Istoria românilor prin călători/Un naturalist german prin Bucovina, Ardeal si Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea

←I. Călători germani prin Ardeal

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga II. Un naturalist german prin Bucovina, Ardeal si Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea

III. Ofițeri ruso-francezi și ruși despre războaiele din 1789–92 și 1802–1806→

Un călător incomparabil mai important decît toți cei de mai înainte e cunoscutul, celebrul contemporan al lui Spallanzani, geologul austriac Hacquet, autor al unor călătorii în Alpii nordici, în alte părți aie lor și chiar în Dalmația, la frații noștri de sînge morlahii^[1]. Fusese și secretar al comisiunii economice pentru Carniola^[2]. E și un bun desemnator, de mîna căruia avem, în planșe, colorate, țerani, boieri, lipoveni, tatari și țigani.

Acest om învățat, de o mare hărnicie în cercetările sale, ne-a cunoscut bine și prin relații directe, locale. A fost prin părțile noastre și înainte de anul 1789, cînd ocupația austriacă în Moldova i-a ușurat călătoria, și el însuși mărturisește că, viind din Muntenia, a petrecut în Ardeal, prin secuime, ca medic, poate medic militar, incă din 1763–4, învățînd și românește^[3].

Observațiile lui, foarte împrăștiate, dar de o mare bogăție, sînt de diferite feluri, Întîi cele mai multe sînt simplele lui impresii de drum. Unde n-a fost! La Dorna, al cării nume i se pare că înseamnă: piatră, la Baia, care i se năzare a fi fost de aramă, la Botoșani, la Zvorîștea, unde a cunoscut pe un Șeptilici, coborindu-se – vorbește un naturalist! – dintr-o familie unde s-au născut șepte copii într-o lună, patru rămînînd în viață; la Hîrlău^[4]. La Hotin a fost în lagărul austriac, și a văzut pe cel rusesc, în cursul unui asediu în care aliații fără artilerie lungeau un asediu împotriva a 8– 9 000 de turci cu 180 de tunuri, exploatînd populația vecină românească, pe care rușii n-o plăteau măcar, și unii și alții bătîndu-și joc de femei^[5]. Evreii din Polonia și din Moldova se îngrămădiseră după cîștig la imperiali, prețurile erau foarte mici; o pălărie plină de vișine, o para, o masă întreagă, zece! A întîmpinat pe toate drumurile pe nenorociții cărăuși din Galiția, pierzîndu-și vitele și cele care scapă sînt furate de moldoveni, imitînd urletul lupului ca să le împrăștie – și prăpădindu-se ei înșii de osteneli. A înnoptat și el pe dealuri, după o zi de rătăcire, de frica tîlharilor. În Moldova apuseană a dat de arnăuții în serviciul austriac, „cele mai rele elemente ale nației moldovenești”, „der Auswurf des moldauischen Volks”, călăreți sălbateci, cu capul ras supt căciulă, în veșminte turcești, brune și galbene, cu flintă sau pușcă, patrontaș, două, trei pistoale, hanger și ciocan cu vîrf; turbanul, alb sau verde, era să facă pe șeful lor, maiorul „Ganiflorj”, un „viteaz”, să fie ucis de husarii cari-l dăduseră jos: l-a scăpat numai un „portépée” imperial, pe care l-a ridicat în sus^[6]. A văzut spinii, ceretișul de care se sîngerau cătanele în lupta de la Focșani. Cîte un român spînzurat ca spion îi apare, ori hoți duși în butuci^[7]. Pădurile Moldovei răsăritene, cumplit arse, sînt pline de fugari, cari duc cu ei vite, oi, porci. Lîngă muntele Tătăruș stătea, la trecerea lui pe acolo, prințul de Coburg, care, cu ajutorul rusesc, cu tot, avea doar 25 000 de oameni, iar turcii 90 000, pe cînd la pierderi, față de 1 500 de imperiali, turcii înseamnă de șepte ori pe atîția.

În ce privește Ardealul, el trece în această provincie prin secuime, ai cării locuitori i se par a fi nici mai mult nici mai puțin decît pacinați, pe cînd sașii, aceia sînt daci, sau,, adevărați italieni dacici”. Prezența trupelor îl oprește de a merge spre Brașov. Trecînd muntele în lung spre Bistrița, află la Uifalău români („meistens Wallachen, Romuny”), de lege răsăriteană, cari vorbesc însă ungurește^[8]; din vechiul lor port păstrează numai opincile. Dialectul secuiesc îl cunoaște și i se pare „neplăcut” (widerwärtig) pentru lungirea lui ö, mai ales. La Reghin află și unguri, cu biserica lor, și e tratat cu grosolănie de viceșpan, care-i cere hîrtiile și nu le află suficiente, pentru ca apoi, dîndu-și sama cine e călătorul, să-l poftească la masă. Și Hacquet exclamă: „O popor scitic, cînd oare îți vei părăsi mîndra asprime? Poate niciodată, ori vor trece secole pînă ce, în general, te vei civiliza”^[9]. Bistrița se ridică între cîmpii roditoare și lanuri de porumb; satele vecine, mari, au case în linie, destul de curate. Orașul însă e decăzut; prosperitatea lui, pe care o hrănea mai ales negoțul cu blăni, a încetat odată cu a Sucevei. Clădirile cu ferești gotice sînt goale în rîndurile de sus. Marea biserică n-are cine s-o umple. Locuitorii nu-i plac: firea lor „italiană” e făcută din șiretenie, neținere de cuvînt, lașitate, ca a evreilor; sînt dulci cu străinul, pe care-l întreabă „Woher sînt ir“, pînă ce văd dacă pot cîștigă de pe urma lui. Sînt harnice mai ales femeile, dar urăsc tot ce e sas.

Despre acești români ardeleni el vorbește cu un mare simț de dreptate și cu un sentiment de compătimire care-l onorează. Ei au pretutindeni cel mai rău pămînt, și oricine-i poate goni de pe dînsul, nu numai domnul de pămînt, dar și săteanul vecin, dacă e ungur ori sas. În schimb, tratat ca ultimul dintre oameni, Auswurf des Menschengeschlechtes, românul n-are voie, ca țiganul, să se apropie de împrejmuirea de gard a satelor străine. Cele mai înjositoare pedepse sînt pentru dînsul: la Bistrița o femeie pe care miliția o luase cu sine urla în piața publică supt sfircul biciului. Niciodată nu i se arată prietenie, și astfel valahul nu e întrebuințat la nimic decît la lucrările aspre, servile, și cele mai joase. Niciodată nu se bucură cu aproapele, nici de bine, nici de zile bucuroase. Numai atunci ii e îngăduit să se amestece, cînd ungurul sau sasul nu poate purta o povară, în care caz românul, ca o vită de povară, are să ducă ce e mai greu, dacă nu tot, și atunci e bine venit. Altfel, niciodată. Stăpînul îl stoarce, stăpînul îl judecă. E ca negrul din America în plantații. Se poate să nu se gîndească la fugă, la răzbunare? Așa s-a ajuns la recenta „Horiadă”. Nobilii, cari n-au nici o grijă de sufletul oamenilor, li și ucid fără milă: cutare a împușcat pe judele care nu-i adusese oameni la muncă și, condamnat la 20 de florini amendă, n-a vrut să-i plătească. Fugari dincoace de munți au fost, de aceea, și nu, cum se zice, din motive de religie, 13 000 de familii numai în Țara Românească, plătind o contribuție în valoare de 112 000 florini; 11 000 de familii erau din Ardeal. Alți trec în Moldova, în Serbia, ba autorul crede că în Siberia chiar. Secuii moldoveni se tot înmulțesc. Numai în Polonia, unde serbia e încă mai grea, nu trece nimeni.

Iubirea de libertate e așa de mare la acest neam, încît cutare bătrîn țeran de la Șinca-Mare, a lui Șincai, spunea murind, și autorul, ca medic, era de față: „Mor bucuros că nu las nici muirea, nici copiii în robie”^[10].

Și ce buni acești oameni: agricultori destoinici, cărăuși și călăuzi siguri! „Că românul e, în toate privințile, om, aceasta am încercat-o mai mult decît o dată, cînd locuiam între ei. Cum i s-ar face inima de bună, de l-ar trata ca pe un frate!… Oricît de aspră ar fi nația, am văzut la mulți din ei, timp de doi ani, cît am fost între dînșii, trăsături care ar fi strălucit și la cel mai civilizat om. Cît n-a stricat ura și apăsarea față de această nație a monarhiei, odată așa de strălucită (herrlich) și de mare! Oricum să fie, nația românească are, și în ce privește mulțimea, ca și dreapta stăpinire a țerii, meritele ei proprii” (als auch wegen des rechtmässigen Besizes des Landes die eigenen Verdienste“^[11]).

Pe la Bîrgău, Rodna și muntele Căliman, Hacquet venise în Bucovina, de unde prin Moldova sosise în Ardeal. Și iată cum se prezintă provincia de curind anexată, pe care o cunoaștem, cam la aceeași dată, prin raportul generalului guvernator Splénvi.

Trecînd pe la Horodenca, unde era spitalul de lemn al generalului prinț de Coburg, el văzuse Cernăuțul, bine garnizonat, oraș de 600–700 de case, dintre care cele nouă de piatră din dealul Țeținei. Pe la Vicov, cu păcura din împrejurimi, ajunge la mănăstirea Putnei, unde poarta stă, pe vreme de război, strict închisă. Știe ca aici zac oasele lui Ștefan, „des grossen Stephan- Voda“, ale soției lui Maria, ale fiilor Petru și Bogdan (dealminterea va desemna și o inscripție a lui Constantin Vodă Duca, greșind numai data: 7161); mormintele sînt permanent acoperite cu perdele de mătasă roșie brodată cu aur („goldgestickte rothsammete Decken”). Biserica e zugrăvită pe dinafară, întreagă, cu „nesfîrșite chipuri de sfinți, precum și cu înfățișarea cerului și a iadului și cu îngeri și draci în toate colorile”^[12]. Și la Sucevița cu douăzeci de călugări va găsi aceeași podoabă, dar călătorul se sperie de lipsa de moralitate în atitudinea sfinților^[13]. Așa e și la Humor, unde s-a instalat pitărie pentru trupe, și la Solca, unde a fost un magazin de provizii. Călugării din Putna nu știu ce este o bibliotecă – și aici se înșală: doar acolo funcționase o școală, oarecum superioară, a lui Iacov Putneanul! Ei se încurcă la orice întrebare asupra amintirilor istorice.

Hacquet mai ajunge a cunoaște schitul lui Daniil Sihastrul, pe care-l preface în „Toma”. Rădăuții, „loc mizerabil“, cu o „mică, neînsemnată bisericuță”, neglijată, și cu o locuință părăsită de episcop, mutat la Cernăuți, lăsînd aici pe vicariu cu ceva călugări. Apoi Frătăuții, cu șaisprezece case germane, Arburea, unde iarăși li se gătise un cuib, un „Sat-Mare” de germani, Siretiul, veche reședință episcopală, cum a cetit în Sulzer; aici află pe viitorul împărat Francisc, cu care vorbește franțuzește. Apoi Cîmpulungul țerănesc, schitul de la Plosca, Putila. Știe schitul lui Mihai Racoviță la vamă și dă o traducere foarte exactă a inscripțiilor; apoi și biserica Sînt’Onufrie. Suceava, în care întră pe vechiul pod de lemn, are cîteva sute de case de lemn, locuite de armeni și evrei în centru. Se văd, din mărirea trecută, turnuri, ruinele cetății: odată fuseseră, i s-a spus, 70–80 de biserici; acum abia biete, patru. Marele negoț de curelărie spre Rusia a dispărut. La 1788 a mai fost o pribegie. În apropiere înseamnă mănăstirile „Rinke”, Sîntilie, Ilișești, de unde a fugit egumenul, Meletie arhimandritul, satul Zahareștilor. La Iacobeni îl interesează minele. Apoi pe la „Țițu” și Dealul Rogozului va trece în Pocuția.

A cunoscut puțină lume boierească, trăind după moda veche. Femeile sînt leneșe (el o crede), trecîndu-și vremea cu cafelele. Dar li descrie costumul, cu anteriu, rochie, blană roșie cusută cu aur, iar în picioare papuci. Viața e simplă: zac pe sofale și mănîncă un singur fel la masă (!). De negustori nici un cuvînt. Dar știe că armenii și grecii, mai ales cei dintîi, șireți de șase ori cît evreii și deprinși a lua pe nimic, împrumutînd bani cu dobînzi mari, mînă pe munți boi de îngrășat și cai de aceia tătărești pe cari-i căuta înainte de război în Moldova maiorul austriac pentru remontă, Cavallar^[14]. Pădurile mari, care se taie fără regulă și în care e vînat mult (se arată cu cîte parale se cumpără un cerb și o căprioară), sînt, în apus, pline de hoți. Țeranii sînt oameni frumoși, dar rău îngrijiți. La Putna, la Frătăuți a văzut bătîndu-se la tălpi, și aiurea oamenii, chiar copii îndurînd un număr necrezut de lovituri. Războaiele au răspîndit pînă în munte sifilisul.

Pe lîngă român locuiește țiganul, care face linguri, coșuri, dar culege și aurul din Bistrița Aurie. Țiganii de la Marea Neagră, „pontici”, ar fi altă speță, mai sălbateci, trăind numai din furt și din gîcit^[15]; Peste român a venit, cu pribegii, colonistul. Și Hacquet descrie pe germanii aduși în parte – opt colonii – din Imperiu, din Reich: la Frătăuți (16 case), lîngă Suceava, în „Satu- Mare“, ei se întind fără margeni, și se ridică plîngeri contra lor. Sînt trei sate ungurești și altele secuiești, fără livezi: secuii se împrăștie lesne^[16]. Rușii au fost așezați numai în Laudonfalva (dispărut) și în Curtești (90 de familii). Apoi lipoveni, lucrînd la frînghii, la țesut inul, vin de la tatari și din Moldova, cu toată opreliștea, încă din 1784: ei se află la Varnița, la Fîntîna-Albă^[17]. Bănățeni, foarte săraci, sînt fixați la „Luitak”, apoi la Molodia, Dragomirna și „Rosez”^[18].

Și, în sfîrșit, de-a lungul drumurilor se strecoară, îndreptați spre Cernăuți, spre Polonia, cu voie, fără voie. pribegii boieri ai Moldovei tulburate de război; pădurile sînt pline de băjenari mai săraci^[19].

Odată ocupația austriacă se întinsese pînă dincolo de Baia. Acuma toată partea dintre Siretiu și munte e în mîinile imperialilor, cari speră s-o păstreze la pace, formînd astfel o nouă Bucovină. Hacquet, în tovărășia unui medicinist rus și unui teolog „valah”, profită de ocazie ca s-o vadă, dar el va începe cu Moldova dinspre Siretiu și Prut pe care o țin rusii, supt comanda lui Solticov la Hotin, a lui Rumiențov odată la Iași, iar acum a lui Potemchin –, vechiul generalisim locuind lîngă Iași, la o casă de boier.

A văzut el însuși bîlciul de la Mohilău. Oricum, îl descrie cu admirație. Aici vin turci, tatari, armeni, greci, evrei, poloni, ba chiar, crede el, francezi (?), italieni (?) și germani, fiecare aducîndu-și marfa: turcul bumbac, cafea, capete de lulea, tatarul vite. pe care, cum e obiceiul comerțului în natură, le schimbă cu postav și pinză. Un alt bilei basarabean ar fi la „Podlipciani”, de fapt Lipcani, lîngă Hotin, unde vin turci, români, țigani, din împrejurimi, cari trăiesc în bune relații, cutare sat primind înapoi pe fostul lui spahiu, ca păstor al vitelor țerănești^[20].

Alt bîlciu important, mai frecventat, spune Hacquet, decît oricare din Austria, e la Botoșani, oraș foarte populat, cu o mie de case și mai multe biserici de lemn, care a scăpat de prada turcilor. Se aduce aici, pentru cumpărători foarte luxoși, și marfă engleză, franceză, stofe turcești scumpe pentru femei, năfrămi frumoase sau tulpane. Greci, armeni, evrei trăiesc în oraș lîngă localnici, cari nu fac negoț. Tîrgul Frumos nu samănă cu mîndrul lui nume: sînt vreo două sute de case în paiantă, cu cîțiva negustori greci^[21].

Iașul^[22], pentru el „Augusta” antică, face mare impresie de departe. I se pare lui Hacquet că acoperemintele roșii ar domina. Sînt cîteva case boierești nouă cu două rînduri și cerdac, cărora li se zice, ambițios, „palate”, dar altfel e un „sat mare” în mijlocul vastelor curți și al grădinilor. Înăuntru, locuința cea mai bogată nu oferă decît, după moda turcească, divanul de jur împrejur, un dulap, cîteva scaune „occidentale”. Bisericile sînt întunecoase, preoții lor ignoranți. Nu sînt biblioteci, nici lucruri vechi. O singură stradă lungă e acoperită cu lemn, cu „pod”. Bîlciul e însă mai mare și decît la Botoșani, fără a mai aminti un și mai bogat trecut. Grecii aduc stofe de Stambul, de India, de Alep, de Chios, muselină, brocart de aur, tulpane de două sute de lei și mai mult, și cu pietre scumpe^[23]. Alte mărfuri vin apoi din Austria, Germania, Franța, Anglia, ca: mătasă, postavuri, pînză, dantele, galoane, obiecte de metal. Italia trimete coloniale, pietre scumpe, mărgăritare. Blănile vin din Rusia.

Călătorul se coboară pe la Bîrlad spre Fălciiu, total distrus, dar nu merge mai jos, căci aici se află trupele lui Suvorov, în retragere de la Galați spre Tecuci, tîrînd după sine bejenari cu vitele, români, dar și tatari, bulgari, lipoveni, țigani, evrei caraiți^[24]. Sîrbi, rău priviți, „tatari”, foarte darnici, vorbind românește, ar fi fost așezați în colonii lîngă Bîrlad.

Dincolo de Siretiu, Hacquet vede și înseamnă mai puține lucruri. La Piatra, localitate „mizerabilă” și aceasta, se văd multe biserici ruinate; în apropiere, tot în acest județ al Neamțului, la Bîznoșeni (?), constată petrol. A trecut prin Farauanii Romanului și prin Roman chiar, lîngă care oraș, cu bisericile albe între cîteva sute de case de lemn, vede căruța acoperită cu postav albastru, purtînd crucea albă și precedată de doi călăreți, în care se află un „arhimandrit“ care e probabil chiar episcopul de Roman^[25]. Greci, armeni fac aici negoțul și imperialii au principalul lor magazin. La Ocna, vorbește îndelung de lucrul în saline, unde osîndiții au fost înlocuiți de comanda austriacă prin meșteri germani; sarea se vinde în bășici cu doi trei lei „centenariul” (Zentner), dar pentru vite ia fiecare cît îi trebuie. Orășelul e ars de turci, fără a scăpa măcar bisericile și tot ce era de lemn în gropile de sare chiar; locuitorii, cu vitele lor, au fost luați de armată turcească în retragere^[26]. Foarte amănunțit e descrisă Măgura Odobeștilor^[27]. Hacquet află Agiudul distrus, Focșanii în flăcări, cu Mavrogheni aproape^[28].

Ici și colo, fără sistem, dar și fără vreo pretenție, se dau știri generale despre Moldova. O țară sistematic stoarsă, și de vodă Moruzi, afirmă călătorul, în timp de patru ani – și Hacquet cunoaște pe fratele acestuia, care face speculă cu lînă lîngă Pesta –, și de Alexandru Ipsilanti, prins de imperiali pentru ca Poarta să trimeată în loc pe bunul vodă Manoli. Pentru toți fanarioții are cuvinte grele. Costachi Moruzi vindea lămîi lîngă Constantinopol – ceea ce e fals, –, Ipsilanteștii se coboară dintr-un blănar, Mavrogheni e un cuțovlah (Kuzufalk), – interesantă părere, care n-ar fi contrazisă de faptul că venea din insule, unde elementul albanez, legat așa de mult cu al românilor, era foarte bine reprezintat^[29].

Odată țara dădea un venit de 2 800 000 de lei pe an, acum nici o treime, lucru care nu e de mirare cînd populația a scăzut la abia o jumătate de milion. Dintre dări, capitația ar face 200 de lei la un sat de o sută de case; dar se ia suma și cînd numărul caselor scade, așa încît, după o plîngere zădarnică înaintea pîrcălabului local, oamenii împung fuga^[30].

Și ce țară bogată! E ca „o grădină roditoare și bine sădită”. Merele domnești ar fi mari „cît un cap de copil”^[31]. Numai de la albine, un stup roind alte zece, cinsprezece, se fac 72 000 de lei pe an, pe cînd în Țara Românească producția e cu o treime mai mică; dar Hacquet prevede timpul cînd exploatații lacome vor distruge poienele și cu ele prisăcile. Și e păcat, căci mierea din sudul Basarabiei, pe care cîndva o întrebuința și el, e tot așa de aleasă ca aceea din Franța, de lîngă Narbonne^[32]. Nu mai puțin de 40 000 de vite se fierb pe an pentru cervișul care se vinde la Constantinopol, carnea aruncîndu-se. Pieile de miel nefătat, extrem de fine, se trec în Polonia și, se afirmă, pînă departe în Asia Centrală. Alături ronțăie prin dumbrăvi patru milioane de capre^[33]. Cașcavalul de munte, brînza se fabrică de localnici, cari cresc și porci.

Toate aceste bogății le exploatează, cum a mai spus și aiurea, străinii. Armenii întrec în lăcomie pe evrei, și, cu privire la aceștia, călătorul observă că sînt de o speță mai aleasă, avînd puțintel, cu barba și caftanul lor, înfățișarea boierilor. […] Scăpat de un rău guvern, acest „popor vrednic de milă (bedauernswürdig) (al românilor) ar putea să aibă ce i se cuvine”.

Aproape în același timp, la 1782, un polon, Mikoscha, a cărui călătorie, tradusă în limba germană, s-a tipărit la Lipsea în 1795^[34], străbătea Moldova pe calea urmată de Hacquet însuși.

La Hotin, cetate cu șanțuri și tunuri, unde se află, ca negustori, turci, armeni, evrei, călătorul, pe care-l călăuzește Giuliani, tălmaciul la hotar, dintr-o familie levantină pe care o cunoaștem, căpătă foarte răpede, fără nici o cercetare serioasă a persoanei și scopurilor sale, carte de trecere mai departe, prin capuchehaiaua moldovenească. În tovărășia unui armean, trece apoi la satul Mămăliga, unde Osman-Bairactar, turc supus voii lui Dumnezeu, amintește cuvintele părintelui său despre vitejia polonilor, cari văd astăzi prăbușindu-se gloriosul lor regat. „Cine ar fi crezut”, spunea el, „că, folosindu-se de faptul inferiorității fiilor față de părinți, muscalul din ghețurile lui va ajunge să poruncească în aceste locuri și că Polonia va putea fi împărțită în folosul lui. Dar vremea căderii noastre a sosit.”

Dincolo de Prut, vameșul moldovenesc – al cărui rost nu-l înțelege polonul, odată ce e o singură împărăție –, pîndește, în plin cîmp, pe călătorii cari trec. La 6 iunie se pornește spre Botoșani pe un drum pustiu, fără sate, fără lanuri, vinul fiind dat în gropi acoperite cu scînduri. În orașul destul de mare sînt case frumoase, mai ales ale armenilor, cari țin negoțul împreună Cu greci și cu evrei. În fiecare săptămînă e tîrg de vite și de cai, la care ar putea veni și negustori din Polonia.

De aici drumul e periculos. Un evreu din Polonia care mergea spre Galați fusese de curînd ucis și se prădaseră trei turci și doi armeni cari mergeau spre Hotin. Plata vămii orașului, a venitului podului (2 lei de car), a pomenii pentru bisericile în lucru face pe Mikoscha să nu intre în lași. Cînd sosește la Vaslui, află de depunerea domnului, Constantin Moruzi, și pentru că pusese piedeci negoțului cu Polonia, și de pecetluirea averii lui; pașa cel nou de la Hotin trecea în sus. Bîrladul e numai ceva mai bun decît Vasluiul.

Pînă la Galați regiunea, frumoasă, fusese părăsită de locuitori. Galații sînt un port bun, dar n-au decît trei sute de case, în care locuiesc greci, armeni, evrei, turci, alături de români. Corăbii vin din Constantinopol pentru grîu, și din nou patriotul polon se gîndește la comerțul pe care l-ar putea face țara sa. Pe una clin aceste corăbii pleacă el la 22 ale lunii și, în cale, va vedea Isaccea, cu castelul, Tulcea, pur turcească, cu un alt castel; mai rămăsese ceva din podul care odată de pe malul acesta dobrogean ducea la Ismail.

Pentru comparație cred bine să adaug aici ce povestește despre Țara Românească în 1791 un călător german, avînd legături cu von Diez, ministrul Prusiei pe lîngă Poartă, cu Knobelsdorf, succesorul lui, cu unul din curierii cari de la Constantinopol se trimeteau la Berlin. Lucrarea lui, manuscriptă pînă astăzi, se chiamă „Tagebuch einer Reise von Potsdam aus, durch Sachsen, Bayern, Steyermark, Venedig nach Constantinopel und zurück, über Bukarest, Siebenbürgen und Ungarn (mit einigen Zeichnungen) vom 8 april 1788 – May 1799” și se păstrează la Muzeul Național din Pesta^[35].

Plecînd din Constantinopol, se pare, unde văzuse în lagăr pe „noul vlah-beiu, Mihai-Vodă” (Suțu), în april 1791, anonimul ajunge la Giurgiu, în ziua de 6 decembre al aceluiași an. Cu un mehmendar românesc, el trece Dunărea și se oprește la Copăceni. Peste Argeș, unde-i cade ceasornicul în apă, se îndreaptă spre București.

Sosind el aici pe negură, domnul trimete înaintea acestui diplomat prusian pe secretarul său. Întîia vizită o face trimesul turcesc pentru pace, Ratib-Efendi. La ceasurile unsprezece, a doua zi, 9 decembre, în trăsura trimeasă de vodă, oaspetele merge la audiență, pe care scurtele însemnări n-o descriu. În aceeași zi Merkelius, agentul austriac, vine de-l vizitează pentru a-l pofti la masă, cu însoțitorii, curierul prusian Schmidt și un anume Bock. În aceste zile de petrecere în capitala munteană, călătorul are legături, neplăcute, cu secretarul domnesc Panaioti Kodrikas, de la care capătă o „saubere Antwort”.

Plecarea se face cu greutate, trebuind intervenția unui „Monsieur Ebert“; „cu grecii și cu valahii merge și mai rău decît cu turcii”. Popasul se face la Văleni, apoi, în ziua următoare, la Brătășeanca. La 14 e la Cîmpina, „cu cea mai frumoasă vreme“: ar fi vrut să vadă izvoarele de petrol, dar era prea departe^[36].

Peste cîteva ceasuri vin scrisori de la Knobelsdorf, prin tatarii domnului. Prin „Seide” (Zeiden, Codlea), în sfîrșit se face sosirea la Brașov.

Deosebit, în al doilea volum al notițelor sale, călătorul descrie și judecă împrejurările din țara pe care cu atîta răpeziciune o străbătuse. Cînd a venit în Muntenia pe la Severin, în toamna anului 1790, a observat antichitățile de acolo, despre care scrie așa: „Turnul lui Severin (der Thurm Severin) e așezat pe un muncel rotund (einer runden Krupe). E rotund de jur împrejur, încunjurat cu un șanț (ein gemachts Precipice, als ein Graben), greu de suit. Este un zid (eine Wand) gros de douăsprezece picioare, lung de 25 si lat de 20».

Regiunea are „deosebit de frumoși fagi și brazi». Craiova se înfățișează mai frumos de departe. Coborîndu-se la Dunăre, i se urmează cursul, pe la Zimnicea, șchelă de negustori turci, cu un han „pasabil”, pe la Petroșani („Pietrosban»), „sat mare», cu „o casă deasupra pămîntului”1. „În satele de-a lungul Dunării, de la Zimnicea pînă la Giurgiu, sînt tot oameni înstăriți”, cu boi, bivoli, oi, găini, gîște, rațe.

Altă serie de note, după observații asupra grecilor de la noi, dintre cari mulți ar fi originari din Trapezunt, iar scanavi din Chios, privesc călătoria de întors, din 1791, a prusianului. La Călugăreni „pe Ialomița (sic), este o veche capelă și în mijloc o cruce de zid (gemauert Creuz)”; crede că numele localității ar veni de la vreo mănăstire de călugări. Drumul, mlăștinos, e greu și pe vreme bună; podurile sînt „tot așa de rele ca și în Polonia“. Copăcenii, cari urmează, sînt un loc „mizerabil“.

La București e de mirat distanța mare între case, scîndurile de pe poduri „în tot orașul”. Se descrie personalitatea lui Ratib-Efendi, și, vorbindu-se de vizita secretarului domnesc, se adaugă că a venit numai „cu complimente grecești, adecă a oferi totul și a nu face nimic”.

Trăsura domnească de paradă avea șase cai și era întovărășită de patru ciohodari, dar era din acelea „cum se află o mie la Berlin”. „Un om cuminte nu-și poate închipui cît e de săracă și pretențioasă această curte, care ține pentru fast pînă la 3–400 de oameni.“

Ceva mai tîrziu e un călător german care a străbătut în 1802 Moldova, ajungînd în Bucovina, pentru a trece de acolo prin Galiția spre Viena. Joseph Rohrer a pus în scris, supt forma a douăzeci și una de scrisori, călătoriile sale.

Acest vienez cult, capabil de a îndrepta pe Sulzer în ce privește hotarele Bucovinei, a fost bine primit pretutindeni, în orașe ca și la țară, unde a văzut vătafii bătîndu-și cu cruzime subordonații. A fost în casa unui Mavrocordat, cu frumos palat la moșie, la un Balș din Botoșani, desigur Vasile, cel cu proprietăți în Bucovina, care traduce „un roman” al lui Voltaire și are o bibliotecă numai din asemenea cărți. A admirat frumuseța femeilor, făcînd și unele rezerve. A călcat pragul caselor consulare: a lui Timoni austriacul, a maiorului rus Malinotti, cu femeia cea învățată și așa de interesantă.

Dar e un om cu gusturi grele de satisfăcut. Decît patul moale, gătit de arnăut, preferă lavița de la han. Se plînge că e prea pompoasă caleașca trasă de patru cai. Vede biserici proaste cu popi inculți, afară de unul din Dorohoi, umblat pe la Viena și Trieste, dar care a uitat mai tot. Muzica țiganilor nu-l incintă, și-i e silă de robia acestei rase, căreia i-ar permite să scuipe pe capră, cu toate consecințele, cum nu îngăduie boierii neumani. Îl obosește ceremonia dulceților și cafelei, pe care o descrie cu de-amănuntul și i se pare că e obiceiul ca după masă boierul să-și spele barba în ligheanul unde cocoana și-a clătit gura, oaspeții înșii avînd dreptul de a-și întinde mînile în același licvid. Rîde de basmalele colorate, indiene, care se întrebuințează. I se pare că în casele unde se scrie pe genunchi uzagiul hîrtiei e rar. Se sperie de podurile rudimentare, așa de deosebite de cele din Bucovina. Doar dacă-i place la Iași, mai urît decît orice oraș german, casa cu trei caturi a lui Mavrocordat, unde va locui noul domn Alexandru Moruzi cel blind, „prieten al știnților“, ca și Constantin Ipsilanti, care va face să se uite zilele „crudului și răpărețului“ Mihai Șuțu.

Nu lipsește însă, alături de reproducerea unui firman din 16 octombre 1783 pentru sudiți, oarecare statistică, însemnîndu-se exact de eîți florini se exportă cînepa, lina si alte mărfuri. În Bucovina, cu 259 de sate, se socot 11 – 12 000 de familii.^[37]

Note

1. Reisen durch die nordischen Alpen, Nürnberg, 1790; Physikalisch-politische Reisen durch die Alpen, Lipsea, 1783; L‘Illyrie et la Dalmatie, Paris, 1815.
2. II, p. 74.
3. 1, p. XI, 120; II, p. 59, 115-6.
4. I, p. 20.
5. Ibid., p. 23, 26.
6. Sie sprechen aber nicht wallachisch, sondern ungrisch mit etwas hunnischem gemischt (II, p. III).
7. Ibid., p. 136.
8. Ibid., p. 51, 53.
9. Ibid., p. 95.
10. Ibid., p. 116.
11. II, p. 89, 112, 173.
12. Unendlich viele Figuren von Heiligen… wie auch mit Himmel und Hölle und mit allerley gefärbten Engeln und Teufeln.
13. Die Gemählden gleich und oft nichts weniger als erbaulich. Wenn der Mahler die Schwelgerey hat ausdrücken wollen, so sind oft die Stellungen ganz à la Sanchez (I,p.l05).
14. I, p. 167.
15. II, p. 223 și urm.
16. Ibid., p. 116 și urm.
17. Ibid., p. 127-33.
18. Ibid., p. 132.
19. I, p. 22-3, 114.
20. II, p. 32 și urm.
21. P. 36 și urm.; 57–8.
22. E aici în iunie 1789 (p. 62).
23. Ibid., p. 58 și urm.
24. P. 78-80.
25. II, p. 55.
26. II, p. 43 și urm.
27. P. 57.
28. P. 95-6.
29. P. 102: „Ein elender Schuhputzer des Hassan-Pascha, oder ein sogenannter Kuzufalk”.
30. P. 65 și urm.
31. P. 69.
32. P. 73 și urm.
33. P. 82.
34. P. 11.
35. Fol. german 1072, 2 volume. Es ist auch ein Haus über die Erde darinnen.
36. Ich ging nur wenig aus und wolte auch die Stein-Ohl-Quellen sehen; es war aber zu weit..
37. Bemerkungen auf einer Reise von der türkischen Gränze über die Bukovina durch Ost-und West-Galizien, Schlesien und Mähren nach Wien, 1801. Rezumat de d. Scarlat Callimachi, în ziarul Adevărul, din 10 novembre 1928.