Istoria lui Ștefan cel Mare/Tatăl lui Ștefan-vodă. Tinereța lui Ștefan
| ←Cartea I. Țara Moldovei pănă la Ștefan-cel-Mare | Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga Cartea II. Tatăl lui Ștefan-vodă. Tinereța lui Ștefan |
Cartea III. Domnia lui Ștefan-cel-Mare pănă la luptele cu turcii (1457—75)→ |
==I. LUPTA PENTRU SCAUNUL LUI ALEXANDRU-CEL-BUN.==
Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de și o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soție, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuției. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră și aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.
Îl gonise fratele său Ștefan, întețit de mamă-sa Stanca — pe care Ilie puse să o înnece — și de Domnul muntean Vlad Dracul, care avea o răzbunare de săvîrșit împotriva lui Ilie: căci acesta, împreună cu bătrînul Alexandru, sprijinise pe un alt vînător al Scaunului Țerii-Romănești, cu care Vlad se zvîrcolise multă vreme in luptă încleștată, pe un Aldea, care, din recunoștință față de ajutătorul său, își zisese Alexandru-Vodă. Vlad era acuma recunoscut de Turci, Domnii țerii sale, și el chemă la dinsul pe Ștefan și-l ajuta să iea moștenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.
Ștefan smulse Polonilor primirea lui ca vecin, năvălind în țara lor, unde se adăpostise Ilie, Marinka și copilul lor, Roman. Regele era încă nevrîstnic, așa încît nime nu era bucuros de războaie primejdioase în părți care obișnuiau să înghită frumoasele oștiri ale cavalerilor și lefegiilor. Ilie fu oprit într’o găzduire darnică, în care el avea tot dreptul să vadă însă o închisoare. Căci cărările ce duceau la Nistru erau tăiate pentru dînsul.
Dar erau boieri moldoveni cari nu se dăduse cu cel mai puternic, ci țineau, în Moldova sau peste hotare, cu adevăratul moștenitor. Printre dînșii era neamul Jumătate, Lazăr din Tulova, în părțile de către munte, Duma fiul lui Șandru. Ei îndemnară pe Ilie să fugă de la oaspeții săi, îl aduseră în Moldova și dădură pentru dînsul două lupte, care nu dezrădăcinară însă pe Ștefan, în jurul căruia se strînsese cei mai mulți și cei mai puternici dintre stăpînii de moșii. La urmă el fu răzbit și strîns în Ținuturile de jos ale țerii. Atunci el ceru să se împace, și Polonii îl întăriră în acest gînd, care-i scutia de o mare grijă și de o grea datorie. El căpătă în vara anului 1435, abia doi ani de la moartea pașnicului Alexandru-Vodă, o întinsă bucată de pămînt, din care era slobod să-și tragă veniturile: de la Vasluiu pînă la Chilia și pănă la Cetatea-Albă, patru tîrguri, toate cîmpiile, tot pustiul, toată pădurea, toate drumurile de negoț din jurul lor. Pe lîngă aceasta, el rămînea Domn de o potrivă cu Ilie, numai cît acesta avea. pe lîngă cinste și locul d’intăiu în orice împrejurări, față de ai săi și față de străini, și veniturile cele mai mari, din peste patru cincimi ale Moldovei. În hrisoavele lor, date cele mai multe împreună, supt pecetea lui Ilie singur, nu se întîmpină nici-un alt frate domnesc. Cercul stăpînitorilor și al moștenitorilor se închisese prin învoiala din 1435: el cuprindea pe Ilie, pe Ștefan și pe fiul celui d’intăiu, Roman, pe lîngă care se adause apoi, de la August 1438 înnainte, un al doilea fiu, numit după marele său bunic: Alexandru. Împrejurul lor stăteau toți boierii țerii: moșierii cei mari din Lipnic, Zubrăuți, din Tulova, din Voroneț, din Toporăuți, din Frătăuți, din Serețel, din Șomuz, din Mamurinți, din Rugășeni, din Cuciur, din Șilișău, din toate satele înfloritoare ce se aflau în preajma Sucevei, Capitala; și cei cu nume de botez ori după părinți: Uncleat, Jumătate, Limbădulce, Vîlcea, Hudici, Birlici, Popșa, Balș, Buhuș, Turcul, Șendrișor, Nesteac, Stroici, Berindei, Ponici, Piatră, Negrul, Ureacle, Balcean, Șerbul, Firea, Gîrbovul, Julea, Negrilă, Periciune, Paos («Paius»).
De la un timp însă, Ștefan adăpostia pe lîngă dînsul pe fratele Petru, care avea poate vre-o socoteală de cerut lui Ilie. Copiii acestuia creșteau mari, și Roman împlinise în 1444 șeptesprezece ani: Ștefan se temu pentru timpul cînd, în locul lui Ilie, ar fi avut înnaintea sa pe Marinka, sprijinită de nepotul ei, regele Vladislav al Poloniei, ales acum și în Ungaria, om viteaz și foarte îndrăzneț, pe acest Roman, în sfirșit, care nu s’ar fi mulțămit cu o parte din venituri și cu jumătate din putere. Data aceasta, el nu pare să fi pornit cu războiu asupra fratelui său. Trădarea i se păru mai lesnicioasă și mai sigură. Dacă Ștefan nu se prea ducea la Suceava, Ilie venia la Vasluiu, în pămînturile frățești. Aici fu prins el și înlăturat fără omor din rîndul acelor cari pot stăpîni o țară: prin groaznicul mijloc, obișnuit la Grecii din Bizanț, al arderii ochilor. Nenorocitul fugi ia rudele Marinkăi, căreia Ștefan îi aruncă, drept pomană, cetățile pe care odinioară Alexandru le dăduse Ryngallei: de aici o vedem pe dînsa făcînd schimburi și învoieli; cît despre Ilie, el era acum un mort între cei vii, și peste puțin pleoapele se închiseră pentru totdeauna asupra sărmanilor lui ochi orbi.
Ticălosul Ștefan stăpîni apoi trei ani, între Doamna pe care și-o luase, între Petru, învățătorul cel rău, și între puțini boieri. Nu i-a fost dat să-și vadă copii. Dacă a fost îngăduit și atîta vreme, aceasta se datoreste mai mult marii nenorociri suferite de Poloni în acest an 1444, toamna, prin înfrîngerea de către Turci, la Vama, a oștirii creștine, în rîndurile căreia căzu, luptîndu-se, și regele Vladislav. Cînd noul Craiu Casimir, frate cu Vladislav, se simți sigur pe tronul său, el îngădui Marinkăi, care era acum o văduvă, să cerce norocul fiului ei Roman, ce împlinise douăzeci de ani. El veni, de sigur, cu ajutoare polone, pornind din Hotin, care era al Polonilor, și puse mîna ușor pe cetățile Sucevei și Neamțului. Ștefan, care trăia veșnic în frica răsplătirii din partea nepotului său pribeag, încheiase abia în Iunie cu regele un tratat în care se asigura că «dușmanul», «vînzătorul» său nu va fi ținut în Polonia. Năvălirea-l apucă pe nepregătitele. El fu prins în luptă, sau dat de ai săi, și Roman îl pedepsi ca pe un ucigaș de rînd, puind să i se taie capul, în ziua de 13 Iulie 1447. Aceasta trebuie să se fi făcut undeva departe, căci abia după trei zile trupul lui, tăiat în două — precum el tăiase în două țara, fericirea și viitorul ei —, fu îngropat în mănăstirea Neamțului, lîngă cetatea lui Petru-Vodă cel d’intăiu.
Dar el nu duse cu sine în mormîntul său războiul. Roman fu stăpînul Moldovei-de-sus, deprinsă să asculte de tatăl său Ilie, și-l vedem odată dînd un hrisov din cetatea Sucevei. Însă puțini boieri numai încunjurau pe tînărul Voevod al răzbunării: Vornicii-Mari Oană și Manoil, care ținuse multă vreme Hotinul pentru neamul lui Ilie, Șteful, cel mai mare din feciorii lui Jumătate, Miclea Greul, Vistiernicul Micul, Hodco Știbor, un om nou, și Aprodul Șăndrica. În viforul luptelor și supt povara marilor greutăți ale unei astfel de cîrmuiri, Roman își săcătui puterile, și, mai ajutînd și otrava boierilor, Marinka ducea la groapă, în ziua de 2 Iulie 1448, pe fiul ei cel mai mare, din care făcuse un Domn de cîteva luni de zile.
Cei mai mulți dintre puternicii de pănă atunci ai țerii fugiră peste hotar, așteptînd zile mai bune. Dar pentru dînșii, cari nu voiau să-și închine capul, căci se temeau să nu-l și piardă, înnaintea Voevodului adus de Poloni, nu era decît o singură graniță deschisă, aceia care ducea, prin păsurile Carpaților, în Ardeal.
Aici avea pe acea vreme toată puterea, precum avea toată puterea și în tot largul cuprins al Țerii Ungurești, guvernatorul Ioan Corvin din Uniedoara (Hunyady). Era un Romîn dintre grănicerii pe cari Ungurii îi însărcinase să apere, supt judecătorii și căpitanii lor romîni, margenea apuseană a Ardealului de năvălirile veșnic împrospătate ale Turcilor, cari se oploșise în Serbia. Ai lui îi ziceau Iancu, și el era fiul lui Voicu, grănicer ca și dînsul. Încă de pe vremea împăratului Sigismund, dușmanul lui Alexandru-cel-Bun, Iancu din Uniedoara se luptă departe în Croația, și în țara de lumină a Italiei, apărînd pentru bani interese străine. Întors înnapoi acolo unde ai săi stăteau la pîndă neadormită înnaintea păgînilor, el căpătă moșii zălogite de Coroana ungurească și dregătorii de cinste și de primejdie. Peste cîțiva ani el era Ban al țerii Severinului, — adecă o parte din Banatul unguresc și din Oltenia noastră, — care se luase de la Domnii creștini și nu se putea apăra împotriva Sultanului turcesc. Mai era apoi comite al Timișoarei, unde se ținea piept acelorași dușmani, comite al Bistriței, al Secuilor și Voevod al Ardealului. În lupta ce se deschise între Elisabeta, fata lui Sigismund și văduva regelui Albert, și între regele polon Vladislav pentru stăpînirea Ungariei, Ioan se dădu de partea acestui din urmă, care îi lăsă cu desăvîrșire toate grijile trebilor răsăritene. Încă din 1442. Începuse lupta cu Turcii, cari se îngrămădiau la păsurile Carpaților, în avîntul lor spre bogățiile Europei. El îi bătu de două ori în acest an, cu Romînii săi din Ardeal și cu ajutorul romănesc al Domnului muntean, care era pe atunci un om rău, dar ager și fără frică, acel Vlad, căruia i se zicea Dracul, pentru șiretenia lui crudă. Se înțelese și cu Moldoveni! pentru a înfășură cu două aripi pe dușmanul tuturor. În 1443, el făcu în toamnă o minunată năvălire în Serbia, unde așeză din nou pe Domnul ei creștin, Gheorghe Brancovici, ce stătea de mai multă vreme adăpostit în Ungaria. Toți creștinii din Răsărit, siliți la părăsirea legii lor sau la plata de grele biruri și la lupta supt steaguri necurate, vedeau în Iancu-Vodă un sol dumnezeiesc al mîntuirii prin sabie, al curățirii prin sînge.
Îi mai rămînea să trezească din morți Împărăția Bulgariei. În 1444 o frumoasă oaste pleca spre păsurile Balcanilor, care, odată cucerite, ar fi arătat în zare minunea de albastru și aur a Constantinopolei, unde Împăratul grecesc era strîns din toate părțile de zidul de oțel al Turcilor, ce-și aveau capitala și mai aproape de munți, la Adrianopol. Regele Vladislav însuși mergea acum în fruntea oștilor creștine; corăbii venite din Apus supt steagul Veneției, marea Republică italiană, supt steagul cu cheile Sfîntului Petru al Papei și supt flamura depărtatului duce frances al Burgundiei, se apropiau de strîmtorile ce despart Europa de Asia, ca să împiedece fuga păgînilor, ce se socotia sigură. Dar Sultanul Murad bătrînul ucise pe Rege și împrăștie oastea.
În zădar veniră pe urmă, în primăvara următoare, corăbiile Apusului în Marea Neagră și pe Dunăre, arzînd și ispitind cetățile turcești ale malului stîng. Ioan nu putu să se coboare decît o clipă dincoace de munți, căci Ungaria, lipsită de regele său, fierbea de vrajbă. Abia în 1446 se făcu liniște, alegîndu-se cel mai viteaz ca guvernator al țerii.
Acum Ioan nu mai trebuia să asculte de poruncile nimănui, și toate puterile regatului se aflau în mîna sa întocmai ca și spada lui. El se gîndi iarăși la deșteptarea Răsăritului creștin prin brațe romănești. Vlad Dracul, care încheiase și el pace, cînd toți părăsise lupta cu Turcii, nu i se mai părea un sigur ajutător: de Crăciun, în anul chiar cînd fusese ales locțiitor de rege, Iancu-Vodă trecu munții, prinse pe Vlad, care ținea pe o fată a lui Ilie-Vodă, o soră a lui Roman, și-l ucise, împreună cu singurul dintre feciorii săi ce se găsia în țară.
În locul lui puse Domn pe un om slab, dar credincios, care se chema Vladislav și era fiul unui Dan Voevod orbul. Și din Moldova trebuia să se facă un ajutor bun pentru lupta cu Turcii: Roman, făptura Leșilor, feciorul Marinkăi, vărul regelui Casimir, nu putea să fie îngăduit. El ar fi fost un braț mort în lupta ce era să se încingă iarăși, pentru binele creștinătății.
Încă de pe cînd trăia acest tînăr fără noroc, Iancu-Vodă se înțelesese cu Petru, tovarășul lui Ștefan la izgonirea și orbirea lui Ilie. Petru acesta purtase întăiu un războiu împotriva chiar a lui Ștefan, cu care înțelegea să domnească împreună, ca Ștefan însuși cu Ilie: el era astfel în 1444 la Roman, cu cîțiva boieri, ca Brațul, Mîndzul, un Cupcici, tovarășii săi de răscoală. Învins, el se împăcase. Dar, măcar după moartea lui Ștefan, el înțelegea să-l moștenească, și, avînd împotriva sa pe Poloni, cari apărau drepturile ramurii lui Ilie, el alergă la Iancu-Vodă. Acesta-l primi bine și, ca să se asigure mai deplin de dînsul, îi dădu de nevastă pe o soră a sa, care nu se măritase pănă la o vrîstă destul de înnaintată. În Septembre 1448, cîteva luni abia după moartea lui Roman, el era Domnul din Suceava, și boieri de frunte dintre ai fratelui său iscăliau ca marturi în hrisoavele sale; între ei și puternicul Logofăt Neagoe, care mersese pentru Domnii Moldovei și la soborul cel mare de împăcare între Biserica Răsăritului și a Apusului, ce se ținuse la Florența. Pănă și regele Poloniei, cînd primi vestea morții lui Roman, se lăsă mîngîiat ușor pentru moartea vărului său. Se făcuse, ce e dreptul, întăiu a porni la oaste împotriva lui Petru, strînse ostași din toate cele cinci Palatinate în care se împărția țara Rusiei de peste apa Nistrului, se cobori în fruntea lor pănă la Lemberg, unde ajunse la 21 Iulie, și apoi pănă la Haliciu, unde i se înfățișă nenorocita mătușă Marinka, pentru a cere să i se dea ajutor acum într’un nou războiu pentru Domnia copilului cel mic Alexandru, născut în 1438 și care n’avea deci mai mult decît zece ani, încă neîmpliniți. Dar, în loc de sprijinul de luptători pe care-l aștepta ea, Craiul îi îngădui numai să stea la Colomea, marea cetate din Pocuția, împreună cu cei două sute de oameni ce-și legase soarta lor de a ramurii șubrede a lui Ilie-Vodă. Încă de la 9 August Casimir intră cu oștile sale în puternica strajă de la hotare a Cameniții, în fața Hotinului. Aici Petru-i trimese o mare solie de supunere, avînd drept căpetenii pe Neagoe și pe Mihul, doi foști Mari-Logofeți, adecă întăi boieri ai țerii. La 13 Craiul dădea dușmanului său de pănă atunci o carte de asigurare, dacă va trece apa pănă la dînsul ca să i se închine. Petru însă, cu toate că n’avea încă treizeci de ani, nu era dintre cei ce se încred lesne. El tărăgăni sosirea sa pănă ce regele socoti că e prea cald în Camenița și că e bine să se grăbească spre Litvania, unde avea să ție o adunare sau dietă a regatului. Iancu-Vodă, care se gătise iarăși împotriva Tur cilor, era atunci în drumul spre Severin, unde trecu Dunărea la 28 Septembre. De la Mediaș el scrisese la l-iu August regelui arătînd unde-l chiamă datoria sa cea mai sfîntă și cît de mult s’ar cuveni ca pînă atunci cumnatul să-i fie lăsat în pace. Alt semn de viață nu putea să deie. Astfel, la 22 August, a doua zi după plecarea lui Casimir, Petru și boierii înnoiau legăturile de supunere cu Polonia. Și într’acestea ei se îndatoriau a nu înstrăina nimic din Moldova fără voia Polonilor, ci a căuta să cîștige iarăși ce fusese înstrăinat. Vorbe, care nu se spuneau de altceva, decît pentru că același Domn dăduse cu cîteva luni înnainte Chilia în mîna Muntenilor, după cererea lui Ioan Guvernatorul. Petru nu s’a ținut nici-odată poate de îndatorirea sa războinică față de Poloni, dar lui Iancu-Vodă nu putea să-i fie ascuns multă vreme că «fratele și prietenul său», cum îi zicea, și-a schimbat stăpînul. Petru-Vodă dărîma Domnia sa crezînd c’o întărește.
Noi nu mai știm astăzi în ce chip i-a venit pedeapsa. O moarte înnainte de vreme, soarta, ca un blestem, a tuturor urmașilor lui Alexandru-cel-Bun, îi secera și lui tinerețele, grele de păcate.
II. BOGDAN-VODĂ, TATĂL LUI ȘTEFAN-CEL-MARE. modifică
Atunci veni rîndul copiilor din flori ai lui Alexandru-Vodă, pe care acesta nu-i recunoscuse nici-odată. Între aceștia trebuie să se numească un Domn pentru « două luni», căruia i se zicea Ciubăr și care ca Domn își va fi spus de sigur altfel. Veni apoi Bogdan.
De multă vreme el lipsia din Moldova. Adăpostul său în zilele de schimbări răpezi și primejdioase fusese Țara-Romănească, unde Vlad Dracul ținea pe o nepoată a fugarului. Aici el se însură luînd pe Oltea, al cărei nume nu e așa de obișnuit în vechime: această Oltea căpătă, credem în călugărie, după moartea soțului el, un alt nume, supt care o pomenește fiu-său în 1466, cînd ea nu mai era în viață: Maria. Fratele ei se chema Vlaicul, și, cînd Ștefan, singurul rod al acestei căsătorii, ajunseși el Domn al Moldovei, acest «unchiu» se învrednici a fi pîrcălab de Hotin, apoi de Orheiu, și unul dintre cel d’intăiu boieri ai țerii. El muri pe la 1480 abia, lăsînd un fiu Duma, și el pîrcălab de Hotin, și după moartea lui Ștefan. Acestea sînt rudele de pe mamă ale marelui Domn, și e păcat că se poate ști așa de puțin despre femeia care a dat vechii Moldove și neamului romănesc pe cel mai cuminte dintre vitejii lor.
Dar mintea poetică a poporului nu se mulțămește nici-o-dată cu un nume, scăpat singur din prăpastia de uitare a trecutului. Ea dă chip și glas acelora prin cari s’au făcut lucruri ce nu se pot întuneca. Astfel au ajuns oamenii să spună că Oltea, călugărița Maria, ar fi trăit încă în cea mai nenorocită clipă din viața de lupte și uriașe silinți a fiului său, atunci cînd Moldova toată era înnecată de valurile de Turcime biruitoare, în 1476, după frămîntarea ultimă de la Războieni. La un ceas de noapte, străjerii din Cetatea Neamțului ar fi auzit chemarea grăbită a unui drumeț sîngeros, care era Domnul lor, a cărui urmă se pierduse. Cu cîtă bucurie n’ar fi deschis ei porțile acelui care încercase cît poate un om pentru a înlătura peirea! Dar porțile ar fi fost ținute supt zăvoare la glasul neînduplecat al unei mame care aminti fugarului că «pasărea în cuibul său piere» și că nimic nu se cîștigă îndărăt în strînsoarea îngustă a zidurilor de cetate. Cu acest îndemn ar fi plecat Ștefan ca să-și facă o nouă oaste și să învingă, pe cînd minunata femeie păstra stînca Neamțului pentru fiul ei.
Cu prilejul năvălirii din 1447, Iancu-Vodă va fi cunoscut pe Bogdan. Pe atunci el nu se gîndia că acest tînăr putea fi întrebuințat ca să cîștige Moldova pentru dînsul. În 1448 cel mai puternic și mai vestit dintre Romînii timpului său fu învins de Turci în Serbia și, la întors, Despotul de acolo, Gheorghe Brancovici, îl ținu în prinsoare. Abia în 1449 putu Ioan să se gîndească, pentru a treia oară, la strîngerea mănunchiului romănesc pentru luptă. Ungurii răspingeau pacea pe care o înfățișase Turcii, și Iancu-Vodă încheia, în toamnă, cu regele Bosniei o legătură împotriva păgînilor. Dar tot în acest an Petru Moldoveanul își încheia rostul, și Polonii, cari nu mai erau legați astfel prin jurămintele față de dînsul, dădură drumul din Colomea Marinkăi și fiului ei Alexandru, căruia în Polonia i se zicea Olechno. Boierii, deprinși să aibă asupra lor un urmaș al vechiului neam domnesc, îl primiră cu bucurie, și cei mai de samă dintre sfetnicii lui Ilie și lui Ștefan se găsiau lîngă nepotul lor, ultimul coborîtor legiuit al lui Alexandru-cel-Bun: la Roman în Maiu, la Suceava în Iunie 1449. Legătura între copil și Poloni era așa de firească, așa de asigurată, încît nici nu mai fu vorba de a se face noi învoieli și jurăminte.
Dar Iancu-Vodă era din nou destul de puternic pentru ca să înlăture din Scaunul Moldovei o păpușă leșească. Bogdan veni pe la dînsul, și unul din păsurile de către Ardeal ale Moldovei lăsă să treacă, în toamna aceluiași an 1449, o mică ceată care venia să vîneze noroc pe plaiuri. Boierii lui Alexandru strînseră puteri pe care le trimeseră îndată împotriva năvălitorului, care tăgăduia nepotului său dreptul de a domni, cîtă vreme trăiește el, Bogdan, fiu al marelui Alexandru. Cele două cete se ciocniră într’o zi rece de Octombre, la 12 ale lunii, în preajma satului Tămășeni, lîngă apa Moldovei. Bogdan se dovedi, de la această întîie încercare, un cuceritor de biruințe. Pe cîmpul de luptă rămaseră doi însemnați boieri, tînărul Oancea, ginerele lui Iurghici și care fusese Logofăt încă supt Ștefan, și Costea, fiul lui Andronic, care slujise și pe Petru-Vodă.
Alexandru, primind vestea cea rea, rămase touși în țară. În zadar intrâ Bogdan la învoială cu starostele Cameniței și al întregei Podolii, stăpînul malului leșesc al Nistrului, făgăduindu-i un dar de «zloți turcești», adecă: galbeni de aur, poate venețieni, de vin obișnuit, de vin dulce zis de Malvasia, care se aducea cu cheltuieli și greutăți mari din Grecia îndepărtată, de stofe rare, camocate, coftirii, ce veniau din Răsărit, dacă el îl va îmbuna cu Craiul, făcînd prin sfaturile și măsurile sale să nu-l mai supere «Alexandru fiul lui Iliaș, nici Doamna mama lui, nici boierii, nici slugile lui» (2 Decembre). Plăpîndul Olechno rămase ocrotitul Regelui, și un mic ajutor polon, venit pe la Crăciun, îi dădu măcar cetățile de sus: Hotinul, în care cetate era pîrcălab un bătrîn și inimos boier cu numele de Castea, care luptase și pentru fratele cel mare, Roman, Neamțul și Suceava.
Bogdan se întoarse înnapoi în Roman. De aici. făcu jurămînt de supunere fiască și frățească față de guvernatorul unguresc, pe care-l va ajuta și cu oastea, primind în schimb, la nevoie, ca de la un părinte și frate, ajutor din partea lui. Alt Domn nu va căuta, și ei doi, făcătorul și făptura, vor avea aceiași prieteni și aceiași dușmani. Cu toată sprijinirea lui Alexandru de Poloni, el izbutise să cîștige pe cei mai mulți dintre boieri, cari erau mai bucuroși să aibă în fruntea lor un om isprăvit ca dînsul.
Credința lor avură prilej aceștia s’o dovedească în curînd. Încă din Martie 1450 Polonii se gătiau de o nouă intrare în Moldova, și Regele, care voia să trimeată în ajutorul lui Alexandrei pe nobilii din Rusia megieșită, li dădea asigurare că nu se va cere de obiceiu o asemenea neplăcută slujbă de la dinșii, cari apucase a fi iertați de greutățile și oboselile unui războiu cu Moldovenii șireți și îndărătnici. În Iunie se puseră în mișcare, mergînd însă încetinel, boierește și leseste, ostasii, mîndrii ostași călări, pedestrașii cu gloata și tunurile greoaie, avînd în fruntea lor pe Palatinul din Lemberg, castelanul de Sandomir și castelanul-căpitan al Podoliei. De Sîn-Pietru corturile se întinsese lîngă Camenița, pe cîmpia înflorită supt care scînteiau apele de oțel ale Nistrului. Atîta oaste polonă nu amenințase nici-odată Moldova.
Dar ostași ca aceștia nu se grăbesc spre cîmpuri de luptă primejdioase, unde nu se poate culege prada. Sărăcia noastră nu ispitia pe puternicii și bogații Poloni, pe oamenii de rînd cari-și vindeau pe bani priceperea războinică și vitejia. Ei cerură să mai fie odată încredințați că nu vor mai fi trimeși peste apa Nistrului, să li se dea plata ca oricărui lefegiu, cinci mărci de argint de fiecare suliță, și să fie chizeși pentru răspunderea acestor bani Regele însuși, ducele Mazoviei și, la nevoie, castelanii și Palatinul. Cînd li se învoi și aceasta, luntrile duseră pe războinicii cu simbrie sigură spre pămîntul Moldovei, care aștepta, tăcut și amenințător, cele ce erau să se întîmple.
Costea, epitropul lui Alexandrei, boierii ceilalți din moștenirea lui Ilie-Vodă, oameni din satele lor erau călăuzii străinului. În toiul verii, supt arsita crudă, drumeții dușmani înnaintau încet, cu pază, înfiorați înnaintea necunoscutului ce-i pîndia în zările de foc. Satele erau moarte și buciumele tăcuse pe dealuri.
Polonii și sprijinitorii romîni ai lui Alexandrei trecură și Prutul și se înfundară apoi în Ținutul de dealuri învălmășite ale Vasluiului, în margenea codrilor stăpîni, cari acoperiau culmele și mîncau cea mai mare parte din văile înguste. Oastea străbătu pănă la Lipovăț. astăzi un sat mai măricel, lîngă care pe la 1870 codrul stăpînia încă peste o mie trei sute de pogoane. Aici se zăriră dușmanii; ei socotiră numărul năvălitorilor și se pierdură iarăși pe dealuri, unde începu pretutindeni munca răzbunătoare a tăierii trunchiurilor.
Polonii vor fi fost lipsiți de apă și de hrană, căci Moldovenii obișnuiau să lase oaspeților ce veniau la dînsii cu armele în mîni un drum de dărîmături și cenușă, de fîntîni astupate și otrăvite. Nobilii ce abia se hotărîseră a trece Prutul nu voiau să-i apuce toamna în pustietățile pline de curse ale Moldovei, — și Septembre venise acum cu toanele sale. Smeriți, sosiră atunci, ca trimeși de Dumnezeu, boieri de la Bogdan, care fusese privit pănă acum ca o căpetenie de hoți și el însuși un hoț de Domnie. Stăpînul lor cerea numai să i se lase țara în samă, pănă ce moștenitorul legiuit va împlini măcar cincisprezece ani; pănă atunci el va plăti, pentru ținerea lui Alexandru-Vodă, și pentru a se cunoaște că Moldova e închinată Poloniei, un bir, care ni se pare uimitor de ridicat și care se va fi părut Leșilor strașnic de ispititor: 70.000 de galbeni turcești. Se putea ajunge astfel la o învoială, cu toate că porunca Regelui era să se așeze copilul în Scaunul părintelui și bunicului său. După șepte zile de dezbateri, amîndouă părțile se înțeleseră, cu toate stăruințele bătrînului Costea, care știa ce soartă așteaptă pe tovarășii săi de tabără.
Noaptea de 5 Septembre se petrecu în siguranța păcii, cu mîncare, băutură și veselie. În mijlocul petrecerii însă, veni Logofătul, scriitorul lui Bogdan, care trădase pentru a destăinui Polonilor ce strașnică primejdie-i amenință. Un Sfat de războiu se ținu în pripă, și Costea plecă în întunerec cu lucrurile, carele și micul Domn, care era în deosebi amenințat. El putu să treacă pădurea, prin frunzișul negru al căreia fîșiiau însă săgeți țintite de mîni nevăzute, împuținînd numărul drumeților, ce se strecurau cu inima scăzută. Polonii nu îndrăzniră să iea același drum: ei știau bine, de la Costea care-i scăpă astfel de la o moarte grozavă și rușinoasă, că pădurea întreagă, tăiată, stă să se dărîme asupra lor.
Ei porniră abia în zori, ocolind desișul. Cît drum se întindea de la Crasna, sătișorul lîngă o rîpă la care ajunseră, și zidurile apărătoare ale Cameniței, unde se putea petrece în voie cerînd lefi mai mari de la Craiul! Mulți vor fi avut aceste gînduri, cînd, la ridicarea ceței de de-asupra văii adîncite, se văzu venind, în tropotul mărunt al cailor de țară, Voevodul, lîngă care se strîngeau gloatele cu ciomege, coase și furci.
Polonii se temeau numai de pădurea Moldovenilor, unde înnălbise atîtea oase de cavaleri în războaiele vechi pe care ei le pierduseră. De stolul boierilor, Curtenilor și vitejilor, de mulțimea zgomotoasă a teranilor ce se îndemnau ca la o vînătoare de fiare, primejdioasă, dar dulce, ei nu se temură. Pedeștrii lor se împărțiră în opt cete, iar călărimea se strînse la un loc, pentru asalt. Boierii primiră ciocnirea, la care răspunseră, apoi, dîndu-se în lături, făcură loc țeranilor.
Atunci începu frămîntarea hotărîtoare. «Oastea Craiului», scrie cu durere un povestitor polon de pe acea vreme, Dlugosz, «pierdu mulți ostași». Pe rînd cei trei căpitani periră din fruntea ei, trei vestiți viteji ai Poloniei, și rîndurile se clătinau supt lovituri; din înnălțimea arborilor bătrîni săgețile se avîntau lacome asupra mulțimii obosite, care știa că dușmanul învins în această țară nu se mai întoarce acasă.
Dar Costea își scăpă prietenii. El aduse Romîni împotriva Romînilor. Aruncătorii săgeților fură vînați de pe ramuri cu alte săgeți. În ura lor veche, boierii se încleștară cu boierii. Văzînd că, data aceasta, cursa n’a oprit prada, Bogdan se făcu nevăzut cu aceiași răpeziciune cu care se ivise odată cu zorile. Umbrele serii îl înghițiră, și Costea, setos de lupte nouă, se înfundă și el în întunerec, pe drumul ce ducea către Bîrlad. Polonii rămaseră singuri, împuținați, obosiți, avînd în fața lor pădurile negre, din care se înnălțau gemete de mustrare în noaptea răcoroasă de Septembre. Ei plecară a doua zi, fără biruință, fără pradă, fără pace.
Încă de la începutul anului se întîlnește lîngă Bogdan fiul său Ștefan, numit astfel după unchiul lui, Alexandru-cel-Bun, mai de grabă decît după Ștefan-Vodă cel tînăr, care orbise pe fratele său. Peste sese ani acest fiu de Voevod era în stare să înceapă războiu fără epitrop, să biruiască și să întemeieze țara. Deci în 1450 el își învăța meșteșugul de viteaz; el își destindea aripile la vederea largului avînt de biruință al tatălui său. Bogdan nu va fi lăsat pe singurul său fiu între zidurile de cetate care adăpostiau pe femei, pe prunci și pe bolnavi, — căci pentru lupte nu erau bătrîni pe acea vreme. Îl va fi luat cu dînsul, ca să-l aibă supt ochi, ca să-i deprindă brațul și să-i oțelească sufletul. Poate și la Tămășani încă, el văzuse fugind înnaintea steagului său steagurile dușmane; la Crasna el va fi călărit pe deal, în lumina roșie a zorilor, spre văile albe de neguri, și pieptul lui va fi sorbit cu sete înviorătorul văzduh al dimineții reci, străbătută de un vînt prevestitor al morții. Și inima lui va fi bătut mai răpede de bucuria chiotelor de triumf ce-i răsunau împrejur, acoperind plîngerile învinșilor căzuți pe pajiște, roșie de frunzele moarte și de sîngele viu.
În curînd el văzu cum țara întreagă se supunea părintelui său. Alexandru era poate în Hotin, poate peste Nistru, sărmană jucărie a împrejurărilor grozave. Încă înnainte de a se măsura cu Polonii, la 2 Iulie, din Suceava, Bogdan întărise legăturile sale cu Iancu-Vodă, făgăduindu-i și aceia că nu va urmări dobîndirea înnapoi a Chiliei, cum încercase fratele său Petru. Guvernatorul prăda în Serbia, mai sigur decît orîcînd de norocul lui și de puterile regatului. În Rusia lăsată fără pază, pe cînd cavalerii de acolo rătăciau prin Moldova după dușmanul nevăzut, se lăsase stolul de lăcuste nesățioase al Tatarilor, cărora Bogdan li va fi dat poate de știre că pe malul stîng al Nistrului stăpînii nu sînt acasă. Bogdan trimese cete din oamenii săi ca să vadă dacă nu se poate prinde Marinka și puișorul de Domn de supt aripile ei.
Aceasta ceru iarăși ajutorul nepotului ei, Regele. Deocamdată i se dădură daruri și făgăduiala că ea va fi bine păzită de căpitanul de Lemberg. Apoi, din adunarea nobililor Poloniei, Regele însuși, ai cărui soli fusese rău primiți de Bogdan, se îndreptă spre Rusia. Dar trei castelani singuri plecară spre hotare. Bogdan îi întîmpină la Camenița cu cereri de pace, și Polonii erau gata să scadă birul la 50.000 de galbeni. Învoiala se dezbătea încă în această cetate, cînd se înfățișă în tabăra Polonilor un om, necunoscut pănă atunci tuturora, care arăta un drum nou, mai bun decît orice pace pentru acei ce erau jigniți de stăpînirea lui Bogdan.
Fugarul se chema Aron, un călugăr poate; el se dădea drept cel din urmă din fiii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari el va fi scos pe Bogdan, ca neadevărat. El cerea o ceată de ostasi, ca să înlăture prin omor pe Domnul din Suceava. Firește: nu pentru dînsul, care s’ar fi mulțămit cu o răsplată în bani sau în dregătorii, cu venituri în vreun colț de țară, — ci pentru Alexandru, Voevodul legiuit al Moldovei.
Reusenii sînt un sat lingă Suceava, unde astăzi se află o biserică de piatră, ridicată de Ștefan-cel-Mare, pentru pomenirea tatălui său ucis prin trădare. Acolo-și avea moșia o rudă a lui Bogdan, care va fi serbat o nuntă, un botez, și chemase pe Domn ca să-i cinstească petrecerea prin venirea lui. Petrecerea ținu pănă noaptea tîrziu, în zingănit de păhare și în chiote de bucurie, pe cînd străjile păziau în noaptea de Octombre (era o Vineri spre Sîmbătă, 15—16 Octombre 1451). De-odată casa fu încunjurată de un stol de o sută de călăreți, și Aron pătrunse în cămara unde stătea Bogdan. El puse mîna pe fratele său și, scoțîndu-l din casă, făcu să i se despartă capul de trunchiu, înroșind cu sîngele unei îndoite fără-de-legi, față de o rudă și față de un Domn, sfîrșitul ospățului de bucurie. Zorile de ziuă răsâriră asupra priveliștii ticălosului omor.
III. DOMNIA LUI PETRU-VODĂ ARON, UCIGAȘUL LUI BOGDAN-VODĂ.
Va fi fost Ștefan în jurul mesei din Reuseni? Va fi străbătut cu sabia printre rîndurile ucigașilor? Va fi văzut atunci întăiași dată chipul omului ce era să-și răsplătească apoi păcatul prin mînile fiului, scăpat de la moarte, al lui Bogdan-Vodă? Ori va fi fost lăsat în cetatea Sucevei, de unde credincioși adevărați vor fi găsit mijlocul să-l strecoare pănă la granița munteană, unde-l aștepta o bună primire de la Vladislav Dan, prietenul lui Iancu-Vodă? Acestea nu se mai pot ști astăzi.
Deci el se întoarse în pribegia de unde venise, și scurtul său popas în Moldova îl ajută numai să cunoască împrejurările și oamenii, de cari era să se slujească pe urmă cu o atît de desăvîrșită măiestrie. Între cei d’intăiu boieri ai săi ca Domn al Moldovei se întîlnesc patru fruntași, cari iscăliseră jurămîntul lui Bogdan-Vodă către Guvernator, în Februar 1450, la Roman: Duma fiul lui Brae, adecă Brăescu, Oană al lui Julea, Costea Orăș și Costea al lui Dan.
Deocamdată boierii aceștia aveau să aleagă între Aron, care-și luă numele domnesc de Petru Voevod, și între Alexandru. Ucigașul lui Bogdan nu înțelegea de loc să fi ajutat numai copilului Domn; el voia pentru sine puterea spre care întindea brațe pline de sînge. Ocrotitul Polonilor trebui să fugă înnaintea lui Petru, precum fugise înnaintea lui Bogdan. Mica oștire de la Cameniță nu-i folosi mult, și vîntul iernei o risipi pe acasă, dar cuminția epitropului Costea pîrcălabul păstră lui Alexandru măcar două puternice cetăți, una în Moldova-de-sus, cealaltă la vărsarea Nistrului: Neamțul și Cetatea-Albă, pe care Petru nu era în stare să le supuie. Anul 1451 se încheie lăsînd Moldovei, din nou dezbinate, iarăși doi Domni, un fiu și un nepot al lui Alexandru-cel-Bun, un copil din flori și un moștenitor legiuit.
Dar Petru-și pierdu răpede sprijinitorii, și cîtva timp, doi ani întregi adecă, nu se mai auzi de Voevodul sîngeros încununat prin omor la Reuseni. Fruntașii țerii încunjurau la 27 Octombre 1452 pe Alexandru în Suceava, care întăria moșiile lui Costea, fiul lui Vrană. Polonii îl cam lăsase în părăsire, și ei se îngrijiau așa de puțin de hotarul apusean al țerii lor, încît în vara acestui an Podolia avu să îndure din partea Tatarilor o strașnică pradă, care rămase nerăzbunată. Ba încă Domnul Moldovei fu poftit în toamnă să vie la oastea castelanului și Palatinului de Cracovia, trimeși în Rusia în potriva Tatarilor: deci greutăți în loc de ajutor.
Alexandru se gîndi atunci la Iancu-Vodă, care nu mai avea acum îndatoriri fată de alt Domn moldovenesc. Din Vasluiu, la 12 August 1452, el întăria, pentru a măguli pe Guvernator, vechile drepturi de negoț ce aveau Brașovenii în tara lui. La 17 Februar ale anului următor, din Suceava, Alexandru se închina lui Iancu-Vodă, făcînd o învoială în toate asămănătoare cu aceia încheiată odinioară de Bogdan. De Paști în 1453 un nou ropot de Tătărime arse malul leșesc al Nistrului.
Cu o lună înnainte însă în Maiu, Constantinopolul ajungea în mîna Turcilor, crucea bisericilor împărătești cădea în noroiul plămădit cu sînge la picioarele păgînului învingător; Sultanul Mohammed al II-lea, om cu gînduri mari, cu mintea luminată, cu voința de fier, așezîndu-se în Curțile bogate ale urmașilor lui Constantin-cel-Mare, trîmbițà spre cele patru părți ale lumii creștine amenințările sale. Vechi Scaune crăiești se cutremurau de această mare lovitură de sabie. Marea ducea însă pe Turci pănă supt zidurile Cetății-Albe, pănă la gurile Dunării; bietul Alexandrei, care dădu Polonilor vestea grozavă a luării Țarigradului, îngheță de spaimă pe jilțul său. Iancu-Vodă nu mai era Guvernator al Ungariei, căci regele cel tînăr Ladislas fusese adus în țară, și grija cea mare era pentru Unguri întărirea Scaunului regal. În sfîrșit, Alexandrei împlinia în acest an 1453 cei cincisprezece ani cari dădeau voie unui Domn moldovenesc să domnească fără epitrop. Acum el era dator să se închine la rîndul său vărului Craiul de peste Nistru. Astfel, la 23 Septembre 1453, el făcea jurămîntul de credință, în forma obișnuită, lui Predbor Koniecpolski și Ioan Kmytha, cari veniseră anume pentru aceasta în cetatea Siretiului. Făgăduia să vie în Polonia chiar, pentru a se înfățișa Regelui la Camenița, la Sniatyn sau la Colomea.
Și acestea rămaseră cuvinte goale. Regele se însură cu deosebită pompă și lăsă grijile pe a doua zi, și apoi din zi în zi mai departe. Cînd el ieși iarăși în adunări și în fruntea oștilor, primejdii depărtate îl chemau în Prusia. Hotarul Nistrului și ruda de peste acest hotar erau uitate cu desăvîrșire.
Atunci Aron, care-și zicea Petru Voevod, ridică fruntea sa îndrăzneață. Se pare că omorîtorul fratelui său stia să umble neted cu oamenii de cari avea nevoie, pe cînd Alexandru, a cărui mamă trăia însă, sfătuindu-l în zădar, se vădi un desfrînat și un bețiv, care făcu să-i fugă de la Curte, setoși de a-și răzbuna necinstea, mulți boieri mari și mici. Astfel vedem de o dată pe unchiul Petru petrecînd în ziua de 25 August 1454 în inima Moldovei, de la viile Cotnarilor pănă la satul Băiceni, care era al lui Ioan Băiceanu, însemnat sfetnic domnesc. Lîngă dînsul stăteau oameni cari, în 1451, 1452 și 1453, sprijinise pe legiuitul moștenitor, pe copilul fără păcate, pe Veniaminul Polonilor: Oană Pîntece, Băiceanu, Duma Braevici, Costea Orăș, Hodco al Crețului, Micul Păharnicul, și unii dregători noi: Lazea Piticul, Ioan Vistierul, Toma Cîndea, Ignat Popescul, Ioan Bourean, Fedor posadnicul, Dragoș Păharnicul, Petru Iezereanul Comisul. Era socotit destul de tare, pentru ca, din unghiul de către Ardeal, lîngă Baia, călugării de la Moldavița să vie să-i ceară scutiri care se întindeau asupra Moldovei întregi.
Alexandru rămase strîns în Țara-de-jos. Nici de la unul, nici de la altul nu mai avem știri din acest an. Cetele lor de boieri și țerani se încăierau în întîlniri a căror amintire s’a pierdut. Iarna-i împăcă însă prin liniștea ei albă. În primăvară, și Petru și Alexandru, care rătăcise un timp pe la hotare, cerînd, din Bănila în Bucovina, ajutor Polonilor, scoaseră oști, și ele se întîlniră în ziua de 25 Mart, serbătoarea Bunei Vestiri, la Movile, poate prin părțile Vasluiului. Nepotul fugi înnaintea unchiului, și în Cetatea-Albă, unde se ascunse, în vederea Mării, boierii strecurară otravă în băutura Iui. Buna Vestire îi adusese înfrîngerea, Pastile-i dădură moartea.
În August găsim pe Petru-Vodă stînd în liniște la Suceava. În ființa lui netrebnică se cuprindea încă sîngele lui Alexandru-cel-Bun, căci de Ștefan uitase cei rmai mulți, și de aceia întreaga boierime a Moldovei se adună în jurul acelui în care singur mai trăia neamul vechilor Domni, întemeietorilor. El îi primi pe toți cu dragoste, știu să-i ierte, să-i împace, să-i dăruiască; aproape ca pe un tovarăș de Domnie, el luă pe lîngă sine pe Mitropolitul Teoctist, care datoria cîrja sa lui Alexandrei. Abia încap numele în mărturiile bogate care întăresc hrisoavele lui.
Polonii se gîndiseră întăiu să ridice în potriva lui, care otrăvise pentru dînsul, după ce tăiase pentru alții, pe «un Litvan», care trebuie să fie Berindei acela cu care a avut de lucru pe urmă Ștefan-cel-Mare.
Dar ei erau prea mult înlănțuiți de greutățile cu Prusia, și, dușmăniți de prinți litvani încă nesupuși, ei erau așa de puțin siguri de Podolia, în graniță cu Moldova, încît în 1456 regele se văzu silit a mai cere un jurămînt de credință de la dregătorii acelui Ținut. Petru nu putea să fie scos numai de străini; pentru a înteți pe cei de țară, ar fi trebuit un coborîtor al lui Alexandru-cel-Bun, și unul ca acela nu se afla în țerile Craiului. Era deci mai bine ca Petru, care trebuia să rămîie, să fie prieten.
Încă de la 6 Octombre 1455, deci, învingătorul veni la Hotin, unde se înțelese cu dregătorii Regelui, făgăduind supunere și asigurînd Marinkăi, care nu mai avea acum nici soț, nici copii, afară de o fată, Anastasia, numită așa după străbună-sa, veniturile cetăților adeseori înstrăinate: Siretiul, Volovătul, Hotinul. În Ianuar 1456 Petru întăria drepturile negustorilor din Lemberg. În ziua de Sîn-Petru, el întregia făgăduelile sale față de Casimir: va sfărîma orice legături va fi avînd cu alții, va asculta numai de acest rege, îi va da ajutor de călăreți împotriva Prusienilor, cu cari urmă lupta în depărtare, împotriva Tatarilor, cari, supt o căpetenie sau supt alta, veniau din timp în timp să-și culeagă hrana pe cîmpiile roditoare ale Podoliei. Va da Marinkăi Siretiul și Volovățul, și se va judeca pentru Țețina și Hotin. Va înzestra pe Domnița Anastasia. Va veni însuși în Polonia înnaintea regelui, dacă nu-l vor opri Tatarii sau alți dușmani.
Petru se închinase spre Răsărit; peste puțin el plecă genunchii cu fața spre Miazăzi. După ce, în 1454, corăbiile turcești brăzdaseră Marea-Neagră, în 1456, mărețul Sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădînd Serbia. El porunci Domnului de la Dunărea-de-jos, care nu plătise pănă atunci bir ca Muntenii, să răspundă, în fiece an, Vistieriei sale împărătești 2.000 de galbeni venețieni, de ducați, căci altfel va fi rău de dînsul. Petru chemă pe toți boierii la Curte în Vasluiu, luă sfatul tuturora, și-i puse pe toți să iscălească o hîrtie de încuviințare, în care se furisase și încredințarea că și altă dată tara dăduse bir Turcilor, așa încît umilința de acum nu era nouă. Mihul Logofătul merse să caute pe Sultan în Serbia, și la 5 Octombre acesta punea, într’o amenințătoare țidulă, un soroc de trei luni pentru schimbarea făgăduielii lui în galbeni buni. Aceasta se făcu la Brusa, capitala din Asia a pămînturilor turcești, și, în schimb, se asigură Moldovei liniștea, iar negustorilor din Cetatea-Albă negoț slobod cu Adrianopol, Constantinopol și Brusa însăși. IV. LUPTA DINTRE ȘTEFAN ȘI PETRU ARON.
Această îndoită siguranță rușinoasă nu ținu însă multă vreme, și Aron Călugărul nu ajunse în Scaunul Moldovei vrîstă de argint a lui Alexandru-cel-Bun. Înnainte de a pleca să despresure Belgradul Sîrbesc, bătut cu furie de toate puterile lui Mohammed al II-lea, Iancu-Vodă se îngrijise să aibă în urma lui, pentru orice împrejurări, un prieten sigur, un «fiu» și «frate». Vladislav Dan i se va fi părut prea slab, prea șovăitor, prea greu de adus la războiul cu păgînii, prea gata de ceartă cînd i se atingeau drepturile în Făgăraș și Amlaș, stăpînirile ardelene legate de Domnia munteană, și, astfel, în locul lui el statornici pe unul din fiii ce stătuse la Turci în 1447, ai lui Vlad Dracul, pe care tot el, Iancu, îl ucisese pentru necredință. Și tînărul puiu al Dracului se chema Vlad, și avea și el vitejia îndrăcită, sireată a tatălui său. Iancu-l va fi cules cîndva, în călătoriile sale războinice prin Balcani: i se dădură cîțiva ostași; pribegi cu dor de țară și de moșiile, de „veniturile țerii se alcătuiră în ceată împrejurul lui. În April el trecu munții pe neașteptate, prinse pe Vlad, făcu pe fratele acestuia, Dan, să fugă, și strînse Domnia în ghiarele sale sîngerate, de uliu fără de milă.
Iancu-Vodă scăpă Belgradul din mîna Turcilor, dar muri, de oboseala vrîstei și a luptelor, la 11
August. Dracul se închină atunci tînărului rege (Septembre), și făcu asigurări de prietenie văduvei eroului mort, fiului ei Ladislas—și el un Vlad vra să zică, Romîn după tată, dacă după mamă era Ungur —, care părea că va lua moștenirea de putere a părintelui său, și lui Mihai Szilágyi, unchiul lui Ladislas, căruia îi rămăsese în samă granița Dunării. Cu toate că Ladislas ar fi vrut să-l schimbe cu Dan Fugarul, cu toate că Sașii din Ardeal țineau la dînșii pe un popă răspopit ce se dădea drept fratele lui Vlad, al cărui nume îl purta și el, Domnul muntean nu se înstrăină de Unguri, în cari vedea pe apărătorii săi, firește împotriva Turcilor.
Dar firele vieții de Stat se încurcau tot mai mult în Țara Ungurească. Ladislas Hunyady făcu să se taie în bucăți comitele de Cilly, care fusese și dușmanul tatălui său. Despotul sîrbesc, un bătrîn de nouăzeci de ani, fu rînit la mînă, se răscumpără numai cu greu, și muri îndată. În sfîrșit, la jumătatea lunii lui Mart 1457, cel mai mare dintre feciorii Iancului-Vodă fu prins din porunca Regelui și pierdu capul, de securea călăului, ca trădător față de domnul și stăpînul său. Nimeni n’ar mai fi putut spune acolo ce mai era să urmeze.
Pănă a nu se auzi despre acest lucru, care l-ar fi oprit poate, Vlad Dracul, care se privia ca un om al Huniazilor încă, luă o hotărîre care era să aibă cele mai mari urmări în viata tuturor Romînilor. Petru Aron era de la închinarea sa în 1456 omul Turcilor, și Vlad avea în sufletul său o ne potolită ură împotriva paginilor, în cetățile cărora stătuse, cu coasa morții de-asupra capului, atunci cînd, în tinereță, el fusese zălog la Sultanul pentru credința părintelui său. Așa un vecin nu-i mai trebuia. El aruncă deci asupra lui, îndată ce primăvara deschise drumurile, pe Ștefan-Vodă cel nou și tînăr.
Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui dușman pe care avea dreptul să-l desprețuiască. Totuși el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea și Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuției, și se înțelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuția; Petru-l dădu lui Muzilo, căpătînd asigurarea că Regele nu va mai ridica plîngeri în această privință. Pentru împlinirea pagubelor, el statornicia o zi de cercetare, dacă pănă atunci nu va fi turburat de dușmanii ce-i avea acum: «Muntenii», Ungurii și «Togtocomanovicii» (vre-o ceată de Tatarî) și «dacă pănă atunci și pănă în acea zi va căpăta pacea și liniștea care sînt de nevoie pentru a se face dreptate». Hoții vor fi spînzurați, și, pentru siguranța hotarului, Moldova își va pune pîrcălabi sau starosti la Hotin și la Cernăuți, pe Prut. Petru se îngrijia să capete ajutor de la Muzilo împotriva oricărui dușman și să fie adăpostit, cînd soarta rea l-ar goni din țară, în castelele vecinului, ale căror venituri le-ar strînge el atunci.
Apoi oștirea domnească porni asupra lui Ștefan, pribeagul cel îndrăzneț.
Acesta venia din părțile Putnei, de pe drumul cel mare care lega Buzăul muntean cu Bacăul moldovenesc, și pe care treceau necontenit, în margenea Siretiului, carele negustorilor armeni și nemți din Galiția, mare drum de negoț și drum bun de oaste. Merse tot din a stînga Siretiului pănă în Ținutul Roman, mai sus de cetatea unde năvălitorul de acum stătuse, cam pe aceiași vreme a anului, cu șepte ani în urmă, lîngă tatăl său. În dreptul satului Doljești, Siretiul face o încovoietură, un corn, și pe acolo, unde se întîlniau cele trei Ținuturi ale Romanului, Sucevei și Hîrlăului, se trecea, în Hreasca, pe malul stîng al apei printr’un vad. Ai lui Petru Aron, venind din Suceava, ținură aici vadul ca să oprească o trecere a dușmanului în părțile răsăritene ale Moldovei, dar Ștefan îi împrăștie și-și urmă drumul pe același țerm, mai aproape de păsurile Carpaților, care i-ar fi asigurat viața, dacă ar fi fost învins (12 April). El luă valea rîului Moldova în sus, și la Orbie, în Ținutul Neamțului, oamenii domnești încercară iarăși să-i taie drumul. Nici aceștia n’avură noroc. Ajungînd în sfîrșit sus, în Bucovina de astăzi, învingătorul coti la dreapta prin păduri, în părți unde acum, mulțămită biruinții lui Ștefan, sînt sămănate pretutindeni turnurile mănăstirilor. Petru-Vodă fugi înnaintea fiului omului trădat și omorît de dînsul, ca înnaintea vedeniei răsplătitoare a păcatului său.
Clipa de rușine, durere și primejdie la care se gîndia abia cu două săptămîni în urmă, cînd încheia legătura cu Muzilo, sosise răpede. Polonii primiau un oaspete costisitor în țerile lor, deprinse a adăposti domnești pribegi.
Boierii cari-l slujise pănă acum se desfăcură de o dată de dînsul. Mitropolitul Teoctist lăsă în plata lui Dumnezeu pe prietenul fără noroc, și, luînd cu el mirul sfînt ce se turna pe creștetul Domnilor, după cum odinioară proorocul Samuil făcuse prin ungere cu mir din Saul, un rege al Iudeii, el ieși pănă la Siretiu înnaintea lui Ștefan. Aici, în locul zis Direptate pentru că aici se țineau poate judecățile cele mari de către Voevozii ieșiți la cîmp, supt cort, pentru ca să audă plîngerile oricăruia dintre supușii lor, el săvîrși între suliți, nu fără oarecare sfială, slujba ungerii Voevodului.
Ștefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinții ce cîștigase de două ori asupra unui ucigaș și hoț de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al țerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd și judecind pretutindeni, cîștigînd lesne pe fugarii îngroziți, ce veniau să i se închine tremurînd.
Venise ca Domn pașnic, în înțelesul lui Alexandru-cel-Bun, așezînd pacea pe roadele războiului, și gata să le apere cu armele.