Iuda

Iuda

de
Simion Nadson
tradus în română de
Alexei Mateevici

I

Hristos se roagă. Sânge cade

Din fruntea lui în picături

Pentru a lumii răutate,

A omului păcate, uri.

Dumnezeiasca-nsuflețire

Îi arde-n ochii Lui senini,

Și cu o jalnică zâmbire

El rabdă-a crucii chinuire,

Cununa aspră cea de spini.

Pe lângă cruce stau în roată

Mulțimi de oameni. Uneori

Întunecata, oarba gloată,

De râs bufnește mișcător,

Și nu pricepe, nu gândește,

Pe Cine îl obijduiește

Cu râsul batjocoritor,

Ce a făcut El, de la chin

Ca pe un rău L-a osândit?

Și ce vrăjmaș de ură plin

La Dumnezeu s-a îndârjit?

Cu-a dragostei învățătură

El blând, în lume a intrat,

A pătimit și s-a rugat;

Iar lumea în nespusă ură

Cu sângele Lui s-a pătat.

II

Sfârșitu-s-a!

O noapte blândă

Ardea-n albastre înălțimi,

Ea lumina cetatea sfântă

Și largile împrejurimi.

Lumina lunii gânditoare

Când s-ascundea în nourași,

Când s-aprindea tremurătoare

Deasupra sfântului oraș.

Și a Golgothei. Jos în ceață,

Din munte târgul se vedea,

Iar sus, în pacea lor măreață,

Trei cruci înalte înnegrea:

Pe cele două... spânzurați

Se mai vedeau cei răstigniți,

Și slabi, la fețe-ngălbeniți,

Erau de lună luminați.

Iar pe-a treia nimeni nu-i.

Păzit de ucenicii Lui,

A fost Hristos luat ușor;

Cu mare jale îngropat

Și piatra gropii I-au udat

Cel de pe urmă plâns al lor...

III

A cui plânsoare tăinuită

Ascultă cea de mijloc cruce?

Ființa-aceasta necăjită

De unde soarta o aduce?

Nădăjduind la vindecare

Ea peste mări și peste țări

Venit-a, poate, ușurare

Să-i deie Cel trimis din cer?

Era de-acum cu rugăciune

'Naintea lui Hristos să cadă

Și iată, cu amărăciune,

Aude vestea minunată:

Cel ce a dragostei lumini

În rele inimi a aprins,

Stăpân, ce n-a știut stăpâni

Și toată jalea-n lume-a stins,

Sfârșitu-s-a batjocorit,

În chinuri grele necăjit...

Ori poate-un tainic ucenic

Plecându-și capul arzător

La cruce-și varsă al lui dor,

Plângând ca pruncușorul mic?

Un păcătos nepocăit

La cruce, poate, a venit,

Aici să-și verse pocăința?

Nu — îi Iuda. Nu dorința

De rugăciune l-a adus

La crucea Domnului Iisus:

A se ruga el nu putea

Cu firea ce-n păcat ardea;

A se ierta cu Trupul Sfânt

Nu i-a trecut prin negrul gând...

El singur sta nedumerit

Și nu știa de ce-a venit.

IV

La chinuri grele osândit

Și de norod batjocorit,

Cu crucea când trecea Hristos,

Căzând sub lemnul greu și gros,

Ascuns Iuda l-a văzut

Și într-o clipă-a priceput

Pe Cine el, setos de bani,

Vândut-a la vicleni dușmani,

Și că iertare nu mai are

El la preasfânta judecare...

O frică-atunci neputincioasă

Intrat-a-n firea lui fricoasă...

După aceasta — noaptea toată

Închipuirea ațâțată

Pe cel vândut i-l arăta;

Degeaba Iuda căuta

Vedenia ca să alunge:

Doritul somn la el nu vine,

Și din lucirile senine

Hristos vederea îi împunge;

Degeaba ochii el închide,

Ca minții sale ostenite

Să-i deie pace. Luminos

I se arată lui Hristos.

V

Îl vede Iuda necăjit

Pentru preasfântul adevăr,

În greul chin, batjocorit

Pe Dumnezeu, venit din cer.

Îl vede într-a lui osândă

Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă

Viclenilor judecători,

Și ochii Lui întrebători

Tot sufletul îi săgetează...

Iar fruntea îi încununează

Cununa aspră cea de spini,

În ochii Domnului senini.

Pe buze vede și citește

Iuda dreapta judecată;

Dreptatea sfântă, mâniată,

Iertare nu-i mai dăruiește...

„Vedere-amară, fugi departe,

Căci pieptul meu de muncă arde,

Măcar un ceas ori o clipire

Tu vezi: ființa vânzătoare

Îți scaldă Sfintele picioare

În lacrimi... Doamne miluiește

Și iartă... Vezi, necazu-mi crește

Cu clipa când Te uiți la mine...

O, nu mă chinui, stăpâne,

Și leapădă-mă, dă-mi odihnă,

Un ceas ori un minut de tihnă...

Tu vezi: vicleana sărutare

Îs gata-n vecinică plânsoare

Eu s-o înec... Numai oleacă

Să-mi fie inima săracă

În pace... Dă-mi să-mi uit durerea,

Măcar un pic de mângâiere

Să pot primi prin rugăciune...

Ești Dumnezeu... Dă-mi iertăciune!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar eu? Eu am avut cruțare?

Nu! Nu pot să aștept iertare!"

VI

„Încotro să fug de negrul gând?

Încotro să fug de pedepsire?

Îmi fierbe mintea mea arzând

Și sufletul de pătimire.

În pacea nopții luminoase,

În nemișcarea Lui tăcută

Hristos în chinuri sângeroase

'Mi trimite-a Lui mustrare mută"...

Iar primprejur o noapte blândă

Primăvăratică, cu ceață,

S-a liniștit cetatea sfântă

În frumusețea ei măreață.

Lumina lunii gânditoare

Se varsă lin, tremurătoare...

Și doarme muntele Sion

Și râul argintiu Chedron.

VII

Fugi, vânzătorule, de oameni,

Tu strângi acum ce-ai vrut să sameni!

Să știi de-acum că nu-i găsi

Tu nicăierea liniștire,

Și pentru aspra-ți pedepsire

Hristos în veci ți s-a ivi.

Fugi de această cruce sfântă,

Cu sărutare n-o spurca,

Cu-a lui Hristos Ființă blândă

În veci nu te vei împăca...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Și a fugit...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

VIII

În depărtare,

A zilei zori frumosul soare,

Ca un foc mare, a aprins,

Și zorile în revărsare

În străluciri luminătoare

Chedronul repede-a cuprins...

Toate-au învis... Cu-a ei verdeață

Ascunsă-n fumuria ceață,

Pădurea ne-ncetat grăiește...

Și-n adâncimea-ntunecoasă,

În umbra ramurii frunzoasă,

Un pârăiaș de-argint vuiește...

Unde nu vezi luciri de soare,

Lumina lui strălucitoare,

Pe creangă-un trup e spânzurat;

Copacul ramurile-ntinde

Deasupra celui ce-a lăsat

Viața, — parcă îl cuprinde.

Este Iuda. A pierit

În pătimiri nesuferite

Și nimenea nu l-a jelit

Cu plânsul inimii zdrobite;

Căci vânzătorul nici n-a vrut

Jelinți cu sufletul pierdut.

Dar până-n cel din urmă ceas

Vedenia lui cea de groază

Nu-l lepăda, al lui necaz

Mărind în noapte luminoasă;

Hristos, ca viu, -nainte-i sta

Și cu mustrare căuta

La el. Preasfânta judecată

Era în ochii Lui senini,

Iară pe fruntea-nsângerată,

Cununa aspră cea de spini.

Martie 1912