Jidanca
| Jidanca de Traian Demetrescu |
Eram la Solca, o stațiune balneară din Bucovina.
Pentru a mă duce în pădure, urcam în fiecare zi un deal ușor și lung, pe marginea căruia se desfășură o livadă plină de iarbă și de flori sălbatice. Pe locul acesta pășteau vitele oamenilor din sat.
Câte odată mă opriam să privesc dealurile din depărtare, acoperite cu păduri mari de molifți și brazi, cari parcă erau pictați pe pânza nesfârșită a zării. Dar de obiceiu, mă opriam și uitam să-mi urmez drumul spre pădure, fiindcă descoperisem o idilă.
La o cotitură a dealului, iarba era atât de mare și deasă, că un om de statură mijlocie se pierdea într’însa.
Într'o zi, trecând încet p’acolo, am auzit șoapte.
Am ascultat:
— Și zi, nu vrei ?
— Nu...
— De ce ?
— Fiindcă ești creștin ...
— Ce proastă ești!...
Urmă o tăcere.
— Dar dacă te-oiu săruta cu deasila?
— Am să țip ...
— Parcă o să te audă cineva!...
— Pe drumul acesta umblă mereu oameni...
Am ghicit că în iarbă se ascundeau doi îndrăgostiți.
Convorbirea lor se urmă cu întreruperi. Câte odată se făceau tăceri lungi și atunci auziam o scăpărare de râs aspru și răutăcios.
— Nu mă iubești, Rebeca !
— Dacă nu te-ași iubi, n’aș vorbi și n’aș sta cu tine...
— Asta nu e o dovadă.
— Ba este. Până acum eu n’am vorbit cu nici un creștin din sat.
— Deaceea îți zice lumea că ești mândră ....
— Apoi, să știi ...
După tonul glasurilor, mi-a fost ușor să înțeleg că el era un țăran român — unul dintre acei țărani înalți, voinici și pletoși, cum i-am văzut numai în Bucovina ; iar ea era o Evreică tânără, vorbind cu accentul prelungit și nazal al Evreilor din Galiția, cari parcă vor să lungească silaba finală a cuvintelor.
Stau culcați în iarbă.
— Și cine ți-a spus ție că e păcat să săruți un creștin?
— Tata și rabinul...
— Rabinul ? Hm !...
— Tata urăște pe creștini. Când am fost în Dorohoiu, oamenii de acolo râdeau de el. Odată au vrut să-l bată și să-i taie perciunii... Și deaceea el urăște pe creștini...
— Când ați fost în Dorohoiu, Rebeca?
— De mult...
— Și de ce ați plecat ?
— Tata pierdea bani în gheșefturi... Am sărăcit... Pe urmă, am venit aci — și aici, tatei îi merge bine. Avem case și vite și oamenii nu mai râd de noi.
Un pitpalac s’auzi în iarbă : pit-palac, pit-palac !...
— Auzi ?
— Da.
— Cântă totdeauna pe vremea asta ...
— Mâine, poimâne, când om cosi iarba, o să-l găsim în cuib ...
— Să nu-l omori ...
— Dacă îmi zici tu ...
— Și dacă nu ți-aș fi zis ?...
— Îl omoram...
— Ah ! creștinii !...
Auzii râsul lui aspru și răutăcios ; apoi zise ;
— Poate o fi și el îndrăgostit...
— Poate...
— O fi ...
Râseră amândoi. După o pauză :
— Rebeco !
— Eeeee !
— Lasă-mă să te sărut.
— Nu pot.
— Pentruce ?
— Pentrucă ești creștin ...
— Și dacă sunt?...
— E păcat !
— Rabinul ți-a spus ?
— Rabinul...
— Hm !
Liniștea era desăvârșită; nu se mișca un fir de iarbă. Soarele ardea, înfierbânta sângele. Și când șoptele încetau, suspinele bietului «creștin» se auziau adânci, pătimașe. Parcă îl vedeam : întins pe pământ, cu capul rezemat de cot, uitându-se galeș în ochii Evreicei. Mirosul trupului ei cald și galeș, înfășurat într’o rochie ușoară, îl îmbăta. Își plăceau unul altuia. Evreica își învinsese mândria, vorbia cu el, dar un prejudiciu religios o reținea încă de a se arunca în brațele lui !
El părea a lua o hotărîre.
— De mâne încolo nu mai viu pe aci. Duc vitele în altă livadă.
— Zău ?
— Zău !
— Ba asta n’ai s’o faci...
— Ba am s’o fac. Cine mă oprește ?
— Eu !
— Tu ... tu ... îți bați joc de mine ... mă chinuești... ca pe Hristos ...
— De ce vorbești așa ?... Uite vorba asta o spuneau tatei și oamenii din Dorohoiu ...
— Așa spune în cărțile sfinte ...
— Ce ?
— Că voi ați chinuit pe Hristos ...
— Noi ?
— Voi... Jidanii...
— Cărțile voastre mint !
— Dar în ale voastre ce spune ?
— Vrei să-ți citesc într’o zi «Vieața lui Moise ?»
— Cine a fost Moise ?
— Profetul nostru ! El ne-a dat legi, ne-a hrănit cu mană, în pustiu, și a tăiat în două Marea Roșie cu toiagul, ca să trecem printr’însa. Eram goniți din Egipt... Câte am îndurat noi !
— Asta e o poveste sau e adevărat ?
Ba e adevărat...
— Să-mi citești într’o zi.
— Mâine.
Când tăcerea se prelungia, ea îngâna ușor un cântec duios și trist, cum sunt mai toate melopeele lor religioase. Dar el o întrerupea :
— Ce-mi pasă mie de Hristos sau de Moise !... Știu că-mi ești dragă.
— Și tu mie !
— Nu-ți sunt...
— Ba da.
— Dacă ți-aș fi, mi-ai dovedi-o ...
— Nu ți-o dovedesc ? Stau cu tine la vorbă ... îți dau flori ...
— Dă-mi și sărutări.
— Nu-mi cere asta... E păcat!
— Când mă voiu întâlni cu rabinul vostru, am să-l întreb pentru ce e păcat ca un creștin să sărute o Jidancă ? Să vedem ce are să-mi spue...
Ea râdea :
— Ai să îndrăznești ?
— Ba bine că nu !... Și dacă nu m’o face să pricep și eu taina, îl scuip în față...
— Ah!
— Eu nu știu multe !
Glasul lui iar se îmblânzi:
— N’o să mă lași niciodată să te sărut ?
— Nu știu.
— Spune-mi hotărît...
— Nu știu.
El oftă lung, oftă desnădăjduit și dureros. Tăcură mult. Glasul pitpalacului desmierda singurătatea. Și mă gândiam la inima Evreicei, care, sub paza unui prejudițiu religios, nu se lăsa a fi înduioșată nici de soarele arzător, vărsând foc în sânge, nici de parfumul cald și voluptos al câmpului, nici de șoaptele pătimașe ale bietului «creștin!».
El vru să se ridice :
— Mă duc ...
— Nu te duce ...
— Mă duc...
— Nu vroiu... rămâi ...
— La ce ?... dacă te porți așa !...
— Și-apoi ce o să spui acasă când te-or vedea că te întorci cu vitele așa de vreme ?
— O să spun că sunt bolnav.
— Or să te bată ...
— Să mă bată !... Mai bine decât așa...
— Nu te duce ...
— Ba ...
Ca să nu fiu surprins, m’am depărtat.
De câte ori suiam dealul, pentru a mă duce in pădure, mă opriam s’ascult șoaptele celor doi îndrăgostiți, ascunși în iarbă. Totdeauna se repetă acelaș glas rugător și pătimaș al «creștinului» și acelaș răspuns al Evreicei: «E păcat!»
Idila asta mă interesa. Era, de sigur mai nouă, mai ciudată decât banalele și ridiculele adultere, cari se petrec atât de des în burghezimea și în lumea mare din orașele noastre.
Am căutat să observ moravurile sentimentale dintre tinerii ovrei și creștini. Nici un amestec, nici o apropiere, nici o atracțiune între unii și alții. Evreii alcătuiau o clasă cu totul deosebită prin portul, prin obiceiurile și prin fanatismul lor religios. Nu se iubiau și nu se înțelegeau decât între ei.
Cu toate acestea iubirea apropie inima unei Evreice de a unui creștin. Și fără ca nimeni să presupună, o idilă tainică și ciudată se urzia, în ascuns, în mijlocul unei singurătăți sălbatice ... De unde era să ghicească bigotul rabin sau tatăl Evreicei că Reveca își făcuse cuibul ei de dragoste, în iarbă ca și pasările ?
Dar într’o dimineață se împrăștie vestea că Dinu violase pe Rebeca, fata lui Ruhăl, și dispăruse din sat.
Eu ghicisem cine e Dinu.
Evreii erau înfuriati. Țăranii se temeau ca prinzându-l pe vinovat să nu-l omoare.
— Dar Rebeca ? se întrebau femeile.
— Săraca Rebeca! Tatăl său a bătut-o până a lăsat-o moartă. I-a smuls părul din cap, i-a frânt o coastă cu ciomagul și i-a strigat;
«Aruncă-te în foc ! Arzi! Prefă-te în scrum ... decât să faci un creștin !»
Am căutat toate mijloacele să văd odată pe Evreica pentru care bietul «creștin» apucase drumul ocnei. Ea sta toată ziua închisă în casă. Dar într’o seară am zărit-o ducându-se cu un vas mare de pământ pe umăr să ia apă dela un izvor. Mergea desculță, într’o rochie subțire, cu gâtul gol, cu brațul stâng ținând vasul, cu brațul drept rezemat de șold. Umbletul său era un ritm. Trupul său era o statue cu sânge și nervi... Nu i-am putut vedea bine decât ochii — doi ochi mari negri, acoperiți de gene lungi... frumoși din cale afară !
Ochii aceia erau vinovați.