Istoria românilor prin călători/Dregătoriile românești în veacurile al XIV-lea pînă în al XVI-lea
| ←VII. Supt Petru Rareș, în Moldova | Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga VIII. Dregătoriile românești în veacurile al XIV-lea pînă în al XVI-lea |
IX. Țara Românească supt Neagoe Basarab→ |
Călătorul care ar fi venit în veacul al XV-lea în țerile noastre, în epoca lui Ștefan cel Mare și chiar înainte de această epocă, în domnia lui Alexandru cel Bun, ar fi găsit începutul unei orînduieli de curte. N-aș zice și: orînduire a funcțiunilor, căci pe vremea aceia, dacă o curte exista și avea proporții impunătoare, nu exista o ierarhie a dregătorilor: funcțiile nu erau permanente, ci întîmplătoare și fără plată; erau delegații care se acordau unor anumite persoane în legătură cu anume servicii, și, după ce îndeplineau acest serviciu, ele se întorceau înapoi, la rosturile lor de la curte și la situația lor între demnitarii statului.
Înainte de epoca lui Alexandru cel Bun domnia moldovenească avea un caracter nefixat, anumite influențe occidentale luptînd cu influențe orientale; de o parte era un curent care venea din Ungaria, adus de descălecătorii maramurășeni, de altă parte era un curent care venea din Polonia, ceva mai nou decît celait. Cercetînd lista boierilor cari întovărășau pe domn, cari garantau de multe ori jurămîntul și prin urmare puneau valoarea lor politică personală în sprijinul valorii politice schimbătoare, după temperament și împrejurări, a domnului, o să se găsească un număr destul de important de nume; dar efectul pe care-l produce lista aceasta, cam amestecată, foarte nestabilă, nu este al unei ordini politice stabilite. Boierii aceștia din secolul al XIV-lea, din vremea lui Petru al Mușatei și a lui Roman al Mușatei, a urmașilor lor pînă la Alexandru – fiindcă de la Bogdan și Lațcu n-avem documente cu boieri, ci numai din a doua jumătate a veacului al XIV-lea –, purtau foarte probabil numele supt care clasa noastră aristocratică e cunoscută.
El vine de dincolo de Dunăre. La sîrbi el nu se întîlnește. E bulgăresc, uralo-altaic. Am emis undeva ipoteza că, deoarece „ar” e un sufix de plural în limbile turanice și, prin urmare, scoțînd sufixul, rămîne rădăcina „bol” sau „bul”, s-ar putea foarte bine ca între numele chiar de „bulgar” și acesta de „boiar”, care în izvoarele bizantine se înfățișează ca bolás, boládes, să fie o legătură, și, precum francii se numesc „cei liberi”, precum alemanii se numesc „obștea”, „toată lumea”, tot așa aceștia ar fi însemnat „aleșii”, „fruntașii”.
Rostul acesta al boierilor trece de dincolo de Dunăre în Țara Românească, în principatul muntean.
Bineînțeles, cînd zicem că numele trece de la bulgari dincoace de Dunăre, aceasta nu înseamnă că bulgarii singuri în Peninsula Balcanică ar fi avut o clasă dominantă cu atribuții funcționărești și cu situație privilegiată, cu un rost deosebit în viața socială a timpului, ci numai că singur numele a venit de pe malul drept al Dunării. În ce privește demnitatea, aceasta se întîlnește și la romani, la bizantini, de unde, confundîndu-se cu vechea instituție uralo-altaică a bulgarilor, s-a alcătuit clasa boierilor la aceștia.
Nu trebuie uitat că Moldova n-a fost ea la început supt influența celor de dincolo de Dunăre. Ea a fost întemeiată de curentul de inițiativă politică venit din nord-vest: a plecat din acel punct unde se reunește regiunea de N-E a Ardealului cu Maramurășul, Bucovina și Ardealul. O influență, prin urmare, a vieții slavo-bizantine în însuși cuibul de unde pleacă viitorii voevozi moldoveni este absolut neadmisibilă: numai după descălecarea Moldovei s-a scris actul slavon de-acasă care s-a descoperit mai acum în urmă.[1] Ei au venit cu idei politice ungurești. Aceste idei s-au amestecat pe urmă cu acele idei patriarhale care veneau din obiceiul pămîntului de la noi, de la populația românească găsită aici, și, ceva mai tîrziu, cu o influență politică pornită din lumea ruso-lituaniană.
Această lume ruso-lituaniană era însă continuarea lumii rusești din Chiev; lituanienii erau numai clasa diriguitoare, militară și politică, iar supușii în cea mai mare parte ruși din Galiția, cari continuau viața rușilor din Chiev. Acolo, la Chiev, de pe urma legăturilor pe care nația rusească le avea cu bulgarii, în veacul al X-lea, cînd bizantinii chiamă pe rusul Sviatoslav să distrugă statul bulgăresc, instituția boierilor a putut pătrunde.
Așa încît ea s-a introdus prin două căi: în Muntenia, de-a dreptul de dincolo de Dunăre, iar în Moldova, întrucît nu s-a întins o influență munteană, care încă e posibil să fi pătruns chiar de la întemeierea principatului, din lumea ruso-litvană.
Dealminteri și în ce privește cancelaria este o deosebire între Muntenia și Moldova, de la început. Limba latină a fost foarte răpede înlăturată, – aceasta între altele și fiindcă mai greu se găseau scriitori slavonești. Lumea ungurească și polonă avea nevoie ea însăși de cărturari, continuînd viața ei politică, pe cînd în Balcani viața politică a bulgarilor era în complectă desfacere prin venirea turcilor. Și, în felul acesta, distrugîndu-se viața politică a slavilor din Balcani, elementele cărturărești de acolo veneau la noi. Însă limba slavonă adusă de dînșii, slavona de biserică, nu era cea vorbită de ruși, ci limba din părțile Salonicului în epoca lui Chirii și Metodiu. În Moldova i se adăugiră apoi slavonisme rusești. Chiar în ce privește formulele, sînt deosebiri „diplomatice”, de cancelarie. Astfel la munteni, cancelaria sîrbo-bulgară a servit de model și apoi s-a strămutat cu totul la noi; în Moldova e cancelaria acelor stăpînitori lituano-ruși cari moșteniseră tipicul cancelariilor din Chiev, cu forme bine determinate, putînd trece apoi și aiurea.
Pentru a da un exemplu: domnii noștri pun, pînă în epoca fanarioților, în documente, înaintea numelui lor „Io”, cu un semn deasupra lui o, care înseamnă prescurtare. „Io” e „Ioan”, numele împăratului, țarului balcanic Ioniță, pe care urmașii l-au adaus la numele lor propriu, precum împărații din Roma își ziceau cu toții cezari, după numele lui Iuliu Cesar, ori precum craii slavi nu fac decît să poarte în însuși titlul lor numele lui Carol cel Mare. Dar, în Moldova, numele premergător de Ioan sau „Io” nu se întîlnește decît de la o bucată de vreme; la început se zicea: „mi”, adecă „eu”.
Moldova avea, deci, fără îndoială și în a doua jumătate a veacului al XIV-lea boieri. Boierii aceștia erau de origine deosebită și de caracter deosebit. Unii veneau din vechii maramurășeni, rude ale domnilor. Se și pot recunoaște foarte ușor după numele de botez. Cutare nume se întrebuințează în Ungaria mult mai mult decît aiurea: Petru și Ștefan. Regatul unguresc fiind un regat apostolic, numele Sfîntului Petru e un nume favorit, iar numele de Ștefan e al sfîntului rege. Printre domnii noștri cei dintîi însă întîlnim pe Petru al Mușatei, pe fratele său Ștefan, pînă la Ștefan cel Mare însuși. Tot așa la sîrbi, numele lui Ștefan Dușan și al lui Ștefan Nemania, întemeietorul dinastiei.
Numele de Iuga, căruia-i corespunde cel rusesc de Iurg, Gheorghe, pare să nu fi venit din lumea rusească direct, de unde era și Iurg Coriatovici despre care se credea că s-a intercalat între domnii de dinastie națională moldovenească[2], ci să fi trecut prin Maramurăș, unde era o influență ruteană. Dar numele de Roman, pe care-l poarta fratele lui Petru și Ștefan e caracteristic rusesc, venit din Bizanț. Bizanțul a avut împărați cu acest nume, care nu înseamnă decît Romàn: Rhomanos, Romanus. Din Chiev el a trecut apoi în Galiția, și de acolo la domnul Moldovei din veacul al XIV-lea, de unde și numele orașului care există pînă în momentul de față: Roman. Roman e un nume favorit și acuma la rușii apuseni, și chiar la poloni.
Pe lîngă aceste influențe este și influența locală, băștinașă, a fondului primitiv românesc din părțile acestea. Sînt astfel boieri din clasa conducătoare care a fost găsită de maramurășeni la descălecarea lor, și alții din lumea cnejilor și a voevozilor tradiționali.
S-ar putea crede că aceia dintre boieri cari în documente. Înseamnă satul de unde vin și unde își au drepturile lor, nu sînt proprietari în sensul în care putem admite proprietatea în secolul al XV-lea și al XVI-lea, ci mult mai mult în legătură cu vechile instituții de stat populare ale românilor. Cutare zice că e pe Șomuz, în nordul Moldovei; cutare altul se arată ca „boier” de Dorohoi.
Acum, în ceea ce privește titlurile, deosebit de origine, deosebit de naționalitate, de demnitate și atribuțiuni, desigur că în cele dintîi timpuri s-a încercat, fără plan, prin însăși desfășurarea lucrurilor, a se atribui boierilor acestora din Moldova același caracter pe care-l avea nobilimea în țerile de cultură latină, supt influențele germanice din vecinătatea noastră. Astfel cîte unul dintr-înșii apare cu titlul de conte, de comes. Titluri slavo-bizantine, în orice caz, nu se găsesc alipite pe lîngă numele boierilor moldoveni în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, dar titlurile acestea sînt atribuite celor din vremea lui Alexandru cel Bun.
O cronică românească tîrzie, a lui Ureche, spune că Mircea cel Bătrîn „a luat la sine” pe domnul Moldovei care a precedat pe Alexandru, deci că acesta ar fi fost impus de munteni. Textul e ambiguu în această formă românească, iar textul slavon nu-l avem la îndemînă. Cu toate acestea nu putem să nu ne gîndim la faptul că numele lui Alexandru e unul care era foarte răspîndit în Peninsula Balcanică, în legătură cu isprăvile lui Alexandru Machedon, că un împărat bizantin s-a chemat Alexandru, că țarul din Tîrnova, în momentul cînd s-a consolidat principatul muntean, era Alexandru, că domnul muntean de pe la 1360 se chema tot Alexandru. Numele nu erau, atunci, întîmplătoare; deci nu sînt excluse cine știe ce legături de familie între dinastia începătoare a Moldovei și dinastia, mai veche, a Țerii Românești: o Anastasie a fost soția lui Roman, și fiul lor a fost Alexandru: această Anastasie se poate să fi avut legături cu mai vechea dinastie românească, munteană.
Oricum, la începutul domniei lui Alexandru influența munteană, cu tot ce adăuga din lumea balcanică, este incontestabilă: Moldova ajunge să fie din ce în ce mai mult supt influența Țerii Românești a lui Mircea. Legăturile supt raportul politic sînt foarte strînse. Cînd moare regele Ludovic al Ungariei, moștenirea lui e disputată între cele două fete ale lui: Hedviga, măritată cu Jagello, și Maria, care a luat pe Sigismund de Luxemburg. Se știe că domnii noștri au oscilat, în ce privește îndreptarea lor politică, și a fost un timp cînd contra Ungariei s-au stabilit legături cu Polonia. Și Mircea a încheiat legăturile sale cu Polonia, cu Vladislav Jagello, servindu-se de mediația vecinului moldovean. Solii munteni au trecut prin Moldova de s-au dus la curtea lui Vladislav. Alexandru, care a păstrat legături foarte întinse cu Polonia, fusese precedat intru aceasta de înaintașul său Petru, iar Petru al Mușatei a fost introducătorul lui Mircea în alianța cu Polonia.
Supt influența munteană, care aduce cu dînsa normele acestea balcanice, boierimea moldovenească se organizează, părăsind îndreptarea apuseană, renunțînd la tot ce putea să vie, ca titlu sau atribuțiuni, din această lume latină-germană, și acceptă normele celelalte, bizantine și slave. Atunci apar la curtea lui Alexandru, întîi fără nici un fel de rinduială, fără să se cunoască rangul fiecăruia în înșirarea lor ca martori prin documente, dar pe urmă într-o ordine care se fixează tot mai mult, logofătul, vistierul, comisul, ale căror rosturi mai mult sau mai puțin sînt cunoscute. Logofătul se îngrijea de cancelaria domnului; vistierul păzea averea lui; comisul avea sama curții, a cailor, și așa mai departe. Cîteva dregătorii, nu multe, se întîlnesc în veacul al XV-lea și în Muntenia lui Mircea și în Moldova lui Alexandru cel Bun, – cea dintîi avînd doar mai mult pe ban și pe stratornic.
În schimb, corespunzînd Banului de margene muntean în Moldova se întîlnește starostele, în regiunea Sepenicului, a Șipințului, pe care Petru al Mușatei a izbutit s-o capete printr-un împrumut făcut regelui polon, regiune care cuprindea Țețina de lîngă Cernăuți, Hotinul și Hmilovul. Regiunea aceasta a fost luată de la poloni împreună cu organizația ei și cu titlul dregătorului care stătea în fruntea acestui ținut, întocmai cum părțile Severinului au fost luate de domnii munteni împreună cu organizația lor de supt unguri, cu demnitarul special acestui district. Starostele acesta s-a păstrat pînă tîrziu în secolul al XVIII-lea, cînd nu mai putea fi vorba de o legătură strînsă cu polonii sau de o influență puternică plecînd de acolo; ispravnicii de Cernăuți se chemau starosti.
În ce privește comanda cetăților, aceasta era, cum am văzut, în mîna pîrcălabilor. Se pare că pîrcălabi existau și în Muntenia. În veacul al XIV-lea, de exemplu, în năvălirea voevodului Ardealului pe vremea lui Vlaicu, castelanul din cetatea Dîmboviței a stat împotriva oștilor venite de dincolo de munte. Dar poate fi întrebarea dacă acest apărător al cetății purta titlul de pîrcălab, care se întîlnește curent în Moldova. Un lucru e sigur: că pîrcălabii aceștia, așezați cîte doi, într-o anume ordine, constituie un caracter deosebit al ordinii boierești în Moldova, pe cînd în Muntenia niciodată nu întîlnim doi pîrcălabi în aceeași cetate, – și e întrebarea dacă ei se întîlneau în toate cetățile. Se poate pune chiar întrebarea dacă Muntenia a avut vreodată organizarea cetăților așa de solidă cum a fost în Moldova; dealtfel principatul muntean a fost răpede silit de turci să-și părăsească rosturile de independență, pe cînd Moldova s-a menținut, și organizația ei militară defensivă a putut să ia amploare, să capete soliditate. Astfel în Țara Românească era doar un pîrcălab la București, unul la Tîrgoviște, apoi la Gherghița, la cetatea Teleajinului, care se pare a fi fost Vălenii de Munte, la Argeș, la Poienari, – pîrcălabi cari se constată pînă foarte tîrziu –, pe cînd Moldova numără pîrcălabi îndoiți, dacă nu la Suceava, unde era numai un portar, hatmanul de mai tîrziu, dar la Soroca, la Hotin, la Roman, la Orhei, la Chilia și Cetatea Albă. În Tighina nu se înseamnă, pentru că cetatea a fost întemeiată numai de turci, și acel care avea administrația întregii așezări mai vechi era vameșul. Supt Ștefan cel Mare pîrcălăbia a trebuit să se dezvolte mai mult. Pîrcălabii din Crăciuna, în margenea hotarului Țerii Românești, sînt din epoca lui.
Fără îndoială curtea lui Ștefan cel Mare era impunătoare și bogată. O dovedesc chipurile care se văd pe fresce în miniaturi, pe perdelele care acopereau mormintele domnești și care arată un foarte mare lux în îmbrăcăminte.
Legăturile lui de familie au fost importante, măcar două dintr-însele, căci cea de-a treia, mai durabilă, cu femeia care i-a închis ochii și care a hotărît în ce privește moștenirea tronului, este cu o principesă din Muntenia, Maria fiica lui Radu cel Frumos, care în tradiția populară poartă numele de Voichița.[3] Au fost însă două înrudiri imperiale: una cu Evdochia de la Chiev și cealaltă cu Maria din Mangup.
De cea din urmă am vorbit mai sus. Înaintașa ei, Evdochia, a fost mama fetei lui Ștefan, Elena – și Elena e un nume împărătesc, numele maicei lui Constantin cel Mare, – care a fost măritată cu moștenitorul tronului rusesc și era să poarte coroana țarilor, ca mamă a unui fiu menit domniei. Ea venise din Chiev, și acolo, cu toate că, de fapt, erau împrejurări foarte restrînse, cu simpli cneji, total la dispoziția regelui Poloniei, rămăsese vechea ordine rusească, și pînă în a doua jumătate a veacului al XV-lea prinții aceștia de Chiev își ziceau „țari”, cel puțin în cronicile relative la dînșii: cronica noastră însăși o spune. Chievul în vremea aceasta era, dealtfel, din ce în ce mai mult stăpînit de influențe occidentale și nu se putea să nu aducă un mare aport de cultură, în Moldova.
După moartea lui Ștefan, fiul său, Bogdan, a găsit cu greu o nevastă. A vrut să ieie pe o fată a regelui Cazimir al Poloniei, pe sora lui Ioan Albert care năvălise în Moldova și fusese bătut de domnul român, pe sora lui Alexandru, cneazul lituanian, a lui Sigismund, menit odată să fie instalat în Moldova, pe sora lui Vladislav care a stăpînit la începutul veacului al XVI-lea în Ungaria, pe sora cardinalului polon. Bogdan era un om urît: i s-a zis Orbul, ceea ce înseamnă Chiorul, căci fusese rănit la un ochi. Meșterii, cum se vede pe frescă, îl înfățișează într-adevăr cu un ochi închis, rănit. Frumos nu era, și această alianță nu reprezintă ce putea fi mai strălucit pentru o principesă crescută în mediul polon, orientat tot mai mult după gustul și luxul Renașterii, așa încît principesa n-a fost bucuroasă să se încheie o asemenea căsătorie; apoi, oricîte garanții dăduse Alexandru cel Bun soției sale catolice, Rângala, cu toate acestea și catolicismul a contribuit să se sfărîme această socoteală. De aici a urmat întrarea lui Bogdan în Polonia și jăfuirea țerii pînă la Liov, iar apoi năvălirea polonilor pînă la Botoșani. Principesa s-a măritat cu altcineva, iar Bogdan a încheiat o căsătorie în țară cu o fată de boier, al cării mormînt se vede la Dobrovăț.
În ce privește pe Ștefăniță, fiul lui Bogdan, el a luat o principesă munteană, pe una din fetele lui Neagoe Basarab. Erau două: una mai frumoasă și alta mai urîtă, și domnul muntean ca și al Moldovei voia să ieie pe cea mai tînără și mai frumoasă. De aici lupta între dînșii, care s-a terminat cu singura căsătorie posibilă pentru moldovean. Ea a fost scurtă. Fără îndoială însă că, dacă ar fi durat mai multă vreme, fata lui Neagoe ar fi introdus o civilizație slavo-bizantină mai perfectă în Moldova pentru motivele ce se vor vedea pe urmă.
Petru Rareș, cînd a luat Moldova, putem zice: pe neașteptate, era căsătorit cu o româncă, se pare, Maria, care este îngropată la Putna, pe cînd soțul ei nu apucase a ridica noua și splendida mănăstire de la Pobrata. A doua căsătorie a lui Petru Rareș a fost cu o femeie din neamul sîrbesc al Brancoviceștilor, înrudit și cu Cantacuzinii imperiali. Această femeie este Elena, fiica despotului Ion, și ea nu uită, cînd întemeiază o biserică, precum e a Uspeniei în Botoșani, să însemneze în inscripția slavonă a cui fată este. Ținea foarte mult la descendență și-și atribuia în puterea ei un caracter aristocratic superior aceluia pe care putea să-l aibă Petru Rareș însuși. Doamna aducea, și din amintirile sîrbești ale familiei sale, în legătură așa de strînsă cu Bizanțul și din Ungaria, unde stătuse familia o bucată de vreme, deosebite elemente de civilizație; aducea un complex de influențe culturale de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea Moldovei.
Ce lucruri frumoase se făceau pe vremea aceea în lumea slavo-bizantină arată și stofa cusută cu aur aflătoare și acum la mănăstirea Putna, pe care sînt însemnate numele a două principese sîrbești, una din veacul al XIV-lea și alta din veacul al XV-lea, care au avut legături, nelămurite încă destul, cu curtea lui Ștefan cel Mare. Doamna Elena a dat și ea dezvoltare artei țesătoriei, pe care o întîlnim, dealminteri, și înainte de epoca lui Ștefan. Tot așa în ceea ce privește clădirea, pictura, influența ei se poate presupune.
În același timp se exercita pe această cale și o influență literară asupra Moldovei. Călătorul care ar fi venit pe vremea lui Ștefan n-ar fi întîlnit în părțile acestea oameni invățați. Isprăvile așa de mari ale acestui strălucit domn, biruințile lui, așa de strălucite, caracterul împărătesc al domniei lui, legăturile pe care le avea în toate părțile și care-l făceau să fie considerat ca apărător al creștinătății amenințate de Islam, toate acestea ar fi fost vrednice fără îndoială de cintece sau de povestiri în proză.
Nu știm dacă, pentru epoca lui Ștefan, cîntăreții de curte erau prea numeroși, dar de unde veneau și în ce limbă au cîntat întîi, se știe: erau acei aezi din Peninsula Balcanică, din Serbia, cari și ei învățaseră de la cîntăreții de pe țermul mării Adriatice, supt influența lumii normande la care pentru întîia oară s-a introdus obiceiul de a celebra, prin menestreli, și lucruri de dragoste și lucruri de război. Au venit deci cîntăreții din Balcani și au cîntat în slavonește, iar pe urmă și în românește. Desigur că au fost cîntece despre Ștefan cel Mare, pe care nu le mai avem în forma de la început. Ele au continuat pe vremea lui Petru Rareș, și neapărat că atunci se cîntau mult mai des și mai frumos la masa domnească isprăvile domnului în scaun sau ale înaintașilor săi. Iarăși e foarte greu de deosebit în poezia populară actuală, care a suferit atîtea transformări, textul primitiv, ca să zicem așa, al cîntărilor privitoare la domnii din acea vreme.
Cînd însă era vorba să se scrie în proză isprăvile lui Ștefan, călugării din Putna puneau în zece rînduri istorisirea celor mai importante bătălii. Și e păcat. Luptele acelea le cunoaștem astfel, nu prin însemnările cronicarilor noștri, ci prin mărturii străine: prin scrisori contimporane, prin cronicile popoarelor vecine. Tot așa a fost și după moartea lui Ștefan.
Cînd însă Petru Rares a stat pe tron, avînd lîngă dinsul pe sîrboaica Elena, capabilă de a scrie însăși, în ceasuri grele, rapoarte slavone către sultan, pentru soțul ei, lucrurile n-au mai fost așa; la influența cea veche a curentului slavonesc din mănăstiri s-a adaus, pentru a desăvîrși cultura moldovenească, influenta nouă adusă de mîndria acestei doamne.
În ceea ce privește vechea viață culturală a mănăstirilor, mănăstirea Neamțului a dat în tot veacul al XV-lea manuscripte admirabile, care pe urmă au servit de model pentru cei cari scriau în mănăstirile vecine. Pînă în secolul al XVI-lea în bisericile din Maramurăș se întîlnesc cărți de format mare, cu literele foarte frumos rînduite, care sînt adevărate dovezi de civilizație pentru noi.
Nu numai că se scria foarte frumos, dar se deprinsese meșteșugul de miniatură, care e principala artă de pictură a evului mediu. Un manuscript de origine moldovenească se găsește azi în biblioteca publică din München, și el înfățișează pe pagini întregi chipuri de sfinți de toată frumuseța. Putem zice că miniaturistica moldovenească era pe deplin stabilită la 1450. Erau și portrete în aceste miniaturi, cum sînt ale lui Ștefan, ca acela, foarte cunoscut, de la Humor, care-l reprezintă în genunchi înaintea Maicii Domnului.
Legătura manuscriptelor acestora, din argint bătut cu ciocanul, este iarăși foarte frumoasă. Avem multe din legăturile acestea din veacul al XV-lea în tezaurul de la Neamț. Cîte unele s-au răspîndit pînă în Ardeal, de exemplu la Feleac, lîngă Cluj, unde în biserica din acest secol locuia vlădica românesc, o splendidă legătură dăruită de un vistier moldovean pe la 1490.
Toată această literatură, toată această miniaturistică, toată această caligrafie, tot acest meșteșug de legare a cărților nu s-au ținut numai la Neamț, ci de acolo au trecut în toate mănăstirile, și vlădicii mari, cum a fost mitropolitul Teoctist, au ocrotit această mișcare. Venind acuma doamna lui Rareș, cu ambiția ei împărătească, în legătură cu această tradiție indigenă, s-a ajuns, pe lîngă strălucita dezvoltare culturală bisericească, și la o cultură de caracter profan, pe care țerile noastre nu o cunoscuseră pînă atunci. Întîlnim astfel o expunere a faptelor domnului, nu în stilul scurt, scump și sărac al analiștilor mănăstirești, ci o prezintare împodobită cu perioade retorice, cum era în istoriografia bizantină. Macarie, episcop de Roman, scrie viața lui Petru Vodă, cu elemente de stil împrumutate din vestita cronică balcanică, slavă a cronicarului Manase, care a servit de model veacuri întregi pentru astfel de lucrări.
Astfel călătorul care ar fi venit la curtea lui Petru Rareș ar fi întîlnit, în același timp cu o țară consolidată, cu o ordine ierarhică pe deplin stabilită, cu o deosebită mîndrie împărătească din partea domnului ca și din partea doamnei, în legătură cu stăpînirea împărătească a lui Ștefan cel Mare și cu tradiția lui Alexandru cel Bun însuși, o civilizație națională, care, dacă, în ce privește forma, nu întrebuința încă limba țerii, nu era mai puțin un fenomen din cele mai importante ale culturii generale în răsăritul Europei și, dată fiind situația tuturor celorlalte provincii creștine din Orient, făcea din noi, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, moștenitorii civilizației bizantine și continuatorii acestei civilizații, de multe ori pe drumuri pe care însăși civilizația bizantină, neinfluențată de Apus, nu le cunoscuse.