Istoria românilor prin călători/Țerile noastre supt influența turcească

 

Jumătatea veacului al XVI-lea poate fi numită, pentru Moldova, epoca lui Alexandru Lăpușneanu, căci cele două domnii ale lui, destul de întinse și una și alta, cu intermezzul aventurierului despot, cuprind o mare parte din această vreme; iar pentru Muntenia s-ar putea numi: epoca lui Mircea Ciobanul, pentru că iarăși sînt două domnii, ale acestuia, între care e intercalată stăpînirea lui Petrașcu cel Bun.

Afară de izvoarele relative la despot, însuși, care se cuvin a fi înfățișate deosebit, n-avem, pentru anii 1550–1570, decît foarte scurte însemnări de călătorii, așa încît se poate zice că e mai puțin cunoscută, mai rău luminată, partea aceasta a istoriei țerilor noastre decît chiar epoca lui Petru Rareș pentru Moldova și a lui Neagoe Basarab pentru Țara Românească.

În această epocă se petrec însă lucruri foarte importante, și, iarăși, păstrînd forma de expunere a călătorului care ar străbate țara noastră, o să căutăm a vedea ce se putea întîlni în acest moment de prefacere și de încercare, într-un principat, ca și în celalt.

Nu mai e acum nici o personalitate din cale afară de răspicată. Lăpușneanu e interesant supt raportul patologiei, supt raportul bolii care-l chinuia, boală care i-a căzut, pe urmă, la ochi; e interesant supt raportul nebuniei speciale, al patimei de sînge care a rezultat din această boală însăși, dar, altfel, el nu e o personalitate politică vrednică de luare aminte. Nimic în istoria Moldovei nu pleacă de la dînsul, nimic din rosturile esențiale ale istoriei Moldovei nu se întrupează în el. N-a fost nici măcar un domn viteaz; bătut de Despot în lupta de la Verbia, el s-a întors înapoi numai fiindcă l-au adus turcii. În legăturile lui cu străinătatea introduce numai motive de interes sau de vanitate: în Ardeal vinde porci, fiind cel mai mare negustor de asemenea marfă pe care l-a avut vreodată nația noastră, iar, în ce privește legăturile lui cu Polonia, de unde i-a venit la 1557 solia lui Otwinowski, cu care prilej aflăm că Vodă cerea înapoi pielea boilor dați pentru tain^[1], i-au umblat prin cap idei din cele mai curioase, ca aceea de a cumpăra armuri occidentale și în schimb dădea boi de Moldova; sau îi trecea prin minte să propuie a mijloci cutare căsătorie a vecinilor săi pentru ca să i se răspundă că, da, ar fi foarte bună căsătoria aceasta, dar ea nu se poate face așa de ușor.

Pus alături Alexandru Lăpușneanu cu Petru Rareș, cu neînfrîntul lui avînt către fapte, cu conștiința lui că moștenește pe Ștefan cel Mare, cu stăruința lui în a apăra toate drepturile marelui părinte, cu dorința-i de a juca un rol în istoria universală, pe care personalitatea lui îl îndreptăția, Alexandru Lăpușneanu, chiar în afară de boala lui, se înfățișează foarte șters, și numai fondul roșu de crimă de pe care se desface biata lui figură bolnavă poate impresiona pe amatorii de romantism istoric.

E foarte curios că domnul muntean care domnește pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Mircea Ciobanul, nu corespunde lui Lăpușneanu numai cronologicește, ci are și o corespondență psihologică cu dînsul. Nu erau rude unul cu altul; Mircea Ciobanul era fiul lui Mihnea, care era fiul lui Radu, – nu fiul lui Mihnea cel Rău, căci în cazul acesta s-ar fi putut zice că răutatea tatălui a trecut asupra fiului, Mihnea fiind, el însuși, fiul lui Vlad Țepeș. Ciobanul fusese un biet om trăind prin Răsărit, făcînd negoțul de oi, un toptangiu de carne de berbece, care avea o deosebită trecere la Constantinopol, pentru hrana ienicerimii. a curții, a seraiului și a întregii populații. Din parte-i, Alexandru Lăpușneanu, pînă a nu ajunge domn, petrecuse o bucată de vreme prin Polonia, ca Petru Stolnicul, înainte de a lua acel nume al lui Alexandru cel Bun, pe care l-a purtat și un Lăpușneanu din Muntenia, rămas în istorie ca Alexandru cel Rău.

Petru Alexandru vine, deci, din Polonia, pe cînd Mircea Ciobanul, chiar dacă a trăit cîteva luni în Ardealul pribegilor, e trimes de împăratul turcesc din Constantinopol; el apare ca omul sultanului, trăind din voia acestuia, îmbogățind Poarta cu daruri de la noi, încunjurîndu-se, în cea mai mare parte, cu oameni din Răsărit.

Cu toate acestea, cum Lăpușneanu a găsit cea mai mare plăcere în a tăia boieri, tot așa a găsit cea mai mare plăcere în aceeași îndeletnicire Mirena Ciobanul. Cum Alexandru Lăpușneanu părea să fi fost om foarte doritor de bani de pe urma confiscărilor ce i le procurau execuțiile, se pare că același lucru îl urmărea și domnul muntean. Cum pe Alexandru Lăpușneanu îl încunjură o așa de teribilă reputație, – și descoperirile mai recente, care-l arată comandînd prin Ardeal prune uscate și cerînd femei care să știe face pîne mai bună decît cea moldovenească, nu ajung ca să înlăture această figură oribilă a lui –, Ciobanul taie boieri și silește pe alții să fugă. Și în ce privește sfirșitul vieții lor este oarecare asămănare: Alexandru Lăpușneanu e ctitor de biserici, înălțătorul uneia din cele mai frumoase clădiri pe care le cuprinde Moldova: Slatina, din apropierea hotarului celui vechi al Bucovinei unde e îngropat supt numele de monahul Pahomie. Mircea Ciobanul din parte-i, a avut și el mai mult noroc decît atîția domni blînzi ale căror oase nu se știe unde se află: Radu Paisie, fostul Petru de la Argeș, fostul egumen Paisie, trebuie să fie îngropat prin Egipt, la Alexandria, Mircea însă a fost coborît la București, în biserica zisă Curtea Veche.

Și să mai adăugim un lucru ca să fim mai complecți. Iată acel fiu al lui Petru Rareș, Ilie, care a fost crescut în datinile creștine cele mai curate, în cea mai strictă observare a normelor trecutului, în cea mai adîncă evlavie bisericească, și, îndată după suirea lui pe tron, el a ținut samă, mai mult decît de creșterea-i de acasă, de luxul, de modele pe care le văzuse la Constantinopol și, părîndu-i-se Moldova ștearsă, fadă, fără strălucire, fără interes, s-a turcit, adăugindu-se primejdiei de a fi scos din domnie, speranța că el nu va fi numai, cum a și fost, pînă la moarte, un biet beg la Dunăre, ci că se va face pentru dînsul un fel de a treia domnie, păgînă, peste români, cuprinzind Brăila, Chilia și Cetatea Albă, Tighinea-Benderul, toată linia de la Severin pînă la Limanul Nistrului, și poate cu Dobrogea însăși.

Și ai noștri l-au șters pe Ilie de oriunde era însemnat: din inscripțiile pe piatră, din cele zugrăvite, din însemnările pe manuscripte: piatra se mutilează, pergamentul se rade, pentru ca numele trădătorului să nu se intîlnească.

Dîndu-ni sama, acum, de motivele acestei asămănări între doi oameni, din țeri deosebite, de importanță deosebită, fără înrudire între dînșii, cu altă pregătire de tinereță, domnind în împrejurări care nu erau cu desăvîrșire aceleași într-o țară și în alta, cele două figuri domnești de la început, cu adausul cestei de-a treia, spun ceva: începe aici o lume nouă. Pînă acum influenta orientală a fost o influență bizantină, întîi, sîrbească pe urmă; acuma vine influența orientală reprezintată de turci: intrăm în felul acesta-n era turcească, din care singure anume fapte și situații din secolul al XVII-lea ne vor smulge. S-ar putea spune însă, într-o privință, că mai puternică a fost influența turcească asupra noastră prin anii 1550 de cum a fost chiar în epoca Brâncoveanului, cînd boierii se îmbrăcau turcește, cu papuci galbeni, cînd mîncau și petreceau turcește.

Și iată explicația.

Anul 1550 este momentul celei mai mari înfloriri a statului tucesc. În secolul al XIV-lea căpetenia turcilor e un beg, un prinț; în întîia jumătate a veacului al XV-lea, Mohamed al II-lea este succesorul împăraților bizantini în ce privește scaunul de stăpînire, hotarele teritoriului care-i aparține, însemnătatea lui politică și militară, dar în vremea lui Soliman cel Măreț, care este tocmai aceasta, sultanul e și succesorul califilor, fiindcă s-a cucerit Egipetul, ultimul adăpost al acestora. El începe tot atunci să fie considerat ca un han, fiindcă al Crimeii este vasalul său. Pe de altă parte, rostul împărătesc se coboară și în legislație, în organizație, în obiceiurile sociale, în datinile de curte, în tot ceea ce formează măreția unei domnii. Pentru turci Soliman este astfel ceea ce a fost August pentru romani, ceea ce a fost Ludovic al XIV-lea pentru francezi. De aceea supt toate raporturile ne găsim influențați de turci.

Așa fiind, călătorul care venea în vremea aceasta, fie în Moldova, fie în Muntenia, trebuia să fie lovit de la început de acest caracter, întrucît nu l-ar fi întîlnit și în țerile vecine, și ele înrîurite, totuși, în această fază de mai marea dezvoltare a împărăției turcești.

Căci același lucru se petrece și în Ardeal și în Polonia: lumea ardeleană se îmbracă din ce în ce mai mult turcește, iar marea aristocrație luptătoare a Poloniei primește o modă turcească, ce se amestecă și cu o mai veche modă orientală adusă prin tatari, din lumea îndepărtatului răsărit, asiatic. Nu mai vorbim de Moscova și de toată viața rusească gravitînd acum în jurul ei, căci Moscova e pe trei șferturi tătărească: costumul de ceremonie al țarilor la încoronare era absolut mongolic, ca și coroanele pe care și le puneau pe cap, pînă dăunăzi.

La noi, Alexandru Lăpușneanu e încunjurat de turci, și chiar Petru Rareș, cînd se întoarce de la Constantinopol, unde petrecuse cîteva luni ca pribeag. adusese cu el ieniceri, avînd datoria de a-i ținea ca garanție față de dușmanii lui proprii și ca garanție pentru turci față de orice acțiune a domnului. Pe lîngă turcii aceștia, Petru „scrie la leafă”, cum se zicea atunci, o ceată de sîrbi, cari trebuiau să-i fie simpatici și credincioși prin legăturile lui de familie, pe care acuma le cunoaștem. Dar, după Petru Rareș, supt Ilie, n-au fost numai turci din garnizoană, dintre cari unii stăteau în țară și alții figurau numai în state, rămîind la Constantinopol, – căci pe atunci nu mai erau ienicerii cei vechi, ci și turci de naștere, oameni însurați, cu copii, cu prăvălii, făcînd și negoț de bancă –, ci erau și prietenii turci pe cari și-i adusese Ilie din Constantinopol, unde petrecuse atîta vreme, și cari formau podoaba curții lui, spre marea indignare a boierilor noștri.

Domnia fratelui său Ștefan a fost foarte scurtă și n-a putut să-și desemneze caracterul: boierii l-au omorît. După scurta trecere pe tron a lui Joldea, căruia i s-a tăiat păretele despărțitor dintre nări, fiind trimes la mănăstire, a venit Alexandru Lăpușneanu însuși, cu turcii lui statornici, mai ales în a doua domnie.

Supt el cetățile de odinioară nu mai joacă nici un rol. Ele au fost umplute cu lemne, din ordin turcesc, și arse. Nici nu mai era nevoie de armată, pentru ca sultanul cu umbra aripilor lui ocrotea Moldova. Nu mai întră, jdeci, străinul ca într-o țară de sine stătătoare, cu străjeri la margine și cu cetăți, cu tunuri, avînd rosturi de apărare, de garantare a independenței sale, ci într-o provincie privilegiată a sultanului. Nici vorbă ca în această situație militară autoritatea lui Lăpușneanu să se întindă în Ardeal, cum se întinsese așa de temuta autoritate a lui Petru Rareș, cînd amenința pe secui că, dacă nu-l ajută, ii va lăsa să piară de foame în munții lor de piatră. Cetatea de Baltă și Ciceul, feudele moldovenești, avură aceeași soartă ca și Suceava și Hotinul: i s-a recunoscut domnului moșia acestor cetăți, dar, în ce privește zidurile, ele au fost dărîmate. Dealminteri, Ardealul stătea acum supt ocrotirea sultanului ca și Moldova și Țara Românească. Dacă Lăpușneanu a trecut în Ardeal, el a făcut-o numai după ordinul sultanului, pentru a întroduce pe fiul lui Ioan Zâpolya și pe maică-sa împotriva dușmanilor pe cari aceștia-i aveau acolo.

Altfel în rosturile adinei ale Moldovei nimic nu fusese schimbat. Aceeași țerănime liberă în această vreme ca și în vremea anterioară. Erau neliberi numai cei cari veneau de aiurea: secui fugari din Ardeal, țerani veniți din Podolia sau Galiția, prinși de război pe cari-i aduceau domnii noștri, oameni cari nu erau de la noi, cari nu aveau legăturile lor cu pămîntul și cari trebuiau să încheie anume convenții cu boierii pe al căror pămînt trăiau și unde deveniseră uzufructuari, datori să se supuie condițiilor care li se impuseseră de stăpînii moșiei.

Aș nota însă pentru epoca aceasta un lucru foarte însemnat pe care-l întîlnim numai în Moldova, și în Muntenia nu: un vădit antagonism între boieri și țerani. Aceasta se vede foarte bine în timpul domniei lui Ștefan Tomșa, acel care a înlocuit pe Despot, dar n-a putut să se menție împotriva lui Alexandru Lăpușneanu, întors cu turcii. Se spune foarte lămurit, într-un raport genovez, al cuiva care cunoștea foarte bine rosturile de la noi, că domnul pe care-l sprijineau boierii nu era sprijinit de țerani și domnul care era sprijinit de țerani nu va fi sprijinit de boieri. Boierimea caută să-și stabilească puterea în condițiuni pe care trecutul nu le cunoscuse, și se pare că lăcomia se apropia de drepturile de independență ale țeranului. Cel muntean n-a rezistat; cel moldovean a luptat cu acea energie care s-a văzut apoi la acela din Basarabia.

Ajungînd la Iași, – și singurul fapt că domnia stătea mai mult la Iași decît înainte arată legătura strînsă cu turcii, creșterea influenței turcești, – aici se întîlnea un lux pe care trecutul nu-l cunoscuse, o complexitate de ceremonii care veneau iarăși de la curtea constantinopolitană: se întîlnea toată acea civilizație de suprafață care nu folosește nici celui tare, cînd ia din prisosul lui. și cu atît mai puțin celui slab, cînd ia din nevoile țerii. Începuse tristul povîrniș al domnilor noștri, care făcea ca, în secolul al XVIII-lea, în vremea fanariotă, cutare biet om amenințat în viitorul lui la fiecare moment să se poarte pe străzile Bucureștilor și lașului cu un alai mai strălucit decît acel cu care se plimba pe străzile Parisului un rege francez, – alai imitat după al sultanilor decăzuți din Constantinopolul contimporan.

Să ni închipuim acuma pe același călător mergînd în Țara Românească, – de exemplu cutare sol polon, de la care s-a păstrat și un fel de pașaport slavon, pe care-l vom da mai departe. El întîlnea pe domn la București, – nu în Tîrgoviște –, unde stătea foarte fricos, știind că de aici poate fi mai ușor ajutat în clipa de primejdie, fiind mai aproape de ocrotirea turcilor de la Giurgiu sau, întîmplător, de la Brăila, – căci și acest oraș se pierde la turci, complectîndu-se în felul acesta linia militară otomană de pe malul stîng al Dunării, prin anii 1550. (La un moment dat, turcii au pus și ei un episcop pentru creștinii din raia, episcop care se numește de obicei al Proilavului, – forma grecească a Brăilei fiind Proilavul, –, cu autoritate asupra Ismailului, Chiliei și Cetății Albe, precum și a Întregii Dobrogi, din față.)

La București călătorul ar fi găsit mai multă viață turcească în legătură cu turcii: fiindcă acum grecii nu mai vin pe sama lor. Ar fi găsit el, deci, mai multă lume orientală decît la Iași. În clientela răsăriteană a domnului se întîlneau uneori și armeni, cari joacă un rol foarte important, dar nu cei din Moldova, armenii mai vechi decît principatul și avînd nume românești, deprinși cu datinile noastre, ci armeni noi, cari vin din cartierul armenesc al Constantinopolului. Așa încît în general am putea spune că ei toți nu erau atît de mult turci, greci sau armeni, cît erau, cu toții, constantinopolitani. Aceasta este deosebirea cea mare față de trecut.

Cauza e și aceea că bani veniți din creștinătate se întîlneau mai puțin decît înainte, căci comerțul săsesc decade, iar cel polon însuși de la o bucată de vreme slăbește. Dar domnilor li trebuie bani, fiindcă legăturile cu turcii prin tribut se făceau pe baze bănești, pe lîngă anume peșcheșuri. Dar banii nu-i puteau da decît anumiți capitaliști din Constantinopol, unde se strîng bogățiile împărăției întregi, unde, pe de altă parte vin negustori din Veneția și de aiurea și aduc bani, – toate acestea afară de metalele prețioase, totdeauna din bielșug, mulțumită prăzilor de fiecare an, din care sultanul bătea galbenii săi, așa-numiții sultanini. Această introducere a unui nou capitalism, care nu poate veni decît din Răsărit, este una din explicațiile influenței constantinopolitane care se exercită asupra amînduror curților noastre.

Mai la vale, întră cineva într-o lume de turci, care de la malul Dunării se întindea pînă adînc în interior, la noi. Lumea aceasta o cunoaștem foarte bine prin izvoarele turcești. Scrisorile contimporane ne fac să vedem și bîlciurile care se țineau necontenit, cu ienicerii cari veneau aducînd mărfuri din Răsărit, și nu se purtau ca orice neguțător, ci erau foarte pretențioși: dacă împrumutau sau cumpărau, lumea trebuia să se supuie condițiilor lor. Formula de prin cronici despre cine „arunca bani prin sate” arată că ienicerii veneau oferind să împrumute pe oameni, și, chiar dacă aceștia n-aveau nevoie să se împrumute, se lăsau în silă banii, cu o dobîndă pe care o fixau turcii. Bîlciurile acestea erau foarte cercetate, și viața economică foarte vie pe malul stîng al Dunării, cuprinzînd și o bandă importantă din șesul muntean. Populația de aici era adeseaori preschimbată din cauza autorității turcești ce se întindea și pe un mal și pe celait al Dunării. Mulți dintre ai noștri se întîlnesc dincolo, și mai mulți de dincolo veneau de se așezau la noi. Domnii mai vechi, din secolul al XV-lea, aduceau chiar cu zecile de mii populația din Peninsula Balcanică și o așezau în același sens.

Totodată, pe acel timp, în regiunea aceasta s-ar mai fi putut vedea activitatea, mai vioaie decît odinioară, provocată de nevoile de război ale împărăției turcești. Domnia lui Soliman înseamnă acea epocă din istoria imperiului în care se întemeiază, cum am spus și aici, ceva mai sus, pașalîcul de la Buda, pașalîcul de la Timișoara, stăpînirea turcească de la Solnoc, Seghedin și așa mai departe: jumătate din Banat era turcesc; numai partea răsăriteană rămăsese creștină, în legătură cu Ardealul. Și necontenit mergea flotila de rîu a turcilor de la gura Tisei către gurile Dunării și de la gurile Dunării către cursul superior al Tisei sau către cursul superior al Dunării spre Buda. Dunărea era deci în momentul acesta un rîu otoman supt raportul militar și politic, și, prin urmare, o continuă activitate, comercială și militară, se purta pe acest rîu. Țerilor noastre li se cerea necontenit să contribuie pentru războaiele împărăției prin oferte de lemn pentru construirea corăbiilor și tot ce trebuia pentru viața intensă a Imperiului.

Note

1. P.P. Panaitescu, Influența polonă în epoca lui Grigore Ureche și Miron Costin,p. 9. D. P.P. Panaitescu pregătește o colecție de călători poloni la noi.