Iubirea în poezie
Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, mai ales în versuri,
iubirea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile, toate durerile
și toate năzuințele omenirii sunt aruncate pe un plan depărtat.
În marele tablou al lui Tizian Amorul sfânt și amorul profan
sunt reprezentate cele două feluri de iubire: amorul sfânt e
înfățișat printr-o femeie blondă, îmbrăcată, cu o privire gravă
și gânditoare, în fundul unui peisaj se zărește un cavaler. Amorul
profan îl exprimă o altă femeie de — astă dată nu-i blondă
voluptoasă, și care, încinsă doar cu o centură albă, privește la
un copil ce se joacă în apă.
Ei bine, oricum am socoti iubirea, ea a jucat și va juca
veșnic pe lume un rol pe care nici un alt sentiment nu-l joacă.
De la concepția estetică a lui Platon și până la cea absolut
fiziologică a lui Schopenhauer, amorul a trecut prin tot felul de
speculații ale dialecticienilor, ale filozofilor și savanților.
Cu toate astea, oricâte transformări ar fi suferit concepțiile,
sentimentul a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind
pe oameni, oglindește și el toate credințele și toată morala
diferitelor epoci. Există un amor antic, unul medieval și unul
modern; nu-i mai puțin adevărat însă că fondul pasiunii e
același în toate vremile și la toate popoarele.
De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov, deși
iubesc în moduri diferite, sunt rezultatele aceleiași patimi.
Păgânul Virgiliu, romanticii Rousseau și Goethe, naturalistul
Daudet și gingașul modernist Turgheniev, toți sunt pătrunși de
eterna simțire a dragostei atunci când concep pe eroii lor — deși fiecare e copilul veacului lui.
Și cum ar fi cu putință să fie altfel? Pentru ca o lucrare de
artă să aibă valoare, cea dintâi condiție este, poate, aceea ca
artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Și ce poate fi mai
simțit decât acest
...instinct atât de van
Ce se-abate și la pasări de vreo două ori pe an,
cum ar zice marele Eminescu, cum ar zice genialul Schopenhauer...
Ba, dacă iubirea se manifestă în toate lucrările, chiar și în
acelea cu care se ocupă Poșta redacției noastre, lucrul e
neapărat să fie așa. Căci emoțiunea fiziologică, care la unii se
traduce prin versuri, la alții prin acte de domeniul medicinii,
se arată de pe la vârsta de 12 și 15 ani; pe când ideile mari,
gândurile de luptă socială ori politică vin tocmai hăt-târziu.
Precum e natural ca la vârsta de 3 ani să fii puțin convenabil cu
dădaca, e tot așa de natural ca la vârsta de 15 ani să simți „instinctul
pasărilor” — atât mai bine dacă te dedai numai la versuri.
Toți acești versificatori prin impulsiuni fiziologice ar putea
să spună ca Pippo al lui Musset:
Jai le coeur de Petrarque et nai point son genie!
Și, pe câtă vreme Adam va fi mușcat din pomul oprit, iar
Eva va fi „coastă din coastele lui”, toate teoriile grave și toate
consiliile paterno-medicale nu vor fi în stare să oprească
atentatele la bunele... versuri.
Ca să parodiez o vorbă a lui Schopenhauer, versurile sunt
pentru băieții de familie „supapa de siguranță”. Deci lăsați pe
copii să facă versuri... E un joc atât de inocent!
Este însă un alt punct de vedere. Tendenționismul de care
vorbesc nu exclude lirismul. Dar, precum în poezia păgână nu
se vorbește de calitățile femeii; precum în solemnele bucăți ale
cavalerismului femeia nu-i femeie, ci doamnă; precum în
plângătoarele opere ale lui Chateaubriand ori ale lui Lamartine
e vorba numai de frumusețe; precum în Sapho ori în Le collage
al lui Paul Alexis e în joc numai voluptatea, tot așa noile concepții
despre rolul femeii vor aduce în mod fatal o altă poezie.
Fără îndoială, nu poruncim tinerilor să-și închipuie iubirea
altfel demn și-o închipuiesc. Dar când ideile noi vor fi pătruns
proletariatul cult, din clasa căruia mai ales apar artiștii, atunci
această poezie nouă, această nouă concepție economico-
filozofică se va impune. Și lirismul va merge alături cu știința
socială, el se va înălța de la o cântare de cocoș la cântul
conștient al unei iubiri superioare.
Pân-atunci, frumoasă Venere, întinde-ți brațele de marmu-
ră!... Iubirea cea nouă nu-i rezervată unei tinerimi fără entuziasm. Nu fiii burghezimii, crescuți în atmosfera nesănătoasă a
senzualității precoce, vor putea da iubirii eterna haină strălucită
a unui sentiment superior, a unei mărețe concepții.
Se va topi în vâltoarea patimilor bolnave generația istovită,
care a moștenit, în mijlocul mizeriei celor mulți, lenea de
gândire și moliciunea orientală a veacului de ghiftuiți, și va
răsări o tinerime care va renaște poezia, renăscând toate sen-
timentele.