Jălirea necuviincioasei morți a heroului României

 

1821, august 15

    Ceriule ! Cum nu ți-e milă.
    De lasă să piară cu silă
    Un luciafăr luminos,
    Ce pînă să nu răsară,
    Spre apus îl mînă iară
    Un nor prea întunecos !

    Și d-erea ca să apuie
    Norilor să se supuie,
    Pentru ce, dar, s-a ivit ?
    Pentru ce iar să se-ntingă
    Spre apus, și să se stingă
    Plîngînd totul c-a perit ?

    Pentru ce, spre scăpătare
    Să alerge așa tare,
    La răsărit fiind ajuns ?
    De ce numai să lucească
    Și îndată să lipsească,
    Să rămîie-n veci ascuns ?

    De ce raze luminoase,
    Cu ziori prea mult frumoase,
    Orizontului a-ntins ?
    Cînd era să nu rămîie,
    Ci apusului să-l mîie
    Un nour negru, ce l-a atins ?

    Mai pe urmă, cu ce vorbă
    Ast pahar, vai, el să-l soarbă,
    Și să fie hotărît
    Așa-n vreme prea puțină,
    Să lipseasc-a lui lumină
    Și să piară amărît ?

    Ah, stihiilor în fire !
    Ce prea rea nenorocire
    Ce teatru prea ciudat !
    Văz ca zioă-n miaza zilei,
    Tot pămîntul României
    Peste tot întunecat !

    A pierit acea duioasă
    Stea a lui prea luminoasă
    Ce era a-i lumina,
    Carea cu putere mare
    Dedea nouă însuflare
    Oricui i se închina !

    Vai ! Pesemne reaoa soartă,
    Ce în veac tot pizmă poartă,
    A voit adevărat
    Ca în lume să arate
    A sa mare nedreptate,
    Ea, printr-îns-învederat ! ...