Wikisource

Jertfele împăcării

←
Jertfele împăcării
de George Coșbuc
→
8040Jertfele împăcăriiGeorge Coșbuc


I

modifică

În negura pădurii castelul îngrădit
Cu șanțuri uriașe stă trist, mucigăit,
Și numai câteodată în jurul său revine
Mișcarea vieții calde, când paveze quirine
Răsar de după ziduri — de două ori pe an.
Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna și tari ca răzbunarea,
Dar nu le simți nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,
Se-mprăștie deodată și iar s-adună des
Și pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânșii ies
Mai mulți! Erau o sută și-acum ei sunt o mie,
Mai iuți și mai năvalnici, mai plini de vijelie.
S-amestecă, s-aruncă popor peste popor !
Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor
Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ;
Ajung acum la piepturi, cu pumnii-și fac ei cale
Prin șiruri teutone : nici țipete de guri,
Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri
De pumn, mișcare mută de braț și de secure.
Și-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Așa-ncleștați : și codrii iau flacără acum.
Și ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânșii aprinși, se prăbușește
În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândește
La fugă — două neamuri aprinse de un gând :
Din doi protivnici unul să piară mai curând.

II

modifică

De mult, de când e Tibull prefect peste cohorți
E liniște. Stau moarte zăvoarele pe porți
Și nu mai sar oștenii desculți din așternuturi
Să piardă-n miezul nopții puternicele scuturi.
Păreau și teutonii de lupte-acum sătui,
Căci Aripert trimese de mult solia lui
La Tibull pentru pace. Și toate-au fost de bine ;
De-atunci traiesc frățește oștirile vecine.

III

modifică

—„Când stai în pragul casei, e soarele în prag !
Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag,
Reverși lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ;
Oh, cât ești de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna !
Când treci în zori pe colnic în albul tău veșmânt,
Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vânt,
Tu-n iernile vieței eș ti zi de primăvară !
Sălbatico ! Mă doare, când știu că ești barbară
lubești pădurea numai; cu ochii tăi frumoși
Tu vreai să-mbeți, copilă, bărbații-ntunecoși
Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă
Puternici ca mânia pe care ei o cântă
Cu glasuri răgușite, când pleacă la război!
De ce zâmbești ? Aruncă cununile de foi
Și pune diademă pe fruntea ta senină !
Ce-ți. pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină !
O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,
Cu lume și lumină, cu roiuri de femei
Frumoase ; și-ntre ele ca draga mea nici una,
Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !"
Ca un copil ce-ascultă povești cu sori apuși,
Așa-l ascultă fata cu ochii mari și duși.
Ea tremurä și-n ochii lui Tibull lung prive§te ;
Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice și rosește,
Ea simte că-i străină și neamul ei barbar !
Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ;
El e roman, e nobil, deprins la vitejie !
Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu știe
Să-i spună ei cuvinte așa de dragi ca el.
În urmă ea zâmbește : — „Ah, nu, că e mișel
Un suflet când își uitä pe-ai säi! Și mă-nfioară
De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară !
O, lasă-mă !" și fuge prin desetul de fagi,
Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.

IV

modifică

În zori de zi străjerul vestește pe-un sträin.
E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin
Să te poftesc, romane, la zilele serbării !"
Noi mâine-aprindem focul sub jertfele-mpăcării !"
Și-a stat pe gânduri Tibull și n-a fost învoit !"
— „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit !"
Hiltruna cea frumoasä din codri ! Visätoarea !
— Așteaptă-mă Ariperte! Gătește-ți sărbătoarea !"

V

modifică

„Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea !
Și slab ce ești tu, Tibull, s-asculți de rugăciunea
Femeilor ! Barbarii au rele gânduri, cred !"
Dar nu-1 ascultă Tibull ; și-a doua zi purced
Din zori centurionii spre sihlele barbare,
Ei și-au ascuns cuțite sub albele pieptare
De za — puternici marturi ai apărării lor,
De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor —
Și-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mișelie,
Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ție.

VI

modifică

Acolo fete blonde cu ochii de azur
Cântau sinistre cânturi de luptă, și-mprejur
Flăcăi înalți, sălbatici, jucau cu vuiet mare
Războinicele jocuri a ginților barbare.
Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied
Bărbați stau în șiruri, iar cupele cu mied
Oprite lung la gură trec vesele și-ntruna,
Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna,
Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei
Al neamului, paharul la zile mari să-l bei
Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă.
Tibull în fruntea mesei, și-ai săi pe lângă masă,
Cu Aripert, aleargă cu ochii însoțind
Mișcările de fulger a celor ce se prind
Mereu mai mulți la horă — sălbatic este jocul
Și tot mai mult Hiltruna cu mied hrănește focul.

VII

modifică

—„E cald aici, romane ; afara-i cer senin" —
Afară miedul curge mai vesel și mai plin
În cupele făcute din coarne-ncăpătoare
De bou ; aici sub codru, pe pajiștea cu soare,
Se prind la joc neveste : de ochii lor frumoși
De două ori se-mbată bărbații-ntunecoși
Ai codrilor. E vuiet, e chiot și strigare.
Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare.

VIII

modifică

Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ
Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt
Când trece prin frunzișul tomnatic al pădurii
Asemeni e suflării sălbatice a gurii
Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiți
Se apără și-atacă, de jocuri obosiți
Și beți de vin — mulțime de vulturi la o pradă
Puțină — se-ncleștează și zece cad grămadă
Pe-un singur om al Romei, se sfâșie mușcând
Cu dinții, se sugrumă, și-n sângele curgând
Șiroaie mari înoată zburați dintr-o izbire
Și ochi și dinți și creieri. —
La-ntâia lor pornire
Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drep
Spre ei și îl cuprinde puternic peste piept
Cu brațele-amândouă. — „lubite, nu te teme,
Te apără Hiltruna !" Și strâns de fată gerne
Puternicul, s-azvârle, căci e ținut pe loc
Și mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc
Să mori la mine-n brațe ! Vezi, fruntea-mi e senină,
Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ?"
El vrea să se desprindă și urlă, e turbat.
— „Ah, până când toporul nu-1 văd adânc intrat
În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane !
Lovit se simte Tibull de multe buzdugane
Și sângele-i țâșnește din calde tăieturi:
Atunci cu nebunia supremei izbituri
Se scutură, de fată abia se mântuiește ;
El prinde pe Hiltruna de mijloc și-o izbește
De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit,
Și cade-apoi și dânsul de rane-acoperit,
Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare,
Dar a putut să geamă din ultima suflare
Un semn știut de bucium.

IX

modifică

Și semnul a intrat
Prin codri ca un țipăt, și codrii s-au mișcat.
Atunci cu pas de vifor din negura pădurii
Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii

X

modifică

A fost o luptă scurtă ; tot pumnul un omor.
Dar gloatele barbare cu Aripert al lor
Primeau puteri întruna din gloate sositoare.
Atât de slabă-n număr, puterea oștitoare
A Romei în clipita dintâi a atacat,
Și ea mergea-nainte ; izbit-apoi a stat,
Pe loc strângându-și șirul. În urmă șovăiește,
Se apără, se-ndeasă, dar fierul o rărește,
Și-n zid, format din piepturi, puterea-și face porți,
Încet-încet, romanii, ducând pe-ai lor ce-i morți
La mijloc, intră-n codri și iau acum cărarea
Spre șanțuri. Și din urmă, din față răzbunarea
Barbarilor izbește pe cei puțini, mai des,
Mai tare. Și din codrii barbarilor când ies,
Se văd o mână mică romanii, plini de rane,
Se târâie pe șesul castelelor romane
Goniți mereu. O sută, optzeci au mai rămas
Și mai rămân dintr-înșii la fiecare pas
Pe câmpi oșteni de-ai Romei. Câmpia geme cruntă,
Ei se retrag întruna, și viforul înfruntă,
Și morți de jumătate, ciuntiți îngrozitor,
Ajung în faptul serii în sanțurile lor.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Jertfele_împăcării&oldid=101765”