Istoria se repetă

 

Alegerea parțială de la Ploești m-a reîntinerit. Între altele, mi-a făcut deosebită plăcere revederea vechiului meu prietin, totdeauna verde și vesel, Stan Popescu, bravul garibaldian, care odinioară a luptat atâta pentru libertatea Poloniei.

Dar nu, nu-i adevărat! Stan Popescu n-a fost în viața lui amant al libertății! Dacă o clipă ar fi fost sincer liberal, astăzi ar avea, numai din chirii și acareturi, 24 de mii de lei venit pe an, în loc de 200 de lei pe lună din slujbă! și ce slujbă! El! luptătorul pasionat pentru libertate, să ajungă la bătrânețe subdirector a ce? a unui stabiliment oficial de robie - pușcăria locală! O tempora! o mores!

Am deplâns împreună cu bravul meu amic amăgirea vieții lui întregi.

Și cu toate astea a fost, îl știu bine, un fervent!

Alaltăieri mi-a adus aminte unul dintre episoadele vieții lui politice, pe care-l uitasem, și pe care nu-l pot lăsa nepovestit.

Era în 76.

Guvernul conservator căzuse și guvernul liberal era chemat să facă alegeri generale. Răposatul nostru prieten Tache Pandrav, prim-redactor la Românul, scrie un articol, fulgerând pe ciocoi, cari sugrumaseră atât timp voința alegătorilor, și cântând era de libertate electorală ce se inaugurează cu venirea patrioților la putere.

Pandrav se bucura de multă popularitate printre populația rurală din Prahova, unde fusese multă vreme funcționar cinstit și amabil cu publicul. Cum scrie articolul, se duce la "fundatorele și directorele" Românului, C. A. Rosetti, și-i zice:

– Domnule Rosetti, eu îmi pui candidatura în Prahova la al patrulea!...

Rosetti se uită lung la el și-i răspunde îngâimat:

– Bine... Ai ceva șanse?

– Mai e vorbă!

– Bine... Să ne mai gândim.

– Ce să ne mai gândim?

– Mă rog: ai șanse multe? întreabă Rosetti zâmbind.

– Merg la sigur! răspunde Pandrav vesel.

– Bine... Du-te... Încearcă...

Pandrav, fără să mai stea de vorbă, se suie-n drumul de fier și merge la Ploești, drept la Stan Popescu, care pe atunci, în tinerețe, era unul din cei mai bravi electori din localitate. Să nu uit a spune că Rosetti era prezidentul consiliului electoral central al marelui partid.

– Stane, am venit...

– Bine ai venit!

– Îmi pun candidatura la al patrulea.

– Bravos!

– Știi câtă popularitate am... și începe să numere pe toți popii, primarii, notarii, dascălii și țăranii pe care-i cunoaște ca buni liberali și buni prieteni personali.

Stan și Pandrav merg să dejuneze. În cursul dejunului, cei doi vechi camarazi își dau drumul celui mai călduros entuziasm, zugrăvindu-și pe întrecute perspectiva fericirii poporului sub noua eră de libertăți publice ce se deschide. După ce plătesc dejunul, Pandrav se scoală și zice:

– Acuma, Stane, neică, la lucru!... Am trăsură... când plecăm?

– Unde? întreabă Stan.

– În județ... să lucrăm.

– Ce să lucrăm?

– Colegiul... Trebuie să-ncepem... Nu e vreme de pierdut.

– Apoi... zice Stan, scărpinându-și barba lui patriarhală... să începem... Dar eu zic că nu-i așa zor... lasă să plecăm mâne dimineață.

– De ce să nu plecăm numaidecât?

– Numaidecât! de ce numaidecât? Stai să mai vedem prietini în oraș... Mâncăm deseară cu mai mulți... mai ne chibzuim...

– Ce să ne mai chibzuim? răspunde Pandrav impacient... Îmi pun candidatura... Am șanse.

– Ei! șanse! să vedem.

– Ce să vedem? omule! tu nu știi ce șanse am?

– Ba știu, dar în sfârșit, acuma numaidecât nu pot pleca... Rămâi pe deseară aici, nu fi așa nevricos...

Și pleacă, lăsând în nedomirire pe entuziastul candidat.

Seara se reîntâlnesc la prânz împreună cu alți doi prieteni și iar începe candidatul cu pornirea lui, Stan cu temporizările. La un moment, Pandrav, obosit de atâta sâcâială, se scoală și spune:

– Ia ascultă, măi Stane, ce mă tot fierbi cu diplomație? Ce va să zică asta? Răspunde scurt: am, ori n-am șanse?

– Bine, Tache, ai; nu zic ba.

– Apoi atunci, dacă am șanse...

Dar Stan, plictisit și el, la urma urmelor, răspunde scurt:

– Ei! știu că ai șanse... Dar batalamaua? unde ți-e batalamaua?

– Care?

– De la ogeac!... blagoslovenia hahamului!

– Care haham? ești nebun?

– De la Rusetache rabinul!... Ce te faci prost, că nu înțelegi?

Pandrav sare-n sus turbat:

– Cum! batalama! ogeac! hahamul! rabinul! Care va să zică de asta am luptat noi contra ciocoilor! care va să zică, asta este era libertăților electorale! Ogeac, ai? batalama, ai? Bravo, nenorocitule!

– Bine, toate bune, răspunde Stan liniștit, răsuflând că-n definitiv a ajuns să pună punctul pe i; toate bune și frumoase, dragă Tăchiță; dar fără batalama nu se poate să ai șanse. Batalamaua, aia-i șansa, alta nu-ți mai trebuie.

– Așa! strigă Pandrav în culmea furiei, am să lupt contra voastră... și contez pe concursul moderaților.

Era în adevăr în Ploești, pe atunci, o mână de politicaștri, cari se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, avocăței și dăscălași, cari nu erau nici conservatori, nici liberali, băieți nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Când Stan a auzit de "moderați", a bufnit de râs:

– Moderații! gogomanii! hahaha! auzi, moderații!

Și apoi foarte serios:

– Moderații, musiu Tache, sunt gogomani, dar nu până-ntr-atâta ca dumneata, să se puie împotriva stăpânirii!

Acest episod pe care-l uitasem mi l-a reamintit amicul meu Stan Popescu după primul scrutin al alegerii de la Ploești, văzându-mă că am prea multe iluziuni despre rezultatul balotajului.