Iubirea de patrie
de Gheorghe Asachi


Toate sentimentele, care unesc pre oameni între sine și-i îndeamnă spre virtute, sunt nobile. Cinicul, ce are în dispoziția sa purure sofisme în contra tuturor sentimentelor generoase, se deprinde a se făli cu filantropia sa pentru a desprețui iubirea de patrie.

El zice: „Patria mea este lumea. Ungheriul cel mic, în carile sunt născut, nu poate avea drept de a fi preferat înaintea alegerei mele, fiindcă nu este mai presus de atâte alte țări, unde-i de asemene bine, ba poate și mai mult. Iubirea de patrie este numai un egoism obștesc a unui număr de oameni, carii locuiesc într-o țară și întru care și fac dreptăți pentru a urî pre ceilalți oameni.”

Nu te lăsa ademenit de această filozofie defăimată. Caracterul ei este a înjosi pre om, a-i tăgădui virtuțile sale, a numi deșertăciune, nebunie și destrămare toate acele ce-l înalță. A înșira o mulțime de cuvinte pompoase pentru a descuviința toate plecările omului cele nobile și toate întreprinderile lui privitoare cătră folosul societății, asemene graiuri sofistice sunt fără îndoială o știință ușoară, însă vrednică de defăimarea noastră.

Cinismul ține pre om în tină, iar adevărata filozofie este aceea care se sârguiește a-l scoate din ea; este religioasă și cinstește iubirea de patrie.

De bună samă, se poate zice că și lumea întreagă este patria noastră. Toate popoarele sunt o fracție a unei familie numeroasă, care pentru întinderea sa nu poate fi povățuită de un singur guvern, deși are pre Dumnezeu de cel mai înalt domnitoriu. Când privim ființele noă asemene ca pe o singură familie ne facem binevoitori cătră toată omenirea în general. Dar o asemene socotință nu răstoarnă pre altele, ci au de asemene dreptățile lor.

Un lucru este vederat, că omenirea se împarte în popoare. Un popor este o întrunire de oameni, pre care unimea religiei, unimea legilor, deprinderile, asemănarea limbei, originea, faima, nefericirile, nădejdele, în sfârșit, toate aceste elemente sau cel puțin măcar o parte din ele îi unesc într-o de-asemene simpatie. A se da numele de egoism obștesc acelei simpatii și interesului comun, ce domnește între mădulările din care se alcătuiește o nație ar fi totuna, ca și când mania de a defăima ar descuviința iubirea de părinte și de fiu, înfățoșându-se ca pe o conjurație între fiecare părinte și fiii săi.

Să ne aducem aminte, că adevărul are purure mai multe fețe și că dintre toate sentimentele virtuoase nu se află măcar unul, carile n-ar trebui cultivat. Dacă din osăbitele sentimente am cultiva numai pe unul singur, oare n-ar ajunge a fi vătămător? De aceea nu cultiva numai pe unile și nu vor agiunge a fi vătămătoare. Iubirea de oameni este nobilă, dar nu trebuie să împiedice pe iubirea de patrie; iubirea de patrie este asemene bună, însă să nu împiedice pe iubirea de ominire.

Defăimare fie acelui suflet înjosit, carile nu încuviințază chipurile feluritelor înfățoșeri, ce poate căpăta între oameni instinctul sfințit a viețui frățește, a da cinstea cuviincioasă și agiutorul fiecăruia!

Doi călători européi se întâlnesc într-un alt continent, unul este născut în Turin, altul în London. Ei sunt europei, acest nume comun de europeu naște între ei un feliu de legătură de iubire, pot zice un feliu de patriotism, din carile iesă o îngrijire vrednică de laudă a se îndatori unul pre altul.

Iată, de altă parte, un număr de oameni, carii abia se înțăleg unul cu altul, fiindcă nu vorbesc tot o limbă; și oare ați putea crede, că între aceștia este cu putință a se afla vreun patriotism. Ei sunt svițeri, unul dintr-un canton italian, altul dintr-un canton franțez și al treile dintr-un canton gherman. Asemănarea legăturei politice, prin care se unesc și se apără unul pre altul, ține locul limbei comune, le însuflă tuturor iubire deopotrivă și-i îndeamnă prin jărtvire generoasă a consfătui la fericirea unei patrie, ce nu este o singură nație.

Priviți în Italia sau în Germania, acolo se văd oameni carii viețuiesc sub deosebite legi, și prin acesta ajunse a fi popoare deosebite, încât adeseori au venit în împregiurare a se și război între sine. Însă ei vorbesc sau cel puțin scriu în aceeași limbă, cinstesc tot pre acii strămoși, au tot aceeași literatură, cu care se înmândresc, au gusturi deopotrivă, nevoie de prietenie, de îngăduință și de mângâiere. Aceste cuvinte-i fac mai binevoitori unii către alții și mai aplecați a se îndatori între sine.

Iubirea de patrie la o nație mare sau într-o mică parte de loc este pururea o simțire nobilă. Nu se află vreo nație cât de mică, carea să nu aibă strălucirile sale, precum domnitori, carii au crescut puterile ei cu mai mult sau mai puțin, fapte istorice vrednice de aducere-aminte, așezăminte folositoare, politii însemnătoare, un ce deosebitoriu și cinstitoriu caracterului său, barbați, carii s-au făcut nemuritori prin curajul lor, prin politica, prin sporirea ce au făcut în științe și măiestrie. Aceste sunt pentru fiecare temeiuri de agiuns a iubi cu întâietate ținutul, politia sau satul, unde este născut.

Însă trebuie să ne ferim ca iubirea de patrie, în înțelegerea ei cea mai întinsă, precum și în cea mai strânsă, să nu se cuprindă numai în o mândrie deșartă a fi născuți în cutare locuri, nici să fie aceasta un cuvânt pentru a păstra ura cătră alte politii, alte provinții, alte nații. Un asemene patriotism, carile, în loc de liberal, ar fi îngânfat, pizmătoriu și crud, nu este o virtute, ci un vițiu.

▲ Începutul paginii.