Istoria românilor prin călători/Călători străini în ajunul domnilor pămînteni

←V. Călători între 1812–1821

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga VI. Călători străini în ajunul domnilor pămînteni

VII. Călători după 1821→

N-avem o bucată de vreme, de la 1812 pînă la 1817, nici un călător care să străbată Principatele. Și cu toate acestea e o epocă interesantă: aceea în care sistemul de guvernare prin fanarioți și intimii, servitorii, credincioșii lor, care va fi amenințat un moment, cînd, la plecarea, în 1818, a lui Ioan Gheorshe Vodă Caragea din București, boierii propuseră o domnie indigenă^[1], ia ultima-i înfățișare, care în ambele țeri e în legătură cu noua cultură națională grecească, mai puternic reprezintată în București prin Academia cu profesori de frunte din toate părțile elenismului^[2], și mai puțin în Moldova, și cu noul ideal ieșit din această cultură, care aduce pînă și introducerea, totuși timidă și sporadică, a limbii grecești în administrația țerii.

Dar pentru anul 1817 avem doi străini cari străbat amîndoi tot numai Moldova: un englez medic și un francez, ofițer pribeag, urmărit de poliția restaurației bourbonice.

Cel dintîi, William Mac-Michael, academician în țara sa și misionar științific al Universității din Oxford, plecase din Moscova, împreună cu un explorator în India, Legh, în decembre, 1817. Încă de la Ovidiopol, în calea spre capitala turcească, el gustă „vinul moldovenesc“, care se exporta deci și în această direcție, ca și în Galiția, în Ardeal. La Dubăsarii-Noi, tîrgușor strîns în jurul circiumelor împărătești și ai carantinei, se ajunge Nistrul, care nu mai e hotar al Moldovei […]

Pe malul moldovenesc, pustiu. Se caută o căruță, și se capătă obișnuitul vehicul al poștei, cu cinci cai mărunți și iuți, a cării groază o prinsese englezul înainte de a-l vedea cu ochii. Vizitiul are capul strîns într-o năframă ca o cealma, după datina turcilor vecini.

Țara nu și-a schimbat caracterul în nimic; umblă și banii turcești de mai înainte, și plata poștei – ale cării socoteli le avem chiar pentru această domnie a lui Scarlat Vodă Callimachi^[3] – e de douăsprezece parale de cal pe ceas. La Chișinău, noua capitală, strada tîrgului are tot dughene de modă veche turcească, „clădiri joase acoperite cu șindilă», cu ferești goale asupra cărora se lasă pentru noapte obloanele de lemn; negustorii, – pe cari-i știm români, greci, armeni, cu un episcop și, ocupînd o stradă întreagă, cîțiva evrei, mai ales zarafi –, vînd „miere, smirnă, piper, sămințuri de tot felul, stafide, portocale, pucioasă, sodă”, precum și sare, în bolovani, care se desface cu 10 parale oca. Vechiul negoț cu pește de Dunăre, dar și de Nistru, de la Bender, se menține. În alte părți ale orașului sînt case boierești de piatră. Aceia dintre fruntașii moldoveni cari au rămas supt stăpînirea străină se primblă de Crăciun în butce luxoase. Sînt mulți țigani, și un taraf de lăutari cîntă la fereastra călătorului. Mac-Michael dă o bună descripție a lor, arătînd meseriile multe și foarte deosebite pe care le practică: lăieții călătoresc în grupe de cinzeci, șaizeci de corturi, plătind un „oboroc” de 18 lei pe an pentru fiecare cap de familie; ei sînt îngăduiți să cîștige și pe sama lor. În ce privește pe ruși, nu se văd decît ofițeri cari se primblă pe străzile Chișinăului.

De la Chișinău la granița cea nouă din apus drumul era foarte rău și, pe lîngă aceasta, tulburat de hoți, „sîrbi și arnăuți”, ascunși prin păduri. O noapte se petrece la căpitanul de poștă, într-o căsuță avînd bășici în loc de geamuri și ca mobilă obișnuitul divan. Țara e foarte bogată în grîne și în vite, care se exportă pe la Mohilău, ca și pe la Camenița.

Pe la Sculenii-Ruși, unde colonelul împărătesc s-a îmbătat de sfintele serbători și strînge de gît, „cordial», pe englezi, speriați, se trece Prutul pe gheață, plătindu-se totuși vadul șase lei, plus trei lei bacșiș vameșilor și alți patru, în schimbul „cinstei” obișnuite, secretarului pașapoartelor. Sculenii-Moldoveni, cu străzile pline de cară și butoaie, cuprinde contrabandiști greci și evrei în cafenele, pe lîngă țerani cari, pe pămînt, joacă cărțile.

Pe un drum mărgenit de frumoase case boierești se ajunge la Iași, unde gazda e la vice-consulul englez, reprezintat, în lipsă, de dragoman, un grec ionian din Corfu, care povestește călătorului prin ce vicisitudini a trecut mai de curînd țara și dă știri asupra boierilor, unii foarte bogați, cu un venit anual pînă la 30 000 de galbeni, cari-l cheltuiesc și în joc de cărți, singura lor distracție.

Orașul i se pare vizitatorului un amestec de biete căsuțe și de clădiri de cărămidă, mai ales din vremea rușilor. Observă biserica Trei Ierarhilor, cu sculpturile care, i se spune, erau odată aurite.

Cel dintîi gînd al drumeților, treziți de clopotele și toaca multelor biserici, e să vadă pe domn. Audiența fu zăbovită de moartea unei nepoate de fiică: mama era chiar domnița favorită a tatălui ei. Mac-Michael descrie alaiul de înmormîntare: preoții, sicriul îmbrăcat cu mătasă verde, cu trupul cel mic descoperit, mulțimea arnăuților în haine de paradă, caleștile, care sînt socotite sărăcăcioase, cu femeile din casă.

La 13 ianuar 1818, ziua audienței, călătorii merg la curte, așezată atunci în eleganta casă de piatră care a adăpostit Universitatea ca să fie apoi Facultatea de medicină. O trăsură deschisă duce acolo în tovărășia dragomanului, un corfiot. Englezii întră prin poarta, păstrată încă, deasupra căreia se văd fin sculptate armele Moldovei, inițialele lui Alexandru Vodă Callimachi, tatăl lui Scarlat, și inscripția că aici e ușa dreptății. Multe călești așteaptă în ogradă, fiindcă e ziua cînd pentru un nou an se împart caftanele boierilor. Cel ce ia în primire blănile și conduce e un măscăriciu săltăreț, dacă nu un simplu arnăut prea vioi și iubitor de bacșiș. Sala tronului cu semnele județelor pe păreți, cele rămase și cele pierdute, apoi aulă universitară, avea în fund tronul, și deasupra arcul și tolba. Dregătorii curții așteaptă împreună cu slujitorii ostași și cu consulii, al Austriei și al Rusiei, von Raab și Andrei Pisani, care acesta din urmă avea să-și lase oasele la noi^[4].

Solemn, vodă întră. Postelnicul și alt mare boier îl țin de subțiori. E slab, bolnav, îngrijorat. La „patruzeci” de ani pare zdrobit de greutățile situației sale. Căci e foarte harnic și face, ca și Ipsilanti în povestirea d-nei Reinhard, rapoarte directe la Poartă. Foarte mult stăpînit de cultura constantinopolitană în care trăise, el ține un discurs în grecește despre datoriile unui bun funcționar. Cu postelnicul la stînga, grecul Negri, el împarte toiegele boierilor, șepte la număr, cari, cu caftanul pe umeri, suie cele cîteva scări pînă la estrada care-i sprijine jețul. Sărutînd mîna și poala, cel numit trece, prin asistență, dus de același postelnic, și afară caimacamul îl prezintă în calitatea lui oficială mulțimii adunate. Foarte interesant amănunt, care dovedește și el participarea poporului la toate actele de guvern. Postelnicul ar fi primit în daruri și pînă la 100 000 de lei. Dragomanul, care nu uită să spuie oaspetelui că domnul se trage dintr-un „țeran moldovean“, dă și însemnarea dregătorilor moldovenești, însemnînd și numărul de scutelnici ce revine fiecăruia, de la 40 la 80.

După ce Scarlat Vodă dispare, cu același ceremonial ca la intrare, vine momentul audienței. Afară de economiile pe care le-am întîlnit de atîtea ori se înfățișează convorbirea, cu condoleanțe pentru moartea principesei Carlota de Anglia și cu întrebări despre Moscova și despre îngrămădirea de trupe rusești spre hotarul apusean.

Mac-Michael a văzut și straja Iașului, trecută în revistă acasă la hatman, Constantinică Paladi, ginerele domnului. O mașala e înfiptă în mijlocul curții; este și muzică, „o tobă și un fluier”. Păzitorii sînt îmbrăcați turcește, fără nici o uniformitate; unii n-au încălțăminte; multora le lipsește orice altă armă decît iataganul sau pistolul de la brîu.

Boierii, pe cari i-a și zugrăvit, trec în călești sau și călări, cu pompă mare; vizitiul are uniformă de husar, arnăutul din coadă, cu ciubucul stăpînului în mînă, e scăldat în aur. Spre seară, între patru și cinci, trăsurile cu doi cai acoperiți cu valtrapuri mari albastre duc la Copou bărbați și femei, peste podurile scuturătoare. Pe urmă vine jocul de cărți: joacă toți, cu aga, „prefect de poliție”, în frunte; pierd și pînă la 500 de galbeni pe seară. Un aventurier polon a făcut avere cu norocul lui, începînd de la inelul de pe deget.

Cultura e reprezintată prin setea de noutăți, – de fapt se aduceau multe ziare și, ceea ce nu știe Mac-Michael, și o sumedenie de cărți bune – prin convorbirile în limba franceză, prin lecțiile cîtorva emigrați, la cărturăria cărora se adăugia – pe lîngă o literatură de care călătorul n-are habar – a celor doi medici hanoverani și a doi, trei greci din Creta, între alții proprietarul tipografiei unde s-a tipărit și condica de legi a lui Callimachi, din care un exemplar e trimes la București consulului Wilkinson, pentru a fi transmis Universității din Oxford. Acest tipograf, care a dat lucrări excelente – și cu ilustrații, portretul domnului fiind făcut de unul din acești dascăli de franțuzește, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, un silezian, care ajunse apoi consul prusian la Iași – se oferă englezilor dacă vreau să-l ducă înapoi în insula lui de naștere, unde ar putea călăuzi descoperiri arheologice interesante.

Cu aceeași hurducătoare căruță, trecînd pe drumuri unde numai ici și colo se văd popasurile cărăușilor cu vin, între lanuri bogate și suhaturi unde pasc cirezi de boi și herghelii de cai, rareori pe lîngă sate sărace în jurul curții boierești, se ajunge la Bîrlad, la Pereschiv, la Tecuci, unde casa poștei e ocupată de călărașii domnești. Siretiul se trece pe gheață, cu sfatul țeranilor, cari arată locurile slabe. La Focșani, găzduirea e la staroste, și acesta un ionian, din Zante, arendaș de vie la munte, care ia de la sudiții săi zece lei pe an. E nemulțămit de „lenea” celor patru sute de țerani ai săi. Se vorbește și de vinul de la Odobești, care și acum – ca și pe vremea cazacliilor – se exportă în Rusia, cu zece parale oca.

Focșanii, în care două cete de turci fac strajă, are 5 000 de locuitori și douăzeci și patru de biserici în cele două părți ale sale: moldovenească și munteană.

Cu cai de la ispravnicul muntean călătorul merge spre București. Păduri de stejari tineri, lanuri de porumb pe întinsul șes de supt munți. Pe la Buzău trebui să petreacă noaptea într-un bordei supt pămînt, unde mai erau două biete femei cu trei copii. Nici în Nubia și în Egipt nu văzuse tovarășul lui Mac-Michael o mizerie umană mai desăvîrșită. Satele din șes cu acoperișuri de stuf. Pe sănii se ajunge la București.

Aici consulul Wilkinson, un om foarte distins, care avea și el drept la tainul de patru ocă de carne și opt pîni, plus lemne și hrana cailor, ii va spune ceva din cele ce se vor cuprinde în lucrarea lui însuși: despre tronurile cumpărate, pe lîngă bacșișuri, cu 3 000 000 de lei la Constantinopol, îndatorit fiind domnul a trimete pe an acolo douăzeci de milioane. Totul se cumpără, în dauna țeranului singur, care e adus a da pe an, fără rînduială, și pînă la două, trei sute de lei, cînd nu scapă prin fugă de împlinire sau de chinuri. Munca i se plătește celui ce se poartă din loc în loc după mai bine cu cinzeci de parale pe zi, ceea ce, față de prețul obiectelor necesare, e foarte mult. Ar fi și țerani cari, întorcîndu-se de peste hotare, se fac sudiți ai consulatelor.

Bucureștii samănă cu Iașii, afară de poziție, care e nesănătoasă. Aceleași poduri de lemn, aceleași case boierești, aceleași mănăstiri între ziduri. Ca și la Iași, călătorul e primit la curte într-o zi de mare solemnitate, de Bobotează. Domnul, Caragea, locuia, după arderea palatului, în două „case mai curînd sărăcăcioase”, legate printr-un cerdac de lemn; în cele cîteva încăperi se îngrămădesc slugi lacome de bacșiș; oastea se reduce la douăzeci de arnăuți, – ceea ce n-am crede. Și aici se sărută mîna stăpînitorului de către boierii adunați. De față e și doamna, cu fetele ei, stînd turcește pe divan. Vodă e un om cult, care plătește o mie de galbeni pe lună vestitului Frederic de Gentz, la Viena, ca să aibă din Apus știrile proaspete și bune pe care le trimite Porții.

La mitropolie, pe zidul căreia pajurea bicefală a Rusiei ține pe piept vulturul muntean, mitropolitul Nectarie, al cărui venit, cîte cinsprezece lei de preot, se ridică la 100 000 de lei pe an, face impresia unui bon vivant roșcovan; vorbește numai grecește, despre vizitele lui și alte nimicuri. Biblioteca în care se aflau și cărțile călătorului francez Sonnini, lăsate de un boier, zac amestecate cu manuscripte slavone și grecești. Și aici primblări și joc de cărți, afară de balurile de la club, unde niște actori germani călători reprezintă o farsă proastă înaintea boierilor, cari-și traduc în grecește. Doamna însăși și cu fetele ei asistă – între care și domnița Ralu –, foarte gătite și vesele; fiul domnului poartă haine turcești și turban; el ar fi intrat în sală ducîndu-și la braț amanta, care lăsase la soțul părăsit șese copii. Costumul e turcesc la bărbați; femeile poartă rochii europene, de fabricație vieneză, dar cingătorile sînt orientale și pantofii de modă constantinopolitană.

Drumul spre Giurgiu se face apoi pe șleauri noroioase și printre sate cu locuințile cufundate în pămînt.

Călătorul francez – sau mai bine călătorii, fiindcă sînt doi frați, urmăriți pentru același trecut napoleonian de aceeași ură a regalității restaurate – vine în Moldova prin Galiția. De aici se îndreaptă spre sud, în tovărășia unei doamne franceze, așezată în Polonia încă de la 1793. În vara lui 1817 trăsura sosește la Liov și de acolo tovarășii de cale, nu fără greutăți din partea poliției, trec spre Bucovina. Sosesc deci la Cernăuți în calitate de expulzați, și li se dă ordinul de a ieși imediat din țară. Lîngă hotarul Moldovei li piere calul și, cînd se pregăteau să întîmpine cu armele pe acei ale căror glasuri necunoscute se auzeau în apropiere, au în fața lor un boier din împrejurimi, cel dintîi român întîmpinat în toată viața lor, care-i duce acasă, îi hrănește, îi mîngîie și-i duce pînă la Iași, unde se află în ziua de 22 iunie^[5].

Pe aici cei doi francezi visau să afle greci, turci, pe cari să-i învețe tactica glorioasei armate în care serviseră. Dar, duși la spătar, află că țara nu are o armată. Se gîndeau să treacă la Constantinopol ca să se îmbarce pentru America. Consulul francez i-ar fi scos fără zăbavă din Moldova, dar domnul făcu să se ceară părerea Porții, și ea fu favorabilă expulzaților. Ei primiseră încă de mai înainte și cinzeci de galbeni pe lună pentru fiecare.

Observațiile pe care le face autorul asupra țerii sînt puține și vagi. Să culegem doar luxul femeilor, cărora li trebuie cașmiruri din India și mătăsuri din Lyon; opt sute de trăsuri pe an sosesc din Viena. În Iași, cu 40 000 de locuitori, sînt destule case de piatră, construite după obiceiul „italian“ și biserici multe, care i se par „remarcabile“. Armata o reprezintă 200 de arnăuți din strajă, și fiecare boier ține pînă la douăzeci de apărători și întovărășitori de aceeași nație, cu toiag lung și pistoale.

Fratele scriitorului se face profesor de matematică; el însuși încheie cu un boier care învățase la Berlin^[6] contractul următor: „Între d. Ioan Cananău, spătar al Moldovei și căpitanul Bascheville. D. Bascheville va intra la d. Cananău ca să predea limba franceză fiului lui, va fi tratat cu toată considerația ce se datorește unui adevărat prieten. D. Cananău va da d-lui Bascheville locuința, masa, spălatul, o slugă numai în serviciul lui, și 1 200 de lei pe an plătiți de înainte, pe trimestru. Părțile se vor înștiința cu trei luni înainte etc. Trecut în dublu la Iași, 26 octombrie 1817”.

Cu gîndul la vreo nuntă cu o „boyarde”, la o apropiată revoltă a grecilor, el stătu, împreună cu fratele, mult timp în acele locuri primitoare. Casa de țară a lui Cananău era la cinsprezece leghi de Iași: doamna vorbea franțuzește; copilului căruia nu-i lipsia inteligența, se cerea să i se deie ca educație ceea ce-ar trebui pentru un ofițer din garda imperială, căci în țară alții din boierime nu știu nici atîta. Dar băiatul nu învață; umiliri foarte explicabile se adaugă: o dată se ia la ceartă cu arnăuții, altă dată, cum servitorii treceau pe lîngă el, „dascălul”, cu mîncările, de la un boier oaspete la altul, el îi lovește, cu minerul cuțitului, fără ca stăpînul să-l dezaprobe. Fratele trece de la boierul Mavrogheni, pe care-l îngrijește în ultima boală pînă la moarte, la hatmanul Paladi, ginerele lui Scarlat Vodă Callimachi.

În primăvară, după sfatul acestuia, Barthélémy Bascheville pleacă spre Constantinopol, și nu-l împiedică nici un accident de trăsură, care fusese luat ca fiind de rău augur. Ajunge bolnav greu la București, unde iarăși află bună primire și îngrijiri. Țara i se pare întocmai ca Moldova în bine și în rău. Un milion de oameni au aceeași soartă ca frații lor. Se înduioșează de viața degradată a celor 80 000 de țigani, ale căror rătăciri le zugrăvește potrivit cu adevărul. La 18 mai părăsește Bucureștii ca să-și caute norocul mai departe.

Pe vremea ciumei din 1819 Moldova a fost vizitată și de un grec cu numele de Kosmeli, care a tipărit apoi là Berlin, în 1822, o cărticică: Harmlose Bemerkungen auf einer Reise über Petersburg, Moskau, Kiew nach Jassy.

E un bel esprit, care glumește cu subiectul său, cu sau fără chemare pentru acest gen, și care-i adaugă fel de fel de lămuriri subsidiare, a căror îngrămădire îneacă informația imediată, reală, folositoare. Vine din Moscova cu cei doi englezi cari-l întovărășeau de mult. Ba chiar a văzut mormîntul lui Constantin Vodă Ipsilanti, încetat din viață la 1816. „Era“, spune Kosmeli, „un om de spirit și de cunoștinți“. Grecul germanizat știe că bătrînul tată al celui înmormîntat la Chiev avea la uciderea lui, în 1808, optzeci de ani. Dealtfel el legitimază aceste crude măsuri – și aceea care atinse la 1812 pe frații Moruzi – prin spiritul trădător al fanarioților. Dovadă și fuga recentă a lui Caragea, care de la început și-a depus banii în bănci străine^[7]. A auzit vorbindu-se și de Horea și Cloșca^[8].

La Odesa i se pare acestui perfect cunoscător al vieții grecești, care citează foia din Viena, Λόγιος Έρμης, că grecii locali se dau prea mult ca „philomusi” și „helleni”: el nu pare a prevesti apropiata revoluție a acestor entuziaști.

În Basarabia, călătorul are întîi supt ochi melancolia cetății părăsite din Bender, cu amintirea lui Carol al XII-lea. La cinci mile de Iași află între flori columna care pomenește moartea în cîmp a lui Potemchin, la 5 octom- bre 1791; mormîntul de la Cherson al „prințului Tauridei” fusese deschis și oasele amestecate în cimitir.

Trecerea Prutului se face pe la carantina din Sculeni. La Iași, grecul sosește după mișcarea revoluționară din iunie contra măsurilor de pază sanitară. Și aici se spune că germanii din oraș fuseseră în fruntea tulburătorilor. În curți, care-și deschideau porțile numai pentru călești, ardeau grămezile de gunoi; prăvăliile stăteau închise; vînzarea se făcea după gratii, și banii se puneau în oțet. Oamenii cu basmaua la nas se feresc pe străzi de a se atinge și-și vorbesc numai de departe. Căruțe cu bolnavi sau numai suspecți și bagaje merg cu steaguri roșii pe strada mare, precedate de un arnăut călare și urmate de cînii credincioși. Cei ce întîmpină grozavul alai blastămă în urmă. Un profesor francez octogenar, Gaillard, crezu că află o alifie mîntuitoare, dar muri în lazaret, alături de pacienții săi.

Nu moaștele „Sfintei Paraschive de la Suceava”, ci sau ale Sfintei Paraschive din Iași, sau ale Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava fură purtate pe străzi în nădejdea unei minuni. Poporul pune spini pe garduri ca să împiedece ciuma de a veni: boierul cutare o văzuse doar pe gardul lui și perise cu tot neamul; alții cred că au recunoscut-o în chip de cîne de vînat ori de copil. Unii ciumați ar ieși din morminte ca „vîrcolaci”, probabil ca strigoi. Era însă un călugăr de la Hlincea care îngrijea pe acești nenorociți. Se pomenește și de ciuma care la București a luat o cincime din locuitori.

Orașul îi pare lui Kosmeli urît, deși sînt și cîteva case mai bune; noroiul, descris și de Filipide, pe care învățatul călător îl știe că e traducătorul în grecește al lui Iustin și Florus, e îngrozitor; tineri obraznici poruncesc vizitiului țigan să-i distreze stropind pe trecători.

Lumea femeiască-și face în noroi și praf primblarea la Copou ori răsfoiește romane franceze; pe margenile „Corinei” d-nei de Staël o cetitoare notase, grecește, pe Oswald de „dobitoc“, de „măgar“ și chiar de „măgar cu coarne“. Se stă pe divane, învîrtind mătănii. Iubirea în căsnicie ar lipsi, judecă grecul, din fugă, pentru că zestrea joacă la căsătorii rolul de căpetenie.

Și bărbații, deși cu „ighemeniconul” clasei lor, sînt primitori și amabili: numai să nu ia străinul față de dînșii atitudini ca față de slugile lui de acasă! „Se vorbește mult franțuzește: pronunția moldovenilor e mult mai bună ca a grecilor.” Dealtfel studiile elenice sînt în floare, și Kosmeli găsește cuvinte de laudă pentru Gobdelas, adversarul lui Asachi; se pomenește traducerea lui Télèmaque de dînsul.

În februar al anului următor, 1820, sosise la Dunăre un învățat englez de reputație, care făcuse cercetări științifice în vechea Haldee, sir Robert Ker Porter^[9]. Trece rîul plătind douăzeci de lei luntrașului. În harabaua cu patru cai se îndreaptă spre București prin orașul sămănat cu case puține, rele, murdare, pe lîngă case de poștă murdare, trecînd pe la Baia, pe la Călugăreni („Kerekeer”) și pe la Copăceni, unde află zăpadă mare. Pretutindeni „po- porul de jos era foarte amabil” (extremely civil), în contrast bătător la ochi cu oaspeții din Rumelia.

La 7 ale lunii englezul e în București, găzduit la agentul austriac Fleischhackel von Hakenau, care e și pentru Anglia (citează însă pe Wilkinson); îi duce scrisori de la ambasadorii respectivi din Constantinopol. Orașul îi pare murdar în poduri și murdar în chiar casele boierești. Cu Wilkinson merge la vodă, Alexandru Suțu, care abia înlocuise pe Caragea, fugar în Apus. E, supt calpacul lui bogat, un om de cinzeci de ani abia, dar foarte zgîrcit, cu barba albă ca zăpada, plin și el de grijă și de frică, locuind în palat întunecos, rău mobilat, plin de slugi și de arnăuți. După o audiență de un ceas Ker Porter e dus la trăsură de supțiori, pe cînd consulul împarte bani, și masalagii în zdrențe se așază înaintea caleștii pe care vor întovărăși-o.

Seara, e bal și concert la un boier, fiind de față doamna, sora lui Suțu și patru fii ai lui vodă; sînt mulți boieri, cu ișlice verzi în fund, și consuli. Patruzeci, cinzeci de arnăuți păzesc în fund. Muzica o fac violoniști de profesie și amatori. Se bea punch, se fumează și se joacă cărțile. Bărbații chiar îi par acestui desemnator „remarcabil de frumoși, cu linii fine și expresie deosebit de blindă”, deștepți, capabili de a învăța ușor limbile. Cît despre femei, ele sînt „extrem de frumușele (pretty), afabile și vioaie”; era acolo ca „o adunare de belles din Paris». Își aduseseră și copiii, „cari țipau în brațele slugilor». Cînd începe balul, boierii își lasă ișlicele și giubelele și apar în scurteice roșii, verzi cu șnururi, cu brîu de șal, iar pe capul ras cu un fes roșu. Danțurile sînt grecești și românești și se pomenește unul în care se bate din palme și se fac piruete. Toți joacă din toată inima. La bufet, spre miezul nopții se servesc înghețate, bomboane, limonadă, prăjituri, fructe. Afară de asemenea petreceri boierii obișnuiesc a se primbla vara la Herăstrău, unde, în trăsurile făcute de caretași nemți, sînt și pînă la șase-șapte sute de persoane.

La 10 februar călătorul se desparte de Wilkinson și de colegul său rus, Pini. În brișcă agentului austriac el pornește pe largul șes dezghețat spre Focșani. Aici i se dau, de ispravnicul moldovenesc, cai pentru Iași, unde se ajunge în trei zile pe drumuri înalt înzăpezite.

Deși întră la Iași pe vremea ciumei, care abia se potolise, Ker Porter are o bună impresie despre acest oraș de 25 000 de locuitori, bine așezat între vii și grădini, bine clădit chiar, împodobit cu șaizeci-șaptezeci de biserici. Îi impune chiar mitropolia, frumos zugrăvită – e vorba de bisericuța Sf. Gheorghe –, în care se păstrează moaștele Sfintei Paraschiva. A văzut și, la Golia, piatra neagră pe care se pomenește moartea lui Potemchin, a cărui inimă a fost lăsată aici la Iași.

Nefiind otele, englezul trage la consulul austriac, von Raab. Vede în tovărășia acestuia pe noul domn Mihai Suțu, om de treizeci și doi de ani, „foarte frumos și elegant în maniere“ – acestor calități, apreciate de turci, se spune că li datoria și tronul –, iar, pe lîngă aceasta, și deștept, posedînd perfect limba franceză. Palatul lui e mare, plăcut, bine mobilat, plin de slugi: în el toate ceremoniile îndătinate se fac cu o mai mare rînduială.

Boierimea e elegantă, cu o oarecare „nonchalance”^[10]. „Ei trăiesc într-un lux și cu o splendoare care abia pot fi întrecute în vreo capitală din Europa. Balurile și partidele lor, cu rochiile cu pietre scumpe ale doamnelor lor, sînt peste orice închipuire.”

Dovadă petrecerea la logofătul Constantin Balș. E vorba de bătrînul, zis Ciuntu, unul dintre cei mai în vază boieri ai țerii. Asistă și domnul, cu familia, lîngă care ia loc străinul. Femeile-l încîntă: ele sînt „tot așa de frumoase ca surorile lor din Țara Românească; îmbrăcămintea lor e tot după moda pariziană” dar mai luxoasă decît în București. Se găsește la bufet cafea, înghețată, oranjadă, pe cînd boierii, deoparte, joacă boston, whist, ombre, faro. La supeu, care se servește la miezul nopții, pe masă se văd temple cu ape care curg, corespunzînd acelui „aufsați de zahăr, cu tot felul de figuri” pe care Hagi Stan Jianu-l cerea de la Sibiiu în 1787 pentru o masă de gală^[11]. Pești vii se zbat în vase; lumina se revarsă din policandre; flori sînt răspîndite pe mese. Balș însuși cu soția lui sînt pretutindeni. Danțul ține pînă în ziuă.

După ce a gustat din această „splendidă ospitalitate”, Ker Porter se îndreaptă spre nord, la 17 februar, în sanie, peste ușoara zăpadă ce se cernuse. Botoșanii îi plac, cu cele vreo mie de case, în mijlocul cărora se înalță opt pînă la zece biserici. Boala fusese aici cumplită. Călătorul se oprește un moment la agentul austriac Gorgias. Apoi, prin Mamornița și pe la carantina austriacă, el trece spre Cernăuți, care i se pare „un oraș important”.

Ca observații de ordin general, englezul notează, după Wilkinson, însemnatul export de grîne la Constantinopol (două milioane de măsuri), apoi acela de oi (300 000), de boi, de cai, cu un preț impus, prea mic. Se trimit și lemne. Galații joacă un rol mare în acest comerț, pe care boierii l-ar dori liber. Se importă cafea, rom, vin grecesc, zahăr și băcănii, – firește în afară de multele și multiplele articole de lux pentru îmbrăcăminte și podoabă.

Călătoria lui Stürmer poate fi pusă alături de a trimesului prusian von Schladen, care străbătu Țara Românească la 1820. Cu acest prilej consulul la București, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, fost profesor de limbi și autorul portretului din codul lui Scarlat Callimachi^[12], face descrierea.

Schladen e la Rusciuc în ziua de 10 novembre și e primit pe Dunăre de un funcționar al consulatului. La Giurgiu se prezintă capuchehaiaua munteană. Voevodul turc al orașului dă trăsura cu patru cai; în oraș se pregătește o locuință pentru noul oaspete. Consulul întîmpină pe ministru la Goștinari și-l conduce la București, unde-l și găzduiește.

Nicolae Mavros, „secretar al Afacerilor Străine”, face, a doua zi, vizita de rigoare, cu salutările părechii domnești. În trăsura consulului, care refuză pe a lui vodă, se merge la audiență, după întoarcerea vizitei agentului austriac. Arnăuții păzesc în ploaie. Secretarul Mavros apare în josul scării, mărgenite de slujitori. Vodă el însuși e în ușa anticamerei și înaintează în antret, descoperindu-și capul. În sala lungă stau cele trei beizadele mai mari; ministrul ia loc pe sofà la dreapta lui Șuțu. Și consulul are loc pe divan; boierii stau în picioare, deoparte. Se fac politețele de rigoare. Schladen refuzînd ciubucul, nu-l ia nici domnul. Două semne din mîna lui vodă fac să plece toată lumea, și Kreu- chely se retrage și el. Convorbirea secretă durează o jumătate de ceas. Ministrul iese condus în sală de Șuțu, fără cucă. Din partea ei, doamna pășește pînă-n mijlocul salonului ei; fete de casă, frumușele, o încunjură.

A doua zi, vizita ginerelui domnesc Arghiropulo, a marelui logofăt Filipescu, a marelui postelnic Iacovachi Rizo-Nerulos, scriitorul, a consulului rus Pini, – soția lui Schladen primind pe domnița beizadelei Nicolachi, Catinca lui Cantacuzino-Pașcanu, pe vara domnului și pe d-na Rizo-Nerulos, nepoata lui. Doamna von Schladen e primită apoi de doamnă. Alte vizite se succedă.

Oaspeții asistă la balul curții, care e foarte luxos, dar Kreuchely crede că nu era și gustul corespunzător. Contesa e încîntată de Catinca Suțu și de fetele lui vodă. Ea danțează cu beizadeaua. Se joacă apoi hora, romaica, „albaneza”. Se trece la masă, Kreuchely conducind pe d-na Moruzi, cuscra lui Suțu.

Skupho, viitor revoluționar al Eteriei, e mehmendarul care va conduce pe von Schladen la hotare: a călătorit în Europa și s-a inițiat în cultura Apusului. În suită, bineînțeles, și oficiosul consul. Prin Bolintin și Găiseni, unde e o mănăstire pustie – cu frumoase inscripții, adaug, din veacul al XVI-lea –, se petrece noaptea la preot. La Găiești primește un boier, – și primește mulțămitor. La Pitești, a cărui situație între vii e rău dată, primirea e în sama ispravnicului Răsti, din familia traducătorului lui Molière sau acesta însuși; fost agent al lui Caragea la Viena, el vorbește bine nemțește și „mai multe limbi europene”. La Curtea de Argeș se notează străzi strîmte, „castelul din care nu mai rămîn decît ziduri (masures) căzute în ruină“, biserica episcopiei și „destul de plăcuta“ rezidență a vlădicăi. Un negustor e aici gazda.

În munte caleștile sînt trase cu boii pînă la Sălătruc. Locurile sînt bine împoporate. Căpitanul de poștă oferă locuința sa, cu ferești de hîrtie sparte. Mămăliga place călătorilor, între cari un baron von Pritzelwitz, care nici n-o fi auzit de așa ceva. Pe la Pripoare și „Dițești” se ating Cîinenii fără a face carantina.

Cartea lui Wilkinson, An account of the principalities of Walachia and Moldavia, „O dare de samă despre Principatele Țara Românească și Moldova”, apărută la Londra în 1820, e o lucrare din acelea care, ca întindere, informație și judecată – cel puțin în majoritatea cazurilor –, pot fi puse alături numai de Raicevich și, în mult mai mici proporții, dar și cu mai mult bun simț, de Sulzer. Trei traduceri franceze (1821, 1824, 1831) și un rezumat italian (Milano, 1821) arată importanța ce i-au acordat contemporanii.

Autorul era la Constantinopol în 1806 –8, cînd înteresele engleze în Principate: îngrijirea curierilor la și de la Constantinopol și ocrotirea cîtorva ionieni supuși ai Regatului Unit, erau încredințate, încă de la 6 ianuar 1802, lui Summerer, consul pentru o țară ca și pentru cealaltă. De aceea Wilkinson va vorbi ca un cunoscător despre motivele intrării rușilor în Moldova la 1806 (între altele și măsuri de împiedecare a protecției acordate de ambasadorul rusesc supușilor creștini ai Porții), despre rolul jucat de Anglia în conflict, despre legăturile dragomanului Franchini cu Pehlivan, aga ienicerilor, despre caracterul și intențiile vizirului Hafiz-Ismail, ale lui Chehaia-beiu, ale muftiului, de o parte – contra Rusiei, – în sfîrșit ale lui Galib, Reis-Efendi, și ale chehaielei sultanei-mame, de altă parte. Tot așa și despre negocierile de pace rusoturce, de la București, cu întreruperea și reluarea lor, și despre rolul lui Dimitrie Moruzi, care ar fi apărat stăpînirea sultanului dincoace de Dunăre; sperînd să domnească, ar fi cedat însă Basarabia ca să nu supere prea mult pe protectorul rusesc al țerilor noastre, – ceea ce-i aduce peirea. Petrecerea la Constantinopol, pe lîngă ambasada Angliei, ii permite agentului să cunoască motivul numirii lui Scarlat Callimachi în Moldova, și a lui Caragea în Țara Românească: sprijinul lui Halet-Efendi, favoritul lui Mahmud I, care acolo fusese divan-efendi pe lîngă Alexandru Vodă, tatăl lui Scarlat, și cunoscuse în Moldova, cu acest prilej, pe boierul ce era atunci Caragea. Circumstanțele ispitirii la Șumla a lui Dimitrie Moruzi, pe care unii îl sfătuiau să treacă în Rusia și care, îndată după plecarea din București, în septembre 1812, fu arestat și apoi, la intrarea în casa marelui-vizir, străpuns de ceauși, îi sînt cunoscute scriitorului englez prin aceeași mai veche prezență a lui în răsăritul turcesc^[13].

La 24 mai 1814, după retragerea lui Summerer încă din 1806, Wilkinson, pe care l-am întîlnit și în Rusia, fu numit consul englez în Principate^[14]. El își făcea intrarea la Iași în ziua de 24 novembre. Îndeplini funcțiunile lui pînă în 1818^[15]. Avu astfel destul prilej să-și adune informația.

Partea cea mai slabă, firește, e cea istorică, pentru care scriitorul întrebuințează pe Bonfiniu, vechea Istorie a Turciei de Knolles, aceea a lui Dimitrie Cantemir, tipărit în grecește la Viena, pe socoteala fraților Tunuslii, ca și, neapărat, pe Thornton^[16]. Din toate acestea a izbutit să alcătuiască un capitol oarecare, cu păreri ca aceea că „slavii” fugari ai lui Crum (sic) și valahii sînt tot una, că viața politică a țerilor românești începe, după tradiție, în Oltenia, că la 1241 s-au pus și temeliile Moldovei și ale Țerii Românești. Crede în tratatul încheiat cu turcii de Vlad „Dracul”. Dar, cînd e vorba de legăturile cu Ungaria, el înțelege că n-a putut fi vorba de o adevărată vasalitate, acceptată cu deplina înțelegere a situației de domnii noștri, și, astfel, spune: „Nu se pare că formalitățile recunoașterii au fost de așa natură, încît să-i lege succesorii”^[17].

În căruța de poștă, de care și el are motive – și probabil atît de dese! – să se plîngă, a străbătut toată țara. Astfel amintește de Calea lui Traian, de Hațegul dacilor, unde se mai văd ruine și limba vorbită e numai cea românească, de Severin și de Caracăl, cu urmele lor romane, de biserica din Argeș, care-i place foarte mult: „Totalul operei exterioare e întreg de marmură săpată, cam în genul turnului (steeple) de la biserica Șf. Ștefan din Viena, dar mai elegant. Întregul produce un efect foarte izbitor (striking) și, deoarece a păstrat perfect frumuseța ei originală, e desigur un monument de care muntenii se pot făli în orice parte a Europei”^[18].

A văzut la Cîmpulung „vechile ziduri în ruină” și pomenește de inscripțiile în „biserica de căpetenie”^[19]. La Dealu a înțeles din piatra pusă peste tidva lui Mihai Viteazul că se înseamnă pe dînsa biruințile lui de căpetenie^[20]. Pare a fi frunzărit și prin „manuscriptele din mănăstirile muntene și moldovene”^[21].

Țara, pe care de atîtea ori a străbătut-o, îl încîntă și prin acele că ea „cuprinde în hotarele ei toate resursele productive care cad numai separat în partea altor țeri”, dar și „prin marea și simpatica ei frumuseță. Din toate senzațiile de desfătare produse de frumusețile naturii nici una nu poate întrece pe cea trezită de aspectul părților mai dinlăuntru ale țerii. Dealuri și văi romantice, rîulețe și rîuri, cîmpii împodobite cu verdeață și flori se înfățișează pe rînd într-o varietate de frumuseță în anotimpul cel bun, mai ales la douăzeci-treizeci de mile de la Carpați, de la Prut pînă la Dunăre, la Orșova”^[22]. Asămănînd munții noștri cu Alpii înșii, el adaugă că în adevăr „impresiile sînt așa de nu știi care din ele este mai mîndră”.

Totuși clima e nestatornică: foarte aspră iarna, foarte umedă pe urmă, fără primăvară, și turburată de ploi, și în lunile cele mai calde, iar în primele zile de toamnă stricată prin răceala nopților. Rasa nu rezistă la aceste zvîcniri și la aceste rigori ale naturii. Omul ajunge astfel de „o dispoziție tîmpită și greoaie” (of a dull and heavy disposition), și anume „cu pasiuni slabe, fără putere a minții și vădind o firească răspingere față de o viață de străduință sau de încordare a minții”^[23].

Judecata lui Wilkinson asupra țeranului e crudă și nedreaptă, deși plină de mustrare pentru storcătorii lui. „Poate că nu este un popor care să sufere supt o mai mare apăsare din partea puterii despotice și să fie mai greu împovărat cu impozite și taxe decît țerănimea din Muntenia și Moldova, și nimeni n-ar purta pe jumătate sarcina lor cu aceeași răbdare și aparentă resemnare”^[24]. Locuind în case proaste, de lut cu coperișul de șovar, adesea în bordeie, îmbrăcîndu-se ca vechii daci, cu femeile desculțe, hrănindu-se cu mămăligă, această „rasă aleasă” (a fine race of people) e supusă unui regim fiscal grozav^[25], care, revăzut la cîte șese luni, îi ia tot ce ar putea să-i ridice situația și unui regim agrar, în care, dacă, după măsura lui Constantin Vodă Mavrocordat sătenii au libera strămutare, ei nu capătă pămînt decît pentru a-l munci în parte la boier; uneori partea mai slabă a moșiei nu e arendată străinului, ca de obicei, ci obștii^[26]. Religia lor e o superstiție pe care n-o pot corecta preoții țerani, abia cărturari, precum și observarea strictă a posturilor; petrecerea li-e cîrciuma cu lăutari, țiganul care joacă ursul.

În munte, gușații se țin cu căratul lemnelor.

Despre viața lor sufletească, atît de simplă, dar atît de adîncă și dureroasă, englezul n-are nici o idee.

Mai jos decît acești harnici locuitori ar fi numai țiganii. În ambele țer aceștia sînt în număr de 150 000 dintre cari 80 000 ai statului, plătind dei la vrîsta de cinsprezece ani în sus taxe anuale de patruzeci de parale.

Aceștia și cei boierești își cîștigă pînea, – întrucît nu sînt slugi în casă, bucătari mai ales, bătuți împodobiți cu coarne legate pe supt fălci, rareori și uciși, iar femeile ca doici și dădace –, ca lăutari, zidari, plătiți un leu pe zi^[27].

Clerul e alcătuit din acei bieți preoți smeriți care dau mitropolitului cîte cinsprezece piaștri pe an, din arhimandriți, din călugări, pe care Wilkinson nu i-a cercetat în mănăstirile lor, adesea închinate, dar supuse sarcinilor țerii, și din arhierei. La munteni, ei stau mai mult în București. Mitropolitul Ungro-Vlahiei, un grec, numit, are, și de la moșii, un venit de două milioane de piaștri pe an. În Moldova însă șeful bisericii e ales de boieri și trebuie să fie om de țară.

Despre negustorimea indigenă nu se spune nimic. Totuși comerțul Principatelor e foarte important, în legătură cu o bogată producție. În rîndul întîi, rodul cîmpului, din care se lucrează însă abia o șesime; grîul, mai bun în Moldova, înseamnă, cu de șeisprezece pînă la douăzeci de ori sămînța, zece milioane de chile pe an, din care se vînd însă turcilor, cari trimet corăbii anume, 1 500 000, cu prețul impus, care e un șfert din cel obișnuit în țară (2–2 ½ piaștri chila), o șesime din acela care se oferă la Constantinopol^[28]. Griul nu se poate exporta decît cu firman, și el se capătă foarte greu; negustorii fac însă o riscată contrabandă. Se mai trimet în capitala Imperiului otoman 250 000 de oi, 3 000 de cai. Lemnul e cuprins și el în furnituri: din codrii Moldovei el vine pe plute la Galați, unde se construiesc corăbii pentru stăpîni, întrebuințîndu-se și funiile de cînepă ale țerii^[29]. Boi pot trece în străinătatea creștină, – ca în vechile vremi. Libere sînt numai trei articole, și anume: lîna, 40 000 de chintale de cîte 44 ocă, plătită fiecare cu 35–40, lîna nespălată, 60 cea spălată, apoi pieile de iepure, 500 000, a treizeci și cinci de parale, și în sfirșit iarba galbenă, 600 000 de ocă la export, a 40–45 de parale oca. Se cumpără marfa de la țerani, cari sînt foarte cinstiți, cu bani dați înainte. În acest „Perii al grecilor”, afară de aurul cules din rîurile muntene de către țigani, minele, pentru cercetarea cărora veniseră la 1811 mineralogi ruși din Petersburg, nu se caută de domni cu stăpînirea prea scurtă și prinși de frica unor sarcini încă mai grele^[30].

Prin Galați, – cu depozite de lemne de grîne, cu prăvălii, oraș care numără doar 7 000 de locuitori statornici, români și greci, mulți din ei supuși austrieci și rusești, cîțiva ionieni, supt cei doi pîrcălabi, dar produce o impresie mult mai mare din cauza populației flotante a străinilor –, se face mai ales un import care duce la Iași ca și la București și atinge chiar Bucovina, Galiția, Ardealul, Banatul și Serbia. Se aduc coloniale: cafea, din care se consumă pe an 800 000 de ocă, zahăr (900 000), piper (35 000), rom, lămîi, portocale, vinuri, care se importă din Constantinopol și Smirna, plătindu-se și vama moldovenească de 3%, pe lîngă sarcini adause, de care poate scuti numai intervenția consulară; drumul din Asia Mică prin Enos și Adrianopol aduce cheltuieli mai mari. Germania trimete stofe de bumbac și de lînă (cele scumpe singure, de 200 000 de lire sterlinge pe an), calicot, fierării, sticlării, vase de pămînt, ce se zic engleze pentru a putea fi scumpite; muselina engleză și chembrica franceză se plătesc bine, dar se caută mult. Din Rusia sosesc blănuri, în schimbul cărora, pe lîngă galbeni de aur, se dă rachiu și vin.

Sînt 30 000 de boieri numai în Țara Românească. Din familiile mari se citează Brâncoveanu: dintre greci și un dubios Paleolog^[31]. Domnul îi numește pe cei din funcții, după ceremonialul pe care l-a descris Mac-Michael, și ciohodarii duc pe noul cătănit acasă la dînsul. Dregătorii au veniturile funcțiilor și pe lîngă aceasta scutelnici și poslușnici. Cei dintîi, de cari aici se vorbește întîia oară, deși datează de la 1736, sînt în număr de 15 000; boierul de prima clasă are optzeci, cari dau cîte optzeci de piaștri, sau fac lucru vrednic de această sumă. S-a încercat la 1814 trecerea lor la stat, dar craiovenii s-au opus și au aflat sprijin la pașa Hafiz-Ali de Vidin, dușman al domnului; totuși în 1815 la fiecare scutelnic s-a cerut acolo taxa de douăzeci de piaștri. Țerani refugiați din Ardeal ca și de peste Dunăre se tocmesc poslușnici la greci și la alți străini, de vreo cinzeci de ani încoace, făgăduind daruri în natură^[32].

Pe boieri nu-i iubește Wilkinson deloc. Ei nu-și caută de moșii, arendate sau lăsate în sama vechililor (și, zicînd așa, el se gîndește mai ales la munteni, pe cari îi cunoaște mai bine). „Cele mai încîntătoare locuri din frumoasa lor țară n-au puterea de a-i atrage.^[33]“ În materie de cultură – și aici e nedrept – ei știu doar grecește, vorbind limba cu o puritate clasică, mai ales în Țara Românească, franțuzește și alte limbi occidentale, cunoscute mai ales în Moldova, mai puțin însă; poeții noștri i se par englezului că nu știu nici gramatica franceză, nici autorii. Creșterea e încredințată în familiile mari vreunui cleric grec; la școală, grecească sau românească, avînd fiecare vreo două sute de elevi, vin numai copiii boierimii mai mărunte și ai negustorilor. De la gramatica pe care a cerut-o Constantin Vodă Mavrocordat nu s-a făcut alta pentru „amestecata” limba românească^[34]. Femeile, care totuși iubesc muzica germană, care cîntă din piano și, fără a fi frumoase, au grație, și mlădiere, primesc și mai puțină învățătură sistematică^[35].

Sporturile nu sînt obișnuite. Caii de țară sînt rezistenți, dar mărunți și nu pot servi la călărie, pentru care se aduc cei din Rusia și Ungaria. Dar nici vodă nu merge călare, ci-și ține caii pentru arnăuți^[36].

Teatrul lipsește, deși se menționează actori germani cari „au dat opere germane și comedii traduse în românește (comedies translated into Wallachian), cu participarea, vreo două, trei luni, a unui public de toate clasele, pînă ce, la urmă, rămîn doar boierii de clasa întîia și consulii^[37]. Încolo sînt „cluburile“, unde se joacă pharaon (unii boieri de aici au un venit de 2–3 000 de piaștri), clubul nobil în frunte, balurile mascate, de trei, patru ori pe săptămînă, seratele particulare^[38], jucîndu-se valțul, mazurka, de bărbații în haine orientale cu oarecare greutate. Vizitele, cu și fără rost, ocupă zilnic pe acei cari n-au mult de lucru la funcția lor, cu cele „două sute zece” serbători legale și cu vacanțele de serbători și în lunile calde ale anului.

Ga distracție principală, primblarea în caleștile fabricate în țară, ca și în cele aduse din Viena, aurite, dar rău întreținute, cu cai proști și vizitii țigani. Bucureștii, „întins oraș murdar”, de 80 000 de locuitori, cu „361” biserici, „20” de mănăstiri și „30” de hanuri, lașul, cu 40 000 de locuitori, „70” de biserici, „mai bine zidite“, cu multe case elegante, clădite în cel mai modern stil al arhitecturii „europene”, oferă, cu podurile de lemn nivelate sau din simple loadbe^[39], spațiu pentru asemenea defilări solemne. La București se merge pînă la Herăstrău, unde e și o cafenea – în oraș chiar și un otel german^[40] – cu înghețată și alte consumații. Dumineca se văd și 6–700 de trăsuri care se întorc prin praf. Ori la Băneasa, cu parcul lui Văcărescu^[41]. În acest timp poporul se coboară în pivnițile-cîrciumi, cu lăutari și multe femei.

Acest fel de viață predispune la ușurătate mai mult decît la acea conrupție pe care o critică Wilkinson. Divorțul, ajutat de dicasteriile bisericești miternice, e foarte obișnuit. Fete pe care părinții le mărită la treisprezecepatrusprezece ani se despart; una pentru că soțul nu i-a luat o casă pe Podul Mogoșoaii, alta pentru că al ei, bolnav, a mers să se caute la Viena, o a treia ca să nu mai aibă copil^[42]. E o nebună alergare după zestre.

Aceiași boieri, „zgîrciți”, „lacomi”, leneși, au cutezat să ceară Porții să li se încredințeze lor Divanul, cîrmuirea țerii, care nu vrea încă un fanariot, deși acesta îi veni, în bătrîneasca înfățișare a lui Alexandru Vodă Suțu.

Domnii nu se caracterizează individual, deși fanariotismul e aspru tratat în bloc. Ei apar în ocazii solemne, ca la Crăciun, la Anul nou, la Paști, de ziua numelui lor. Atunci e primire la curte: cea din Iași, încăpătoare de să poată cuprinde, în odăile ei, de stil „semi-oriental și semi-european”, peste o mie de oameni, cea din București două modeste case legate intre ele, după arderea, în 1813, a palatului de pe deal^[43]. De la nouă dimineața, la unu’, părechea stăpînitoare așteaptă în colțul divanului sărutarea de mînă, de care sînt scutiți numai consulii și funcționarii lor. La Anul nou se fac și daruri. Încolo domnul e ocupat cu sarcina ce i s-a dat din Constantinopol: strîngerea banilor pentru turci.

Tributul, „iertat” pe doi ani la 1812, dar reclamat supt alte forme, e de două milioane pentru Țara Românească și în jumătate pentru Moldova. Se ia birul de la orice român în vrîstă de șaisprezece ani, și Wilkinson socotește suma de 600 de lei pe an de la fiecare liude, compusă din cinci pînă la zece contribuabili, asupra unei populații de un milion în Țara Românească (18 000 de liude în 1828) și cinci sute de mii în Moldova; se culege un bir de 10 000 000 de piaștri numai pentru întîiul principat. La 100 000 se numără străinii din același cari au o învoială cu visteria; sînt, cum știm, „ruptele” ei: carătași, tîmplari, zidari, arhitecți, medici, spițeri, dascăli, croitori, arendași (opriți un moment de cîștig în 1815^[44]).

Salinele muntene dau 600 000 de piaștri, vămile 38 000, poștele 420 000, vinăriciul, oieritul, dijmăritul, ierbăritul 1 330 000; față de suma ce rezultă: 2 730 000, Moldova dă 1 400 000 numai, după luarea Basarabiei. Arendatorii, negustori mari, au contracte pe șase ani. Din funcții și daruri la numiri domnul mai face pentru dînsul două milioane.

Care poate fi soarta bogatelor și frumoaselor țeri? Wilkinson nu crede în putința unei vieți independente. Ar fi dorit ca la congresul din Viena turcii, cari refuzaseră a veni, să propuie singuri trecerea Moldovei la Rusia, a Munteniei la Austria, pe care lumea n-o iubește, dar cu vremea s-ar deprinde a o prețui^[45]. Atunci, cu o bună administrație, aceste țeri, care pot hrăni înzecit mai mulți locuitori, „ar deveni cele mai populate și mai înfloritoare din Europa. Portul Galați”, adaugă el, „ar intra iute în concurență cu toate porturile Mării Negre, fără a excepta Odesa”^[46].

În fața cărții lui Wilkinson trebuie pusă alta, mult mai sigură și mai completă, dînd și informație istorică pe lîngă știri din toate domeniile naturii și vieții românești, pe care, în 1805, o publică medicul sas, așezat atunci la Sibiiu, după o lungă petrecere în Moldova, Andreas Wolf. Cartea, în două volume, intitulată Beiträge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau, e împodobită cu portretul ocrotitorului acestui străin, mitropolitul Iacov Stamati, ardelean de origine, portret lucrat de un alt german, Topler. Dedicația e către însuși arhiducele Iosif.

Autorul, care a fost pe la Nucet și Tîrgoviște, a stat în Moldova de la 1780, cînd e la Bacău, pînă la sfîrșitul lui 1782, pentru a fi în București la 1784 și a luat parte apoi, de la 1788 la 1790, la campania imperialilor săi în Moldova, pe lîngă prințul de Coburg în Roman, pe la Huși, ca să revie la 1794 pentru alte zece luni și, în sfîrșit, pentru doi ani întregi, pînă la februar 1797^[47]. A fost medicul mitropolitului Leon^[48], al lui Iacov și al domniței Sultana Sturza, fiica lui Costachi Moruzi^[49]. A cutreierat țara și chiar regiunile vecine. Vorbește de extraordinara frumuseță a Nistrului de la Hotin la Soroca^[50], cu cetatea, de pretinsul chip al Dochiei pe Ceahlău^[51]. A mirosit petrolul la Grozești^[52] și a văzut sarea la Ocnă. A cetit la Baia inscripții în „biserica nemțească”^[53]. A văzut la mănăstirea Neamțului, cu 500 de călugări, icoana făcătoare de minuni^[54]. Spune Tîrgul-Spurcat Tîrgului-Frumos^[55] unde a văzut ruinele curții domnești ca și la Vaslui^[56]. Nu-i e necunoscută nici republica din Chigeciu, nici Hotărnicenii, cu căpitanul lor ^[57].

Cunoaște limbi și a cercetat datinile poporului pe care-l zugrăvește ca „incult” (roh) și „necunoscîndu-și chemarea“. Ceea ce spune nu e după Cantemir, Carra, Sulzer, nici chiar, în a doua parte istorică, din Istoria lui Engel, apărută atunci chiar, ci din propria experiență^[58]. A cunoscut pe Bauer, hărți rusești, „Geografia“ vlădicăi Amfilohie de Hotin. Pomenește și „un manuscript a domnului secretar de legație von Hammer din Constantinopol, pe care d. Engel a binevoit să mi-l ofere prin vestitul rector local d. Binder”^[59]. A cercetat cu logofătul Grigoraș în 1781 arhivele mitropoliei^[60]. A cunoscut, în 1784, pe Raicevich, atunci agent în Principate, iar mai nainte în Moldova^[61]. Și a comunicat lui Engel, în 1780, inscripțiile de la Baia^[62].

Expunerea e metodică, dîndu-se lămuririle despre nume, hotare, înfățișarea naturală, fără literatură, foarte precis. După un plan împrumutat de la Dimitrie Cantemir, se prezintă județele, cu puține lămuriri personale, și apoi se trece la sistemul de cîrmuire, inșirîndu-se dregătoriile^[63], la sistemul de legi și de organizație judecătorească, la venituri și cheltuieli: tributul de 325 de pungi sau 162–500 de piaștri, poclonul steagului ajutorință, lipsă; 600–800 de lei pe lună lefile; venitul de la vinăriciu – 4 parale de ocă –: 190 000, de la văcărit 200 000, numai de la cai 40 000, de la albine 60 000, de la vămi, nearendate, în ultimii patru-cinci ani, 200 000, de la ocne 200–400 000, plus birul, 1 500 000^[64] pentru anii 1780–96. Vorbește și de monede (pendar, rupciu, tult, leiță, zlot, leu, rublă, caragroș, iuzluc, zingirlic, zarmacop, funducliu), și prețuri de comerț, pentru a trece la biserică, la confesiunile străine și la creșterea copiilor. Limba e tratată deosebi, și autorul cunoaște deosebirea de termini între moldoveni și munteni. Un capitol întreg se ocupă de boli, în care doctorul e deosebit de competent. Capitolul despre obiceiuri e particular de amănunțit. Nunta, cu „scoaterea la danț” și voinicul purtînd buzduganul cu năframă, e foarte vioi descrisă.

Ce e mai prețios în carte sînt însă amintirile personale: ridicarea de Moruzi în dosul cetățuii a unui chioșc (Lusthaus) cu heleșteu^[65], care au fost părăsite de urmaș, inundațiile Bahluiului^[66], pe care-l arată, la 1780, ca putînd fi regularizat, iarna grea din 1781, cînd Wolf călători din Iași la hotarul bucovinean, cea din 1788 ^[67], cînd a văzut pe Rumiențov, comandantul rus, mergînd la biserică de Sf. Ecaterina, cu o simplă blană pe umeri.

În 1780–2 era raportul pentru ciumă al comandei din Ardeal^[68]. A cunoscut pe învățatul și deșteptul beizadea Gheorghe, fiul al doilea al lui Moruzi, care a fost ucis, în insula exilului său, de rivali^[69]. A văzut cinci cutremure, dintre care cel din septembre 1781 și cel din 1785^[70]. A cercetat himic apele din județul Neamț, trimise spre analiză de bunul său prieten Nicolae Ruset Roznovanu^[71]. A călătorit la țară cu „milionarul” Cantacuzino Deleanu, care avea 12 000 de stupi^[72]. A băut berea engleză, adusă de Potemchin, și cea nemțească, fabricată la 1793 în Iași ^[73], cum a mîncat și mămăligă neagră de „Heidekorn”^[74]. Pe la 1780 el arăta boierilor cum să-și păstreze mai bine vinul^[75]. Spune cum, amenințînd cu desprețul pe agà și toți ai lui, a scăpat de încă cinci sute de lovituri pe un biet carătaș austriac care primise o sută la falangă^[76]. A cunoscut foametea din 1795, supt „Păpușoiu-Vodă”, cînd oamenii mîncau coajă de ulm^[77] și mitropolitul Iacov aduse din Rusia hrană pentru suma de treizeci de pungi.

Dintre faptele istorice mai recente, el știe mișcarea condusă de mitropolitul Gavriil contra unui favorit al lui Grigore Ghica în 1775^[78].

Ca unul care a stat mult în Iași, îl descrie cu străzile murdare, între frumoasele dealuri, cu primblarea Copoului, unde cele două cerdace sînt numai pentru domn și familia lui; dintre 5 000 de case alese, 200 sînt de piatră și numai 40 cu două rînduri, vreo două în „gust german“. Prăvăliile sînt mai mult de lemn, un singur han mai prezentabil. Curtea, arsă supt Alexandru Vodă Mavrocordat, n-a fost refăcută, și domnul stă, cu cancelaria vistieriei, în casa lui Costachi Ghica, avînd abia 25 de odăi mai curățele. Se descriu cele mai însemnate dintre cele șaizeci și nouă de biserici: mitropolia cu umila casă a vlădicăi, Sfîntul Gheorghe, cedată de mitropolitul Leon lui Rumiențov, Trei Ierarhii, cu hanul de păstrare al mărfurilor, Sfîntul Nicolae domnesc, cu „foarte vechi clădiri” abia observabile, Barnovschi, Bărboiul, Sf. Ioan, Sf.

Vinere, Sf. Ilie, Dancu, zguduită de cutremur la 1795, Golia, cu casa de nebuni, Sf. Spiridon, Sf. Nicolae, clădită de Potemchin, Nicorița, biserica Calicilor (a mitropolitului Iacov, azi Banu), Frumoasa, cu șepte bîlciuri pe an, dar săracă, Socola, cu cinzeci de călugărițe, Cetățuia, Galata, biserica catolică. Lîngă mitropolie e singura școală, cu biete patru odăi. Nu se uită cele trei băi turcești, la curte, la Beilic, la Bahlui, și fîntînile, Spitalul Sf. Spiridon la Roman: Veniamin face încă unul, rău îngrijit.

La capăt se înșiră familiile cunoscute: Sturzeștii, cu Scarlat, care învățase la Lipsea și e soțul Sultanei Moruzi, apoi fratele, Grigore, care a luat pe o Callimachi. Un Dimitrie-și mărită fetele după Brâncoveanu și după un Mavrocordat; fratele Ștefan are un fiu Săndulachi, însurat cu sora Sultanei. Apoi Roseteștii: Nicolae și fiul Iordachi, primitori de germani cultivați: Rumiențov stătea în 1788 la ei. În al treilea rînd, Cantacuzinii de la Pașcani, oameni integri și plăcuți, cum a văzut prințul de Ligne, oaspetele lor; mama, greacă, are doisprezece copii, dintre cari doi mai mari învață fizică, matematică, filozofie, drept și știu grecește, latinește, limbile franceză, italiană, germană; tatăl i-ar trimete în străinătate, dar nu e voie. Fiul lui Cantacuzino Deleanu a trecut la 1792 în Rusia; logofătul Paladi († 1800) are o fată după fiul lui Bogdan decapitatul; Ioniță, fiul lui Constantin Paladi, un nepot, e crescut de un saxon: am o carte latină din biblioteca lui, Suetoniu. Sora lui Răducanu Roset, altă familie distinsă, e doamna lui Alexandru Moruzi. Manolachi Balș a trecut în Rusia, și se pomenește alt Balș, probabil Vasile, cu călătorii în Apus. Familiile Cazimir, Beldiman, Carp vin în al doilea rînd: Beldimanii sînt pasionați de vînat și sociabili. Costachi Ghica, dintre greci, primește mai bine în frumoasa casă a Deleanului.

Despre mitropolitul protector știe să spuie multe; de pildă cum a adus mei roșu din Rusia în vreme de foamete^[79]. Știe și cum a căpătat scaunul, și cu ocrotire turcească, și cum a scăpat de acel care, în 1776, vroia să-i ieie locul^[80]. Intim al lui Iacov, crede că a auzit de la el – după Simion Dascălul – că ne coborîm din hoții și robii Romei^[81]. La sfîrșit se dă o biografie mai întinsă a lui.

Ce prezintă mai bine Wolf e clasa de sus a Moldovei, pe lîngă care a adus servicii de medic, pe care le credem că au fost bine răsplătite. Începînd cu domnii, el a cunoscut pe mai mulți, și pentru unii află cuvenita laudă. Astfel pentru Alexandru Mavrocordat fugarul, care-și propusese a rectifica Bahluiul și se îngrijise de primblarea Copoului; pentru Alexandru Callimachi, căruia la sosirea în Iași ii face singur Wolf formula latină de întîmpinare: „Alexander Callimachus, patriae nostrae filius, pater futurus“^[82]. Despre ambii Moruzi, Costachi și Alexandru, n-are decît lucruri bune. Dar nu stă pe gînduri să spuie că Mihai Șuțu a meritat să i se zică „Păpușoiu-Vodă”, pentru că a stors și sămînța porumbului provocînd în anul următor foamete^[83].

În genere însă nu e blînd cu acești fanarioți, veniți și căzuți prin intrigi și dare de bani, incapabili de a guverna între emoțiile zilnice ale unei situații veșnic periclitate. Deși adună pe an 380 de pungi, ei nu pot simți altă plăcere decît a trufiei momentan satisfăcute: distracția li e deci primblarea la Cetățuie, la Copou, unde cele două cerdace de lemn sînt interzise altora. La un singur negustor evreu cutare domn are o datorie de 2 000 de pungi. Nu merg la vînat – totuși știm că bătrînul Ioan Callimachi avea un alai de vînătoare –, și „armata“ lor se mărgenește la 700 de slujitori, supt ordinele agăi și hatmanului^[84].

Cu excepțiile pe care le-am arătat, boierimea nu-l încîntă. Sînt în adevăr oameni bogați între cei 800 de membri ai clasei^[85]. Au pînă la 4–5 000 de oi, la 4–500 de iepe în herghelii; cîte unul ține și 5–6 000 de stupi^[86]. Dar nu e inițiativă: „așa am pomenit, așa om lăsa”. „Boierii localnici sînt deprinși a-și ținea curțile curat; numai străinii sînt murdari.”^[87] Averea și-o dau însă pe un lux inutil: trăsuri, haine. O blană costă pentru singură căptușală 1 200 de piaștri, pentru femei rochia e și de 20–30 000 de piaștri; juvaierele, de pe degete și din pieptănătură, fabricate de evrei imigrați sînt o întreagă avere^[88]. Își pierd vremea primind în „casa de musafiri“, în salon, jucînd, pe lîngă vechile jocuri: mariage, panțarola, cu „cărți nemțești», cele nouă, cu „cărți franțuzești”: ombre, quadrille, pichet, pharo, cum și turcescul ghiordum; pierd și pînă la 4 000 de galbeni pe seară^[89]. Mesele de 20–50 de locuri, cu maiolică de Danzig ca farfurii, costă scump.

Copiii, băieții și-i cresc cu țigance, care-i alăptează și-i dădăcesc, apoi cu dascălii greci, cu „maîtres de langue”, adesea aventurieri din Apus și din Polonia – excepție făcîndu-se cu Johann König, silezianul, apoi consul prusian^[90]. Dacă merg la școală publică, firește călări din cauza noroaielor, află acolo, din budgetul anual de 30 de pungi, dascălul grec plătit cu trei și ajutoarele lui cu două și cu 600 de lei, plus cel de latinește, avînd aceeași plată ca acesta din urmă^[91]. Prietenul lui Iacov Mitropolitul nu pare a fi observat schimbările de program introduse de acesta și Scarlatachi Sturza. „Coconașii“ tineri joacă biliard și beau punciu după moda rusească.

Aceasta pentru Iași. În orașele de provincie, cu case de lemn, garduri vii, grădini puțin îngrijite, străzi pline de băltoace, iar, ca prăvălii, plăcintăriile, cuptoarele de pîne, hanurile cu ploșnițe, unde nu.se va fi găsit numai vin și mămăligă, ci și pui de găină și ouă – carne de vită și mai ales de vițel nu se vinde –, boierul ispravnic este adesea într-o casă neîmprejmuită, cu coperișul nesigur, cu ferestrele de hîrtie, cu interiorul dărăpănat^[92].

Din cler a cunoscut, afară de mitropolitul Iacov, pe bătrînul Inochentie de Huși, otrăvit din greșeală de bucătar, pe Meletie, urmașul lui, ales la douăzeci și cinci, douăzeci și șese de ani, pe Antonie și poate pe Amfilohie de Hotin.

A vorbit și cu patriarhul de Ierusalim, Avramie, care călătorea la noi ca să-și acopere datoria față de turci^[93], cu mitropolitul Palestinei, Procopie, care face cartea de blăstăm, de patrusprezece foi, contra jupăneselor care întrebuințează scumpe trese de fir pe rochiile lor^[94]. Mitropolitul Moldovei, care și el își cumpără scaunul cu 30–40 de pungi, are un venit de 70–80 de pungi pe an și el ia de la fiecare preot – dar Iacov scutește pe mulți – patru lei^[95]. Sînt 20 000 de călugări, și se vorbește de marea mănăstire a Neamțului^[96].

Negustorii de țară se amestecă în acest timp cu străinii, greci, lipscani, cari aduc de toate, pînă și cele mai nouă mașini. Evrei din Liov și Brody, turci cu cordovane și odogaciu de parfumat, cari plătesc puțin, după prețul impus, ruși, cari aduc blănuri și tutun. Se exportă cai pentru armată, în Austria și Rusia, boi în Boemia, Silezia, Moravia, oi, din care Moldova are trei milioane, Muntenia patru (cu caprele), piei de dihor (10 000), vinuri, luate de greci din Nijna Rusiei, miere, care trece la Constantinopol, ceară, dusă încă de greci la Veneția. Prețurile sînt foarte mici: iepurele 5–6 parale, cerbul 60 de parale, apoi și doi-trei lei^[97], oca de ceară 9[0] de parale. Muntenii exportă și porci. Vin se produce pînă la 3 800 de măsuri (Eimer). Albinăritul produce și el 60 000 de piaștri pe an^[98].

Țeranii, – în toată Moldova erau, în 1794, de toate, 77 000 de familii de locuitori^[99] – îi par „aspri“, leneși, „fără independență, sîrguință și spirit de întreprindere“, trăind „în frică, înjosire și mută vegetare” (stumpfes Hinbrüten)^[100]. Nici nu pot fi romani^[101] după socoteala acestui om care avea, desigur, rețetele mai bune decît caracterizările.

Toată simpatia lui e, neapărat, pentru străini. Vorbește de catolici, supuși sufletește prefectului misiunilor franciscane, italianul Mauro; sînt numai treisprezece parohii în toată țara. Apoi de protestanții germani, pînă la patruzeci și trei de familii, aduse de Vodă Grigore Ghica la Chiperești lîngă Iași, pentru fabrica lui de postav, și cari, după cererea lui König și a saxonului Herlitz^[102], capătă un pastor, pe sasul din Mediaș, Andreas Scharsius; Costachi Moruzi luase, în capitală, loc. pentru biserică^[103].

Îl interesează însă mai mult medicii: vorbește de rău pe greci –, Testabuza, Kosta, Andrei, care botează în sare copiii contra vărsatului^[104] –, cu nepregătirea lor, cu caricatura de latinește din conversație și alte păcate, pomenește nemți – cutare „grenadir prusian“ –, italieni, ca Angelo Meucci, francezi, ca Chenot^[105].

Tot așa farmaciile: cele din Iași: a curții, filiala condusă de un sas, și a unui chiot, care ținea și velniță, precum și cea din Botoșani^[106].

Note

1. V. Revista istorică, III, p. 3 și urm.
2. V. Analele Academiei Române, XXXVIII, p. 379 și urm.
3. Iorga, Studii și documente, XIX, p. 97 și urm.
4. Iorga, Studii și documente, I –II, p. XLVIII. Născut în 1785, el moare în 1856 abia și e înmormîntat la biserica catolică din Huși.
5. Un exemplar din cartea lor și la Institutul sud-est european (și o stampă).
6. Iorga, Acte și fragmente, II, p. 374–5.
7. P. 185-6.
8. P. 197.
9. Travels în Georgia, Persia, Armenia, ancient Babylonia, etc., etc., during the years 1817, 1818, 1819, and 1820, II, Londra, 1817.
10. Graceful carelesness of the manners.
11. Iorga, Studii ți documente, VIII, p. 14.
12. Hurmuzaki, X, p. 85 și urm.
13. P. 101 și urm. Pentru numirile domnești din 1812, p. 119. Pentru omorîrea lui Dimitrie și a lui Panaiotachi Moruzi, rămas la Constantinopol ca vechil de dragoman, p. 120 și urm.
14. V. și Iorga, Acte și fragmente, II, p. 200; Hurmuzaki, X, p 199 și urm, 411, nota 2; Documente Callimachi, I, p. 214, no. 164. Cf. Iorga, Histoire des relations anglo-roumaines, Iași, 1917, p. 80 și urm.
15. Wilkinson, p. 81.
16. Și Mac-Michael e citat (p. 49, nota).
17. P. 15.
18. P. nota, p. 10.
19. P. 13.
20. P. 27-8.
21. P. 168.
22. P. 165.
23. With weak passions, no straight of mind and betraying a natural aversion to a life of industry or of mental exertion; p. 128–9.
24. P. 155.
25. Boierii n-au voie să li plătească birul; p. 162.
26. P. 155 și urm.
27. P. 168 și urm.
28. Pentru plată v isteria pune și un impozit special (p. 79).
29. P. 77.
30. P. 72 și urm.
31. P. 40, nota 1, p. 58.
32. P. 63 și urm.
33. P. 137-8.
34. P. 133.
35. P. 135-7.
36. P. 93-4.
37. P. 141.
38. P. 138 – 9.
39. Se zicea că piatra nu prinde; e lut, dar englezul amintește căile lui Traian (p. 90). Erau și canale, dar astupate.
40. P. 92.
41. P. 139-40.
42. P. 144 și urm.
43. P. 87.
44. Pentru bisericile catolice și protestante, p. 183–184.
45. Se arată cum la 1806 bucureștenii chemară pe Michelson contra garnizonei de 10 000 turci, cum Miloradovici veni cu 7 000 de ruși, dar ei înșiși uciseră 150 de turci și goniră pe ceilalți (p. 192, nota).
46. P. 84-5.
47. I, p. VII-VIII, 83, 149, 151, nota 1, 161.
48. P. 156, 183.
49. Medicul domnesc avea 700–1 000 de piaștri pe lună, de la Ocnă (p. 126).
50. Ibid., p. 12. Pentru silitra de la Soroca, p. 29. Pentru oile pîrnaie, p. 51. V. și p. 80-l.
51. P. 21.
52. P. 30.
53. P. 71.
54. P. 72.
55. P. 74.
56. P. 77-8.
57. P. 79.
58. P. 7-8.
59. Ibid., p. XII. Scrisori de boieri, p. 122, nota. Citează și un articol din Siebenbürger Bothe pe 1804 (p. 123, nota).
60. P. 141.
61. P. 27, nota.
62. P. 71.
63. La vistier se adauge că are 70 de pungi pe an (p. 101); postelnicul primește 1 400 de piaștri (p. 104): e găzduit de un boier și ospătat la curte; un cămăraș a strîns în trei ani 400 de pungi (ibid.); divan-efendi are 1 000 de piaștri lunar (p. 105); se dă și formula de piră din partea unui turc; uneori cadiii din cetăți se chiamă la judecată. Ispravnicii, cu leafa de 200 de piaștri pe lună, fac pe an 20–30 de pungi (p. 110).
64. P. 120.
65. P. 2-8.
66. P. 19.
67. P. 23–5. Rumiențov îi scria la Sibiiu, din Iași, în ziua de 7 martie 1779 (p. 24 nota).
68. P. 75–6. Pentru carantina de lîngă Bîrlad, unde mor oamenii de foame, p. 77.
69. P. 91 – 2.
70. P. 27.
71. P. 31.
72. P. 58 nota.
73. P. 35.
74. P. 36.
75. 11 P. 45.
76. P. 108-9.
77. P. 129.
78. P. 144.
79. P. 35. Convorbiri economice cu el și p. 53. Încercările lui cu albinele în 1796, p. 61.
80. P. 144–5. Se dau și știri despre ierarhul Gavriil, devenit episcop de Gotia, cu 12 000 de ruble pe an, și cavaler al Sf. Andrei în 1801 (p. 145 nota).
81. P. 178. nota.
82. P. 203, 212.
83. P. 211.
84. P. 88, 91, 206. Pentru căpitanul de dărăbani, p. 107, aga și falanga, p. 108.
85. P. 49.
86. P. 49 nota (unii țerani ajung și pînă la 200).
87. P. 20 nota.
88. P. 108.
89. P. 137, 262-5.
90. P. 219, 233-4.
91. P. 175-6.
92. P. 8l-2.
93. Aducea cu el și un prețios „Proschinetariu” grecesc al Ierusalimului, litografiat la Viena în 1781 (un exemplar în biblioteca mea).
94. P. 198, nota 3, 49.
95. P. 143-4.
96. P. 157, nota, 163.
97. P. 41, 47, 55, 63, 112-3, 13l-3.
98. P. 63.
99. P. 88.
100. P. 3, 13.
101. P. 54-5.
102. Medic. V. Hurmuzaki, X, p. 39, 588 nota 1.
103. P. 262-72.
104. Alexandru Vodă Moruzi introduce vaccina (p. 192).
105. P. 192, 209 nota, 211, 213–4, 268, 283; II, 301 nota. Casa săracilor, p. 268. Despre Chenot s-a vorbit deseori în timpul din urmă.
106. P. 213-4.