Istoria românilor prin călători/Călători italieni, germani, elvețieni și englezi în țerile noastre

←I. Călători artiști francezi în țerile noastre

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga II. Călători italieni, germani, elvețieni și englezi în țerile noastre

III. Călători în epoca de critică→

Amintesc întîi – găsind-o numai acum – o descriere de călătorie pe la noi în latinește care nu e un lucru obișnuit, însemnările, apărute la Maiența în 1792 ale abatelui Francisc Pizzigalli.

Plecat la începutul lui mai 1789 din părțile Milanului spre Liov, el e primul călător occidental care cunoaște Bucovina ca atare. Cernăuții începe a avea mulți negustori. Coborindu-se în Moldova, călătorul e încîntat de dealuri, de șesurile înflorite, de aerul cel bun, de bogăția fructelor „ca în Italia”. Îi displace doar slaba gospodărie a cîmpului, indolența locuitorilor. La lași numai curtea e de zid; aici abatele are a face doar cu ofițeri ruși. Pe la Soroca trece Nistrul, pentru a se întoarce prin Moldova, luînd calea spre Oituz: în Ardeal i se pare mai evident latinismul limbii; românii de acolo, „foarte mulți”, sînt „simpli și primitori”, cinstiți la vorbă, veseli; se descrie portul femeilor care „merg călare și conduc carăle”^[1].

Caronni în Dacia, cu subtitlul său „Mie osservazioni locali, regionali, antiquarie sui Valachi specialmente e Zingari transilvani, la mirabile analogia della lingua valacca coll’italiana, la nessuna della zingara colle altre conosciute, con un rapporto su le miniere più ricche di quel Principato”, publicație de 93 de pagini, mare în 8°, ieșită la Milan în 1812, cu o dedicație către contele Mihail Eszterhâzy, șambelan al arhiducelui Rainer, e desigur una din cele mai rare și mai curioase cărți privitoare la români.

În ultimul război, acest numismat, Felice Caronni, care făcea catalogul muzeului de la Hedervâr-Witzai, în serviciul căruia sta de douăzeci de ani, făcînd opt călătorii din Italia în Ungaria^[2], fu luat de niște magnați și dus în Ardeal, care, cunoscut în treacăt încă de la 1790, îi plăcu prin munții lui verzi, bucurîndu-se, spune el, de aceste frumuseți din primăvară pînă în toamnă.

Trece pe la Ciucea, Uiedin și Gilău, unde „Mecenatele” său, Ioan Eszterházy, vicepreședinte al Dietei, are proprietăți, la Cluj. Petrece la soția guvernatorului, principesa Salm din Viena, care vorbește și italienește, și află uneori pe arhiducele Maximilian.

Românii sînt pentru el partea „cea mai muncitoare și utilă și cea mai numeroasă” din populație. Caracterul fizic frumos al lor îl impresionează, și-i descrie amănunțit (și la preoți). Nu sînt schilozi și contra vărsatului este un procedeu îndătinat^[3]. Observă că opincile sînt așa-numitele cioce din Abruzzi. Se citează și harta Țerii Românești tipărită cu un chip de român pe dînsa, la Viena, de căpitanul Ruhedorf: „Se ne vede l’immagine assai ben espressa nella vignetta di ornato alla bellissima carta geografica della Valachia, edita non à molto a Vienna dal sig. di Ruhedorf, capitano del genio, ch’io pure conobbi già tempo di guarnigione in Milano”.

Se dau obiceiurile la nuntă, pînă la răspîndirea fructelor uscate și nucilor, observîndu-se că datina e romană, cu citații din Virgiliu și Catul; în sfaturile către mireasă el întrevede antica Dea Suada. Cîrpa, la scherpa, se pune pe masă, odată cu izvodul zestrei^[4].

A văzut femeile servind pe ceilalți la masă și mîncînd apoi „în picioare și urmînd a căuta de bucătărie”. Vin la rînd datinele la naștere: ieșirea, a patra ori a cincea zi, la cîmp. A văzut însuși o mamă spălînd la fîntînă copilul născut în dimineața aceleiași zile, cînd lucra la cucuruz^[5]. Nu se înfașă pruncul. Se descrie leagănul prins de grindă ori răzimat de zid, purtarea odraslei pe cap deasupra unei perne, în covata de pîne sau de rufe, pe cînd mînile torc, ori prins la sîn în traistă, pe cînd aceleași harnice mîni spală pelincele. Deprinși a juca în iarbă, copiii umblă în nouă-zece luni, în singura cămașă care li se rupe pe trup (crede că pe vremea turcească haraciul se dădea odată cu îmbrăcarea izmenelor).

Păstoria e legată cu furtul de vite. Aceiași oameni aduc însă lui Caronni înapoi valiza pierdută. Se ucid lupii dintr-o izbitură de ciocan; și călătorul a văzut însuși o lupoaică oferită astfel palatinului la vînătoare^[6]. Se fac unii și hoți, cu ciocane și hanger, în munte, supt un harambașă. Odată au prădat diligența Vienei. Nici un fel de osîndă și chin nu-i sperie.

Preoții sînt ignoranți și interesați. Curtea-i silește să învețe la „Neusatz” (Neoplanta). Explicația neștiinței e căutată la Dimitrie Cantemir, care deplînge părăsirea literelor latine^[7]. Posturile ajung la ispășire. Amenda șterge păcatele. Beția e obișnuită. Se crede în strigoi, cari se străpung în inimă. Cazuri de cruzime reală ori închipuită, față de cei vii, se adaugă. Se amintesc Horia și Cloșca.

Dar oamenii sînt de ajutor; pun stîlpi de direcție la răscruci, sprijină trăsurile înomolite, fac fîntîni, primesc pe oricine în casă și-i hrănesc cu caș, unt, lapte, miere. Salută cu vorbele „sănătate” și „pace”; pun la frunte mîna ce vor săruta-o. S-ar fi ferind de injurii, zicînd: „să nu fi făcut postul ori Paștile” (per quanto è vero ch’io hò digionato, che hò fatto la Pasqua).

La case, se observă că și italienii le văruiesc. Felul de a face din răchită hambarul îl crede contemporan măcar cu epoca lui Gordian, din cauza numelui de Viminacium al coloniei lui, zice numismatul. În interior e ordine și socoteală.

Înșiră sămănăturile fără îngrășăminte^[8], pînă la floarea soarelui în porumb. Orez se cultivă i i Banat cu supravegherea italianului Secondo Limoni din Viadana. Supa de mei păsăresc (panico) e obișnuită. Ca animale întrebuințează, ca în Romagna, bivolul. Mierea e mai albă ca în Italia. Brînza veche e aproape ca stracchino.

Se vorbește și de cultura prunelor, de „șliboviță”, și de a tutunului, dohanul ardelenilor, asupra căreia se insistă, arătîndu-se procedeul. Caronni a fost însărcinat chiar să propuie cumpărarea produsului ardelenesc la Milano. Duzi se găsesc pe alocurea, dar viermii de mătasă nu se cultivă.

Călătorul a cunoscut mecanici români țerani cari fac, după modele, piue de sumane, mori de ulei, pe lîngă uneltele de cîmp, acestea obișnuite. Arta de cusut a femeilor e prețuită la italieni: „non ignobili merletti di loro opera talchè in giorno festivo si producono in elegante apparato”. Și el singur dă rețeta colorilor întrebuințate de dînsele^[9].

Hrana e din pîne, ierburi fierte, ceapă și usturoi, „paprică”, slănină, ulei de in. Carne numai la serbători. S-ar fi mîncînd și vidra din iazuri, vînzîndu-i-se blana. E la mese numai un blid și numai un pahar.

Ca organizație, judele de sat are puteri mari. Bogații vin] pe urmă: femeile îngroapă supt vreun copac banii.

În danțuri e o amintire antică și o asămănare italiană. Ospățul de zile mari, cu participarea unui întreg grup, e alla romana.

Babele și farmecele se întrebuințează la boli. Se dau și unele leacuri –, cea dintîi însemnare de medicină populară^[10].

După ce se vorbește de numărul admis de căsătorii și de văduvia preoților, se descriu datinele de înmormîntare. Supt capul mortului se pun mere, pere, alte fructe, două mănunche de „ierburi mirositoare”. Se cere iertare și la cei mai răi dușmani. Se aud cîntecele plîngătoare. Bocitoarele fac în drum funcția de praeficae. Florile de la cap se păstrează ca bune de leac. Se insistă asupra pomenei. Candele se pun în sicriu „ca în vechile vremi”^[11]pe autor (p. 60), care a publicat în 1778 călătoria lui mineralogică în limba germană.</footnote>. Tînguirile periodice la mormînt nu se uită. Ziua morților este și ea înfățișată cu obiceiurile străvechi.

După Lucius, Del Chiaro și Grisellini se dă apoi vocabulariul, care trebuie să arăte „neînțeleasa înrudire”, Vinconceptihile affinità, a celor două limbi, românească și italiană, cuprinzîndu-se și dialectul lombard al autorului. Se așază materialul pe împărțiri logice și, unde Banatul spune altfel, se dau variante. Sînt și legături de cuvinte. Și numismatul fixează că latina rustică e la originea ambelor limbi, cea italiană venind din înlăturarea prin barbarizare a formelor clasice. Coloniștii militari nu puteau aduce în Dacia alt grai^[12]. Pronunția românească a rămas, încheie Caronni, „fluidă și dulce ca și a noastră”.

Se ajunge apoi la țigani, cu oarecare bibliografie. Caronni a avut și dicționariul țigano-latino-maghiar al unui Mihai Farkas, crescut la calvinii din Cluj^[13]. Apoi se trece la localitățile de mine, cunoscute la 1809 cu prilejul vizitei arhiducelui Maximilian. Se relevă și partea românilor la lucru. Cutare din ei descopere mina de la Naghiag după o flacără rătăcitoare. În treacăt e vorba și de Muzeul Bruckenthal^[14]. Se promiteau și figuri cari lipsesc.

În Marcu Antoniu Canini italienii au trimes și ei în această epocă, în care ai lor obișnuiesc prea puțin a cerceta Principatele, deși Vegezzi-Ruscala îndemna călduros într-acoace, pe un reprezintant în legătură și cu Alecsandri, îndrăzneț, plin de planuri, doritor de mari prefaceri revoluționare și republicane, iar mai ales eminamente federative, în părțile noastre.

În cartea lui Vingt années d’exil (a doua ediție 1869), care începe cu arătarea neînțelegerilor pe care le-a avut cu Daniele Manini, șeful republicii venețiene din 1848, pentru a trece apoi la felurite aventuri în Orient: la turci (1852 și 1856), la greci, nu fără unele reminiscențe amoroase, reale sau închipuite, scriitorul pomenește de cea dintîi petrecere în Țara Românească (de la 1858 la 1862) unde făcu să se traducă, într-un placard foarte rar, proclamația lui Garibaldi însuși (1862) către creștinii din Orient. „Revoluția simfonă și sincronă, concordă, și simultană a popoarelor apăsate, mai ales în Orient”, era idealul lui. E contra „statului unitar pan-românesc” și pretinde că linia Carpaților l-ar face imposibil, așa încît nu rămîne decît „confederația dunăreană, sau, ca să zic și mai bine, confederația popoarelor ce formează monarhia unitară austriacă, în care s-ar cuprinde și unele provincii ale Turciei din Europa”, această formațiune fiind în hotar cu o alta analogă, confederația bizantină. […]

A cunoscut și a batjocorit pe Cuza Vodă și pe Rosetti, lăudînd pe Alecsandri și Alexandru Ghica, pe care se pare a-l fi zărit în vila retragerii lui de bătrîneță, la Capodimonte, lîngă Neapole.

Canini, după insuccesul „confederațiilor”, care premergeau formulei, atît de zgomotos proclamate în epoca noastră, a unei „Grossösterreich”, se instalase la noi, unde se stabili ca profesor. El traduse, cu I.G. Valentineanu, Norma, libretul celebrei opere, pregăti o mitologie românească și închină lui Cuza, descris de el apoi ca un biet dregător de provincie la Galați, și încă unul cu deprinderi personale criticabile, un imn de întoarcere. Înainte de aceasta insă, chiar de la 1858, și într-o formă românească foarte convenabilă, el combătea părerile lui I.C. Brătianu despre originile mixte și eminamente populare ale neamului nostru^[15], în ziarul Naționalul și de acolo într-o broșură în care caută să ni revendice Începuturile pur latine și de preferință chiar romane, prin stîrpirea în mare parte a mai vechii rase indigene (Studii istorice asupra originii națiunii române de Marcu Antoniu Canini). Voia să deie „o probă de simțăminte filo-române” și de „via lui dorință de a vedea reînnoindu-se memoria raporturilor vechi dintre Italia și România și creîndu-se alte raporturi între aceste două națiuni surioare”. Nu e locul, firește, să se facă aici critica acestui opuscul, din care nu lipsesc nici cunoștințile directe, și solide, nici simțul critic, nici ideile originale – ca semnalarea formelor analoge cu ale noastre în anume dialecte italiene –, nici puterea de-a argumenta pentru triumful cauzei^[16]. Ajunge să se releveze calda simpatie cu care autorul vorbește de „nația cea mai nefericită din Europa” care e cea românească: „acum România”, scrie dînsul, „a ridicat capul din mormîntul unde voiau să o închiză inimicii ei și a scos acoperămîntul, dar cea mai mare parte din corpul său este încă în mormînt”^[17]. Și pentru asemenea studii el trimete la altă broșură a lui, Programul de un Institut filologico-științifico-comercial de educațiune.

Călătorul german Krickel, mergînd de la Viena la Ierusalim^[18], vine pe la Predeal spre Brebu, unde doarme într-o cîrciumă cu insecte; de aici ajunge cu poșta la frumosul sat dîmbovițean Pietroșița, dar căruța pe drumuri rele îl omoară. Numai țigani și spelunce de bețivi: i se pare că doi din ei voiau să-l toace cu ciomegele. În fața rușilor un întreg exod spre Ardeal. Cum la București e ciuma, omul trebuie să se întoarcă prin Brebu dincolo de munți.

Un carătaș, E.Ch. Döbel, străbate la 1830 Țara Românească pentru a găsi aici de lucru^[19]. Speriat la fiecare moment de „tauri”, de țigani, de călăreți, hrănit cu mămăligă pină atunci necunoscută, ispitit de ospătăreasa care-l primește, el trece la Cîmpina și la București, cu carăte și murdării în stradă, cu femei de petrecere care momesc pe meșterii cu un surtuc la șase oameni: aici vede pe ruși țiind ordinea și pe brutari țintuiți de ureche pentru prețuri prea mari, pe alți vinovați bătuți la falangă sau cu vergile – pînă la 280 pe o singură spinare de tălhar (a văzut și lume bătîndu-se la un mort pentru pomană). De la București, ținta călătoriei, apucă spre Moldova, din mai 1831, părăsind pe meșterul Weiss, patronul său. La Focșani, un carătaș din Schwerin – și o fată frumoasă! Printre bordeie, pe drumul străbătut de iuțea căruță a poștei, pe lîngă cîrciume, meșterul ajunge la Bîrlad, unde va lucra la fabrica de trăsuri a grecului Andricu Mamachi. Stind la un șelar, merge la biserică – și nu-i place, cum nici Paștele de zgomot și beție. Odată un țigan, căruia i se pusese coarne, fuge în trăsura lui. Pentru hrană bună, străinul trece la Focșani, unde fură pe iubita unui pălărier. După șase luni de ședere la Bîrlad, holera-l gonește. Trece prin cîmpi cu harbuji, și cearcă o asociație la Galați. Nu o află și se bucură îndată de frumuseța murdară a lașului. Întors la Galați, vede cum se face cu picioarele vinul de 20 de parale oca. Jăfuit la pașaport, de ruși, se va îmbarca pentru Constantinopol.

În Erinnerungs-Skizzen aus Russland, der Türkei und Griechenland, entworfen während des Aufenhalles in jenen Landen in den Jahren 1833 und 1834, (Coburg-Leipzig 1836), consilierul de legație F. Tietz arată cum, plecînd din Viena la 27 decembre 1833, împreună cu un secretar al ambasadei rusești la Constantinopol, „Herr von F.”, a găsit la noi șosele stricate, poduri putrede prin orașe, păduri devastate, sate cu noroi și cîni, bordeie cu bășici de porc la ferești, case de poștă pline numai de fum, cu biete divane de lemn și cu căpitani făcîndu-și răvașele cinchiți turcește și călcînd în picioare pe surugii, carantine cu greci lingușitori, la Giurgiul, cu zidurile căzute și moscheia făcută biserică, unde-și vinde fierarului german cu zece galbeni carăta care-l costa treizeci. Grecii i se par „canalii” mai mari decît și evreii poloni; românii niște slavi leneși, într-o țară cu miere, ceară, mine, izvoare minerale, aur în rîuri; femeile sînt stricate. Călătorul, care trece dincolo de Dunăre n-a înțeles nimic.

D-rul Chrismar a străbătut în 1833, viind din München, Țara Românească, însemnînd cele observate de dînsul în Skizzen einer Reise durch Ungarn in die Türkei (Pesta, 1834).

Intră pe la Bran cu o caravană de cinzeci de cai „cu douăzeci de valahi și cîțiva negustori din București”. Dincolo de carantină, caii se schimbă. Munții Prahovei sînt descriși impresionant. Doarme în bordei în tovărășia animalelor domestice, dar splendoarea zilei despăgubește de toate suferințile. Drumul șerpuitor între înaltele stînci împădurite cu brazi îl încîntă; romanticul e vrăjit de prăvăliile de trunchiuri desrădăcinate. Abia o mențiune a mănăstirilor „frumos așezate” din cale. Cazaci păzesc la vamă. D. Nestor Ureche, care prezintă această călătorie, oprește descrierea sa „deocamdată” la Cîmpina.

Un scriitor german care se ascunde supt numele de „Ermitul din Gauting” a dat o descriere de călătorie prin țările noastre la 1837–8^[20].

Nu s-a extras^[21], deși „ermitul” a fost și în București, din aceste pagini ale unei cărți care nu se află la București, decît ce se spune despre Craiova, cu străzi podite, supt care chiftește noroiul, cu haite de cîni schelălăind noaptea, cu amestecul de case moderne și de bordeie, cu grădini lîngă maidane, cu trăsurile, bune-rele, în care e o datcrie să iasă lumea la primblare – pretutindeni în țară numai „nebunii” umblă pe jos ca săracii –, cu lumea învălmășită – mulți evrei spanioli – pînă la turcul cu arsenalul întreg în brîu. A văzut lupta unei fete de țigan care nu se dădea vîndută unui boier cu „cinci sute” de alți robi, la cari vrea să o adauge pe aceasta, pentru frumuseța ei, refuzînd cei cinzeci de galbeni cari i se ofereau de străinul înduioșat. El crede că între cei 40 000 de țigani din Muntenia sînt de aceia cari, deprinși cu biciul zilnic, și-ar fi pierdut și mînile pentru un sadic capriciu al stăpînului.

Calea spre Moldova – căci omul merge în Serbia – se face pe acele hîrtoape în care s-ar fi înecat țerani și chiar o boieroaică. La Cerneți femeile lucrează, bărbații dorm. Pădurile se taie sălbatec. Atîta pustiu în țară unde ar putea trăi în voie și bielșug 5 000 000 de oameni. Grosolan, autorul strigă la vamă, unde-l supără dregătorul nepriceput, că țara asta „fabrică numai boi”.

Multe știri despre Banat și Muntenia în 1843 și 1844 li dă călătorul german dr. Karl Koch^[22], care a mers pînă în Caucaz. Venind din Serbia, cu privire la împrejurările cărora în vremea alegerii prințului Alexandru Caragheorghevici dă știri de prima ordine, el se îmbarcă pe Dunăre, trece pe Ia Panciova, Semendria, Golubaci, pe la vestita Peșteră, pe la Mehadia, cu altă peșteră, „a hoților”. Se coboară, cercetează frumosul munte al primblărilor pline de surprinderi și întîmpină pentru întîia oară români. Ei îi par a fi „probabil” urmași ai dacilor, dar apropiați și de slavi^[23]. Nu i se pare măcar că în limba noastră cum se aude e ceva latin: cuvintele slave însă le-a recunoscut. Dar rasa-i place, cu ochiul mai mult german decît slav: par luptători egineți din Gliptoteca de la München. Portul femeilor îi amintește, cu șorțurile lui, al scoțienelor din nord, cu plaiduri. Ocupîndu-se și de pieptănătură, crede că recunoaște în cozile fetelor, care ajung și pînă mai jos de genunchi, și păr fali.

Trecînd prin Porțile de Fier, el înseamnă podul lui Traian și turnul care i se pare al lui Sever. Pe aici însă casa e asiatică, bordeiul de teapa celui bulgăresc (pe bulgari îi socoate cei mai frumoși dintre slavi). La Celeiu notează alt pod roman. Giurgiul, în plină prosperitate, cu 20 000 de locuitori, lipsit de pitorescul minaretelor, nu-i „impune”.

Pentru a evita carantina, va lua drumul prin Dobrogea, de la Cernavoda la Chiustenge. În cea dintîi localitate află pe prințul Adalbert de Prusia care se întorsese din Egipt și se îndreaptă prin București, spre Galiția (și asupra trecerii lui ar trebui făcute cercetări). Cu prilejul acestui scurt traiect, Koch prezintă pe cele 300 de familii de șvabi din Basarabia, cari au venit în Dobrogea, unde nelăsîndu-i turcii, ei, afară de unsprezece cari merg pînă la Silistra, se așază în principatul muntean. Străbătînd stepa dobrogeană, călătorul face botanică. Dealtfel nu e posibil altceva în acest pustiu, pe alocuri mlăștinos unde vitele pasc în larg și omul n-are, decît ici și colo, căsuțe proaste.

La Chiustenge, bombardată de ruși, află un restaurant german, un important negoț de tranzit, cu Rifaat-Pașa, cărîndu-și marfa spre Constantinopol, cu negustori din Tiflis, desțerați de doisprezece ani, armeni din înaltul neam al mamigonienilor, cari duc spre Persia optzeci de baloturi din Leipzig; nu știu nemțește, dar laudă Germania și pentru femeile cinstite de acolo. De aici Koch se îndreaptă spre Constantinopol.

Locotenentul-general prusian A. Jochmus, care a jucat un rol în campania europeană din Siria tulburată de cruzimile curzilor contra maroniților, a făcut în 1847 o călătorie în Răsărit, luînd note amănunțite și de cele mai înălțătoare asupra tuturor lucrurilor pe care le-a văzut și oamenilor cari i-au trecut înainte. Comunicate de sir Roderich I. Murchison, ele au fost tipărite în toiul luptelor din Crimeea, la 1854, în Journal of the royal geographical society, XXIV^[24]. Din nenorocire călătorul pomenește numai vasul austriac, venind din Galați, cu care face călătoria de la Varna la Constantinopol.^[25]

În categoria aceasta intră și lucrarea d-rului Quitzmann, ale cărui scrisori de pe timpul Războiului Crimeii sînt în adevăr de un mare interes și pentru împrejurările din Serbia și pentru cele de la noi, considerînd pe bănățean ca pe un Urmensch care a luat foarte puțin din civilizația imbiată lui de vecini, fiind încă împovărat de amintirea trecutului de milenară robie, prezentînd pe românii de la Deva, cu nemeșii în frunte, „walachische Edelleute in schlichter Bauerntracht mit ihren weissgrauen Tuchmäntel”, la alegerea pentru Dietă, condamnînd încercările inutile de maghiarizare și profetizînd vremea cînd, în loc de maghiarizare, elementele celelalte din Ardeal se vor pierde între români^[26], descriind Brașovul cu grecii, românii și armenii lui, cu boierii de pe promenadă cari ascultă muzică de țigani, ca și cei de la Arpatac și Borsec, el trece granița pe la carantina d-rului Vasici, scriitorul, mănîncă mămăliga cu ceapă la cîrciuma din Predeal, merge pe la Colibași, ajunge la schitul de acolo, pe care-l descrie cu hrana lui simplă de țară, se coboară la Sinaia, unde „doftorul” care merge la „Țarigrad” e tot așa găzduit, se oprește la starostele Carcalechi din Cîmpina, negustor de lînă din Macedonia. Pe drum mai departe vede biserici cu fresce, case noi de boieri, grămezi de cucuruz pe cîmp, femei cu furca în brîu, cruci pe drumul mare etc. Foarte învățat, face la fiecare pas note istorice și arheologice.

La București, se uimește de haosul mișcărilor. Se amestecă doamne ca la Paris, cavaleri ca la Viena, boieri cu calpace și bărbi albe, vizitii englezi, jägeri cu pene, faetoane cu jockei în fes și arnăuți. Ajunge a deosebi pe boierii cari „jupoaie pe țeran” și petrec cu venitul muncii lui la Paris și Viena, femei ca la Paris, „care poartă conversația cu o ușurință de mirat”. Se interesează de măsurile lui Alexandru Ghica și Gheorghe Bibescu pentru înaintarea țerii și prezintă școala de meserii a regimentelor cu patruzeci de școlari, învățînd tlmplărie și lăcătușerie pe lîngă desemn. Asistă la o paradă, la masa garnizoanei, unde ofițerii înșiși servesc și sînt duși pe umeri de soldați după horă; seara sînt artificii la Șosea, pichete de ulani și dorobanți ținînd ordinea: pe străzi transparente cu numele părechii domnești, cu temple grecești etc. În „tribuna”, în „cortul” de la mijloc, pentru boieri, „cele mai frumoase obrăjioare de doamne”. Țigani cîntă cîntece naționale. Nu-i plac însă casele, rar frumoase cu forme corintiene solide; cele mai multe par „făcute de zahăr”. Bisericile-i displac, afară de a Colții pentru partea „suedeză”, dar menționează chioșcul și primblarea de la mitropolie. La Șosea vede temple de lemn și ruine artificiale, o mașină de apă.

Îl interesează tot ce privește medicina lui, dr. von Mayer, vienez, dus cu vodă în Oltenia, sasul Witmann, medic militar, cehul Hatscheg, tot în armată, medicul de județ Warkum, din Württemberg, Grunau de la Filantropie, Sacarelli, Nisati, hirurg, dr. Leibi de la carantina din Giurgiu, unde călătorul se oprește la „Hôtel de Valachie”, spițerul curții Steege, care recomandă o farmacopee munteană. Spitalele „nu stau în nici o privință în urma institutelor similare ale statelor celor mai liberale, ba chiar le întrec prin noutatea lor și potrivita organizare”^[27].

Alături cu Poenaru, „ein ebenso feingelbildeter als geistreicher Mann”, cercetează școala normală cu patru clase, gimnaziul cu șase și un adaus pentru filozofie, litere, drept și matematică, avînd vreo douăzeci de învățători în curte. Muzeul cu vase etrusce de pe moșia lui vodă. De la el va fi aflat gîndul de unire cu Moldova și Ardealul^[28].

Dar în rîndul întîi li stau la inimă germanii lui, pe cari ar voi să-i crească prin colonizări, peste cei 30 000 de sudiți. Semnalează foia din București a profesorului Schweder, Deutsche Bukarester Zeitung, reapărută apoi „de la începutul lui 1848”, otelul lui Brenner, vienez, sosit de la 1828–9, profesorii D. de Kladny, Schwesler, Berbics, de la Sf. Sava^[29]. Un german, zice el, a lucrat și la Podul Mogoșoaii.

Poporul nu-i displace, cu toată „galomania”. E un mic popor doritor de plăcere (ein genussüchtiges Völklein), dar simpatic în această Lebenslust a lui. A spune această aplecare nu e o „mustrare pentru acest neam vioi și vrednic de respect” (ein Tadel des wackern und ehrenwerthen Volkes). Și el adaugă: „Caracterul romanic are un bun fond și, dacă lipsurile pe care i le-a inoculat puterea străină se dezrădăcinează pe încetul, desigur îl așteaptă un frumos viitor”^[30].

În Lebens und Reisebilder aus Ost und West (Breslau 1852), Theodor König, un băietan de douăzeci și șapte de ani, prezintă la 1849 Muntenia ca „patria strugurilor, a porumbului și a prostiei”, iar Bucureștii ca un loc de „pustiu și sărăcie”, de pretenții goale răsărind la orice pas. Nu e aici viață de familie, – copiii la guvernante, la preceptori, sau afară –, apoi la școală pentru a învăța pe de rost pe Corneille și Racine, la zece-doisprezece ani și a merge la cinsprezece-șaisprezece la Paris. Nu ar fi omenie, și doamna lui Vodă Bibescu ar fi pus să bată pe o bonă care la observația că tremură ar fi răspuns: „Princesă, nu tremur decît înaintea lui Dumnezeu”. Țeranul s-ar hrăni din mămăligă și bătaie. Pină și femeile celor de sus, inculte, ar plictisi (anecdote obraznice și de la balul mascat).

Trecînd la situația revoluției în Ungaria, König constată că românii doresc bine, deși în ascuns, revoluționarilor […] Soldați austrieci în zdrențe și flămînzi se văd pe străzile capitalei muntene în 1849, și consulul rus, în înțelegere cu boierii, îi ajută din produsul unui vodevil francez. Orașul petrece.

Un capitol întreg cuprinde ironii asupra revoluției „iuncărilor” munteni, cari nu știau ce înseamnă o revoluție, aceasta fiind – și e adevărat – „un puternic, general strigăt al istoriei universale” (ein lauter, allgemeiner Ausruf der Weltgeschichte). La noi a fost doar o „copilărie”, un Knabenstreich^[31]. Lipsea burghezia, care nu poate fi „o colecție de cizmari, croitori și vînzători de stafide”, iar țeranul e „stupid, greoi și leneș”; nu era nici lipsă de pîne, nici lipsă de lucru, unde se lucrează doar trei zile pe săptămînă. Călătorul pretinde – și este ceva – că supt ocupație boierii se pleacă înaintea rușilor, își mărită fetele cu ofițerii lor și-și trimet copiii la școlile militare ale țarului. Un bun portret al turcului occidental Faud, la Omer-Pașa se vorbește și de soția lui săsoaică, o copilă de unsprezece ani^[32]. Dintre ruși e descris sumbrul Duhamel, crescut nemțește, care zîmbește numai o dată pe an, de ziua țarului^[33]. O stăpînire rusească de cîțiva ani îi pare o necesitate^[34].

Se trece la oraș, cu puțina clădiri, căci capitalul e mai remunerat prin doblnzi. Lumea bună marge la „grădină” (Șoseaua), deschisă vara de la 8 la 10 seara, iar în restul timpului da la 1 la 3 după amiazi. Călătorul cunoaște teatrul, – unde n-ar voi doar „fadul” vodevil francez –, foarte bună opera italiană, cercetată însă mai mult pentru „a trece seara”, dar preferă balu mascat. Pe larg se descrie balul dat generalului rus Lüders într-o sală formatăl din două altele și din casa unui boier la mijloc; două muzici cîntă, luminația e strălucită; pretutindeni armele Rusiei. […]

Aspru e tratată „aristocrația” de parveniți, ale cărei titluri sînt contestate. I s-a spus că la origine poate fi cite un vînzător de portocale, sau un țigan. În general spiritul forțat al omului care crede că poate imita gluma rece pariziană e plin de o înfumurare prostească.

În timpul Războiului Crimeii – ceea ce se vede prin pomenirea armatei de ocupație în București, a căimăcămiei lui Alexandru Ghica, a prezenței la Constantinopol a emigraților italieni, unguri și poloni –, un străin de o speță puțin obișnuită în ce privește cultura și caracterul, putința de a înțelege și prețui o altă viață națională, foarte deosebită, a străbătut, în calea de la Viena la Constantinopol, teritoriul muntean.

Nu cunosc alte scrieri ale lui Richard Kunisch, care-și publica abia în 1861 Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei, retipărită în 1859, tot la Barlin, supt titlul: Eine Fahrt nach dem Orient: Reisebilder aus Ungarn, Rumänien und der Türkii^[35]. Era însă un cunoscător perfect al limbii franceze, un folclorist amator, un mașter în a face, nu numai versuri de societate, ci și bucăți de poezie în genul lui Victor Hugo, și chiar autorul unui volum frumos de povestiri, pe care-l citează.

Spirit critic, dar fără generalizări pripite, acest german de cultură în mare parte și franceză face cîtva din drum pe Dunăre. Astfel ajunge, și el, în preajma Porților de Fier, pe care le descrie cu mult simț de pitoresc, să cunoască rasa românească supt solida înfățișare a bănățenilor.

Mai departe, nu face cunoștință și cu elementul din principatul muntean, căci urmează calea de apă, fără a încerca să descrie malurile, pînă la Giurgiu, orășel amical, cu pavagiu prost și case țerănești. Aici e întîmpinat de vameșul care-i cere o „revisione” – zice el – pentru toate bagajele. Dus, în orașul încă neisprăvit, la „Hotel Italiano”, unde-l servește un Giuseppe, el se crede întîi într-un „han de tîlhari”, Räuberwirtshaus, fără ușă care să se închidă, fără ferești cum se cade, dar care, a doua zi, i se pare „relativ suportabil”. Și explică starea proastă a otelelor prin aceea că boierii trag la ispravnic, la mănăstire, iar călătorul de rînd se oprește la simplele hanuri de la drumul mare.

Călătoria se face cu trăsură proprie sau cu diligența. „Căruța de poștă” 11 sperie la prima vedere pe drumeț și deci preferă să ia cu chirie o adevărată și mai scumpă trăsură, cu șaisprezece cai și patru surugii, cari tot timpul poartă conversație cu animalele lor, suduindu-i întîmplător, ne asigură Kunisch, care a învățat binișor românește, și de „cafeaua ce o va bea Dumnezeu mîne dimineață”.

Drumul, după o ploaie, e grozav. Șase alți cai trebuie să se adauge și se ajunge la București abia în șaisprezece ceasuri. Casele de poștă, biete cocioabe, nu oferă nimic decît mămăligă cu ceapă și apă proastă. Linia de telegraf, o inovație, îndreaptă singură, prin ținutul în care satul nu e o realitate prea vizibilă.

Bucureștii văzuți de departe samană cu un Alger. Amestecul celor 15 000 de case pentru 120 000 de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul peste altul” (ein Haufen zusammengeschobener Dörfer), cu dărîmături în toate părțile, și în Lipscani, ziduri fără acoperiș, pivniți fără ziduri, cu străzi în care se bălăcesc porci și latră cîni, cu preoți murdari și țigani leneși, cu pepeni verzi deschiși în piețe, cu femei cinchite turcește la porți. Alături însă, o „capitală foarte rafinată” (überfeinerte Hauptstadt) în care arnăuții scînteie din aurării în coada caleștelor, palatele-și întind fațadele, magazinele expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. „Bucureștii n-au o stradă pe care să poți trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar orașul are operă italiană, spectacol francez și românesc”. Pentru lumea care știe că „e necuviincios a face și cea mai scurtă cale pe jos”, este Șoseaua, cu trotuarele și boschetele ei, cu cele două muzici, cu paza ulanilor călări țiind lanțe cu steguleț.

Dar autorul știe că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o veselie nebiruită, iubeți și zîmbitori, pașnici, nu bețivi, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic și așteaptă „vremea izbăvirii lor”. Puterea turcilor nu împiedecă pe curierul din Stambul de a fi cercetat la Giurgiu și la Galați. Iată Divanul. El impune. „În Germania avem nespus de multe din acele frumușele figuri de jurnal de modă, care desperează pe pictor prin lipsa lor de idee interioară: aici se văd pretutindeni capetele individual formate, cu contururi precise, cu expresie personală. Țeranii ca și boierii. Liniștită și solemnă este ținuta tuturora, cumpănită vorba lor, ceva din spiritul bătrînilor romani plutește asupra adunării.”^[36] Ne-a cunoscut bine în saloanele de pe la 1854–1859, pe care le descrie amănunțit. Iată vizita la un boier dintre aceia cari peste Orient dau un glanț francez. „Oaspetele” e întîmpinat cu „bine ai venit”. I se dau dulceți. Odată era un singur taler pentru supă și se mînca și cu mîna (unde o fi fost?)^[37]. Dar servitori galanți păzeau pe scări, ușile duble erau ca la Paris, tablouri bune stăteau adesea după ușă, lăsînd loc celorlalte.

O petrecere la Pașcanii din Ilfov, unde se păstra înainte de război casa domnească a lui Alexandru Vodă Ghica, scaunele salonului, darurile suveranilor, caleașca de paradă fiind la locul lor. Domnul, frumosul și nobilul domn, acum numai caimacam, primește după datina Apusului. E un „Sans-Souci” care adună boieri, Ghiculești, Cantacuzini, pe „tînărul Miloș” al Serbiei, ruși, germani, francezi, ba și un englez. Douăsprezece trăsuri, cai de călărie așteaptă. Muzica militară cîntă toată ziua. Pe mese sînt ziarele, revistele, cărțile, albumurile Apusului. Se joacă afară mingea ca într-un parc englez. Se convorbește și se face muzică. A auzit aiurea cîntîndu-se de o doamnă Idol del mio cuor și Roberto, o tu che adoro, muzica germană fiind păstrată de cutare, care o știe, pentru intimitate și Dumnezeu.

O excursie la cea mai apropiată mănăstire (Căldărușanii) prezintă spectacolul starețului și soborului, demni în înfățișare și veseli, al celor două sute de călugări mirosind a usturoi, chemînd la masă, care trebuie refuzată, de murdară ce pare. Dar alături „bătrînul prinț în uniformă de general și lîngă dînsul cîțiva adiutanți și ei în mondir elegant”. O doamnă cetește ușor manuscriptele grecești ce i se aduc. Călătorul, uimit de farmecul femeilor noastre, înșiră pe „moștenitoarea cu ochi negri a cezarilor” (desigur o Cantacuzină), pe „regina acelor bureaux d’esprit muntene”, pe care, cu arătarea precisă a jocurilor de societate ale epocei, le descrie în alt capitol, pe „blonda nepoată a lui vodă”, singura care pricepe muzica germană și nu vorbește rău de nimeni^[38]. Tînărul care se plînge că e închis supt bănuiala de nebunie îi vorbește domnului franțuzește.

În oraș se petrece lîngă Cișmegiu, unde s-a instalat trimisul turcesc, în casele lui Costachi Ghica^[39]. În Cișmegiu chiar e, seara, defilarea eleganțelor^[40].

Pe străzi se desfășoară bogate alaiuri de înmormîntare ca a ofițerului superior pe urma căruia merge Alexandru Ghica însuși, cu corpul diplomatic, mitropolitul Neofit, boierii și toată oastea de 5 000 de oameni (trei regimente de infanterie, două de cavalerie, artilerie fără tunuri), soldați solizi și disciplinați ca prusienii, fiind îmbrăcați după albumul trimis de prințul Albert de Hohenzollern, care străbătuse țara, dar veseli ca niște români și sprinteni ca niște francezi^[41]. Lumînările luate din Lipscani și din ulița franțuzească sînt în mînile tuturora.

Kunisch a asistat și la o nuntă în familia domnească. A privit la balul din ajun, a admirat bogata corbeille adusă punct la miezul nopții, a păstrat amintirea nodurilor de găteală legate cu panglici albastre și roșii, a fost poftit și la adunarea de la curte a doua zi, după ceasurile opt de seară, și în biserică i-au luat ochii găteala de aur a miresei, odăjdiile bătrînului mitropolit. A băut șampania finală, și poate a jucat și el „poloneza”.

Atîta știe din țară. Căci, pe urmă, întors la Giurgiu, – pe cale dorobanții din alai refuză mîncările de frupt și hangiul le scade din socoteală –, el vede pe vas numai „Kammerfrauen” care sporovăiesc, boieri cari-și trec vremea cu jocul de cărți ori „politizează”, oameni din popor îndemnați la cîntecul muzicanților evrei să joace hora pentru curiozitatea străinilor cel mult și cutare fiică, născută în Paris, a unui spaniol cu o franceză, care căsătorită cu un frumos, dar ordinar tînăr român, după ce el servise în armata franceză, merge să-și îngroape visurile în Galați. Acest oraș însuși îi apare în plină transformare, cu „mizerabilele barăci” din ulița domnească, pline de „murdari greci și armeni, murdari evrei și moldoveni, palavragind, neguțînd, lărmuind înaintea tuturor porților, în toate limbile, ori de cară, de vite slobode, de cîni rătăcitori”.

Dar, dacă la plecare, Kunisch citează și el „Dîmbovița apă dulce”, e și din cauza altor amintiri mai puțin aristocratice.

Nu i-a plăcut de satele sărace și murdare, de bordeiele subpămîntene; n-a cunoscut și părțile de sus, „podgoria”. Dar, ca toți străinii, s-a îndrăgit de naivitatea, de copilăreasca spontaneitate a țiganului care „nu plînge”.

Din ce a văzut și auzit despre neamul tuturor rătăcirilor el a creat tipul frumoasei Anița, care se lasă iubită de un tînăr boier mare, dar părăsește casa bogată de lîngă Cișmegiu, leapădă hainele de modă și, numai în cămășuța-i scumpă și în pantofii cusuți în aur, aleargă să găsească în gropi viața liberă și „mămăliga crudă” a obișnuinților seculare.

Prin țigani și pe alături de ei, află el de zburătorul care caută pe fetele visătoare, de inelele de păr de cal cu care se leagă iubirile populare, de vrăjile cu care se cîștigă inimile.

Știe și de vechile obiceiuri la nunți, cu seimenii în roșu cari fac pe pețitorii, cu „piramida înfășurată în pînză albă ce se duce la biserică înaintea miresei”, cu ușa deschisă numai la cerere, în schimb pentru darea numelor și un prezent, cu pînea, brînza, băutura ce se pune, la întors, pe capul mirilor, o babă vărsînd în calea lor apa bielșugului. A descris obiceiurile moldovenești în nuvela-i franceză La belle Florica^[42], – de căutat.

Știe de Miazănoapte și de frumoasele legende populare, despre care scrie: „Ce povestește mama copilului, ce-și spun fetele la tors, ce-și spun țeranii la sărbători, ce trece din generație în generație și e îndătinat în orice bordei, aceia ni dă mai sigur cheia la ființa interioară a unui neam decît meșteșugitele versuri ale celor cari-și scot hrana din o sută de izvoare”^[43].

De-a dreptul din popor a prins el și cele două povești pe care cu un deosebit talent literar le-a știut reda, în pagini de toată frumuseța, și dintre care una e Frumoasa fără trup a lui Eminescu^[44].

O carte germană din 1863 asupra României lui Cuza Vodă (Land und Leute der Moldau und Wallachei, Praga 1863) a lui V. Derblich a rămas aproape necunoscută cercetătorilor, cu atît mai mult publicului.

Autorul crede că e necesar să se fixeze vechea „Valachie” și Moldova înainte de dispariția caracterelor lor deosebitoare supt influența civilizației materiale a Occidentului, transformatoare și unificatoare. Și lui îi place de vechea haină orientală, de dulceața de odinioară și chiar de ciubucul de mult în dispariție. Marile alaiuri de îngropăciune le judecă pitorești. Și cu mult mai mult îi pare rău după omenia și evlavia de odinioară.

Deci crede că e bine să arăte ce a văzut coborîndu-se pe la Sibiiu în țară.

La Argeș vede „străvechea biserică latină” pe lîngă mănăstirea lui Neagoe, încă nereparată. Biserica domnească o știe, și discută asupra inscripției de dincolo. Povestește și legenda Sfintei Filoftei.

Și regiunea vecină, unde a stat opt zile, l-a cucerit. E un adevărat rai de bogăție și de frumuseță. Pămîntul ascunde ape minerale. La Călimănești Vodă Știrbei ar fi voit să facă „o a doua Mehadie”^[45]. Cu privire la mănăstirea argeșeană el dă știrea, nouă, că ea a interesat așa de mult pe Coronini, șeful armatei de ocupație austriece, încît a pus să se fotografieze de amatorul fotograf Anger, spițer al armatei, cu de-amăruntul armoniosul edificiu, „împărțind copii ale albumului la notabilitățile țerii”^[46]. Și „Comisiunea centrală a monumentelor istorice” din Viena a primit un exemplar, care i-a trezit admirația^[47]. Derblich vede însă împrejur neglijența și uriciunea, pînă la depozitele de material rămase de la un seminariu în construcție încă din zilele lui Alexandru Ghica.

Vorbind de meșterul Manole, călătorul raportează, „după o cronică grecească în biblioteca mănăstirii”, o legendă despre misiunea de a clădi o moschee dată lui Neagoe de sultanul Selim și executată de acel colaborator tehnic al lui. Nu lipsește nici cunoscuta baladă, pe care o adaugă atîta, încît e de nerecunoscut.

În mănăstirea episcopală, unde a fost găzduit, Derblich a văzut pe episcopul Climent, un sexagenar pios, tolerant, priceput și foarte prietenos, neștiind decît românește^[48], trăind fără carne și vin; e milostiv și pentru acest oaspete german mai are o calitate: decorația pe care i-a dat-o Francisc Iosif^[49]. „Primește ca episcop o leafă de 100 000 de piaștri, și ca egumen la Găiseni 30 000 pe an.”

Chestia mănăstirilor închinate se prezintă apoi autorului, care o cunoaște bine, cu statistice serioase. Școlile bisericești sînt analizate la urmă (cu un inspector „ungur”, Argeșul are 40 de seminariști, apoi, după 1851, 60, pe lîngă 20 de externi, „țîrcovnici”, de șase luni; întîi provizor numai, ei au fost păstrați și mai departe; numărul preoților i se pare enorm, în sate).

Căruța, de atîtea ori descrisă, duce pe Derblich la București. Ca totdeauna bine informat, scriitorul dă știri asupra organizării poștii. 37 700 piaștri în budget, dar 12 000 pentru director (3 388 de cai); în București numai un factor poștal, iar Agenția, ce-și are poșta ei, ține patru, dintre cari cel cu ziarele e călare. Telegraful l-au introdus austriecii (în 1856 se expediază 27 000 de depeși numai la București). Francezii au alt telegraf, atîrnînd de turci^[50].

La Argeș 200 de case, 3 500 de locuitori, fără medic și farmacist; la Pitești, 6 000 de locuitori, monument austriac de ocupație.

Combătînd exagerările altor călători, i se pare că țeranul văzut în cale e „totdeauna vesel, deși nu excesiv, moderat, evlavios, cu cuget curat, respectuos față de lege și de cei ce o aduc la îndeplinire”. Îi place și hora, jucată la ocazii solemne supt conducerea unui vătaf. Portul popular, lăudat, e răpede descris. Creșterea dură a puiului de țeran e realist prezintată^[51]. Capitolul V tratează valoarea economică a țerii. Sînt 3 000 000 de oi (se dau și prețurile linii)^[52].

Și atunci Șoseaua Bucureștilor făcea impresia cea mai bună. Mai ales dumineca și joia primblarea lumii e strălucitoare. „Atîtea trăsuri cîte la Paris”, făcînd una lîngă alta pînă la 65 de mile franceze. 18 000 de trăsuri, 400 de birji (clasa I-a, cu numere roșii, clasa II-a, cu numere albe). 20 000 de case. Se notează Filantropia, cu un monument al războiului, și vila Cantacuzino. De-a lungul Căii Victoriei, cu case boierești, prăvălii cu firme nemțești: Schmidt, „doftor de cai”, Lehmann, Trautmann, Wittmann, Olb, Ulrich, Buchholz, Grünholz, Schwarzkopf, Ramkuppler, Heinlein, Enderle, Kennel, Singer, Binder, Wellner, Appel, Eitel, Müller, Hötsch, Putscher. Se citează și alte nume străine: și „Soteck și Waclawek”. Se descriu casele boierești. Mai frumoase sînt ale familiilor Manu, Otetelișanu, Bossel, Török, Trubețcoi, Scarlat Ghica. Știrbei a încercat să înlăture toate maghernițele. În casa Slătineanu se află un cazino. Se semnalează teatrul, clădit de vienezul Hefft, avînd în față Hôtel de Paris.

Intrarea pe bariera Giurgiului înfățișează un spectacol foarte urît. „Cîmpul libertății de la 1848 hrănește bivoli și alte animale.” O ruină poartă numele mitropolitului Filaret^[53]. Mitropolia pare ruinată și murdară. În Str. Șelari, e „Cazinul cetățenesc” și „Otelul orașul Viena”. De aici se merge la Curtea Veche și în „labirintul micului comerț, Fierasca”^[54]. Malul drept al Dîmboviței zace în părăsire și sărăcie. Apa nu e mai spurcată azi decît odinioară, cînd care cu bivoli aruncau murdăriile în gîrlă^[55]. Se critică lipsa de elan pentru aranjarea orașului^[56]; boierii cari merg în trăsură nu văd starea străzilor. Cișmegiul l-a făcut germanul Wilhelm Mayer, mort în 1853 de pe urma pregătirii transparentelor de la Turnu Roșu, pentru primirea împăratului austriac. Lîngă grădină e casa lui Constantin Ghica. Otelul Bellevue cu cofetăria, castelul Florescu.

Un capitol de istorie începe. El merge pînă la căimăcămia, criticată, a lui Alexandru Ghica Vodă și la forfoteala politică în vederea constituirii țerii celei nouă. Împrejurimile Bucureștiului sînt apoi descrise, între altele: Dudeștii, pe atunci moșia baronului Sina, cu „o gospodărie model”, Măgurelele Otetelișanului, Cernica și „călugării bine nutriți”, Țigăneștii cu mănăstirea de maici.

Se dă și o descriere a principatului muntean. La Tîrgul-Jiului o fabrică de porțelan (autorul zice vase de noapte). La Hurezi uită mănăstirea brâncovenească, dar nu și vinul cel bun. Cîmpina cu un institut de hidroterapie al unui medic austriac în serviciul militar al țerii. Focșanii cu urmele unui incendiu (5 000 de locuitori; mulți evrei). Craiova are „chiar felinare”; evrei din Ardeal și Ungaria. Giurgiu, cu mulți străini, dar fără strade, fără case mari, fără administrație bună și fără confort. Oltenița, unde se face un orășel după planurile lui Știrbei Vodă. Brăila, cu 20 000 de locuitori în port: față de 449 de vase în 1837, sînt la 1857 mai mult ca 1 000^[57]; sînt și mulți austrieci.

Otelurile și alte asemenea stabilimente au capitolul lor (Hôtel de Paris, de France, des Princes, de Londres, de Vienne, National, de l’Europe sau casa Brenner, unde stă autorul; otelierul e italian). Conducerea e fără experiență și onestitate; se joacă, în toate, cărțile (joacă și ofițerii la seratele caimacamului, „bancherul” fiind un director de școală). Se dau anecdote, unele de necrezut, în privința jocurilor de hazard. Se discută apoi prețul restaurantelor. Din vechile hanuri au rămas: hanul Golescu, hanul Manuc, hanul Gabroveni, hanul Șerban Vodă și hanul Zlătari, hanul „Zamfir”^[58]. În hanul Golescu stau alături: halvagii, argintari, croitori, jucători de cărți, o modistă, un măcelar. Sînt și ospătării germane, cu vin și cu ceai. Grădina Warenberg e foarte cercetată (intrarea trei sfanți). La Grădina cu cai este „un fel de teatru de vară”, s-au jucat: Mireasa de la Mesina alături de Ursul și Pașa, și e găzduită acum o trupă de chantant, cu piese imorale. Femeile ușoare sînt la grădina Mimi, foarte cercetată. Mahalaua Izvorului e deosebi de amoroasă.

Capitolul XII privește religia. Se arată obiceiurile la Înviere și Crăciun, la Anul nou, acelea de la nunți și îngropări.

Situația clerului român e prezentată mai mult după amintirile cele mai rele ale trecutului.

Biserica armenească aduce în discuție pe locuitorii armeni ai Principatelor. Pe larg se vorbește de lipoveni, confundați cu secta scapeților. Și încă mai pe larg, firește, de catolici. Școala catolică, a călugărițelor „engleze”, cu învățătoare germane, din București e foarte mult lăudată. Asupra protestanților se dă o întreagă pagină de istorie bine informată. Biserica din București e clădită în 1851–3, Prusia dînd 5 000 de florini, Societatea „Gustav-Adolf” 3 000, împăratul Austriei 1 500, pe lîngă mulți „locuitori munteni cu vază”. Școala are 100 de elevi.

Prințul Carol de Prusia patronează „Fundația Iohannită”, a ordinului Ospitalierilor, dispunînd de „o stație de diaconese pentru îngrijirea bolnavilor și educația fetelor”. Și aici românii au ajutat, adunîndu-se un capital de 100 000 de lei (un concert adause 8 300: între dăruitori prinții Știrbei și Alexandru Ghica, proprietarul Ciocan, evreii Hillel Manoach, Halfon, Hornstein, Nathanson, Löbel și Fildermann).

La școală pensiunea e de 50 galbeni (30 pentru germani). Spitalul are 10 paturi. Parohul Neumeister (de la 1846) e un poet, care a dat piesele Irod și Mariana, Hanibal și Livia, publicate la Lipsea și e colaborator asiduu al foii germane din București. Casa de înmormîntări pomenește pe binefăcătorul ei, dr. Zucker (autorul unei lucrări asupra Basarabiei^[59]). Lumea românească vine la balurile date de societatea „Liedertafel”.

Se trece repede asupra micii biserici și școli, asupra societății de meșteri a calvinilor unguri.

Cu privire la evrei, numărul spaniolilor e dat ca fiind vreo 3 000, Moldova are 100 000 evrei poloni (3 000 în Iași). Bucureștii cuprind un pecetar evreu; evreii sînt mulți „croitori de dame”. Ca bancheri de căpetenie se înșiră: Daniel și Neuschotz (din Iași), Hillel, Löbel, Mayers, Rothenberg, Finkelstein. Se citează pentru habotnici (Chassidim) o lucrare a d-rului Klauter. „Über die zweckwidrige Erziehung und Pflege der Kinder in Jassy”^[60].

Superstițiile românești vin la rînd. Lista, foarte amănunțită, e interesantă pentru folclorist. Anume „boieroaice bătrîne” i-au vorbit autorului de dînsele. Descîntece, farmece, Miazănoapte, Joimarițe toate sînt trecute în revistă.

Comitetul școlii e deosebit de folositor. Critica e aspră și nedreaptă pentru școlile de sat. Pretinde că umblînd țara în lung și lat n-a văzut clădire de școală^[61]. Nici străinii din învățămîntul secundar nu-i zic prea mult. Profesorul de retorică și literatură germană din cutare școală ar fi un „Coulissenreisser” invalid^[62]. Dar nu se evită școala „patriotului doctor Lazăr cu ajutorul lui Constantin Bălăceanu”. I se obiectează însă că a părăsit limbile clasice. Reforma lui Bibescu, cu colegiul francez, e aspru criticată. Se observă însă că, îndată după decretarea ei, școlarii s-au îmbulzit la Sf. Sava, unde a trebuit să se facă noi clădiri de un milion^[63]. Dar acum în localul școlii se află și biblioteca (20 000 volume), și muzeul, și o cazarmă. Directorul bibliotecii e Aristia, traducătorul lui Plutarh, iar cărțile se împrăștie: la secretariatul de stat, la cancelaria lui vodă, la boierii mari^[64]. Pentru noua clădire s-au dat 6 000 de galbeni, dar volumele stau tot în pachete pe jos.

La Academia Mihăileană sînt 100 de bursieri ai statului. Școala din Craiova se ține din fondul dat de boierul Gheorghe „Abcedan”^[65]. Se laudă școala militară din București, de pe Podul Mogoșoaii, cu cinzeci de elevi (budget de 4 000 de galbeni pe an).

Știrbei nu voia ofițeri fără școală, dar Alexandru Ghica a stricat această regulă. La școala de agricultură (director german), la cea de meserii (director „român francizat”) sînt 60 de interni. Școlile sînt mai bune decît în Moldova, unde autorul a văzut în infirmerie copii infam îngrijiți (maestrul de căretășie era un țigan). Școala de medicină a lui N. Crețulescu (din 1824) e lăudată: pînă mai ieri în oaste erau numai doi medici militari, cari stăteau în București^[66]. Davila e călduros lăudat. Școala acestuia e la spitalul militar din mănăstirea Mihai Vodă.

Capitolul XIV se ocupă de starea sănătății. Poliția sanitară nu există și orice șarlatan își poate vinde fabricatele. Partea privitoare la medicina populară, cu furnici, raci etc., e îndeosebi prețioasă.

Se descriu spitalele (Colțea, dr. Grünau; Pantelimon, Filantropia, bine îngrijit; Brâncovenesc, luxos, dar puțin curat. Spitalul pentru nașteri, director dr. Capșa, format la Viena; Spitalul temniței, Spitalul israelit, de trei ori inaugurat; Spitalul de nebuni, rămas cu totul în urmă).

Temnițele sînt prezentate în capitolul XV. Sînt 589 închiși la pușcăria din București, dintre cari numai 55 condamnați. Numărul delicvenților e în creștere; autorul o atribuie prea marii blîndețe a noului cod. Grija „Vornicului temnițelor”, Florescu, e lăudată. Întemnițații curăță străzile și lucrează pe la boieri^[67]. La Snagov sînt 84 de condamnați; femeile se închid la Rătești (?) și Ostrov (sic).

Armata are capitolul XVI. Îi lipsește elementul moral care s-o însuflețească. Pompierii sînt organizați de un austriac, după sistemul lombard. Ofițerii celor trei vase muntene se formează la Pesta^[68]. Se dau bune statistice. Autorul crede că Principatele ar trebui să aibă o armată de 80 000 de oameni supt arme și 70 000 rezervă^[69]. O decorație e necesară pentru încurajare ^[70].

În capitolul XVI Derblich vrea să prezinte viața socială a țerilor noastre. Și germanii, puțin solizi, îndușmăniți, cheltuitori, cu mulți aventurieri, sînt aspru judecați^[71]. Descrierea cu o nuanță de batjocură nu cuprinde multe lucruri noi. Femeile cetesc pe Paul de Kock și Dumas^[72]. Ele fac, de o vreme, multă politică. Creșterea, la Paris, e firește criticată cu dușmănie: se citează și o descriere din Times^[73]. Din boieria veche, cu o rentă de 20 –30 000 de galbeni pe an, puțini au rămas. Cei din clasa mijlocie n-au simț pentru natură, ci numai pentru bani. În genere boierii nu sînt mîncăi, nici bețivi și dau dovezi de prietenie străinului^[74]; un cavalerism ascuns poate fi trezit în fiecare din ei^[75]. Critica funcționarilor e luată și din broșura lui D. Ghica, Préfecture de police, projet et réforme^[76]. Între advocați se citează: Pherekyde, Bozianu, Brăiloiu, D.G. Florescu, S. Ghica, Fălcoianu și Costaforu^[77]. Între medici, la Iași: Russ, Glück, Bendella, Cihac, Treutel și Fränkel; la București: Gusi, V. Mayer, Sakellario, Davila, Grünau, Atanasovici, Cariad, Heinemann și dentistul Lempart. Millo și Nini Valéry sînt menționați la artiștii teatrului, Whist la muzicanți. Celelalte clase se descriu pe scurt, pînă la țigani. Între ele cuprind toți parveniții. Astfel se vorbește aici de doamna care cetește pe George Sand și merge în fiecare an la balul Molière^[78].

Cavalerii de industrie străini sînt și ei legați de această categorie. Se înșiră și vînzătorii ambulanți, de bragă, bragă dulce, bragă gălbuie, de apă, cari strigă „oai ouo”, de pepeni, cu „pe, pe, pepene”, plus ovreiașii cu chibrituri^[79], femeile „cu floricele”, băieții cu halva și halviță, cu salep, șerbet și alune prăjite, plus sasul, care vinde postav, strigînd: „marfă, marfă” și „băiatul de bulgar” care anunță la miezul nopții, „arme Fürst” (adecă Warme Würste). Adevărații țigani, zidari, cîrpaci, covaci, spoitori, ursari și lăutari, mîntuie expoziția.

Politica e judecată în ultimul capitol. Se dau noile acte constitutive pentru a-și bate joc de ele. I se pare criticului că moldovenii și muntenii nu se vor putea înțelege niciodată^[80]. Importația franceză a ideilor supără, firește, mai mult decît orice, pe călătorul german.

Odată era să vorbească de literatură, dar o crede numai la începuturile ei și pe mîna diletanților, așa încît refuză s-o trateze.

Evident însă că așa nu se cunoaște o nație, de un om serios și cuminte.

Oraș de „un caracter ciudat, straniu, surprinzător”, așa i se pare capitala principatului muntean marelui agitator socialist Ferdinand Lassale, care a fost adus de împrejurări să-l vadă la 1857. „Contrast” și „confuzie”, „amestec drăcesc de case”: „palate de toate stilurile, adesea pretențioase, vaste curți, de poate evolua un regiment în curtea d-nei Slătineanu, grădini, splendide magazine din Lipscani, bogat luminate, defilare de carăte luxoase – un Bagdad! –, lîngă garduri murdare și proaste”, „grămezi de pietriș și gropi de moloz”, „cele mai mizerabile colibe”, în ruină, „căruțe răsturnate” în mijlocul împrăștierii paielor. Nici o stradă „adevărată”, nici o aliniere: „un ghem de piețe mici împleticite”; o colecție de cartiere, fiecare cu alt rost, în fața consulatului austriac, închiriat cu 483 de galbeni pe an, deși catul de sus e din scînduri tencuite: se răsfață bălțile și vara, stropind pe trecători la fiecare trăsură care le străbate, la fiecare din frumoasele birji, care costă doar 40 de crăițari pe ceas. Pentru pitoresc, în „sălbatecul vălmășag”, în „haosul turbat și pitoresc”, pe lîngă doamnele elegante în sens occidental și domni îmblăniți, țerani cu cămașa pătată, arnăuții cusuți cu aur și cu un arsenal la cingătoare, țigani, evrei. Străinii cari se coboară la „Hôtel de Londres” sau la „Hôtel de France” află lux și bucătărie apuseană, ei pot cerceta grădinile, „admirabilul”, „imensul” Cișmegiu, cu „neasămănate sălcii plîngătoare, trei cafenele și un restaurant”, „întrecînd cu mult tot ce ar putea oferi Germania”: cîntă muzici militare, aparținînd la trei armate, austriacă, românească, turcească, apoi grădina Warenberg, cu „iluminația splendidă” și numai fără muzică românească, e „mult mai frumoasă decît oricare de la noi”, „grădina Tivoli”, cu café chantant, – ca în Champs Elysées –, garantat „foarte bun”, în care se poate reprezenta și o parodie după Robert le Diable. La Șosea, „splendidă, curat ținută, curățită de orice praf”, muzica militară alintă alaiul boierimii la primblare. „Mi se povestise mult despre Șosea și cu toate acestea m-am dus cu foarte puțină speranță de a vedea cine știe ce; foarte firesc, după ce am văzut lucruri de acestea la Paris. Însă am rămas uimit: defilau cel puțin patru sute de trăsuri. Și între ele ce strălucitoare echipagii! Și arnăuții în aur! Și costumele grecilor! Și lacheii în roșu cu bărbi albe pînă la brîu! Și cocoanele, cocoanele, cocoanele! La teatru am văzut o piesă românească și, cu toate că n-am înțeles limba, totuși nu mi-a scăpat din vedere excelența, fineța și rotunjimea jocului. Splendoarea salei însă și splendoarea costumelor întrec tot ce poți vedea la teatrele germane, afară de Opera din Berlin. Dresda și alte multe nu se pot asămăna. Foyerul însă întrece chiar cu mult pe al Operei din Berlin.”

Împrejurul Bucureștilor, cari vor avea gaz aerian de pe urma Institutului din Praga, reprezintat prin Friedland, tovarășul de drum al lui Lassale – și cît de mult se interesează de aceasta un beizadea Costachi Șuțu și caimacamul Alexandru Ghica! –, „incultura cea mai pustie și mai sălbatecă”, drumuri nepavate, cîmpii părăsite! E drept că s-au împlîntat stîlpii noului telegraf legînd cu Viena și Constantinopolul, totuși, nimeni nu se gîndește la calea ferată între Giurgiu și București. Dar „astfel s-ar face țara accesibilă comerțului mondial”, „capitalul s-ar întrei, pămîntul ar fi încă o dată așa de scump”. Și ar folosi o rasă bună, care „pînă la poporul cel mai de rînd se distinge prin trăsăturile feței, nobile, fine, care dovedesc descendența din romani”^[81].

Rareori s-a vorbit de noi în cuvinte așa de frumoase.

Călătoria lui Wilhelm Hamm (cu un Sommer) în Orient, de două ori, la 1858–9, reprezintă și ea o îmbogățire însemnată a cunoștinților noastre despre epoca Unirii.

Sosește pe Dunăre. La Orșova vede primele sate românești, care, cu casele șindilite, „nu pot avea o deosebită pretenție la frumuseța arhitectonică, dar stau nesfîrșit mai sus decît casele sîrbești de dincolo care samănă ca niște căpițe de fin cu o gaură”^[82]. La Porțile de Fier sentinela prezintă arma și ofițerul spune că e „un semn de respect față de o naționalitate care e nesfîrșit de superioară naționalității lor”^[83]. La Giurgiu, plin de căruțe, și cu cîte opt cai, noroi, „murdărie valahă” (walachischer Schmutz); prin ploaie se încarcă porumb, în fața orașului de nimica, bogat în gunoaie. O stație convenabilă la Oltenița. Trecînd peste Brăila în creștere, vasul se oprește la Galați: „Dumnezeu e mare și iată și Galații sînt un oraș”^[84], spune inexorabilul critic. Hamali în zdrențe, glod pînă la genunchi, acoperind sărăcia hainelor, stropite, căruțe ca incrustate în pămîntul hleios. „Hôtel de Paris”, cu bucătar francez, e ceva mai curat, dar scump. La Otel Europa, în partea de pe deal, caravanseraiu, cu odăi goale, cerdac în jurul curții pline de gunoi, ploșnițe și muște, serviciu detestabil. La locandele grecești poate mînca doar cine e grec sau moldovean. I se pare că toate națiile se frămîntă în acest loc, care poate plăcea doar cui cîștigă în el: albanezi, bulgari, dalmatini, corfioți, egipteni, armeni, persani, ruși. Și mai ales evrei din toată lumea; „al treilea om întilnit în cale e evreu ori îi samănă. Mai toate prăvăliile sînt în mîinile acestui popor neastîmpărat al lui Dumnezeu”^[85]. De aici mirosul particular, pe care călătorul zice că nu l-a uitat cu anii. În zadar predică între ei un misionar englez, venit din Siria prin Polonia. Prăvăliile sînt în dezordine: jumătate din marfă pe stradă; în orașul de sus numai, cu totul de alt caracter, spre care duce o stradă rea, sînt și unele elegante. Multe roșcove, în saci întregi, mirosind așa de nici guzganii nu-l mănîncă, și multe scrumbii ieftine și proaste. Funii în apă sărată, depozite de grîu, porumb, grăsime, piei, lemn și rachiu, pentru export, în schimbul căruia vin manufacturi, mobile de lux, coloniale, fierărie. Mobile se aduc din Viena și Pesta, unde sînt case care lucrează numai pentru Galați; tot de la Viena trăsurile scumpe, celelalte făcîndu-se și la Iași, la București; este și în localitate un strungar neamț, care pretinde că aici nu e sigură nici averea, nici viața^[86]. Meșterii însă au ateliere de batjocură. Cei străini se întîlnesc prin berăriile acestui oraș provizoriu, din care li e de-a scăparea îndată ce fac ceva bani; berăria e cu gard și cîni la poartă, cu cîțiva salcîmi ca decor.

Hamm cunoaște pe agentul prusian Blücher, om de experiență. Cu greci, între cari și elemente bune, se face o oarecare societate. Cutare italian de la cafenea, cu turban, spune că a văzut lupta de la piramide. Nici la locanda nemțească a lui Körner nu se capătă ceva ca în ultimul restaurant de oraș mare acasă; femei dubioase beau cu bărbații un vin ca apa, care pișcă la limbă; la cafenea jocul de cărți, care e singura distracție în Galații fără primblări și grădini. La Pomul Verde, afară din oraș, cu popici, hangiul e un cizmar neamț; dacă nu pleci devreme, dai de scandal, căci oaspeții nemți își arată toată energia. Dacă vrei să cetești Wiener Zeitung, trebuie să mergi la bursă, clădire frumoasă, cea mai frumoasă pe lîngă a pompierilor, necesari într-un loc unde arde în fiecare zi cîte o casă. În față, așteaptă vasele de război engleze Weser și Baker, și marele vapor Hansa, odată al flotei germane, acum grecesc, încarcă porumb. Mormane de grîu se trec primitiv prin stive de piele, între trei pari; o moară lucrează aproape. E locul cel mai plin de viață și de zgomot; birje, căruțe se întrec în răpeziciune. Pe mal se poate face baie în barace de lemn^[87]. Spitalul rusesc din 1828, de piatră, se vede încă: buruieni au năpădit curtea. Tot pe marginea rîului, depozitele de lemne aduse pe Prut de sălbatecii devastatori ai pădurilor. Lumea bună petrece dumineca la grădina cu muzică militară, într-un fel de vie fără brazde, flori și umbră. Ofițeri turci, de rasă îndoielnică, se învîrt cuceritor. Un teatru de seînduri, alăturea, adăpostește uneori operă și teatru italian, care pierd.

Țeranii se bat pe stradă cu soldații zdrențoși, polițiștii neghiobi, cari isprăvesc prin a fi ei bătuți de lumea venită: mănîncă mai puțin decît orice oameni de pe lume. În margine, unde sînt căsuțele cu stuf, bulgarii își au grădinile spre care boii aduc apă. Spectacole populare: toboșarul sună un mezat ori anunță o ordonanță; în cutare luntre un condamnat primește douăzeci și cinci pe spinare; într-un colț cîrciumarul grec, încurajat de public, trage de barbă un evreu. Temuții greci, maltezii au făcut un pogrom la 1859 supt pretextul sîngelui ritual; călătorul vede încă sinagoga prădată și profanată^[88]; hamalii evrei n-au rezistat; „domnii” au fugit la consulate. Ar fi fost morți. Dumineca, poporul se dă în scrînciob pe piața iarmaroace lor.

În împrejurimi colibe cu stuf, cîrciume evreiești, infame, caravane cu grîu, cară cu cărbuni, puțuri aproape uscate, cadavre de animale. La Tulucești, bulgari umplu cîrciuma. La Frumușița, bună casă boierească, în grădină îngrijită^[89]. La Foltești căsuțe văruite harnic de femei, care ung jos cu lutișor; fumul iese prin coperișul de stuf: îi place germanului iconița din colț între flori uscate, scoarțele întinse pe laițe, lada înflorită, în care se țin hainele, zestrea fetei expusă cu mîndrie, ba încă și femeiușcă oacheșă, ale cării însușiri le descrie el amănunțit, – trecînd și la cămașa cu gust cusută, la catrință –, eine mit goldenen Litzen besetzte Tuchjacke –, care se mai purta pe atunci, la mărgeanul de la gît, la cingătoarea de argint; atîta mîndreță-l împacă și cu bărbatul voinic, cu trăsăturile tari, cu căciula, cojocul, pantalonii de piele și cizmele mari. Călătorul se ocupă de hrană: mămăliga de toate zilele, supa de verdețuri, curechiul murat, brînză, ceapa, pepenii, pînea de săcară, unt și ouă; din nenorocire abuz de rachiu și vin. „Și totuși este un sîmbure bun și sănătos în acest popor. E ospitalier și cu brațele deschise, de caracter bun și iertător, totdeauna supus și ascultător, deși numai cu gura, foarte evlavios (și încă mai superstițios), dar toate însușirile bune sînt cu totul îngropate de încetineală și indolență. Păcat de puterea fizică naturală a acestui neam: mult va mai trece pînă ce odată va fi pus pe cale bună.”^[90]

Revenind asupra ospitalității, de care și el s-a învrednicit, asprul critic al Galaților, nesuferit pentru orice neamț^[91], prezintă ca o încîntătoare amintire „mlăștinoasa gură a Prutului, unde nenumărate păsări de apă dădeau un vînat foarte îmbielșugat”, „liniștitele veghi de seară, în cerdacul casei boierești, cînd ajungea pînă la mine cîntecul melancolic al fetelor moldovence”^[92].

La 21 iunie, 1858, Hamm pleacă pe vasul Zrinyi spre Tulcea. Persani, tartari, etiopieni pe bord, pe lîngă Omer-Pașa, președintele, de creștere vieneză, al Comisiei dunărene, colonelul Malinowski, din Magdeburg, comisar turc la regularea Dunării, și Hartley, comandantul Sulinei. Ofițeri moldoveni nu salută pe pașă. Se trece în fața fostului spital rusesc și a mahalalei acoperite cu stuf a hamalilor. Oprire la Reni, cu întărituri căzute și mori de vînt rășchirate. Ridiculi ofițeri turci, pe larg înfățișați în comicăria lor, la Isaccea. „Tot ce e osmanic e decăzut.” Un scoțian așezat la Ismail răsare pe mal. Străzile Isaccei, golite de ruși, sînt largi, casele, în grădini curate, biete corăbii turcești, la ancoră. Multe vase – o sută pentru grîu la Galați, Brăila – la Tulcea, cu 20 000 de locuitori, greci, bulgari, italieni, nemți (turcii, vreo 60 de familii, se duc), cu aspect pitoresc, aproape de oraș mare. Moschee plăcută, bizar minaret, căsuțe sure, localul Comisiei dunărene, al cării vas, Avenue, cu vioi matrozi provențali, e în port, otelul german Ringler, al unui tirolez, venit cu țitera și însurat cu o săsoaică: se încălzește inima drumețului. Cu cîțiva piaștri la cadiu se pot lua casele de lemn, cu gratii, acoperite cu țigle, ale musulmanilor] fugiți de război în Rumelia. Vreo treizeci-patruzeci la moschee, cu turbane albe în jurul unuia verde, cu ciubuce, neprivind la lumea care intră; trec turcoaice cu văluri albe. Bulgarii, hamali, lucrători cu ziua, grădinari, plugari, au o mahala de case cu stuf; copii, femei frumoase cu ochii mari. Pe o insulă, casă de pescari, cu copii pe jumătate goi. Lumea europeană: consulul austriac, însurat cu o boieroaică din Muntenia, mulți italieni: pentru apuseni cîte un medic rămas de la război, cu tăbliță la poartă. Comerțul e grecesc, evreii avînd doar cărăușia, croitoria și ceva afaceri cu vitele. Meșterii sînt sîrbi ori unguri, cari zic „Ich auch deutsches Bruder”. Tatarii sînt cinstiți ciobani, dar fac și negoț. Iarăși, batjocuri pentru bieții moldoveni, leneși, murdari, mulțămiți cu ce i-ar ajunge unui porc^[93]. În mahalaua germană, săracă, și ea murdară, Hamm merge îndelung, trecînd pe lîngă casele corfioților, cu frumoase femei în costume pitorești, ca să caute pe Hans Jörg Fischer: în mijlocul ușilor trîntite și vorbelor rele, i se cere plată de 6 piaștri pentru a da adresa. Află șvabi și bavarezi, catolici, cu biserica lor.

Spre Cataloiu, într-o birjă evreiască, primitivă, pe fîn și cojoc. Drum desfundat, unde rareori apar cară ori ciobani. Cîțiva nemți au case mai bune, văruite. Într-una un om în bluză cetește romane franțuzești, pe cînd o femeie brună, în costum semi-oriental, fumează pe divan cu picioarele supt dînsa: el e parizian, monsieur Puissant, din Dijon, venit pentru nu știu ce industrie; ea provențală; păstrează în sărăcia lor un ciel de lit cu dantele, un plumeau de aclaz albastru, o măsuță de bois de rose, micile bibelouri, oglindă aurită. Pictisiți de turci, cari-i vor raiele, în ceartă cu vecinul german, crescător de vite, pe cînd francezii cresc cai, cei doi bieți francezi vegetează. Lisbeth, Eva, Christian sînt numele de la nemți, vreo patruzeci de familii, veniți din Württemberg, din Baden, de pe la Graudenz, cu portul și moravurile vechi; alături unguri, poloni, trecuți în vremea războiului din Basarabia. Fac culturi; comerțul cu lemne li se oprește. Trăiesc greu, în aer rău, fără apă; li lipsesc mobile, cearșafuri; își țin porcii și găinile în casă. Rasa a degenerat: nici o fată frumoasă. Li-i dor de Rusia; vechea patrie au uitat-o, nu vreau să știe de dînsa; n-au nici cea mai slabă curiozitate, „Dumpf, stumpf, vollkommen”: cînd călătorul dă parale la copii, și femeile par a voi să ceară. La Atmageà, coloniști din Posen, cîțiva din Württemberg, veniți tot prin Rusia; sînt luterani și așteaptă un paroh prusian, Kühn; o duc bine.

În sfîrșit, cu vasul Fürst Metternich, Hamm merge la Sulina. Pe bord, un merchants clerk din Manchester, un negustor de vinuri din Marsilia, un comis din Hamburg, un dandy constantinopolitan, grec, un speculant din Basel, un inginer din Vestfalia, un bancher din Viena, un negustor din Odesa, întors din Apus, cîteva engleze cu o guvernantă din Neufchâtel, care trec spre Feodosia, niște fete din Praga, cu destinația spre Rusia. Vase de grîne plutesc spre apus, turcești, grecești, ionice, chiar franceze. Sulina e o improvizație ca în America: la 1850 era numai farul și ceva colibe, acum populația flotantă se ridică la 25 000, în case de lemn supt stuf, rar de cărămidă, în jurul moscheii de scînduri văruite. Corăbii înecate servesc ca material de construcție. Dar pe strada mare, unde nu e casă fără cîrciumă, prăvălie și joc de cărți, în bărăci, strigăte, cîntece, cu orga, cu guzla. „Aici a curs lepădătura întregii Europe: matrozi fugari, pirați urmăriți, galerieni scăpați, ucigași, cari se ascund de lege ori de răzbunare, jucători, prea bine cunoscuți oriunde aiurea, și dezertori, șarlatani de tot felul și de toată categoria.”^[94] Sînt turci, mulți bulgari și albanezi, ionieni, maltezi, egipteni, armeni, negri, sîrbi, români, ruși, matrozi englezi, italieni, francezi privind la papagali, la maimuțe care joacă, cu tunisianul lor; apoi negustori de lucruri orientale, basarabeni semi-goi, țigani, popi, derviși. Nici douăzeci de femei. Dar enorme cîștiguri de la miile de vase, cu plăți și de șase galbeni pe zi. La oarele zece începe jocul de cărți în odăi cu miros de ulei, de pește, de tutun, între înjurături și descărcări de pistoale, cu turci cari oferă rahat și-și trec ciubucul din gură în gură. Ca distracție pentru călători vînatul, în mlaștini cu ciobani bulgari ducîndu-și cireada, vizita cimitirului cu inscripții franceze: un căpitan de vas, trei frați din Brest, un marinar de pe Averne.

Dar descriitorii germani ai țerilor noastre n-au dat pe departe nimic care să se apropie de lucrarea mai întinsă a consulului prusian Neigebauer, formată, în momentul cînd chestia românească ajunsese în discuția presei, a cercurilor liberale, a cabinetelor, din trei lucrări răzlețe (în Maltens Erdkunde, IV, anul 1848, și în Jahrbücher der Geschichte und Politik de Bülau, 1848; cuprinse acum supt titlul de Die Donau-Fürstenthümer, gesammelte Skizzen geschichtlichstatistischpolitischen Inhalts, Berlin 1859). Pe lîngă experiența-i personală, Neigebauer întrebuințează și pe A.G. Golescu, într-o broșură recentă^[95].

Atenția autorului se poartă, firește, într-un asemenea moment istoric, asupra poporului însuși, în afară de hotarele provinciilor între care e împărțit și mai presus de dînsele. Sînt, după socoteala lui, 1 500 000 în Moldova, cu un milion mai mult în principatul muntean, un milion în Basarabia, peste două în Ungaria, plus 200 000 în Bucovina, și fără a socoti elementul românesc din Balcani. Sînt „o rasă foarte frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”^[96], cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența conrupătoare a Fanarului.

O altă excepție se face însă pentru tineret, care cetește literatura franceză, pregătește reviste în sens progresist, ca Propășirea ieșeană.

Se citează ca șefi ai mișcării acestei nouă generații mai mult moldoveni, cunoscuți consulului nostru prin relații personale: un Pavel Balș, un Rolla, cumnatul lui Alecsandri, un Vasile Ghica, educat în Germania, care începe în Iași mișcarea din 1848, cu manifestul din 29 mart, purtînd o mie de iscălituri, pentru ca, după arestările de la 2–3 april următor, să-și ia lumea în cap^[97]. În Țara Românească simpatiile sînt pentru Ioan Maiorescu, care a prezintat Adunării de la Frankfurt dorințile poporului românesc, și despre ele se destăinuiesc cele ce urmează: „În Muntenia, Maiorescu, directorul gimnaziului din Craiova, înfățișează prințului Bibescu un memoriu după care, în situația de acum a Europei, este posibilitatea de a stabili un regat daco-roman, pentru care ar fi în Germania mari simpatii”^[98] […] De fapt, cu toate că „românii s-au lăsat pe sama altora, iar sîrbii așteaptă totul de la ei înșii”^[99], Germania ar fi doritoare să ajute asemenea aspirații.

În ce privește restul populației, Neigebauer, care reproduce și cutare scrisoare a unui agricultor german, dură pentru noi^[100], cunoaște condițiile de viață ale răzeșilor, cărora statul li cere prea mult fără a se îngriji întru nimic de dînșii^[101]. Țeranii sînt mînați la muncă, pe care ar face-o cu neplăcere, ca negrii pe plantații, cu un „haide mă”, redat în românește; o sută treizeci de serbători pe an îi împiedică de la muncă; socoteli falșe îi zdrobesc^[102].

Străinii îl interesează pe scriitor mai mult decît indigenii. El vorbește de armeni și de decretul lor, de școlile cu 294 de copii (în Iași 72), de lipoveni, birjari și țerani, de cei 50 000 de unguri din Moldova, trăind în douăzeci și șase de sate (și la Sascut): 2 000 se află numai la Huși. La București sînt 2 400 sau 3 500; în tot principatul muntean 1 200. Mulți au venit la noi pe vremea secetei din 1816–7^[103]. Se face socoteala exactă a străinilor din această țară, așa: 3 172 de evanghelici și 1 507 catolici, între unguri; la București, comunitatea evanghelică 2 516, cea catolică 920; la Cîmpina 125 și 69, la Ploiești 63 și 51, la Tîrgoviște 65 și 78^[104].

Se vorbește mai pe larg de țigani, vătrași, lingurari, aurari (puțini), ursari, lăieși: 300 000 de toți; ai statului în Muntenia dau pe an 36 de lei; prețul obișnuit al unui țigan e de zece galbeni. Ei se întîlnesc și în Bucovina și în Ardeal, dînd și soldați armatei chezaro-crăiești. La noi sînt încă robi, der Teodor Balș i-a liberat pe ai lui, dîndu-li și pămînt pe douăzeci de ani, cu scutire de bir^[105].

Cel mai mare loc îl ocupă evreii, pe cari germanul îi descrie ca fiind veniți din nou mai ales din Rusia, dar și din Posnania, Silezia, alte provincii germane, ca și din Cracovia, oameni egoiști, fără simț de comunitate cu ceilalți locuitori, fără așezăminte adevărate și școli vrednice de acest nume: la lași doi rabini sînt în veșnică ceartă. Moldova are 60 000 (Muntenia cel mult 6 000), dintre cari 3 000 în capitala ei – cam jumătate din populație; mulți și în Botoșani; 3 000 dintre dînșii sînt sudiți. Prigonirile lor de către populație sînt extrem de rare; la București în ziua de 8 april 1814, la Iași, în 1847. Dar guvernul lui Mihai Sturza a luat măsuri contra lor: un ordin domnesc din 7 mart 1844 li oprește așezare pe ulițile mai mari^[106], li ia slugile creștine, izgonește ca vagabonzi pe cei ce n-au un meșteșug sau capital de 5 000 de piaștri, fixează chirii potrivite pentru prăvăliile ce ocupă; alt ordin îi oprește de a lua cîrciume la țară. În schimb misionarii scoțieni caută să-i cultive fără folos, căci recad în mînile belferilor fanatici și ignoranți.

În ce privește țara însăși, i se laudă bogăția. Dar lucrul prost al pămîntului o stingherește. Totuși se iau la grîu cinsprezece boabe la unul, la porumb cinzeci sau optzeci. Se face mult orz. Grădinăria dă varză, pepeni, dovleci. Arenda e o nenorocire. Pădurile sînt în mare parte distruse pentru a da pășuni. În Muntenia Știrbei le păstrează mai multe ca oricare altul, și într-o singură dată el poate să vîndă stejari pentru prețul de 40 000 de galbeni, socotiți ca unul la galben, deși se ia de patru ori mai mult; patruzeci de familii sînt necontenit întrebuințate la tăiere^[107].

Cultura vitelor se face în condiții unice. Pe malul Prutului în sus, și încă mai mult în Basarabia, unde au trecut de la 1812 cei mai buni crescători, „se văd mărețe cirezi, adesea păscînd în iarbă pînă la burtă, care, la vederea unui om străin, ridică în sus capetele lor împodobite cu cele mai frumoase coarne, ca ale unui nobil cerb, și o iau la fugă, adesea însă dau năvală la străini și-l atacă”. Apa bună, hrana proaspătă fac să se crească pe iarnă splendide exemplare pe întregi moșii luate anume pentru aceasta în arendă, și cirezile trec apoi prin Galiția în Germania. Se exportă osînza prin Galați și pînă la Londra. Prețul unei vaci e de șase galbeni, uneori însă și de zece pînă la cinspreceze. Al cailor pentru remontă, cerută odată și de Austria și de Prusia, de treisprezece pînă la cinsprezece: la Dumbrăveni, C. Balș crește cai arabi, persani și dă țeranilor buhai. Pieile de vită se exportă pînă la 20 000 pe an. În ce privește oile, la Moruzi și la Știrbei s-a făcut încercare cu merinoși. Cultura albinelor a decăzut; miere se aduce acum din Galiția^[108].

Partea din urmă e o traducere sau, mai curînd, o adaptare din Album moldovalaque, fără ilustrații.

Astfel ajungem firește la alți doi călători germani, trei chiar, dacă s-ar crede că autorul descrierii Bucureștilor și lașului nu este același ca și autorul unei priviri asupra domniei lui Vodă Cuza, de care mă voi ocupa întîi.

În Unsere Welt (1866), importantă publicație germană din acel timp, cineva care a fost desigur la fața locului prezintă împrejurările, accidentele și rezultatele stăpînirii, înțeleasă însă greșit, a demnului Unirii.

Bogată în statistici prețioase și în observații adesea pătrunzătoare, această duzină de pagini cu tipar mic se mîntuie cu următoarele concluzii privitoare la persoana însăși a cîrmuitorului. Se recunoaște lui Alexandru Ioan I-iu „cîteva trăsături de energie și îndrăzneală”^[109], (einige Züge von Energie und Kühnheit), deși guvernarea neuitatului demn s-a isprăvit prin „o gospodărie de metrese” (Eine Maitressenwirtschaft) și un „cinism revoltător” (empörender Cynismus). În linii largi, caracterizarea are acest cuprins: „Dealminterea el putea, dacă voia, să facă o impresie impunătoare, și anume se pricepea să isprăvească răpede cu reprezintanții puterilor străine, care-și arogaseră mai înainte un amestec periculos în împrejurările interne, și a-i retrimete în margenile cuvenite. Cu un cuvînt domnitorul Cuza era un roué spiritual, arogant, posibil într-un stat orînduit, imposibil însă într-o țară unde prințul, în ciuda oricării constituții, trebuie să fie un stăpînitor prin sine însuși”.^[110]

Autorul, care semnează M.A. Ritter von Zerbioni di Spasetti, pare a fi cunoscut Bucureștii și pe vremea Războiului Crimeii. Atunci însă, ca și în noua vizită, pe care e vădit că a făcut-o, el nu vede direct împrejurările, ci prin ce-i spun membrii coloniei sau coloniilor germane, așa încît avem în aceste pagini un document util al sentimentelor pe care le aveau aceștia între 1853 și 1866 față de țara care-i găzduia.

Întîi, ce erau aceste colonii?

Dacă episcopul catolic și „iezuiții” lui nu sînt germani, dacă pentru convertirea evreilor lucrează o școală biblică engleză, colonia germană e în legătură cu acel episcop, printr-un Gesellenverein, care-și face și un teatru la reședința lui, și protestantismul, supt protecția prusiană, are diaconese cu școala lor, din Prusia, deși mici eleve germane se duc și la cutare pension francez unde a doua oară se descopere un scandal, care duce părechea de directori la ocnă. Două cluburi se ceartă între ele: cel catolic-austriac cu cel prusian-protestant. Sașii ardeleni, cari au un cor deosebit, încearcă o împăcare. Există și o societate de tir, la care sînt înscriși și ofițeri români. Domnul însuși patronînd-o, ceea ce-i aduce critici.

Acești germani se simt ca acasă la ei, în țara unde nici o piedică nu li se pune în exercițiul drepturilor civile, unde e o libertate cum nu se află în Elveția și America, unde dările sînt mici și boierii ajută pe străinii fără căpătîi. Ei dau bani călugărițelor catolice, diaconeselor, teatrului și gazetei germane. „Germanii s-au organizat aici tocmai ca în țara lor.” Doamna Elena pune piatra fundamentală la biserica calvină. Au otele germane, grădini germane, cu muzica lui Wiest, sau capelă cehă, căreia comisarul turcesc din 1856 îi preferă pe a țiganilor, Ringelspiel și popici ca acasă, societăți de harpiști, care străbat țara, teatru german (pînă la ocupație arsese localul și erau certe), trupe germane la sala de bal, societate și baluri germane, trei librării germane cu reviste și gazete germane, un ziar redactat de fostul cancelariu al consulatului Prusiei, în locul celui subvenționat de statul român cu 300 de galbeni, pînă la Cuza, plus o foaie rivală, pictori germani (și fotografi), medici și spițeri germani: „toate acestea se găsesc deplin aici”. Cînd merg la Cișmegiu, lăudat foarte mult, ei găsesc opera unui german. Prin case germane se face teatru de societate. În porturi, englezii, înșelați de greci, sînt înlocuiți de germani. Winterhalter înlătură pe baronul francez „Du…”, venit pentru lucrări de edilitate. Un, german Steege, ajunge ministru.

Zidarii cîștigă de la 6 la 12 sfanți pe zi, și agricultura nu e practicată numai pentru că țeranul nu ascultă, n-are ordine, e gata să dea foc și să ucidă.

Astfel germanii se consideră ca o avangardă de cucerire, și autorul se gîndește la viitoare colonizări. „Nu se simt ca oaspeți, ci ca o necesitate, ca acei ce fac jertfe.” Astfel nu se sfiesc să judece cu cea mai mare asprime pe primitorii băștinași, cărora li aruncă fățiș – autorul însuși o observă – toate învinuirile și toate ofensele. „Nu e unul din străini care să nu ridice piatra pentru a o zvîrli indigenilor.”

Societatea românească, a boierilor cari nu plătesc recurgînd la toate mijloacele pentru amînări, e „caricatura unei societăți”. „Moarte, putreziciune, umbre fără ființă” (Tod, Fäulniss, Verwesung, wesenloser Schatten). „Vechiul oraș boieresc a devenit în exterior scena parisianismului modern, pe cînd interiorul e răscolit pustiitor de aspră barbarie, nespusă imoralitate, de mania jocului luată de la ruși, și alte monstruozități.” „Nici un cuprins (Gehalt), nici o seriozitate a vieții.” Și străinii se strică. Astfel „cine a trăit aici cîțiva ani nu mai e ce a fost”.

Aici e „Eldorado femeilor”. Ale boierilor conduc totul: hiene față de slugile lor. Femeia poate ajunge oriunde. Țiganca din serviciul lui a avut echipagiu, Omer-Pașa a luat ca soție o slujnică, bulgară romanizată, pe care a răsturnat-o apoi altă slujnică, ispitind-o la o legătură secretă. „Cea mai de jos muncitoare vrea în toaleta ei să fie ca soția boierului, cea mai săracă își împodobește fata cu cele mai scumpe stofe și merge cu ea în fiecare seară la expoziția tuturora în grădina publică. Orice flecușteț de muiere visează de echipagii, palate, catifea și mătasă, chiar dacă n-are ce mînca acasă.” Un prinț ia pe fata unui cizmar. Bietele femei apar ca masculine și fără haz supt fardul lor, ca inculte. La ferești, la porți, tot femei care se expun.

Casele sînt mărunte: vechi înjghebări de lemn, noi clădiri joase. Se dărîmă mult pentru a se găsi comori și adesea se dă de oasele vădind o crimă uitată. „Palatele în miniatură” au un caracter provizoriu, dacă nu și zidirile făcute de francezi și germani, cu două caturi. Afară de Podul Mogoșoaii totul e „un adevărat haos rural” (ein wahres ländliches Durcheinander). Hanuri, ca al lui Manuc, care produce un galben, pe ceas, se ridică între aceste construcții șubrede. În case, biblioteci, dar rău alcătuite; tablouri în care valorează doar rama. Slugile străine se caută, dar guvernantele trebuie să-și aibă la îndemînă refugiu. Prefectul de poliție Marghiloman a smintit în bătăi un vizitiu.

Biserica nu e ținută în samă, cu preoții porniți la „zi ‚ntîi”, pe care-i gonesc din saloane (la sate sînt și cîte douăzeci), cu cîntăreți în papuci, cu lumea care stă cu pălăria pe cap (?) și vorbește fără nici o jenă. […]

Dintre străini se prețuiesc francezii, cari au un consul general bun, societăți solidare, o lojă masonică. Se publică o bună foaie săptămînală, La voix de la Roumanie. Dar trupa franceză – este, iarna, și operă italiană – a scăpat de ruină prin subscripții.

Cultura românească e abia atinsă. E vorba de limba „cam barbară”, de unele școli, de cele cîteva, vreo douăzeci de pensioane, de teatru. Mai ales de ziare: Nichipercea are doi giranți, unul tot la temniță, și redactorul a fost bătut de ofițeri. Se menționează o singură foaie literară, hebdomadară. Se relevează ca figuri distinse dr. Davila, de care România se poate felicita (anecdota cu ofițerul căruia la spital îi răpede țigara din gură și provocarea lui Davila de corpul ofițeresc, cu care domnul nu-l lasă să se bată); a oprit pe un magnetizator german. Apoi generalul Florescu, „în breasla lui un al doilea Davila”, Papazoglu, în pavilioanele lui de muzeu, în care se cuprinde și „sabia lui David” (?), adusă din Constantinopol într-o mănăstire.

I s-a spus ceva bine de liberali. Ei sparg zidul cetății boierești, fac școli, trezesc pe țerani, lucrează la crearea burgheziei, încep reforma vieții naționale. „După părerea generală a străinilor, societatea românească neapărat va fi izgonită de pe scenă și va dispărea cu totul, fie și prin aceea că elemente reformatoare încă viabile s-ar dezvolta în ea, și-ar face calea și i-ar da alt aspect.” Studenții cari se întorc din străinătate ar putea să ajute. Căci, într-o țară bună, rasa e tare, capabilă și inteligentă.

Desigur același scriitor, care însă nu iscălește data aceasta, se ocupă de Iași, în partea întîi pe anul 1870 a revistei. Lauda ce se acordă încercărilor liberale, propunerile de colonizare, osîndirea fără rezervă a unei lumi care, așa de aproape de Apus, nu poate înainta – ca în Orient, Constantinopolul însuși și orașele levantine –, fac, mi se pare, o dovadă îndestulătoare.

Aici însă, deoarece nu mai e, ca informatoare, o burghezie germană – sînt doar 4 000 de „poloni”, germani, francezi, armeni, față de peste 30 000 de evrei, „o treime” din populația orașului –, se acordă, în lipsa materialului pentru critică, un mai larg loc descripției.

Astfel ni se prezintă într-o atmosferă de „tristeță” – Die Trauernde – mitropolia cu bolta căzută și rămasă neisprăvită, palatul Domnesc, unde avea o aripă Grigore Ghica, supt care a stat aici străinul, restul fiind întrebuințat la oficii, curtea lui plină de buruieni, căzărmile vecine, Strada Mare, cu bunul pavagiu pe care-l apreciase în 1856 comisarul englez Bulwer, urmînd ca și așezămintele ce-și va da Moldova să fie tot atît de solide, Trei Ierarhii (secolul al „XIV-lea”!), cu moaștele Sf. Paraschiva – și se descrie ceremonia –, casa Roznovanu, care a fost pînă la ardere reședința domnească, palatul lui Mihai Sturdza, Academia Mihăileană, Muzeul de istorie naturală și orfantrofia, librăriile, spitalul Sf. Spiridon, teatrul și clădirea de Pesta (Pesther Garten) a unui german, platoul fără copaci, dar cu vedere frumoasă. Acolo trecea Grigore Ghica Vodă, în caleașcă, înconjurat de lănceri și ofițeri din suită, el, domnul care a dat o ultimă și mare strălucire fostei capitale. Laolaltă se văd însă bordeie, țigani pe piețe, hoituri pe maidane, și se aud strigăte de apari și precupeți, scîrțîit de care; bivoli și alte animale se zbat în praf și noroi. La o răspîntie călăul cu căciula înaltă bate la tălpi pe un vinovat. În case se joacă averi, ori femeile cetesc franțuzește. Noaptea, cînii latră și urlă, dorobanții fluieră pe străzi. Dar ce frumos se văd copsrișurile la soare ori la lună, ce plăcută e patriarhala smerenie a mahalalelor!

Pe lîngă această istorie – se afirmă că la Suceava este mormîntul lui Bogdan Dragoș –, partea de critică e foarte restrînsă. Boierii aceștia sînt mai buni gospodari, mai serioși: unii, deși moșia li se caută de arendași, au un venit de 40–60 000 de galbeni pe an. Dar se vorbește foarte pe larg de medicina, vraja și mijlocirea babelor.

Publicația germană citată dă în anul 4876 însă una din cele mai importante descrieri ale Basarabiei.

Autorul e un naturalist și etnograf, Rudolf Kulemann, care a scris în aceeași revistă și un studiu, foarte bine informat, despre țigani, și în țerile noastre.^[111]

Notele basarabene^[112] sînt rezultatul unei îndelungate și atente observări din partea unui om cu o solidă pregătire științifică și un remarcabil talent literar, din partea unui cercetător care în zugrăvirea naturii se inspiră de la concepțiile unui Humboldt și rîvnește străluciri de formă literară ca ale celei mai bune literaturi romantice.

Pare să fi stat mai mult timp în Iași. Cifrele statistice asupra valorii produselor agricole în Moldova încep cu anul 1838^[113].

De acolo, sau poate și din Bucovina, și-a luat el calea, într-o zi de 23 novembre (el scrie la 8 februar următor) către Moldova răsăriteană, în care intră pe la Noua Suliță, într-o zi de toamnă groaznic de noroioasă. Va sta acolo mult timp, pentru scopuri de negoț, fără îndoială, cercetînd curțile proprietarilor cu cari voia să încheie afaceri.

Ceea ce-l interesează e producția, condițiile și valoarea ei. Nici o însemnare despre trecutul țerii, despre cultura ei mai înaltă, despre regimul administrativ, despre contingențele politice. Numai frumuseța peisagiilor îi smulge o caldă recunoaștere, cu dumbrăvile pline de privighetori^[114], pe care le judecă însă inferioare celor din țara sa. Deși totul e alb și negru, ori „grau in grau”, pină și cerul prin reflex, deși monotonia stepei predomină orizonturile, el rămîne uimit în fața zilelor calde ale toamnei, cu nourașii ușori pe cerul clar și aurul din zările prăfuite.

Constată însă că minunatul pămînt negru în straturi groase nu e întrebuințat cum se cuvine. Gunoiul se aruncă în rîpi, se îngroapă. Cultura se reduce mai mult la porumb, la harbuji. Pădurile se taie sălbatec; nu mai e aproape nimic din cele douăsprezece verste împădurite, acum șaizeci de ani, pînă la Hotin. Vara și iarna săcurea lucrează. Se pierde material și timp pentru garduri, care ar putea fi înlocuite cu mărăcini. Pe malul gol de vegetație al puținelor ape mîlite doar cîte o moară primitivă, vitele sînt închircite. Nici o măsură contra cumplitelor atacuri ale secetei, care mînă imenși nouri de colb. Bielșugul de fructe nu constituie o bogăție a provinciei. De vii nu vorbește, ca unul care nu pare a fi străbătut în sudul basarabean.

Vina e și a țeranilor. Ei ii apar „înceți, greoi, ignoranți”^[115]. Trăiesc în condiții primitive: dorm pe pămînt și transmit acest obicei și coloniștilor germani, cari se întind lîngă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt. Casa neaerisită, cu geamurile lipite, are un miros greu. Mobila lipsește aproape cu totul. Îmbrăcămintea e rudimentară; copiii se învîrt cu picioarele goale. Pinea nu e cunoscută decît la pătura de sus, din care se alege vătaful. Se recunoaște însă că blana, sau cojocul, cureaua, cizmele pentru frămîntat glodul pe drumurile nepietruite, deși prund se găsește pe alocurea aproape, sînt o potrivită adaptare la mediu. Se dau și știri precise asupra gospodăriilor – pînă la zece fălci, falcea în valoare de cinzeci de ruble – ale acestor mici agricultori, al căror caracter, a căror viață morală, așa de bine prinse la Zucker, nu-l interesează deloc pe drumeț^[116]. El descrie însă cu de-amănuntul vechea căsuță de vergi și lut supt stuh sau șindilă și-i admiră albeața de var sau colorile: „das kleine, weisse, unschuldige, in die Steppe verlorene Häuslein”. Un adevărat cort: „so klein, so luftig, so lose sind sie gebaut”.

Dar, dacă astfel e muncitorul, boierul moldovean de odinioară își are răspunderea, și încă mai mult parvenitul care supt noul regim i-a luat locul. Cei mai mulți din noii proprietari, străini, nu cunosc țara deloc; au arendași cari se schimbă des: și șapte în nouă ani. Pe o moșie de 19 000 de desetine sînt doar douăzeci și unul de pluguri, plus o mașină cu aburi mai mult neîntrebuințată; în lipsă de bani, administratorul trebuie să meargă 600 de verste ca să ia împrumut de la evrei o sumă de 300 de ruble. Pe 2 000 de morgen prusiene nici o casă ca acelea din Germania. În astfel de condiții ce folosesc cele douăsprezece zile de lucru pe an ale țeranului, pe care adesea l-ar scoate de pe proprietate ca să se aducă germani, a căror muncă e mult mai spornică. Casa cutărui arendaș, un colonel, care califică pe germani ca „fantastici” în agricultură, n-are nici ziare măcar; el ține numai la trăsura lui cu patru cai, de care se uimește lumea. Izolat pe moșie se apără noaptea de hoți, cercetînd împrejurimile și trăgînd focuri în pădure. Nici medici, nici spițeri, nici spitale. Administrație nu se vede.

Tîrgul, orașul nu apare. De evrei se vorbește numai cînd se înfățișează țeranul care vine la piață cu o adevărată salbă de căței de usturoi. La sate, cîrciumarul e evreu.

Din cîrciuma lui, foarte cercetată, preotul își scoate uneori cu sila în zilele de hram credincioșii. Bisericuța lui e foarte smerită; din cimitir în lipsa de lemne se fură brațele crucilor. E însuși un țeran, în casa căruia, cu de-amănuntul prezintată, sînt doar cîteva icoane românești lîngă catehismul în rusește.

La școală, unde el, popa, e învățătorul – și dascălul îl ajută –, puțină frecventație: în cutare sat șaisprezece băieți și șase fete. […]

Deosebi de călătorii francezi am crezut că trebuie prezintați acei călători elvețieni cari aduc altă mentalitate, manifestă alte gusturi și a căror atenție se oprește, adeseori cu o critică dreaptă, asupra altor trăsături ale societății românești în această epocă de prefacere.

E printre ei și cîte un artist.

Astfel un călător elvețian, un pictor, Jules Jacot-Guillarmod, a străbătut Ardealul și Țara Românească în 1859^[117], pentru a culege impresiile redate apoi în Cărăușia valahă în pustă și în Nunta valahă ca și în schițele, care vor trebui fotografiate, din muzeul de la Neufchâtel. Pe românii ardeleni îi descrie înapoiați, desprețuiți, plini de resentimente, dar li proorocește viitorul de libertate pe care l-au meritat atîtea suferinți. Îi plac femeile din sud și sud-est și mai ales portul lor „de un stil mare la lumina soarelui”: țerancele voinice stăpînesc minunat cai aproape sălbateci; al bărbaților li dă înfățișarea unor săteni din Bretania. Cei pe care-i zugrăvește se miră că se poate opri la niște bieți ca dînșii: îl bănuiesc că face conscripție pentru ceva biruri nouă. Bîlciurile, ca acel din Brașov, îl interesează, pentru pitorescul lor învălmășit. Cît privește pe ceilalți și guvernul, se miră de șoselele puține, de poșta rudimentară. O nuntă țerănească-l încîntă pe pictor, cu vîrtejul de colori al danțului supt ochii bătrînilor sprijiniți în toiege. Căruța de călătorie e tot așa de proastă ca dincolo de Carpați, unde e descrisă cu mult brio, pînă la certele și bătăile dinlăuntru, dar aceasta e neasămănat mai iute. Și drumurile sînt foarte bune, pe parcursul de la Predeal la București. Dar soldații desculți de la graniță, în zdrențe, biruie toți „bravii, lansquenetii și condottierii”. Călătorul va trece la Giurgiu, iar de aici prin Cernavoda va atinge Chiustenge.

Lucrarea elvețianului Kohly de Guggsberg, preceptor în vreo familie din Iași, este atît de importantă prin concluziile ei, încît e de nevoie întreaga reproducere a unei mai vechi analize pe care o dădeam astfel în Analele Academiei Române, XXXIX.

Svițerianul Emil Kohly de Guggsberg, întrebuințat ca preceptor la boierul botoșănean comisul Gherghel, „le Comis de Guerguel”, pentru nepoții lui, își luă sarcina de a expune „principiile sale pedagogice” și a arătat chiar „reformele pe care starea civilizației le cere”, într-un memoriu, terminat la Botoșani, în ziua de 1 august st.v. 1841. și tipărit în același an la „biroul foii comunale” din Iași („bureau de la feuille communale”), supt titlul: le Philodace, aperçu sur l’éducation chez les Roumains, suivi de quelques remarques relatives à la prospérité des Principautés^[118].

„Filodacul” nostru nu vrea să vorbească numai de Moldova. „Dacă am vorbit”, spune el, „de România (Roumanie) în general, adecă de Țara Românească și de Moldova, cauza este că m-am încredințat, atît prin producțiile literare, cît și prin apropierile ce le-am făcut ale istoriei acestor două nații, că ele nu posedă decît aceleași noțiuni de civilizație. Aceste două Principate, ieșite dintr-o mamă comună, supuse acelorași influențe politice, au trebuit neapărat să primească și să conceapă aceleași idei și să urmeze aceeași cale; deci ce este adevărat pentru una din aceste țeri, e, neapărat, și pentru cealaltă.”

Va începe cu creșterea copiilor, în cari vede, firește, viitorul țerilor noastre, pentru a trece apoi la reformei – cum vom vedea, foarte sănătoase – pe care le are în vedere.

E contra doicii, „vile créature, mère par suite du libertinage, grosse paysanne”, așezată, cu celelalte slugi, „într-un colț umed și retras al casei”, schimbată de două, trei ori pe lună, bătută cu dînsele împreună. Roabele, slugile încep, după mărturisirea făcută de mulți autorului, la zece-doisprezece ani, conrupția copilului încredințat lor. Toate acestea-i fac să-și piardă veselia și bunătatea: „De aceea pot spune căn-am întîlnit niciodată între copiii românilor acea blîndă amenitate, acea adevărată bunătate de inimă care se găsește la copiii altor nații, și aceasta numai din cauza relei creșteri ce primesc”^[119].

Dascălul, altă slugă, rău ținut, la un loc cu ceilalți oameni de serviciu, des schimbat și el, nu ajută, prin puțina-i știință, la o îmbunătățire.

Se caută atunci mîntuirea în preceptorul străin. Ei bine, Kohly se ridică împotriva lui: el nu e legat de țară; alte nevoi și alte simțiri îl cheamă acasă; nu poate transmite o stare sufletească pe care însuși n-o are. „Acest om nu trebuie să fie străin; el trebuie să fie compatriot; dacă ar fi străin, o mie de împrejurări pot să-l recheme în patria sa, în mijlocul lucrărilor sale. În orice educație se formează omul pentru a fi cetățean; dar cum oare un străin pe care nici un interes nu poate și nu trebuie să-l captiveze ar putea să inspire ucenicilor săi sentimente așa de vii ca un compatriot? Dealminterea, această vocație fiind un act de abnegație față de orice, față de o situație, față de plăceri, sînt puțini străini cari să consimtă a trăi cel puțin douăzeci de ani departe de familiile lor și de țara lor. Nu vorbesc aici de cosmopoliți; astfel de oameni nu sînt vrednici să intre în lista preceptorilor: cel mult pot fi priviți ca profesori de limbă.”^[120]

Acest om real îndrăznește să se ridice împotriva sistemului de a rezuma învățătura în studiul formal al limbii franceze, ea fiind „l’agrément et la mode”; el observă că germana, polona, rusa, turceasca și greceasca sînt „limbi de întîia necesitate din cauza apropierii (proximité) acestor deosebite popoare”.

În al treilea rînd, călcînd prejudecățile timpului, el combate ideea trimiterii în străinătate, prin care tinerii ajung a nu se mai putea deprinde cu însăși țara lor, – „furați”: „Nu, îmi răspund unii, vom trimete pe copiii noștri în Franța, Germania sau în Svițera ca să se instruiască. Ascultați-mă: dacă vă creșteți copiii pentru altă țară decît a voastră, trimiteți-i; dacă voiți să-i creșteți pentru patria voastră, de ce să-i trimeteți încă din tinereta lor în țeri unde vor deprinde alte moravuri, alte datini? Întorcîndu-se, ei sînt străini; ei nu vor vedea decît Franța, Svițera, Germania. În loc să li fi făcut bucuria, nu veți fi făcut decît nenorocirea lor și, mai mult decît atîta, veți fi făcut un furt statului, care, el, are nevoie de oameni în adevăr patrioți”. Fetele singure pot fi trimese și anume în Svițera „ca să învețe a nu mai fi cheltuitoare (dissipées), date luxului, plăcerilor ruinătoare”.

Cum recomandăm și noi astăzi, acest pedagog svițerian de acuma aproape o sută de ani cu ochii așa de inteligent deschiși asupra păcatelor noastre crede că și călătoriile în străinătate nu trebuie să atingă o singură țară, ci pe toate, și numai pentru a culege de la fiecare însușirile ce o deosebesc. „Tinerii trebuie oare să călătorească? Da, mai ales tinerii români. Dar să se ia precațiuni. Să nu stea în țerile pe care le cercetează. Să viziteze pe savanții Germaniei pentru filozofia lor, să vadă societatea (la mode) în Franța pentru a învăța virtuțile sociale, să vadă Anglia pentru mașinile ei, Svițera pentru fericirea ei națională, Italia pentru artele ei, și Grecia pentru antichitățile ce cuprinde. Întorși în țara lor, ei vor veni să-i aducă fructul călătoriilor lor și să-l ofere ca un prinos (un tribut) patriei.”^[121]

Civilizația nouă a românilor a fost grăbită și e încă neadaptată, „neștiind că, pentru a merge spre civilizație, trebuie mai puțin să imiți decît să perfecționezi și să îndrepți”.

Un șir de reforme se impun. Vom începe cu cele materiale. Robia trebuie desființată; e un anacronism și o rușine. „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate, atîta timp cît se va putea ceti într-unui din jurnalele noastre: de vîndut o țigancă tînără?” Liberați, țiganii vor putea trăi din îndemănările lor de lemnari și fierari, și cu timpul s-ar putea confunda cu ceilalți locuitori.

La țară sînt lucrători destui. E o greșeală a se gîndi cineva la colonii străine, „străini fiind de ajuns și fără aceasta”: „on a souvent proposé de faire venir des colonies suisses ou bavaroises; grande erreur, plan nuisible à l’État, qui n’a déjà que trop d’étranger”^[122]. Cultura însă ar trebui variată, încercîndu-se și introducerea bumbacului. Minele așteaptă cercetători. „Providența”, spune el într-o prea frumoasă propoziție, „a pregătit totul; se cere numai muncă” (il ne s’agit que de travailler).

Neexistența chiar a industriei celei mai elementare, desfacerea în străinătate a materiei prime, importul tuturor fabricatelor întîlnesc o aspră critică. Mobilele se aduc din Viena și Paris, albiturile din Olanda, ghetele din Viena. „Nici un șervet, nici o perie, nici un scaun n-au fost fabricate în România; hîrtia lor, cerneala lor, condeiele lor, briceagul lor. au trebuit să plătească vama de 3%.”^[123] Și se pot lucra multe de toate: „pînza, postavul, pielăriile, hîrtia, lucrările de fontă, de sticlă, de timplărie, de lăcătușerie, de armurărie, de cuțitărie”.

Scriitorul ar fi de părere să se mai lase plugăria, care află aiurea concurenți, cu căi de transport și debușeuri superioare, și să se lucreze de sîrg la o bună creștere a vitelor. În agricultură, problema este „sa se reducă produsele la cel mai mic volum, pentru a scuti cheltuielile de transport”. Dar nu pe calfa velnițelor: rachiul îmbogățește pe proprietar și otrăvește poporul.

S-au făcut pentru aceasta un mare număr de velnițe (brantvineries); fiecare li-a cunoscut folosul bănesc, dar fără a se gindi că prin această industrie s-a conrupt poporul, ușurîndu-i cu preț mic capotarea acestei periculoase băuturi^[124]. Sfecla ar raporta bine; costînd 2/7 din ce costă în Franța, s-ar putea vinde cu 2/3 din prețul de acolo. Și viile ar putea rivaliza cu cele de acolo și de la Rin. Oricum, nimic nu poate prospera fără o dibace legătură între produsele solului și industriile mari, sprijinite pe cele mici și hrănindu-le, la rîndul lor. Comparația lui Kohly e de toată frumuseța: micile ramuri de industrie sînt „ca vinele imperceptibile care merg de la vasele mari pentru a hrăni extremitățile cele mai depărtate ale membrelor noastre”.

Dar nu i-au scăpat din vedere acestui om de o pătrundere profetică și nevoile culturale pe care le simțea „România” lui de la 1840. Limba traducerilor pripite i pe pare greșită prin năvala neologismelor. Trebuie fixată. Pentru aceasta – cine ar crede? – el propune o „Academie compusă din munteni și moldoveni”, lucrînd fiecare în țara lor și „adunîndu-se la epoce hotărîte” – sesiunea generală! – la Focșani, pentru a stabili gramatica și a face dicționariul, „putînd propune și premii cu subiecte date, mijlocul cel mai potrivit pentru a stimula pe scriitorii naționali”. Și nici secția istorică nu e uitată: ea ar forma una din ramurile unui institut, ocupîndu-se „de istoria României, cuprinzînd tot ce poate să se raporteze la istorie, medalii, stampe, tablouri, manuscripte etc.”, a doua ramură fiind „un departament al inscripțiilor, în care toate descoperirile ar fi înregistrate, precum și faptele moderne, repertoriu al nației”, iar a treia, secția științifică, așa cum o are Academia Română astăzi.

Cu totul necunoscută a rămas în istoriografia noastră o interesantă carte franceză, a lui William Rey, Autriche, Hongrie et Turquie, apărută la 1849 în Paris. Și aceasta deși o parte din materialul ce cuprinde a mai fost publicat în Bibliothèque Universelle de la Geneva, în anul 1848, mai, sau în acela al apariției volumului.

Autorul e și el elvețian, „deprins cu instituțiile liberale, dar foarte felurite, din cauza multiplicității guvernelor, din țara sa”. A călătorit, spune el, fără prejudecăți politice sau morale, a luat note și acum publică pe acelea care-i par mai puțin „veștejite”.

Începe din țara sa chiar, pe drumul către Bavaria, „țară de bigoterie”, chinuită de patima unei arheologii copiate pe fereastră, „școlărește”. Viena-i pare îngrămădită de reaua administrație, care dorește un „oraș mic cu înțeleaptă cugetare, ușor de supravegheat și izolat de plebe printr-un zid gros”, de unde ura între cei din cetate și cei din suburbii. În palat, „un rege al Bavariei nu și-ar pune nici lacheii”. „Edificiile publice sînt meschine ori de rău gust, afară de catedrala Sfîntului Ștefan.” Locuințile aristocrației apar „înăbușite din lipsa de spațiu” și pline de lucruri disproporționate și urîte. Comerțul se așază în case „cu aparența întunecată și de nimic”. Nu-i plac călătorului nici cluburile, nici teatrele. Otelele nu mai pot cuprinde clientela. Regulamente nătînge împiedecă vădirea maselor. Lumea de toate clasele e aspru tratată de acest ucenic al lui Topffer. O înalță în ochii lui numai religia muzicii. Revoluția vieneză se „explică prin elementele care o dau: studentul cu „pălăria calabresă”, muncitorul plătit un florin pe zi în ateliere naționale ca acelea de la Paris.

Drumul pînă la Pesta e descris cu simț pentru pitoresc și pentru amintirile istorice. În capitala Ungariei, Rey întîlnește o imensă încredere în sine, o furie de a întrece Viena, o pasiune pentru luxul fără socoteală, o aristocrație „spirituală și vie ca francezii lui Bayard”, „austeră la față ca spaniolii lui Filip al II-lea”, un public gata să se bată sălbatec pentru orice motiv, fie și o reprezintație de teatru. Caracterul național mixt și inconciliabil al deosebitelor elemente ce compun populația Ungariei e bine prins și tare subliniat. Se citează izvoare și se dau statistici.

Despre români, „nație căzută foarte jos”, dar și mai jos în țara liberă, unde țeranul stă în bordeie și se hrănește din mămăligă, arzînd iarna trunchiuri întregi din care o parte rămîne afară, se spune că au încă semnele descendenței lor. Carul cu boi, în care roata fără fiare, acoperită încă de scoarță, surprinde, îi pare călătorului „ca o ironie sîngeroasă aruncată vremilor noastre civilizate”. La Cluj află însă un țeran, tăietor de lemne, care, prizonier, pe vremea lui Napoleon, șase luni în Franța, vorbea așa: „Francezii îmi dădeau vin bun și-mi ziceau camarade și uneori și domnule; e poporul cel mai vesel și cu care e mai bine să trăiești” (le meilleur à vivre). Dealtfel și „românul din Valahia nu află pe nimeni în adevăr simpatic decît pe francez”.

Dar limba are „abia un cuvînt slav la sută”, și în sufletele care se resimt de cele cinsprezece veacuri ale robiei „se află unele rămășițe ale unei vechi civilizații sau conrupții, în care s-ar bănui originea romană” (se menționează… fardul, pe care-l critică acel căpitan german deprins a face lecție sătenilor la ușa bisericii).

Fără legături cu acești români din Ungaria, Rey condamnă pe acea boierime bucureșteană care „a speriat ad litteram pe toți străinii ce au privit supt glanțul de sociabilitate de deasupra, imitație franceză”. Căsătoriile cu divorț îi par inferioare ca morală poligamiei musulmane. „Ceva mai jos ar fi suprimarea oricării societăți omenești, cel puțin așa cum au cunoscut-o anticii și modernii.”^[125]

Pagini de istorie, pline de impresii personale, duc pînă la o nouă călătorie pe Dunăre, redată în note zilnice. La Essek află un francez care face comerț de doage, trimise pînă la Galați și Brăila pentru a lua drumul spre Marsilia și Bordeaux. La Belgrad prințul e păzit de turci, Vuccici stă „într-o casă puțin sănătoasă” și locuință bună n-are decît un lăcătuș neamț. La Panciova, grecii se suie pe vas să-și facă socotelile. I se pare lui Rey că vede insurgenți sîrbi puși în țeapă de Vuccici. O atenție deosebită e acordată producției de grîne a Banatului.

La Timișoara, centrul acestui comerț, călătorul sosește „pe un maldăr de fîn cu umbrela în mînă și totuși muiat pînă la piele”. E o Alexandrie a regiunii. Clima, în toate cazurile, e nesănătoasă: o fabrică de friguri. Și prin sate populația ar fi murind răpede. La Arad, cu aparența de sat, Rey află un cofetar din Grisonii Elveției sale, stabilit de două decenii și cercetat de nobili. Și în alte „villasses” se află, cu aceeași profesie, oameni din Engadină și Val Bregaglia.

Navigația pe Tisa, lucrările și planurile lui Beszedes de a aduce în ea prisosul Dunării de supt Pesta interesează enorm pe acest om practic. Trecînd pe la Baziaș, el vede români lucrînd la încărcarea cărbunilor din Oravița, superiori celor englezi: slabi, storși, abia ajung în duzini, și cu chiote, să facă lucrul ce l-ar face doi marinari italieni.

Porțile de Fier sînt larg descrise și nu se uită nici muștile columbace. La Orșova nimeni nu poate întreprinde ceva fără voia administrației austriece. Carantina e un adevărat chin. Rușii țin acolo, la Orșova, un consul, pentru legătura cu Serbia; el apare ca stăpîn. La Mehadia se observă urmele romane; lui Széchenyi administrația militară nu-i îngăduie a clădi un otel modern în Ada-Calè, Pașa stă „într-o baracă de lemn”, între adormiții lui, cari fumează.

La Schela Cladovei călătorul debarcă pentru a se sui în vaporul aceleiași companii. Intră la noi, „în domeniul sclăviei și mizeriei, în noapte”. Pilotul strigă alla turca pentru dreapta, alla romaica pentru malul românssc. La Vidin, căsuțe de lemn, străzi-cloace, lume în zdrențe, prostită, „cadavrul unui mare oraș”; Husein-Pașa, distrugătorul ienicerilor, a acaparat tot comerțul. La Giurgiu, case proaste, praf ori noroi. Se discută posibilitatea canalului Cernavodă-Chiustenge.

Pe țermul nostru arde papura în primăvară. La lumina flăcărilor se ajunge la Brăila, strîns unită cu Galații pînă la a se confunda. Cu tot marele comerț, nu-s case importante, din cauza relelor moravuri, dar mai ales a nesiguranței. Se relevă partea boierului Slătineanu la prosperitatea născîndă a Brăilei: la început primea pe călători cu muzica, îi ducea cu alai acasă la el, li da șampanie și, dacă timpul permitea, și un bal. Galații îi apar lui Rey ca „orașul cel mai hidos ce a văzut în Turcia, și aceasta înseamnă ceva; e compus în total dintr-o adunătură de cocioabe de lemn, a căror mizerie și necurățenie nu îngăduie comparație cu nimic alta”; străzile sînt acoperite cu loadbe de lemn supt care se ascunde o apă ce țîșnește la fiecare apăsare, – ca și, pînă în ultimii ani, la București chiar. Numai pe platou, sus, casele consulilor și unor boieri. Pe mal case-magazii de lemn. Lumea sufere de friguri.

Țara, în general, „Valahia”, nu merită o experiență: spun și „alții cari au văzut-o”^[126]. E „cîmpia plină de oasele uscate ale lui Israel” din Biblie. Ce pot puținii „boieri călduroși patrioți”?

Boierul ar avea aplecări spre cultură, dar „n-are caracter” și e „un sentimental apatic”. „E prea tîrziu să se emancipeze țeranul și să se facă din el om”, și vecinii sînt prea răi și prea grăbiți; religia e preotul țeran, bețiv. […]

Revenind la boieri, autorul îi descrie „idolatri pentru modele, obiceiurile și chiar limba Parisului”; în societate e bună primire, sinceră și acele „charmes excessifs”, care înșală asupra fondului; moravuri ca „în timpurile rele ale imperiului roman”, sîngele însuși fiind viciat; desfrînarea e „naivă”. Fără a fi văzut de podgoreni, califică pe țerani de frumoși și foarte rezistenți.

În loc să caute și alte aspecte ale unei vieți naționale în plin progres, elvețianul se ocupă de rolul cetăților dunărene în luptele dintre ruși și turci, de șansele celor dintîi de a lua și păstra Constantinopolul, de aspectul gurilor Dunării și de mijlocul de a îmbunătăți navigația pe brațul Sulinei.

La Constantinopol se vorbește de mozaicele Sfintei Sofii, descoperite un moment, la reparație, de arhitectul elvețian Fossati, cunoscut personal autorului: „Evangheliștii și apostolii, fecioara deasupra altarului principal, Mîntuitorul avînd înainte-i pe împărații Constantin și Iustinian”^[127]. Fossati ar fi luat còpii, pe care avea de gînd să le publice.

Descrierea societății ambasadorilor e precisă și spirituală^[128]. Se vorbește și de o „muzică pe jumătate barbară, pe jumătate furată, în opere sau în arii de danț, muzică bine cunoscută în Levant supt numele de valahă”^[129]. Rey a văzut și pe hogea, preceptorul sultanului Abdul-Megid^[130]. La Brusa află un negustor de vinuri din Basel. La Smirna, unde englezul Borrel studiază muntele și englezul Edwards scoate ziarul francez l’Impartial, un elvețian, Raffinesque, exercită medicina. Romanele lui Eugène Suë se retipăresc în foi volante de redactorul foii Journal de Smyrne^[131]. Autorul a mai fost dată acolo în 4843, apoi în 1845^[132].

Englezul William Hunter face în 1792 drumul prin Dobrogea „străbătută cu carul”, prin pustiul de atunci și prin Galați, ca să ajungă la Focșani, plin de evrei și prădat de ruși – ispravnicul îl cinstește cu o masă împodobită, cu lăutari, dar fără furculițe, unde vinul e două parale oca; un pașă turc trece, cu alai de șase sute de călăreți, în sunetul muzicei, supt steaguri. De acolo pleacă spre București (aproape e hanul de la Afumați): aici domnul, fricos de știri, oprind scrisorile, dar cu gînduri bune, Mihai Șuțu, al cărui secretar e Carra, pe care nu l-am aștepta aici, îl primește într-o mănăstire, căci curtea arsese, cu un enorm ciubuc între dinți. Prin Pitești, Hunter se îndreaptă spre Rîmnic. De aici carantina de la Turnul Roșu, cu un ofițer francez. Se înseamnă în treacăt mănăstirile Cozia, Turnu, fără valoare și interesantul Cornet, din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, fundație a lui Mareș Băjescu^[133]. Englezul înseamnă popasurile și evaluează la 5 000 000 de piaștri, din cari turcii iau jumătate, veniturile țerii.

Un alt englez, căpitanul Charles Colville Frankland, trece spre noi în 1828, îndreptîndu-se spre Turnul Roșu.^[134]

În Banat descrie Timișoara și „întinsul Lugoj” cu biserica noastră, împodobită cu o frescă a Adormirii^[135]. În Ardeal pe la Deva recunoaște la țeranii noștri costumul dacilor. Sînt multe rîpi domnule („sun multi rupi, domine”), îi spune cărăușul. Pe la Jibot se coboară spre Sibiiu. Căpitanul de poștă de la Turnul Roșu, grec călare, știe nemțește bine. La Cîineni, popas într-o casă de lut; căpitanul cel nou al poștei, Gheorghe Steriopol, îl primește bine, cu povești despre turcii ultimei ocupații, de cari scapă prin alți turci. Dar, noaptea, ploșniți.

Spre București pe drum greu, pe ploaie. Iar la casa de poștă, în Argeș. Vorbește cu oamenii o latino-italo-spaniolă, pe care o înțeleg. Lume de treabă, dar săracă (descrierea costumului, al căpitanului, vechi ostaș, fiind ca al unui „dandy în felul său”). Abia se trece în țipet de femei rîul umflat, n care țigani spală aur. Bisericile-i plac englezului și el zugrăvește o cruce de drumul mare. Piteștii cu poduri, „simptome de comerț”, bune case boierești; lîngă oraș „castelul” unei rude a lui Steriopol, cu fazani în curte. Bucureștii, „cu lux european și murdărie orientală”, îl găzduiesc la „Hôtel de l’Europe”, convenabil: prin străzi cu boieri purtînd ișlice în calești aurite la consulul englez Blutte (el găsește că numai guvernul e rău), pentru care călătorul aduce scrisori oficiale; lîngă consul e d-rul Griffiths, așezat aici. La curte, simplă ca un castel german, Frankland vorbește italienește și franțuzește – dar prin dragoman italian –, cu Vodă Ghica, om de oarecare vrîstă, plăcut: i se spune că are un venit de 300 000 de funți și strînge comori la Viena. Sora, Pulcheria, nu poate primi. La Griffiths vede pe Maria Bălăceanu, care-i amintește gazela pustiului și statuile Eladei; vorbește și foarte frumos. E pericol aici, strigă călătorul. Deci înseamnă iute că la București sînt 70–80 000 de locuitori, 60 de biserici, 20–30 de mănăstiri și pleacă spre Giurgiu cu tatarul dat de Blutte, fără masalalele de noapte ale Bucureștilor. Scuturătura de rigoare a căruții. Prin sate cu bordeie și oameni „abrutizați”, la Giurgiu cu fortăreață (se prezintă trecerea Dunării). Case de lemn, mizerie, turci, în cetate, cumpărînd cai din țară (un albanez din garnizoană e prezintat).

Dintre englezi, în epoca aceasta mai nouă și după observațiile superficiale ale lui Walsh^[136], s-a ocupat de țara unde trăia și de neamul care locuia într-însa însuși consulul din 1833 al Marii Britanii. E.M. Blutte e urmașul în această sarcină al lui Cook. În acel an se afla la Vălenii de Munte cu un „fiu adoptiv” al său și cu secretarul său particular, Stamati Zamora, „tînăr plin de sentimente liberale”. Și, astfel, convorbind zilnic aproape cu maiorul Filipescu de la Drajna vecină, și cu profesorul școlii locale, căruia-i încredințase copilul, și care profesor nu era altul decît Gherasie sau Gherasim Gorjan, traducătorul, plin de răbdare și înzestrat cu un frumos grai popular, al „Halimalei”, el încredință acestuia un manuscript francez cuprinzînd o voluminoasă descriere a țerii și o expunere istorică a începuturilor poporului românesc.

„Pămîntul Principatelor române”, așa începe partea care ni s-a păstrat, „e clasic ca o Italie”. Adîncul lui, mai ales în Oltenia, cuprinde urmele romane care amintesc pe unii din strămoșii locuitorilor actuali; ceilalți sînt dacii. Din contopirea acestor două neamuri alese s-a alcătuit „nația daco-romană, în număr de peste zece milioane de suflete, cu două drepturi mari și sfinte ca și Dumnezeu în aceste pămînturi: unul, al vechii moșteniri de peste patruzeci de veacuri și altul, al colonizării și păstrării drepturilor naționale dace și romane de șaptesprezece veacuri pînă astăzi, cu armele și cu spiritul politic”.

Astfel românii au ajuns a fi „o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate”. Despre partea dacilor, sînt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șea, sînt dibaci în a clădi și fabrica orice, învățînd orice artă nouă „numai dintr-o singură vedere la altul”, în iuțeala cu cari-și gătesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatece, în hotărîrea „de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunerecul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adînci și întunecoase”. Despre partea romanilor, au priceperea la cînt și danț, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mînuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăoga numele și graiul.

După ce a stat în fața barbarilor întru apărarea culturii apusene, românul a făcut din țara lui cu atîta trudă și jertfă apărată numai de dînsul „adăpostul nenorociților și al apăsaților de greutatea și cruzimea jugului barbar și fanatic”. Acești adăpostiți au ajuns în dregătorii și au făcut averi, cu deplina voie de a-și păstra și dezvolta ființa etnică deosebită. Dar, ca răsplată, „cei scăpați aici de foc, de sabie și de sclăvie ajunseră și tot ajung fără cea mai mică mustrare de cuget dușmanii și vînzătorii cei mai neîmpăcați ai făcătorilor lor de bine”.

Dar Blutte e sigur – și se arată gata a-și da și cuvîntul de onoare – că „Puterile apusene o să înalțe aceste Principate într-un rang cu mult mai puternic, cu mult mai durabil decît îl vedeți astăzi”. Aceasta și pentru „că pacea și liniștea Europei întregi sînt întărirea Principatelor pe privilegiile lor naționale”. La aceasta, știm dintr-o scrisoare a lui, nu conta pe tinerii cultivați în Apus, cari mai mult se strică.

Nu se pot cuvinte de o mai măgulitoare dreptate, iar pierderea caietului lui Blutte trebuie socotită ca una din marile lipse de noroc pe care nu o dată le-a întîmpinat poporul nostru în vicisitudinile lui^[137].

Un alt englez a trecut numai pe Ungă noi. Michael G. Quin a călătorit, în 1834, pe Dunăre pînă la Rusciuc, de unde a luat drumul spre Constantinopol, avînd ca scop să cerceteze deosebite regiuni ale Orientului.

A văzut bănățeni trăgînd la edec luntri pe apă, femei frumoase ca statuile antice șezînd pe țerm cu vălul alb ca zăpada coborît pe umeri, preoți încinși cu albastru ținînd în mînă toiagul cu vîrf de argint, ciobani rătăcind cu turmele, pe cînd femeile ce-i întovărășesc poartă în traista prinsă de gîtul lor pruncul, copii întîmpinînd cu „sărut-mîna”.

Dintre românii din Principate i-au ieșit înainte numai cîțiva ofițeri, plus un ciudat personagiu în frac albastru grăsimos, cu pantalonii peteciți și o bonetă militară pe cap, care vorbea nemțește, italienește, cînta ca un virtuoz, discuta asupra tuturor chestiunilor posibile și avea totuși aerul unui vagabond. La Nicopole, Quin a mai aflat pe un moldovean care mergea pentru afaceri de la Galați la Giurgiu^[138].

Nu se pot prețui îndestul paginile de călătorie ale englezului J.H. Skeene, care publică anonim Frontierlands of the Christian and the Turk, comprising Travels in the regions of the lower Danube in 1850 and 1851 (Londra, 1853).

Venind din Geneva, el are de lucru cu șicanele administrației austriece, fricoasă de liberalii Apusului revoluționar și în schimb e considerat ca un prieten de toți supușii nemulțămiți ai împăratului din Viena. Pe Dunăre, culegînd pe drum tot felul de informații mărunte și curioase – știe astfel că în Ungaria sînt 3 000 000 de români^[139] –, el înaintează spre țerile locuite de români. La Orșova are din nou năcazuri cu pașaportul din partea austriecilor. Cercetează orașul, unde e poftit și în societate: vede flori în fereastă și păsări în cușcă. Mehadia-i apare, cu biserica ortodoxă, în care se cîntă grecește, slavonește, dar mai ales românește^[140]. Vede și pe fostul domn Mihai Sturza, care se duce la băi în Germania. Trecînd cu frică prin Porțile de Fier, unde păzesc țerani înarmați, călătorul se strămută pe alt vas.

Dar drumul pe apă nu-l împiedecă de a descrie Cerneții^[141]. De la o persoană care se suie la Calafat, află noi știri despre revolta bulgărească, scopul călătoriei fiind să se convingă de umanitatea turcilor față de rebeli. Turnul Măgurele-i pare o mizerie^[142]. La Giurgiu îl mulțămesc ușoarele formalități de vamă, cum nu era în Austria. În căruța cu patru cai, va merge peste poduri proaste, prin șesul plin de păsări, de bivoli, de vaci, de cai speriați, atingînd sate al căror nume-i sună Bungarsko și Roman, amestec de bordeie, cu o lume săracă, dar fericită. La București otelul îl va costa cît Hôtel Maurice de la Paris; străzi grozave (atrociously ill-paved), peste care trece birja, birjarul fiind mînat cu bățul. Nici un om care se respectă nu merge pe jos: „picioarele sînt superflue aici”^[143], gunoaiele sînt de neînchipuit^[144]. În orașul de 100 000 de oameni, sărăcie și neglijență, cu semnele focului de acum trei ani, cu cară oprite în loc, în față cu bogăție nemeritată. Biserici cu fresce ciudate. Cei de sus au grădini, circuri, muzică militară. Șoseaua, cu veselele trăsuri.

Consulul englez, Effingham Grant, îl duce la domn, Barbu Știrbei. Un om de vrîstă mijlocie și de „distinsă aparență”, „foarte afabil” (affable in the extreme), elocvent în franțuzește, vorbind despre țară, dar, în genere, „iute în maniere și foarte înzestrat cu talentul de a vorbi despre orice subiect”^[145]; se arată bucuros că vede un englez^[146]. Are o armată de trei regimente de infanterie și unul de lăncieri^[147].

Urmîndu-și ținta în Balcani, Skeene pleacă. Trece Argeșul, pe la Piersiceni, pomenește în cale sate de bordeie, cară cu lemne. Nu uită a însemna popasurile căruței de poștă păzită de patru dorobanți: pe la Clejani, Arambatz, Lada, Tekuth, unde e și prăvălie și o frumoasă casă a proprietarului, dar rău așezată, fără livadă și grădină, fără un copac, „ca să mergi acolo cu o carte în mînă”; Stoborești, Mirtesh, unde vede cum se treieră cu boii. A ajuns astfel la Slatina, cu case bune și un pod frumos peste Olt.

În județele de dincolo, crede că apropierii de Austria i se datoresc mai bunele drumuri, casele mai cuviincioase. Dar la Craiova, luminată cu luminări de său (tallow-candels), îl așteaptă iar pavagiul prost; nu se uită însă bunul otel. Un brudar trece căruța peste Jiiu. Skeene se miră văzînd cum prin aceste locuri se pirlește porcul în Hmp; periseră 300 pe drum. Pe la Cioroiul și Scripeteli se ajunge la Calafat^[148], și îndată se deschide putința anchetelor la Vidin: acolo, de la început, casele sînt mult mai bune^[149].

Întors din acest colț al revoltei, Skeene se află iarăși la Calafat, unde directorul lazaretului îi cercetează scrisorile^[150]. La București, are răgaz să vorbească din nou domnului, care-l cheamă la țară la dînsul. Masă bogată, cu trufe, stridii, fazani, aduși de curieri speciali, vinuri rare. Se vorbește despre Anglia, liber schimbism, evrei, Franța, „filosofie germană și naționalism”. Știrbei se plînge de ruși și călătorul îi arată cum tratează Anglia pe ionieni. Interesîndu-se dacă Skeene vrea să scrie o carte despre țară, vodă-i spune: „Studiază înainte de a scrie, și, cînd vei scrie-o, cred că-mi vei da dreptate”^[151].

[…] O generație nouă se ridică, și ea are visuri mari: Bibescu, care ar înțelege-o prin instinctul ambiției sale, ar vrea să fie regele unei țeri independente^[152]. Aici e multă istorie, luată și după Eliad, și nu din cea mai rea.

Dintre elementele populației, îl interesează țiganii, prezintați după Borrows^[153], evreii, descriși cu antipatie (cutare mare bancher bucureștean a început ca vînzător de haine vechi; un misionar, Mayers, lucrează în zădar printre ei)^[154].

În capitala principatului muntean, Skeene notează bisericile: Mitropolia, Radu-Vodă, Sărindarul, Cotrocenii, Văcăreștii, Mărcuța, Pantelimonul^[155]. Unele-i plac, dar îl miră că rufe se întind în fața unei terase de marmură^[156]. Note asupra clerului și datinelor ortodoxe. Se laudă spitalul turcesc, ca și oastea sultanului, și se înșiră comandanții, Ahmed-Vefic, Halim, Mahmud, Ismail-beiu, Emin-beiu, Muhiodim-beiu, Achif-beiu, Iusuf-beiu, fiecare cu caracterizarea lui^[157]. În față, prezintați cu aceeași grijă, rușii de la Colintina, foarte criticați pentru lipsa de știință militară; ce n-ar face o brigadă de pușcași englezi contra lor^[158]! Au ocupat Colegiul Sf. Sava, plin de paie și mirosind a său^[159]. Oastea munteană cuprinde 4 719 oameni (1173 infanterie). Bună prezintare (fine-looking men on parade), dar fără spirit militar; deși se amintește eroica luptă a pompierilor. […] Se adaugă la armată cele 217 + 123 stații de grăniceri, de cari sînt legate prin scutiri 39 859 de familii^[160].

Cu o droșcă Skeene merge la Brăila, condus de un evreu mărunțel. La Moara Domnească o curte de boier, care tăia pădurea (i se oferise 3 000 de galbeni, ceruse șase și profitase o mie). La Chindirliest se arată mecanismul poștei. Apoi la Țiganca (sic), unde se trece Ialomița cu greu. Peste Urziceni la „Metellio” și la Țuguiatu, la Făurei, cu gorgane aproape. Brăila are 16 000 de locuitori: fortificațiile fuseseră distruse, dar străzile nu erau încă pavate. „Localitatea apare fără confort și pustiită.”^[161] La Galați, cu 27 000 de locuitori, port prosper, se fac studii despre comerțul dunărean, în care se critică vama Principatelor față de Turcia, vamă al cării rost politic călătorul nu vrea să-l înțeleagă.

[…] Partea aceasta, ca și cea despre Deltă, e foarte dezvoltată și interesează desigur istoria comerțului^[162]. Se atinge și situația de la Sulina, care n-a fost vizitată.

Sistemul vamal din Principate e apoi prezintat cu de-amănuntul^[163]. Se dau și considerații asupra construirii de vase și asupra valorii lemnului românesc pentru aceasta^[164].

La Galați Skeene a văzut pe consulul englez Charles Cunningham, pe ispravnic, alți consuli și un „om stupid” cu femeie deșteaptă. E dus la mormîntul lui Mazepa, cu amintiri byroniene, în biserica S. Gheorghe^[165]; piatra e în colecția lui Mihai Ghica, la București.

De la Galați se trece pe lîngă vechea carantină unde un evreu din Ungaria face carne conservată după un procedeu particular, pe lîngă Ghertina, cu amănunte arheologice, peste Siretiu, cu sate bune, unde stau proprietarii, cum nu fac muntenii. Cară cu boi duc vin, sare, evreii în arce ca a lui Noe; mîncînd mămăliga lor, românii au aerul vechilor romani cinchiți pentru prînz^[166].

Drum pe la Serdaru, la „Tsurbar”, unde se treieră grîul cu caii, pe lîngă turme mari și coșere cu popușoiu, pe lîngă cară ce duc recolta. „Lafunté”: fermă ca în Germania. Apoi marea șosea a lui Mihai Sturza, pe care însă surugiii o evită. Tecuciul arată străzi largi, case bune, ceva biserici: deasupra cocostîrcii zboară spre ceruri calde.

Din nou pe cîmp, pe la Țigănești, unde Skeene descopere scrînciobul. Aici îl apucă viforul. Țigani răsar prin ceață. La Bîrlad, tîrg de grîne. Casă boierească mare (a lui Callimachi, care e și descris), la Slobozia, regulat clădită (Zorleni)^[167].

Docolina e ceva mai departe, în calea spre Vaslui, cu suburbii de colibe. La Milești se dă povestea lui Nicolae Spătarul^[168]. Note despre sistemul de agricultură, de curînd îmbunătățit cu cel englez, în această Moldovă, mult mai înaintată decît principatul vecin^[169]. În cîntecul unui grup de cazaci, se ajunge la otelul ieșean, „infinit mai bun decît cel de la București”.

La Iași consulul Gardner recomandă pe conaționalul său lui Grigorie Vodă Ghica, judecat ca mai puțin „rus” decît Știrbei. E mai tînăr, „bătător la ochi de frumos și cu maniere liniștite, pline de demnitate”^[170]; este și un om foarte onest. Seara, recepție, la care participă fetele domnului, generalul rus Engelhardt, cu soția lui, foarte simplă; un colonel moldovean poftește la jocul de cărți. Apoi dineu la un boier, care ocupă o situație ministerială Împodobită de frumoasa lui soție; primește în buduar, cu țigara în gură. Mobila, veche, e lîngă cea nouă, de Viena; romane franceze, caricaturi. Se face și o excursie pe zăpadă cu sania. Și aici e vorba de compunerea populației: 12 000 de țigani, 11 000 de evrei (la un total de 1 300 000 de locuitori); se descriu obiceiuri (o îngropare).

Călătorul, umblînd prin Moldova, cunoaște Tîrgul Frumos (cu 4–5 000 de locuitori), Strunga, unde nu mai sînt hoții, Romanul (8 000 de locuitori), podit cu lemn, cu un han bunișor și cu o remarcabilă biserică a episcopiei, Cetatea Neamțului, încă în picioare, Bacăul (12 000 de locuitori), cu un Cazino Noble și un bal mascat, Răcăciunii, Agiudul, Focșanii (25 000 de locuitori), cu agentul consular Calcagno, cu un ofițer francez, care a fost în Spania, Rusia, la Waterloo, la Genova în 1821, la rebelul Mina și la Fabvier, apoi contra rușilor în 1828.

Se trece în Muntenia la Bucov, la Buzău, la Urziceni. La București Skeene vede Palatul, Curtea Arsă. Trece la Popești, la Găiești, unde află țigani în lanțuri. La Golești întîlnește pe mama revoluționarilor exilați; la Mislea nu vede mănăstirea, ci numai dulapul. Cu consulul prusian se duce la Tîrgoviște (2 000 de locuitori), cu bun pavaj și biserici, între care cea domnească, unde [e] mormîntul lui Matei, fiul lui Matei Basarab, la Dealu, pe șoseaua frumoasă, croită de Vodă Bibescu; și casa lui Nifon. Aici e vorba și de consulul Franciei. Se prezintă o recrutare, o recepție, un prinț tătăresc vorbind limbile germană și engleză, o împărțire de ghete soldaților lui Puchner. Copii ca în tablourile lui Murillo răsar în împrejurimi. La Cîmpulung interesul englezului se îndreaptă către mănăstire, către biserica catolică pentru soția lui „Radu Negru”; dar se înfățișează și un dineu cu lăutari în casa ispravnicului de modă veche; apare și un profesor francez pentru fete. Nămăieștii, Albeștii, Domneștii, Argeșul, cu mănăstirea, Rîmnicul cu biserica episcopului Climent, Ocna, mănăstirea Dintr-un lemn sînt apoi atinse; frescele de la Hurezi nu-l interesează pe excursionist (se pomenește ruina Sf. Margareta – sic! – dată de Ecaterina a II-a); la Bistrița, fratele nebun al lui Vodă Bibescu. Curiozitatea lui Skeene îl duce la Arnota, Păpușa, Polovraci, la Tîrgul-Jiului, la Bengești, la Tismana cu florile de crin pe un mormînt, dar numai cu opt călugări. Unul din consuli spune: Allons donc! assez de monastères comme ça! Voilà trois jours que nous ne voyons pas autre chose. Peste o îngropare de sat, la Cerneți, se ajunge la Severin, unde dăinuiește salutarea Vivat Barbo Stirbey. La plecare, cînd englezul vede pe dorobanțul care i se pleacă și care bate, el rîde de lipsa de respect de sine a românilor de atunci^[171].

Note

1. Iter abbatis Fr. Pizzigalli ad Russiam, Turciam, Italiam, ac Germaniam, in quo, praeter descriptiones locorum moresque hominum, Slavorum, Getarum, Pannonum, Hunnorum, Tyrhenorum origines aspiciuntur; tradus liber în Taschenbibliothek der wichtigsten und interessantesten Seeund Land-Reisen a lui Jack, Nürnberg 1829 (unde și călătorii Hunter, Kleemann, Reichersdorfer, iezuitul d’Avril).
2. P. 5–7.
3. P. 9.
4. P. 11.
5. P. 11-2.
6. P. 13.
7. P. 15.
8. Baliga la cuptoare e pusă în raport cu un pasagiu din profetul Ezechiel; p. 20.
9. P. 23-4.
10. P. 27-8.
11. Se citează pentru numărul românilor în Ardeal și „M. Born” (p. 31). Caronni a cunoscut
12. P. 42-3.
13. P. 52.
14. P. 69, 80-1.
15. Vezi N. Iorga, I.C. Brătianu, discursul comemorativ la Academia Română, București, 1921 (două ediții).
16. Geții și goții sînt la el tot una. „Dac” are legătură cu turcescul dagh, munte etc. Cîineni sînt una cu Canini.
17. P. 34.
18. Fussreise durch die Jahren 1827–1828 bis Ende Mai 1829 und war durch Ungarn, Siebenbürgen, die Militargränze fast in allen Theilen, sammt einem Ausfluge in die Walachei, Viena 1833, 3 vol. V. Nestor Urechiă, În Propilee literare, II, p. 13–4.
19. Des Wagnergesellen E. Ch. Döbel Wanderungen im Morgenlande, Gotha 1843. V. Nestor Urechiă, în Propilee literare, III, 1 mai, 15 mai, 14 iunie 1928.
20. Reise nach dem Orient, vom Eremiten von Gauting, 1836–1837–1838, Stuttgart,
21. G. Bogdan-Duică, în Arhivele Olteniei, III, p. 8 – 12.
22. Wander ungen im Oriente während der Jahre 1843 und 1844, I, Reise längs der Donau nach Konstantinopel und Trcbiscnd, Weimar 1846.
23. Stehen dem slavischen Völkerstamme nah, ohne ihnen jedoch anzugehören. – Partea relativă la rcmâni începe cu pagina 78.
24. P. 36 și urm.
25. P. 85.
26. Wenn sie sich aber alsdann schmeichelt dass es dem magyarischen Element gelingen werde das Romanische seinerseits zu assimiliern, das heisst zu magyarisieren, so möchte dies doch als eine sehr gewagte Hypothese erscheinen, wenn man sich etwas in Siebenbürgen und Ungarn umsieht und findet dass von den Rumänen die hier unter den Magyaren wohnen kein einziger noch zum Ungarn geworden ist, während andererseits die Magyaren, welche unter Rumänen wohnen, wie in der Moldau, sich von Jahr zu Jahr vermindern und trotz ihres Zusammenhaltes in der romanischen Bevölkerung allmählig aufgehen. Es lässt sich also schon jetzt mathematisch der Zeitpunkt voraus bestimmen, an welchem nicht etwa durch Verschmelzung der gegenwärtigen Nationalitäten eine sogenannte siebenbürger Nation entstehen würde, sondern an welchem vielmehr die drei übrigen Völkerstämme in dem romanischen Elemente volkommen aufgegangen sein werden (p. 201).
27. P. 333.
28. P. 311.
29. V. p. 316-8.
30. P. 323–4. Pretinde a fi învățat și românește. Unul li spune anume stricat – ca să înțeleagă: „a Bukuresti medem ieste frumos”; p. 335.
31. P. 52.
32. P. 60.
33. P. 105.
34. P. 107.
35. V, p. 315-6. V. și p. 225.
36. În Deutschland haben wir unsagbar viel jener hübschen Modejournalgesichter welche den Maler durch ihren Mangel an innewohnender Idee zur Verzweiflung bringen; hier sieht man überall individuell durchgebildete Köpfe, mit bestimmten Umrissen, persönlichem Ausdruck… Ruhig und feierlich ist die Haltung aller, besonnen ihre Rede, gemässigt ihr Vortrag. Es schwebt etwas vom Geiste der alten Römer über diese Versammlung (p. 119–20).
37. P. 100.
38. P. 134-7.
39. P. 156.
40. P. 162.
41. Dagegen erinnern sie in Betreff ihrer Haltung an das französische Militär; p. 176.
42. Wie ich sie bereits in einer in französischer Sprache veröffentlichten Novelle (la belle Florica) geschildert habe; p. 207, nota.
43. P. 180.
44. Vezi analiza lor în An. Ac. Rom-, seria III. V. mem. 5 de unde am scos și paginile despre Kunisch.
45. P. 9.
46. P. 10.
47. P. 10.
48. P. 29.
49. Ibid.
50. P. 38.
51. P. 48-9.
52. P. 56.
53. P. 78-9.
54. P. 81.
55. P. 83.
56. P. 89.
57. P. 120-1.
58. P. 129.
59. P. 156.
60. P. 162.
61. P. 172.
62. P. 173.
63. P. 175.
64. P. 176-7.
65. P. 177.
66. P. 184.
67. P. 218.
68. P. 225.
69. P. 227.
70. P. 230.
71. P. 233-4.
72. P. 202.
73. P. 250.
74. P. 225.
75. Ibid.
76. P. 257.
77. P. 258.
78. P. 272.
79. P. 277.
80. P. 313.
81. Textul german, după un ziar, în Revue historique du Sud-Est européen, II, p. 363– 9; traducere de d-na Lucia Bogdan-Seichter, în Calendarul Ligei Culturale pe anul 1926, p. 37-43.
82. Die ersten rumänischen Dörfer, die uns aufstossen, ganz von Holz zusammen geschindelt, machen gerade keinen besonderen Anspruch auf architektonische Schönheit, aber unendlich hoch stehen gegenüber den serbischen Häusern jenseits, die da aussehen wie grosse Heuhaufen mit einem Loch; Südöstliche Steppen und Städte, nach eigener Anschauung geschildert von dr. Wilhelm Hamm, Frankfurt-a-M., 1862.
83. Wie mich der Offizier bedeutete, aus Hochachtung vor einer Nationalität, die so unendlich erhaben über der Ihrigen ist; p. 11.7
84. Gott ist gross und Galatz eine Stadt; p. 13.
85. Der dritte Mann der Einem begegnet ist ein Jude oder sieht diesem wenigstens ähnlich. Fast alle Verkaufsmagazine sind in den Händen dieses betriebsamen Volkes Gottes; p. 15.
86. Ibid.
87. P. 22–3.
88. P. 27-8.
89. P. 30.
90. Und doch ist ein guter und gesunder Kern in diesem Volke. Es ist gastfrei und zuvorkommend, gutmüthig und nachsichtig, immar unterwürfig und gehorsam, wenn auch nur mit dem Munde, von grosser Frömmigkeit (und noch grösserem Aberglauben I). Aber alle guten Eigenschaften werden vollständig begraben von Trägheit und Indolenz. Es ist Schade um die naturwüchsige physische Kraft dieses Stammes: lange wird es noch dauern bis dieselbe einmal in die richtige Bahn gelenkt werden wird.
91. Es giebt keine unangenehmere Stadt wie Galatz.
92. Gerne gedenk ich der vielen Ritte durch die verbrannten Felden hinab in die morastige Niederung des Pruth, wo zahlloses Wassergeflügel eine höchst dankbare Jagd gewährte, bei der man freilich, wie Freund Gerstäcker sagt, Wassertiefel bis an den Hals hätte tragen müssen. Gern erinnere ich mich auch der stillen Abendsitze unter der Verandah des Herrenhauses, wenn der melancholische Gesang der moldovaner Mädchen aus dem Dorf herüber drang; p. 33.
93. Die Moldavaner sind verrufen als träge und schmutzig; sie leben von was sie können, glücklicherweise übersteigen ihre Bedürfnisse selten diejenigen des Hausthiers das von den türken verabscheut wird, nichtsdestoweniger aber in den Strassen dieser guten Stadt zwanglos promenirt, so lange es seine Rivalen im Amte der Strassenpolizei, die Hunde, gestatten; p. 46–7.
94. Hier ist der Auswurf von ganz Europa zusammengeflossen: entflohene Matrosen, gejagte Seeräuber, entsprungene Galeerenssträflinge, Mörder, die sich vor dem Gesetz oder der Blutrache verbergen, Spieler welche allüberall anderswo zu sehr gekannt sind, Deserteure, Gauner jeder Art und Kathegorie; p. 66.
95. Die politische Stellung der Rumänen gegenüber der Türkei și Bemerkungen über die russische Note vom 31 Juli von einem Moldauer, 1848.
96. Ein sehr schöner Menschenschlag.., ausgezeichnet durch seine einfachen Sitten, Reinlichkeit und Ehrlichkeit.
97. P. 6, 8 și urm.
98. În der Walachei, hat Mayoresko, Director des gymnasiums zu Krayova dem Fürsten Bibesko eine Denkschrift übergeben nach welcher bei der jetzigen Lage Europas die Möglichkeit vorhanden, ein dako-romanisches Reich herzusteilen, wofür in Deutschland
99. Die Walachen hatten sich sonst mehr auf die Andere verlassen, die Serben mehr auf sich selbst (p. 13).
100. P. 57 și urm.
101. P. 41.
102. P. 60-72.
103. P. 86 și urm. Se dă și o interesantă bibliografie cu privire la dînșii
104. P. 89 ‚și urm.
105. P. 102 și urm.
106. Str. Mare, a Academiei, a consulatului rusesc, a curții, a teatrului, a Goliei, a Răzoaii, a Sf. Ioan în față cu Paladi, a lui Alecu Razu, a Sf. Spiridon pînă la Muzeu (p. 93 și urm.). Dar boierii închirietori îi scapă.
107. P. 54 și urm.
108. P. 50
109. Die Vereinigten Fürstenthümer Moldau und Walachei.
110. Im übrigen konnte er, wenn er wollte, einen imponierenden Eindruck machen, und namentlich verstand er mit den Vertretern der fremden Mächte, die sich früher ein gefährliches Einmischen in die inneren Angelegenheiten angemasst hatten, leicht fertig zu werden und sie in ihre Schranken zu verweisen. Mit einem Wort: Fürst Cuza war ein geistreicher, arroganter Roué, möglich in einem geregelten Staat, unmöglich aber in einem Lande wo der Fürst trotz aller Constitution wesentlich Selbstherrscher sein muss.
111. V1, p. 843 și urm.
112. III1, p. 669 și urm.
113. Acolo în 1838 chila de grîu e 45 de lei, în 1847, 144; un dulgher, plătit 2 lei, 8 parale pe zi în 1838, primește la 1847 230. Se fac socoteli și pentru Covurlui în 1849. Kulemann ajunge la încheiarea că prețul se îndoiește din zece în zece ani.
114. Fast alle zwölf Schritt klaft solch ein Wipfel.
115. „Die Bevölkerung langsam, schwerfällig, unwissend”. Si, aiurea: „Leider sind dem Bauer Trägheit, Sich gehen lassen, Hoffnungslosigkeit zur Tradition geworden”.
116. Din limbă prinde cîteva cuvinte rusite: abory (obor), burian (buruiană).
117. După Feuille d’avis din Neufchâtel, februar 1891 (și tiraj aparte), Nestor Urechiă, În Propilee literare, an. 1927, nr. 1 din 15 septembre.
118. Exemplarul bibliotecei de la Huși are această însemnare în două limbi a autorului: „Laissé ici le 5/17 septembre 1841: l’auteur. Amu lăsatu aici, la 5/17 septemvre 1841: Autorul”.
119. P. 7.
120. P. 13-4.
121. P. 29-30.
122. P. 37.
123. P. 39.
124. P. 14.
125. P. 156.
126. P. 204.
127. P. 205.
128. P. 233.
129. P. 247-8.
130. P. 249.
131. P. 254-5.
132. P. 265-6.
133. Travels in the year 1792 Through France, Türkey and Hungary, Londra 1796. V.O. Lugoșianu, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, V (12); Viața românească, XV (1923); Karadja, în Arhivele Olteniei, II, p. 104 și urm.
134. Travels to and from Constantinople, Londra 1829, 2 vol. V. Karadja în Arhivele Olteniei, III, p. 109.
135. P. 10.
136. Trad. franceză (Voyage en Turquie), 1828. Dicționarul din Buda, p. 233. Cetiri din Walter Scott, p. 243.
137. Calendarul Cazania al lui Gorjan pe 1856; Revista istorică, I, p. 135 și urm.; Studii ți doc., VIII, p. 100-1, no. 174; p. 164, no. 198.
138. Voyage sur le Danube de Pest à Routschouk, I, Paris 1834, p. 21 – 3, 38–9, 83–4, 86, 89, 91, 95-7, 107, 109, 114-6, 145, 186 și urm., 205-6, 211, 270-1.
139. P. 127.
140. P. 183.
141. P. 197-8.
142. Low and miserable-looking; p. 204.
143. Feet are here superfluity; p. 212.
144. Unimaginable filth; p. 213. „Huge of rubbish.”
145. Quaint figures of saints; p. 214.
146. P. 214-5.
147. P. 215.
148. P. 225.
149. Infinitely better than those of Wallachia; p. 253.
150. P. 271-2.
151. P. 277-8.
152. P. 280 și urm., 308 și urm., 314 și urm.
153. P. 318 ‚și urm.
154. P. 326 și urm.
155. P. 335-6.
156. P. 336.
157. P. 341-2.
158. P. 342 – 3, 344 și urm.
159. P. 343-4.
160. P. 350. Urmează lista dregătorilor și o însemnare a eterodocșilor: 6 000 de catolici, 1 000 de luterani; p. 352.
161. The place looks confortless and desolate; p. 358.
162. Se menționează firmanul favorabil englezilor dat de Poartă la 2 august 1848; p. 375.
163. P. 392’și urm.
164. P. 394–6. – Vase sosite în anul trecut: 96 rusești, 133 austriace, 1 prusian, 44sar
165. P. 400-2.
166. P. 406.
167. P. 415.
168. P. 415 și urm.
169. P. 419-20.
170. II, p. 50.
171. P. 116.