu mare cinste. Beiul i-a dat mulți bani împrumut, să-i fie de lefi și de cheltuială.

De la sat de la Cornu a trecut muntele dincoace, în țară, prin plaiul Drimovului și a tăbărât în siliștea Prestenii, ca să vie la casa lui cu bună pace.

De la împărăție s-a dat domnia țării lui Radu Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă Iliaș, care era domn în Moldova.

După ce a trecut Matei aga în țară, prinzând de veste boiarii, roșii și toată țara de preste Olt, cu toții se strânseră si merseră de-l întâmpinară. Făcură sfat mare, socotind cum este țara pierită și mâncată de streini, și mai vârtos de greci, și cum nu vor putea suferi pre Radu Vodă cu atâta datorie, ca să-i mai mănânce și să-i prade ca și mai înainte. Au rugat toți pre Dumnezeu să le ajute, au luat pre Matei aga cu sila, neajuns la casa lui, și l-au dus la Mohamet Abaza pașa, la cetatea din Nicopole.

Și, după ce s-a întâlnit Matei aga cu pașa, acesta l-a îmbrăcat cu caftan și de acolea i s-a zvonit numele de domn și a început sa scrie cărți prin țară începând astfel: « Io Matei Basarab voievod, cu mila lui Dumnezeu, domnul Țării Românești ». Și-i dete Pașa surlari ca unui domn, și soldați, și beșli ajutoriu, ca să vie domn la scaunul Țării Românești."

Iată și un document tradus din limba latină pentru monumentul care am povestit că s-a ardicat la Slobozia. Transcriu documentul tradus din limba latină, extras din relațiunea unui om de stat către regele Suediii, Gustav Adolf, despre călătoria sa prin Țara Românească, la Constantinopol în anul 1632 și care pomenește despre acest glorios monument din capitala României.

„La 4 martie plecai din Brașov, care e o cetate mărișoară în marginea despre țară, către Târgoviștea, unde, mai de mult, era scaunul prințiar. Principele Leon Vodă, grec de viță, trimisese acolo comisarii săi înainte, pentru ca să ne însoțească către București, reședința și locuința principilor de astăzi. Cârnd eram aproape de cetate, principele și-a fost propus a-mi ieși însuși înainte, cu un mare număr de ostași și chiar cu steagurile țării, dar eu, din mai multe cauze, am împiedicat aceasta. Totuși ajungând în fața acestei întinse și mari cetăți, vreo sută de boiari îi trarmați ne-au întâmpinat, fără de veste, și dându-se jos de pre cai ne salutară în numele principelui și ne urară bună venire; apoi ne-au petrecut până la locuința noastră.

În aceeași seară, principele trimise pre prefectul curții sale și ne invită pe a doua zi, la prânz. La ceasul hotărât, venind boiarii și cursierii, ne-am dus numaidecât. În jurul nostru ne petreceau ca la 200 copii de casă (gardă), mai bine întrarmați și îmbrăcați decât cei din Transilvania. Toate căile și piețele cetății erau pline de mărfuri prețioase ce le expuseseră italienii, grecii, românii, turcii și sârbii. Adunarea poporului atât era de mare, încât se părea că toată românimea s-a adunat acolo.

Comitatul de la Curte încă era foarte în mare număr; ceremoniile fură lungi; luxul era mare în îmbrăcămintea oamenilor și a cailor. Însă Palatul Domnesc e ruinat de vechime (aceasta este Curtea Veche).

Principele mă aștepta, cu capul coperit, la ușa auditoriului, făcându-mi reverințe după datina turcească, plecând capul și ținând mânele la piept. Două scaune erau puse la un loc mai înălțat, domnul îmi oferi pe cel mai de onoare; eu nu am acceptat. Alăturea cu principele ședeau vreo câțiva turci mai de frunte, cum mi se părea, despunători și consiliari. De-a dreapta stau miniștrii țării și ai curții, toți îmbrăcați în caftane ca în zi de sărbătoare.

În fața acestora, am dat scrisoarea Maiestății Sale, salutând în limba italiană și rugându-mă ca să mă trimită, în călătoria mea prin țara sa, cu pace.

Ca tălmaciu aveam pe fratele Benedict, preotul Curții, de loc din Creta, care, afară de limba turcească și grecească, mai știa și limbile italiană, latină și germană; șapte ani petrecuse la Wurtemberg studiind Teologia. El traduse foarte frumos în limba turcească și grecească cele spuse de mine și, în numele principelui și cu cuvintele lui, mi-a promis cum că oameni vrednici și cu noscători de limbă și de datine mă vor petrece în pace și sănătos până la poarta Constantinopolei.

Terminând convorbirea și încheind afacerile, buciumele și timpanele începură a suna și prânzul se începu cu mare răsunet. La masă, laturea de dreapta fu însemnată mie și soților mei, iar cea de-a stânga, principelui și românilor lui. Înaintea principelui erau vase de argint, la alții erau de lut curat și poleite, iar la cei mai mici se puseră blide de lemn. Farfuriile cu bucate nu se ridicară în tot cursul prânzului, ci tot mereu se puneau unele peste altele, până ce, cu încetul, se formară în grămadă. Vinurile erau alese și foarte bune, iar conversațiunea între oaspeți, însuflețită de vin, devenea din ce în ce mai liberă și mai familiară.

În urmă, când principele, cu un pahar foarte mare, închină pentru sănătatea și victoria Maiestății Sale, se deteră vreo câteva focuri din tunuri de aramă, care astfel detunară, încât tremurau casele ruinate și vasele de pe masă se loveau unele de altele.

Magnații și boiarii români cei aleși, de câte ori închinau cu paharele pentru sănătatea și binele domnului lor, după datina lor, de atâtea ori cădeau unul după altul în genunche și așa beau.

În aceste desfătări, conversații și băutură petrecurăm până în noapte, când fiecare se întoarse la locașul său.

A doua zi, la plecare, principele voi a mă petrece cu toată Curtea și cu escortă de o mie de călăreți și șase sute de pedeștri.

Spre mai mare pompă, duceau înainte un steag roșu de o mărime extraordinară, steag pe care Amurat îl trimisese principelui, împreună cu alte steaguri de ale țării. Buciumele și timpanele răsunau în pădurile de aproape și în codrul vecin (tărâmul de astăzi al Coloarei de Albastru).

De amândouă părțile înaintau magnații și boiarii țării, pe cai asiatici și îmbrăcați în vesminte strălucitoare. Pe lângă principe erau lăutarii și un cor de muzicanți, cari cântau tare în limba românească cântece naționale.

întrebând eu pă principe, în cursul călătoriei, câtă oaste s-ar mai putea aduna în țara lui: Zece mii de călăreți și două de pedeștri mai sunt, îmi răspunse suspinând și zicând că în timpul lui Mihail Vodă erau 50 de mii oameni cu arme. (Salutăm cu venerațiune memoria acestui principe.)

Întrebându-l apoi despre venitul țării, îmi răspunse că vreo 300 de mii de galbeni se culeg din zecimele de pește, sare, ceară, miere, vite și turme, afară de tributul ce se numără în bani gata și afară de dările extraordinare. Băile de aur și de argint, deși foarte avute, într-adins nu se exploatează, ca nu cumva turcii să se îndulcească de mulțimea averilor țării și să o ia de tot din mâna creștinilor.

De răutatea supușilor și de aplicarea spiritelor spre răsculare, principele se plângea amar și spunea cum, de curând, învinsese într-o bătălie serioasă o mare parte de rebeli, chiar pe dru mul pe care mergeam, lângă București; îmi arătă cu mâna sa locul bătăliei (Calea Șerban Vodă), mormintele celor uciși și crucile ridicate în semn de învingere (monumentul din curt bisericii Slobozia e cel în chestiune).

Unii din boiarii scăpați din luptă fugiseră în Transilvania; fi ind ceruți înapoi, Racoți nu vru să-i dea, ceea ce a pricinuit multe certe și sfede între amândoi principii la Poartă.

În Valachia, după o datină veche, toți cari umblau după domnie, în semn de defăimare nestearsă, erau însemnați tăindu-li-se narea dreaptă, și așa se făceau nevrednici de a căpăta domnia. Din cauza aceasta, Matei (acesta este mai târziu Matei Basarab, domnul țării), începătorul acelor turburări (care atunci era ascuns în Transilvania și apoi urmă lui Leon), cu mulți bani a vrut să cumpere apărare de la principele Rakoczi.

Călătorind noi preț de o oră, cu tot dinadinsul mă rugă principele ca să poposim puțin într-o vale frumosă până ce ne-ar sosi de la car dejunul. (Această vale este sub dealul viilor la spatele cimitirelor catolice și ortodoxe.)

Într-acestea, el începu a-și exercita iuții săi cai la lance și la cursele cele mai repezi, a întinde coarda arcului cu putere extraordinară, a descărca puștile și a trage la țintă. Magnații și boiarii imitau această desfătare a principelui și fiecare se nevoia, într-o emulațiune prea frumoasă, a-și arăta cunoștințele în arme.

La acel spectacol, principele, ca să stimuleze virtutea fiecăru ia, se arăta foarte liberal și pe cei ce, prin știință sau vrednicie, întreceau pe alții, cu însăși mâna sa îi premia dându-le galbeni.

Între alții, și un nobil din comitatul nostru atinsese bine ținta; principele îi dărui zece coți de pănură de mătase, adusă numaidecât din București.

Căldurile de amiazi începură a ne frige; băgând de seamă principele, în semn de onoare și bunăvoință, ordonă a se întinde acel steag mare al României, ca un cort în contra razelor soarelui, căci cu privirile ațintite la exercițiile militare atâta timp petrecusem, încât dejunul nostru se prefăcu în prânz cum se cade; după terminarea prânzului, principele, cu garda și cu Curtea sa, se întoarse acasă, iar carele și miniștrii lui ne-au petrecut până la malul Dunării.

Pământ mai fructos ca al României, pot zice, că nu mai este în toată lumea creștină. Pentru că pretutindenea pășuni frumoase și grase nutresc turme și cirezi în foarte mare număr. În păduri și în codrii, fiare și păsări de vânat sunt în mulțime mare. Lână, in, piei se află cu prisos. Mine de aur sunt bogate și neexplorate. Dunărea, Prutul și alte râuri dau pește în mai mare cătățime [cantitate] decât oricare altă țară din Europa.

Soiul de cai e foarte nobil. Albinele produc mierea de sine-le. Vinele de metale sunt din belșug; râurile rostogolesc nisip de aur. Viile se lucrează ușor; pământul se ară cu un mănunchi de spini.

Neguțătoria se face cu Transilvania, Polonia, Turcia și Serbia, și moneda este veche și nestricată.

Orizontele este totdeauna blând și aerul e foarte sănătos.

Țara Românească se desparte de Bulgaria prin Dunăre, care aici e lată ca râul Elbii, la Hamburg; are însă mai mare repeziciune.

La trecătoare, pe ambele maluri sunt fortărețe, nu prea întărite: Giurgiu și Rusciucul." Traducerea acestui document e făcută întocmai după original.