Jalea

 

Stă pe prispă Maica Sfântă,
Singură la casa ei,
Singură cu grijă ei...
Gânduri sure o-nveșmântă.
Trece-n zbor o rândunică,
Cruce neagră pe sub tei.

— Rândunică, soră mică,
Rătăcită prin grădină,
Unde-i Fiul meu iubit?
— Maică, neagră se ridică,
Subțirică-n luna plină,
Cruce grea de lemn cioplit

Și pe cruce, prins în cuie,
Fără grai, fără suflare,
Sta Isus cu doi tâlhari...
Maicii Sfinte bine nu-i e,
Se-mpietrește chinul mare
Pe obrazul ei de var.

— Rândunică, stai o clipă,
Lasă norii, sus, ca neaua.
Fruntea mea și fruntea Lui,
Mângâie-le din aripă...
Dar se duce rânduneaua
În adâncul cerului.

Maica stă cu jalea-n casă.
Bate biata la mătănii
Sfinților și mari și mici,
Când o frunză i se lasă,
Vie, peste floarea mâinii,
Dintr-o tufă de aglici.

— Soră mică, broască verde,
Ce-avui drag, azi mi se pierde.
Lasă-mă necazului,
Du-te iar în iarba verde,
Du-te, soră, de îți vede
De brotacii iazului.

— Biată Maică-ndurerată,
Tot cu lacrime pe gene,
Fiul tău nu-l mai jeli.
Nouă fii avui odată,
Huzureau toți prin poiene,
Roată mare când veni,

Roata grea, hodorogită,
Ferecată, forfecată,
Rupse trupul lor pe drum.
Și din nouă, numai unul
Mi-l lăsă — șchiopându-l — drumul,
Unul îmi trăiește-acum.

Vino, Tomo, Tominoace,
Vin-la mama, să te-nfașe,
Vin’, frumosul meu, încoace...
Și din ierbi, din busuioace,
Iese un broscoi urât —
Dar zărindu-i felul hâd,

Ochilor holbați de broască,
Mama le zâmbi, și iacă
A-nflorit în râs o cracă
De măr alb cu promoroaca —
Doar la umbra spinului
Plânge floarea inului.