Jalea Hildegundei
| Jalea Hildegundei (fragment) de Friedrich Wilhelm Weber, traducere de Hildebrand Frollo |
Între deal si vale-adâncă
Crește-o iarbă, e uitarea
Erbuliță fermecată,
Darul ei e vindecarea.
Crește zice-se-n pădure,
Multe taine tălmăcește,
Și acela ce o gustă
Uită jalea ce-l mâhnește.
Dacă cerul la durere
Vrea s-am parte-nbelșugată,
Jalea fie-ntreaga-mi zestre,
Dar uitarea nici odată.
Zestrea-ntreagă fie-mi jalea,
Jale-adâncă și curată,
De-ași putea să-L dau uitării,
Tot n-aș face-o nici o dată.
În grădina-mi chiar de-ai crește
Erbuliță fermecată,
Ce mi-e drag și ce mă doare
N-am să uit... o ! nici o dată !
Când pădurea înverzește
Și livada-i iar în floare,
Merg copilele în crânguri,
După pai și frunzișoare.
Merg copilele de-ntreabă,
Iară frunza le răspunde
De un scump și dulce nume
Ce în gândul lor s-ascunde.
Floarea mea e măcieșul,
Trandafirul cel sălbatic,
Ce-ntre spini și buruiene
Înflorește singuratic.
Roză! floare cu cinci frunze!
Frunze ca cinci inimioare!
Tot ce-n inima-mi s-ascunde
V-aș da vouă spre păstrare.
Scrie aș pe-ntâia frunză
Dorul care mă străpunge,
Pe întâia și pe-a doua,
Căci întâia nu-mi ajunge.
Jale-amară pe a treia,
Pe a patra jale-amară,
Nici pe-o sută nu încape
Chinul care mă doboară.
O, ce veselă pe-a cincea
Slove de speranț-aș scrie!
Însă n-am de loc speranțe,
Deci nescrisă va să fie.
Vântul slovele-mi citească
Și apoi le risipească,
Nu sosesc în țara morții
Soli din lumea pământească.