Istoria românilor prin călători/Călători poloni în țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea
La 1755 ambasadorul polon contele Mniszech a trecut pe la noi. În Polonia pe vremea aceea era dinastia de Saxonia, pe care a stabilit-o acolo August cel Tare, și această dinastie a avut în general față de turci o politică deosebită de politica mai veche, cu caracter de cruciată, care se făcuse pe vremea lui Sobieski și care, ca și a lui Zamoyski, avea idealul cuceririi liniei Dunărei prin lupta, în orice împrejurări posibile, împotriva sultanului. După faza critică pe care o reprezintă amestecul lui Carol al XII-lea, regele Suediei, în afacerile polone, susținînd pe Stanislav Leszczynski împotriva lui August de Saxonia, cînd această casă de Saxonia se așază definitiv pe tron, legăturile cu Poarta sînt foarte bune, și în tot secolul al XVIII-lea se vor continua ambasade dese, menite să întrețină prietenia cu turcii. Pe de altă parte, Polonia nu mai era în stare să formuleze nici un fel de pretenții asupra țerilor noastre; vechile amintiri de vasalitate medievală, noile încercări de cucerire a țerilor noastre au ieșit cu desăvîrșire din mintea aristocrației polone a acestui secol: regatul, care vede primejdia înaintea ochilor, care se îndreaptă spre catastrofa împărțirii între cele trei mari puteri vecine, se găsește într-o situație care apropie politica lui de propria noastră politică, căci se știe că noi am pierdut Bucovina ca o urmare a pierderii Galiției polone către Austria.
Unul din călătorii cari în secolul al XVIII-lea merg la Constantinopol, este, deci, și acest conte Mniszech[1].
Jerzy August Mniszech, șambelan, apoi mareșal al Lituaniei, venea din țara lui trecînd, cum erau împrejurările atunci, întîi pe teritoriul turcesc, al Hotinului, pentru ca să ajungă pe teritoriul moldovenesc. În adevăr, dacă, la pacea de la Carlovăț, din 1699, polonii fuseseră siliți să părăsească speranțele lor de a avea amîndouă țerile noastre sau cel puțin Moldova, după încheierea acelei păci turcii au luat anume măsuri pentru ca de partea Poloniei să nu mai poată fi o amenințare, și una din aceste măsuri a fost să creeze, pe lîngă posesiunile pe care înainte de aceasta le aveau în Basarabia, pe lîngă teritoriile unde stăpîneau direct – în raiaua Chiliei, Cetății Albe, a Tighinei-Bender – o raia de nord-est, ocupînd Hotinul, ceea ce s-a făcut, ascunzîn-du-se foarte bine scopul, supt pretext de pregătire a unei expediții în Polonia, la 1713. Îndată după ocuparea Hotinului, pe care Moldova l-a cerut mai multă vreme și pe care credea să-l poată reocupa pe la 1730, în vremea lui Grigore Matei Vodă Ghica, s-a creat și raiaua, care cuprindea un număr de sate închinate, cum era obiceiul, pașei din cetate.
Îndată ce se trece pe teritoriul moldovenesc, se prezintă un delegat al domnului, care pe vremea aceea era Matei Ghica, fiul lui Grigore, om tînăr foarte puțin experimentat, și care era să aibă în dezvoltarea domnilor fanarioți la noi un rol foarte mic. Căci nici Matei, nici fratele lui, Scarlat, zugrăviți pe pereții bisericii Frumoasa, lîngă Iași, n-au avut din calitățile tatălui sau ale bunicii lor, fata lui Alexandru Mavrocordat, Exaporitul, care, aceasta, adăugea, pe lîngă o mare inteligență, și o creștere deosebită, o perfectă inițiere în afacerile turcești. Trimesul domnului era șeful portarilor, portar-bașa, – pentru că trăim pe o vreme cînd moda constantinopolitană, turcească, pătrunde în toate domeniile, așa încît, precum alaiul, pe care-l vom vedea îndată, imită pe cele din Constantinopol, tot așa numele celor cari dau elementele amestecate în alai sînt constantinopolitane. Portar-bașa se înfățișează aducînd scrisori și pentru solul polon și pentru solul rusesc, care trebuia să treacă prin părțile noastre, prințul Dolgoruchi, dintr-o foarte veche familie de cneji.
Scrisorile erau în latinește, limbă care se întrebuința curent în diplomația orientală, pentru care Ioan Calmășul, fiul vornicului de Cîmpulung Toader, care învățase la Liov, va ajunge a fi dragoman al Porții, pînă ce la bătrînețe înaintate, e numit și domn al Moldovei.
Drumul este arătat foarte amănunțit, conac de conac: el trece pe la Larga, Brînzeni, Duruitor. Aici se arată o companie de ostași, în fruntea căreia era boierul care aducea salutările domnului, prezintate tot în limba latină. Se poate spune, în treacăt, că pe vremea aceea, dacă Moldova nu mai avea o armată capabilă de a se lupta, din deosebitele elemente ale armatei de odinioară rămăseseră atîtea încît să se formeze trupe de paradă, ba chiar, în măsura în care adevărata forță luptătoare a Moldovei, ca și a Țerii Românești, scăzuse, în aceeași măsură alaiul militar se făcea mai strălucitor, împrumutîndu-se de la toți vecinii forme militare care nu existaseră pînă atunci, așa încît o mulțime de nume luate de la turci, de la poloni se întîlnesc în nomenclatura armatelor moldovenești din această vreme.
Drumul se continuă, ambasadorul trecînd pe la Vaslui. Drum ce pare cam curios, dar poate că anume griji de întreținere cu provizii a suitei ambasadorului vor fi determinat acest itinerariu puțin obișnuit.
Ajungînd la Cîrniceni, vine înaintea lui Mniszech postelnicul Moldovei cu carătele domnești, postelnicul avînd, mai ales acum, cînd legăturile cu străinătatea sînt mai obișnuite, funcții de ministru de externe; astfel acela care îndeplinea această sarcină trebuia să fie cunoscător de grecește și latinește, mai tîrziu de italienește și franțuzește. Pe lîngă el se adauge și hatmanul, nume împrumutat de la cazaci și poloni: înainte de 1550 în locul lui era portarul de la Suceava, iar la munteni de la vechiul stratornic slavo-bizantin s-a trecut la turcescul agă, pe cînd hotarul basarabean era încredințat unui serdar de aceeași origine otomană. Hatmanul are șase companii, cu steagul asămănător cu cele care se mai pot vedea la Muzeul armatei ori la cel arheologic: de formă pătrată, în catifea cusută cu aur, purtînd în fir stema țerii.
La distanță de o leghe de Iași vine apoi întru întîmpinarea ambasadorului altă deputăție a domnului. Se aduc doisprezece cai pentru conte și pentru suită; boierii țerii se prezintă cu aga în frunte, dregătorul care avea în sarcină pe vinovați, ca un fel de prefect de poliție, caracter care i-a rămas pînă la desființarea vechiului regim la noi.
Toate elementele alaiului sînt arătate în descrierea călătoriei. E o mică armată de 3 000 de oameni: veneau întîi baș-buluc-bașa, cu 100 de arnăuți, avînd steagul și muzica lui (buluc înseamnă „ceată“, iar „bașă“ e „șeful”’ cetei, și boierul mare se va chema într-o anume epocă „baș-boier”; arnăuții veneau din Turcia și se tocmeau la domnii noștri, formîndu-i garda, ca și a ispravnicilor și a dregătorilor de la graniță[2]. După aceea căpitanul de dorobanți, cu 100 de dorobanți (dorobanț e de la trabant; s-a zis întîi dărăbanț și pe urmă dorobanț; cf. numele localității Dărăbani, din județul Dorohoi). Alături de căpitan e și un colonel de dărăbani, care comandă 100 de „ruși”, probabil cazaci, apoi bașceaușul (ceauș este un nume împrumutat de la turci, care s-a păstrat apoi numai la sinagogi), 100 de seimeni, la început o trupă de sîrbi, dalmatini, bulgari, apoi și români, oaste imitată după seimenii din Constantinopol, corpul de trupă pe care sultanul Murad al IV-lea, pe la 1640, l-a întemeiat ca să nu mai aibă de lucru cu vechile corporații militare, totdeauna gata de răscoală, care erau ienicerii și spahiii. Un alt buluc-bașă aducea cu el 100 de ulani (de la poloni numele turcesc la noi); căpitanul vînătorilor comanda 50 de vînători, cari îndeplineau și funcțiunea de a vîna pentru vodă și rosturi militare, după obiceiul turcesc vechi din corpul ienicerilor; alt căpitan, al tunurilor, 50 de oameni ai lui; doi căpitani cu straja orașului Iași, compusă din 200 de oameni, cu o muzică deosebită. Urma marele căpitan al poliției cu ofițerii, și muzica a treia. Veneau acum turcii lui Ali-Aga, întrebuințați de domn, care avea dreptul să judece pe negustorii musulmani, să-i condamne și să-i taie, păstrînd la dispoziție pentru aceasta o jandarmerie musulmană, alcătuită mai tîrziu din „delii”, supt „delibașa”. Se înșiră marele-ușier cu suita lui, marele-vătaf cu vătafii lui, jandarmeria creștină cu 50 de jandarmi.
Pe măsură ce alaiul înainta pe străzile Iașilor, deosebitele elemente militare veneau de i se adăugiau; de-o parte și de alta a drumului era înșirată, mulțimea, din ce în ce mai numeroasă, staționînd ca să vadă pe strălucitul ambasador polon.
Tot alaiul conduce pe conte pînă la casa care i se pregătise.
A doua zi, ambasadorul se duce la biserica franciscanilor din Iași, vechea biserică catolică, prefăcută adeseori, și care există și acum, avînd de jur împrejur prăvălii în locul hanului de odinioară, în vecinătatea mitropoliei. El e dator să meargă la biserică, nu numai pentru că e om evlavios, dar și dintr-alt motiv: regele Poloniei era patronul catolicilor din Moldova, pentru că iezuiții cari deserveau lăcașul erau poloni, și vlădicii de odinioară, cum am spus, erau tot poloni și rezidau în Polonia. Pînă foarte tîrziu, cînd a venit înfluența francezilor, și pretențiile austriace, această situație s-a menținut.
În ziua de 8 februar, se acordă ambasadorului o audiență la domn, care trimete să-l ia de acasă cu doisprezece cai domnești împodobiți cu valtrapuri frumoase. Alaiul se formează. El este alcătuit din slugile domnești, din maestrul de ceremonii, cu boierii din suita polonă. Vine apoi carăta domnească cu ambasadorul, încunjurat de șase satîrgii (halebardieri), de doisprezece ciohodari (servitori ai curții cari aveau grija încălțăminții domnului), șase peici (copii de casă). După aceea se vedea carăta ambasadorului cu cei doi fii ai lui.
La sosirea la curte, unde așteaptă miliția, cu steagurile, întîmpină postelnicul, după datoria lui. De mînă, dacă nu de subțiori, ceea ce reprezintă atunci cea mai mare onoare ce se putea face unui oaspete, el conduce pe oaspe pînă în a treia odaie, unde domnul se așază într-un fotoliu și – semn de mare cinste față de solul polon – se aduce un alt fotoliu pentru ambasador, în fața lui vodă.
Toată eticheta este constantinopolitană. Îndată sar servitorii curții, cari trebuie să facă onorurile supt raportul mirodeniilor ca și al lucrurilor de consumat: aduc parfumuri, cari se aprind într-un recipient de argint cizelat à jour, și la fumul parfumat se expune barba și părul oaspetelui; cine n-avea barbă, se parfuma mai mult de formă. Pe urmă se prezintă cafeaua, dulcețile și tabac. Nu ni se spune ce s-a vorbit în audiență, dar mari chestiuni diplomatice nu se tratau, căci Polonia pierduse aproape orice însemnătate internațională. Ambasadorul trece apoi în apartamentul doamnei, unde este primit iarăși cu dulceți și cafea; urmează poftirea la masă. Mîncările se aduc în trei rînduri și cuprind 400 de farfurii pline, pentru un număr foarte restrîns de persoane; aceasta dădea impresia de bogăție a acelui care ospăta. În timpul mesei muzica afară cîntă, tabulhanaua și mehterhaneaua, amîndouă turcești (muzicanții se numesc „mehteri”, iar șeful „mehterbașa”). Mai tîrziu numai, pe la 1770–80, se introduce statornic și muzica apuseană, alcătuită din nemți poloni, care alterna cu celelalte. Se ridică toasturi, și după aceea se servește cafeaua.
Ca un element nou, iarăși în legătură cu moda constantinopolitană, se vede danțul, care, în Orient, se executa de profesioniști, de anumite ființe discreditate, femei și bărbați. Vor fi jucat și aici baiadere. Ambasadorul e condus cu alai acasă.
A doua zi, domnul întoarce vizita ambasadorului, tot după ceremonial. El vine cu șapte cai domnești în fruntea alaiului, cu boierimea, cu postelnicul, care poartă toiagul cel mare de argint, însemnul demnității lui. Apare vodă, încunjurat de halebardieri și turci, iar, pe urmă, straja. În timpul cît merge domnul de la curte pînă la reședința ambasadorului, sună toate clopotele din Iași. Ambasadorul, care primește pe voevod tocmai cum fusese primit de acesta, vruse să dea o masă domnului, și în timpul mesei, cum n-avea nici tabulhana, nici mehterhanea, ci numai trîmbițași, face să sune din trîmbiți. Se servește pe urmă cafea și tabac. Urmează, a doua zi, împărțirea de daruri. Domnului i s-a dat un ceasornic de porțelan, doamnei o garnitură turcească de cafea, în porțelan, cumnatului doamnei, un Caragea (Antohie), secretarului domnesc și scutarului domnesc alte lucruri din același material, ori postavuri și galbeni de aur.
La 11 ambasadorul pleacă, după o ultimă slujbă la catolici și, petrecut de alaiul obișnuit, trece prin Ghermănești, Huși, unde-l întîmpină 150 de soldați, Trestiana, locurile de provincie avînd deci oarecare garnizoană; apoi pe lîngă codrii Chigheciului, din margenea Bugeacului, în mare nevoie de ostași cari să ajute, – paza tatarilor prădalnici fiind încredințată codrenilor, apărători ai graniței și hoți (v. haiducul Codreanu).
De la Huși, Mniszech se îndreaptă, prin Giurcani, Crețești, Oancea, Foltești, spre Galați, unde-l întîmpină ispravnicul Cantacuzino, cu care schimbă daruri, trimețîndu-se de acesta năramze, lămîi și două căprioare. La plecare, Cantacuzino își conduce oaspetele pînă peste Dunăre, la Măcin, oferind dulceți și cafea.
Interesant de notat mai este că, trecînd printr-un sat unde era o nuntă, ambasadorul roagă pe nuntași să joace, ca să vadă obiceiurile populare.
Venim acum la alt călător polon, contele Potocki, dintr-o foarte mare amilie.
Contele trece prin Moldova, mergînd la Constantinopol, în 1759. În vremea aceea domnia o avea Ioan Teodor Călmășul, devenit Callimachi, bătrînul foarte învățat care dăduse o creștere bună copiilor lui, cum se va vedea din altă călătorie. În ceea ce privește însă pompa, ni închipuim că bietul creștin, extraordinar de zgîrcit, va fi oftat de multe ori cînd se va fi hotărît să primească pe sol după toate normele costisitorului ceremonial: era doar, spune cronica contemporană, „fricos de frig”, – adecă stătea și vara lîngă sobă –, și „scump“. Dealtfel Potocki venise puțin cam fără voia domnului, care ar fi dorit să scutească spesele[3]. Venind de la Hotin, pe calea cunoscută, el este întîmpinat la Tabăra, de hatman, cu peste 200 de soldați, ca și de postelnic, și de primul secretar al domnului. Acest secretar începe a fi ales dintre italieni și francezi: pe lîngă familia Callimachi a funcționat astfel un francez, de la Aix în Provence, om foarte de treabă, cu multă știință diplomatică și destule informații în ce privește lucrurile lumii, de la Roche: cel care primește pe poloni e însă levantinul Leonardi.
I se face lui Potocki un compliment în limba grecească, care ajunsese să fie limba protocolară. După complimentul în grecește se oferă cafeaua, dulcețile, și, după salutare, boierii se întorc cu făclii spre Iași. La 13 octombre, apar trupele moldovenești; secretarul aduce un cal și o carătă cu șase cai, oferind pentru suită doisprezece cai aleși. După aceasta alaiul se formează aproape cum am văzut mai sus: căpitanul de dărăbani eu 100 de „ruși“ ai lui, baș-ceaușul cu 100 de seimeni, baș-bulucbașa cu 100 de ulani, căpitanul de vînători cu cei 100 ai lui, căpitanul de tunari cu alți 100, aga cu 100 de albanezi, doi căpitani cu 200 de străjeri, căpitanul de strajă, „mareșalul“, cu secretarul domnului și boierii; apoi carăta principală, purtînd pe sol, cu doisprezece ciohodari, șase peici și șase haiduci ai oaspetelui. Muzicile cîntă, mulțimea se adună, și astfel ambasadorul e dus la gazda lui, Cantacuzino, care va primi mai tîrziu un inel în briliante. A doua zi, se face vizita obligatorie la franciscani. Întors acasă, solul găsește un dar din partea domnului, dar alcătuit din fructe și dulceți, iar boierii, cari se mai deprinseseră cu străinii de samă, vin să facă vizită polonului, – ceea ce arată că era acum mult mai multă libertate decît în timpurile vechi, cînd ei erau ținuți strict, ca nu cumva să spună lucruri defavorabile stăpînului.
A doua zi, la 16, se duce solul în audiență la vodă cu acest alai: maestrul de ceremonii, servitorii solului, scutarul lui, ținînd șapte cai de mînă, suita polonă, interpretul polon și cel moldovenesc, Leonardi. După aceea vine solul însuși: i se dăduse de domn un cal arăpese foarte frumos și, după obiceiul din Constantinopol, un servitor anume care să-i curețe spuma calului. Lîngă el este secretarul de legație cu șase peici, șase haiduci și douăzeci de ciohodari.
Se ajunge la curte, unde postelnicul, cu toiagul în mînă, conduce pe ambasador la vodă. Acesta era, nu în a treia odaie, ci la ușa ei, îmbrăcat în haine solemne, ca unul care cunoștea rosturile diplomatice mult mai bine decît tinerelul Matei Ghica. În odaie erau cele două fotolii. Dulcețile, cafeaua sînt aduse de șase copii de casă. Tot așa solul e parfumat cu miresme răsăritene. În odaia vecină e poftit alaiul împreună cu boierii. La un moment dat apar cei doi fii ai lui vodă: Grigore și Alexandru, cari au fost domni pe rînd, și prezintă omagiile lor oaspetelui. Audiența ține trei sferturi de ceas. Ambasadorul găsește pe domnul Moldovei foarte „respectabil”: vorbea perfect și latinește și italienește și avea foarte multă simpatie pentru poloni.
A doua zi Ioan Vodă vine la sol cu același alai – miliția, scutarul cu cei șapte cai, boierii, postelnicul călare cu toiagul de argint, cei 300 de străjeri domnești –, și iarăși clopotele oralului sună. Întrevederea durează numai o jumătatea de ceas. Urmeaz în ziua următoare, împărțirea darurilor: un ceasornic cu repetiție, o tabachere pentru domn, iar hatmanului, logofătului, postelnicului, suitei secretarului, 30 de galbeni. Suita s-a înfățișat perfect militărește pînă la împărțirea bacșișurilor, dar atunci fiecare și-a uitat demnitatea ca să-și ia cît mai mult partea. Iar la 19 solului i se dăruiește un cal, și domnul împarte ceasornice, blănuri, stofe.
Pe urmă ambasadorul urmează drumul obișnuit pînă la Galați, unde era ciumă (muriseră în acel an 1 200 de oameni). Acolo stă în biserica Precistei, unde-l păzesc zece ieniceri.
La întoarcere, în 1760, Potocki, care se îndemnase la astfel de petreceri, ar fi vrut să le mai aibă o dată, însă domnul cel zgîrcit cu nici un preț nu-i mai face alaiul, și prin urmare solul călătorește mai mult incognito. Totuși a venit prin Iași, găzduit în margenea orașului, probabil la Frumoasa, și a străbătut orașul în bubuitul tunurilor, în sunetul muzicilor, cu hatmanul în fruntea oștii. S-a îndreptat apoi către Polonia lui.
Merită un deosebit interes călătoria la București a lui Coloman Mikes, soțul Drusianei Bethlen, unul din ungurii cari la începutul secolului al XVIII-lea au cercetat țerile noastre, pe un timp cînd răscoala lui Francisc Rákóczy atingea și Muntenia lui Brâncoveanu și aici, ca și, mai ales, în Moldova, se stringeau exilații luptei contra imperialilor austrieci, mergîndu-se pînă la ideea lui Constantin Vodă Mavrocordat de a se scrie „occidental” o istorie a țerii și de a face la Iași un colegiu latin cu iezuiții unguri Carol Péterffy, Andreas Patay, Gheorghe Szegedy[4]. Scrisorile lui din 1739 ni dau amănuntele drumului pe care l-a făcut, a persoanelor pe care le-a întîlnit în cale[5].
În iunie 1739 sosesc la București emisarii antiaustrieci Zay, Pâpay și Mikes, venind cu toții din Cernavoda. Domnul li trimete înainte oamenii săi, cu secretarul în frunte, și-i găzduiește la „o mănăstire“, unde și prînzesc. Mănăstirea e, neapărat, cea, cu totul nouă, a Văcăreștilor, zidită de Nicolae Mavrocordat, tatăl lui Constantin Vodă. Acesta i se pare chior, ce-i dreptul, dar foarte isteț. Cu carăta domnească văd ungurii orașul; sînt aduși și la Constantin, care era la „casa și grădina” din margenea orașului, – aceeași Văcărești. Stă însă, ca în vreme de război, supt corturi. Și un sol rus ce merge la vizir, trece prin București. Se dau oaspeților mijloace de drum mai departe.
A doua scrisoare, datată 21 iulie, e din Iași, Mikes a trecut prin Focșani, străbătînd locuri pustii, dar nespus de frumoase, pline numai de flori. Iarăși secretar domnesc, în preajma capitalei moldovenești, iarăși carătă, iarăși tabără și audiență. Primirea e bună, vrednică de un fost mare dragoman.
În a treia se oglindește plictiseala pentru îndelungata ședere în „acest oraș urît”, între boierii „ca urșii”, fără tovărășia măcar a lui Zay, plecat la Hotin. Mikes a vizitat cîțiva Cantacuzini, cu vulturul bicefal în stemă, dar nu i s-a întors vizita și n-a fost poftit la masă; lumea de la curte îi zice „măria ta”. Mitropolitul – Antonie – e de o amabilitate deosebită, și pentru că trimete rarități la masa străinilor, largă ca pentru zece oameni. Un „pater italian” mai ține de urît la prînz pribeagului. Preoți români vede Mikes cîte zece prin cîrciumi „în jurul butoiului“. Mănăstirile sînt „prăpădite“, casele, „de sat”. Cu toate ușurințile de negoț, pe care domnii nu le țin în samă, afacerile sînt în mîna „jidanilor și armenilor”. Altfel, loc frumos, flori, roade, vite bune și un Cotnar care biruiește cu mult bietul vin de Pitești al Bucureștilor.
Boieri, vreo zece, doisprezece mai mari; în dregătorii, grecii, țeranii prin păduri. În fruntea oștirii e „fratele unui cojocar grec bogat”. Îl recunoaștem pe acest frate al ciurcibașei Țarigradului: e Psiolul, Ipsilanti: fiul său Alexandru va fi domn, și ce domn de ispravă, „filozof”, reformator…
Lumea e gata de plecare, rușii venind spre Hotin; domnul pornește, nu se știe încotro, cu oastea: e Grigore Matei Ghica. De curînd a mai trecut un sol al țarului pe la el, spre tabăra turcească. Cu ce se poate apăra Moldova? Un pașă, cu patruzeci-cincizeci de oameni, stă la mijlocul a 1 500 de ostași ai țerii, cari i se par ungurului „păzitori de vite“. Tunurile crede el că „se pot umplea și cu nuci“. Logofătul și alți doi boieri sînt caimacami.
În august Mikes zugrăvește apoi lașul în turburare și frică, înaintea oștilor rusești care înaintează. Fuge cine poate. Jupănesele s-au ascuns în păduri. Cei doi fii domnești – Matei și Scarlat – s-au dus și ei, rușii fiind în țară. Ar voi să plece și străinul; îl asigură caimacamul. „De dimineață pînă seara umblă vorba de cazaci.” Vine însă vestea că vizirul a bătut pe austrieci și a luat Belgradul.
Frica e zugrăvită și în scrisoarea din 3 septembre. Averile se duc în biserici, Hotinul fiind acum al muscalilor. La 2 ale lunii s-a întors vodă, la 3 Mikes e primit la el. E gata a pleca, și-i pare bine.
Astfel la 18 septembre călătorul e iar în București. Pornise din Iași,– pe care era să-l lase, la 7 ori 8, iarăși domnul –, la 4, cu carătă domnească și doi călărași, turcii au fost bătuți și drumețul a tot dus frica hoților. Tot cîmp de flori, și lipsă de oameni. Pe Pâpay l-a aflat bine.
La 23 octombre se arată că fugarii ruși pradă și pe acolo. Domnul pleacă, și Mikes e greu bolnav. Vodă nu s-a supărat pe el, că nu-l ascultă.
Apoi la 15 mart 1740 se descrie iarna grea, începută încă de la 18 octombre. „Scumpete și lipsă”; luptă pentru pîne; preț mare al lemnelor; plictiseală, neprietenie; nici o poftire la prînz, și doar Mikes, crescut în Iași, cunoaște pe cutare boier încă de copil! Nici o convorbire despre domn cu străinii; se tem.
La 22 mai, scriitorul ungur arată că, „de o lună“, Constantin Vodă a plecat la Craiova să reocupe Oltenia, căpătată de turci prin pace.
Peste puțin va merge cu Zay la Rodosto, adăpostul turcesc al cauzei naționale pierdute. Pâpay a murit în „acest oraș scorțos”: „și-a sfîrșit pribegia“. Mai sînt în țară doar sași și un franciscan din Ciuc, care a trebuit să se îmbrace românește pentru că turcii 11 netezeau cu ciubucul pe față.
Să ne întoarcem cu treizeci de ani în urmă.
Pe cînd Mikes, Pekri și ceilalți pribegi se bucurau încă de găzduirea vechiului domn moldovenesc Nicolae Mavrocordat, care, „datu-li-au cărți de volnicie, și lor și oamenilor lor, să fie slobozi de toate supărările și, orice fel de trai ar face în țară, să n-aibă nime, despre vameși, nici despre pîrcălabi, nici o nevoie, pînă cînd Dumnezeu îi va scoate iarăși la moșiile lor” –, polonul, voevod de Chiev, Potocki pregătea o năvălire în Moldova, pentru a putea ajunge la regele Suediei, Carol al XII-lea, pe atunci așezat în margenea Benderului, în așteptarea răzbunării, pe care o dorea așa de mult, împotriva țarului învingător.
El întră pe la Cîmpulungul rusesc și Vijnița, pe cînd rușii 11 așteptau la Colomeia și așază pe ai săi în cvartire la Cernăuți. De aici, cu starostele de Roman, Grudzinski, el merge drept la Iași.
Boierul care-l primi în numele învățatului domn deprins cu ceremonialul diplomatic apusean prin funcționarea sa ca mare tălmaciu al Porții, fu însuși Nicolae Costin, corespondentul de odinioară al ungurului Károlyi, ales pentru aceasta ca unul care era bun cunoscător al limbii polone. La audiență Potocki fu dus a doua zi, cu alai de seimeni și peici: el și cei doi ofițeri ce-l întovărășeau erau călări pe cai turcești împodobiți. Vodă-l întîmpină în fața spătăriei și-l duse în „casa cea mare”, unde-i făcu loc la stînga, cea mai mare cinste după eticheta orientală. Amîndoi, domnul și palatinul, stătură în picioare, avînd fiecare „șlicele”, unul cuca, celălalt pălăria, în mînă. Vorbiră latinește, discursuri solemne, apoi Potocki și Grudzinski rămaseră în convorbire tăinuită cu Mavrocordat. În sfirșit curtea-i văzu ieșind, petrecuți de stăpîn, pînă la spătărie. Un „cal moldovenesc” fu darul pe care-l căpătă a doua zi oaspetele.
A patra zi, el pornea spre Bender: de aici era să meargă la Constantinopol, – unde ajunse la 24 iunie 1710, fiind socotit de unii ca pretendent la domnia Moldovei –, cu aga care venise anume pentru aceasta, iar moldovenii rămîneau să ție pe cei 3 000 de oameni din Cernăuți cu bani și cu „ialovițe”, cu vaci grase[6].
Note modifică
- ↑ Descrierea călătoriei lui și a celei următoare este păstrată într-o expunere destul de bogată, pe care am tipărit-o în Buletinul Societății de geografie, 1898; extract supt titlul Călători, ambasadori și misionari în țerile noastre și asupra țerilor noastre, București, 1899.
- ↑ Arnăuții s-au păstrat pînă la introducerea domniilor pămîntene. La 1821 căpitanul. Iordachi se va găsi, împreună cu delibașa Mihali, cu Sava, alt delibașă, și cu căpitanul Farmachi, în fruntea străjerilor domniei. Mulți dintre dinșii, foarte probabil, nu erau arnăuți de sînge, ci chiar români macedoneni, din teritoriul albanez, unde rasa noastră are întregi grupe de sate. Iordachi însuși nu era din Albania, ci din muntele Olimp, și de aceea i se zicea Olimpiotul, căci în vecinătatea Olimpului s-au găsit totdeauna sate românești.
- ↑ V. actele în ale mele Documente Callimachi, II.
- ↑ N. Iorga, Francisc Rákóczy al II-lea, învietorul conștiinței naționale ungurești și românii în An. Ac. Horn., XXXIII, p. 28. Între nobilii fugari erau Francisc Gyulai cu soția, Ioan Bethlen, Francisc Lugassy, Iosif Teleky, Sigismund Korda, Andreiș Naláczy, Alvinczy, Samuil Biró, Mihai Mikes, care-și creștea copiii la iezuiții din Iași, contele Pekri, David Petki, Francisc Lázár; ibid., p. 16-7. Cei din Moldova formau la 1711 o „comunitate de magnați și nobili“.
- ↑ După Unirea, p. 198 și urm., traducere de Oct. Prie.
- ↑ Cu note în Iorga, Francisc Rákóczy, p. 18–9.