Jocul bănățean

 

Văzut-ați Banatul, astă țară românească dincolo de Carpați, unde totul în natură respiră poezie, amoare, patriotism? Aci munții caprițioși ce străbat toată țara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare; aci, la umbra unui pom, pe marginea unei fîntîne, vezi un june român înalt, spătos, cu fruntea largă, cu ochii scînteind, reprezintația cea mai fidelă a tipului roman; aci, costumele, moravurile, tradițiunile, legendele naționale, toate se conservă cu mai multă stăruință, cu mai multă puritate decît în orice parte a României. Aci, naționalitatea și patriotismul nu este un nume, nici o vorbă de fanfaronadă, ci o luptă continuă, un răzbel de toate zilele.

Junimea țărană, veselă și viguroasă, pură de orice corupțiune, își uită într-un moment nevoile și păsurile sale și devine poetă, inspirată numai de simțimentele inimei sale. Pe vîrful unui deal, în mijlocul unei dumbrăvi verzi, aproape de obiectul inimei sale, junele transilvan învîrtește vestitul joc bănățean numit bănățeanca. Dar figurile acestui joc nu sunt izolate, nici nevariate, căci românul nu iubește monotonia și solitudinea. Mai mulți juni încep prin a se preîmbla unul după altul în rond, fără a se ține de mînă, și izbind numai ușor din picioare. Din ce în ce, danțul devine mai repede, însă neanimat; căci cum se poate anima jocul, cînd departe de juni se află tinerile țărance ce au aerul de a sta indiferinte? Junii însă, prin varietatea și grația ce dau jocului lor izolat, au aerul de a voi să atragă și pe acele june fete. Acestea nu mai pot rezista la atîta tentațiune; iacă-le dar că se prind, fiecare își ia voinicul său. Junii atunci par că reînviază, fiecare își învîrtește pe soața sa în joc, sau apucîndu-i cu grație mijlocul, numai într-o parte, sau învîrtind-o în două părți, așa încît o mînă este liberă pe cînd ceealaltă este peste mijloc. Toate perechile se învîrtesc astfel într-o formă de valț animat, formînd un rond foarte regulat. Valțul încetează și tonul jocului se schimbă. Voinicul voiește a-și arăta valoarea sa, agilitatea sa; femeia, grația și amabilitatea sa. Fiecare pereche se ia de mînă. Bărbatul merge în fața junei fete, formînd din picioare cele mai grațioase și mai săltătoare figuri; femeia, cu un aer modest și plecat, urmează pe cavalerul său, ținîndu-l numai de mînă, conformîndu-se cu ondulațiunile lui, însă fără săltări, fără zgomot, ci ușor și grațios. Figura are acum aerul veseliei după trecerea celui dintîi moment a furiei unei victorii. Fi-va aceasta reprezintarea unei vechi tradițiuni, unei bătrîne suveniri? Se zice că acest joc ar reprezinta suvenirea răpirei sabinencelor de către romani. Dar oricum ar fi, el este grațios și viril, așa precum se poate juca de un popul răzbelic fără a fi feroce.

Credem însă că, în timpul acestor figuri variate, voinicul joacă pe tăcute, fără a zice nimic? Și cum vocea sa poate fi ținută, pe cînd inima îi saltă sub presiunea a mii de impresii, a mii de simțiciuni? Și care alt danț poate juca românul bănățean, fără a ține și el din gură un acord modestei muzici cîmpenești? Acest acord însă nu este un cîntec; nu este iar o simplă recitare, ci și una și alta. Voinicul cîntă și recitează din cînd în cînd, și la intervaluri otărîte, niște versuri populare sau mai bine o poezie naturală care esprimă simțirile inimei lui. Această poezie e simplă și naivă, ca și autorul ce a produs-o, fără artă și pretențiune; scurtă și întreruptă, însă originală, națională și așa încît să inspire curiozitatea celui ce o ascultă. Dar avut-a cineva curiozitatea să asculte astă poezie, să fure din gura românului inofensibilele sale versuri ce esprimă simțiciunile și impresiunile inimei lui? Din nefericire, prea puțini la noi se ocupă de ale noastre, de tradițiunile și originalitățile noastre, de acele mici amănunte în cari adesea se deseamnă tipul nostru național.

Cu toate astea, s-a aflat un român bănățean, D. Cioflec, care a avut răbdarea de a fura din gura țăranului, pe cînd el joacă, mai multe versuri ce cînta, și a face o bună colecțiune. Felicităm dar pe D. Cioflec de frumoasa sa curiozitate și am dori ca mai mulți să o aibă.

Profităm de această colecțiune spre a mulțămi curiozitatea și a altor amatori ce s-ar mai afla. Anunțăm că în aceste poezii nu trebuie să cate cineva multă rimă și cadență. Ne mulțămim pe originalitate și nu voim a schimba nimic din text. Poeții vor face cu aste versuri orice vor voi.

Noi știm că junele bănățean, prins în horă sau învîrtind bănățeanca, se ocupă mai mult de grațioasa sa soață:

Cît e țara ungurească,
Nu-i ca fata românească,
Că cu brîu roșu se-ncinge,
Cînd o vezi, inima-ți plînge.

Apoi aleargă la o alegorie, nici mitologică, nici din Parnas, ci simplă și naturală ca și viața voinicului:

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Fă-mă, Doamne, lemn de tufă,
Să mă taie mîndra furcă,
Să mă ducă-n șezătoare,
Să mă ție-n brățișoare.

Dar amorul junelui e constant și în deșert pomii nu fac roade crezînd că s-a stins, căci el va ținea cît și viața:

Mîndro, de dragostea noastră,
A-nflorit un pom în coastă;
A-nflorit și n-a legat,
Crezînd că ne-am lăsat.
Noi atuncea ne-om lăsa,
Cînd ne-o bate scîndura.

Satira nu poate oare veni spre a varia simțiciunile amorului? Românul iubește varietatea, și ce e mai variabil decît a cînta iarăși:

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,
Numai popă nu mă face,
Să mînc pîne bombăită,
Și colaci
De la săraci.

Și apoi, satirîndu-se pe sine însuși, își descrie vîrstele:

Cînd eram un holteiaș,
Îmblam seara prin oraș,
Tot cîntînd și fluierînd,
Mîndrulița căutînd.
Fetele cînd m-auzea,
Luminile aprindea,
Porțile le deschidea,
Și mie nume-mi punea:
Spate late de bărbat,
Buze dulci de sărutat.
Dar daca m-am însurat,
Și îmblam seara prin sat,
Fetele cînd m-auzea,
Luminele le stingea,
Porțile le închidea,
Și mie nume-mi punea:
Spate late-ncîrligate,
Buze reci și lăbărțate.

Dar mînia voinicului se aprinde cînd simțirea inimei sale nu și-a aflat un ecou; el o blestemă, însă surîzînd:

Bată-mi-te, leleo, bată,
Inima mea cea stricată,
Bată-te, leleo, pre tine,
Cele 40 de zile,
Ce-am postit pentru tine,
Să te bată-un dor și-un drag,
Să șezi toată ziua-n prag:
Cînd va fi de către seară,
Să te topești ca o ceară;
Cînd va fi de miez de noapte,
Să te treacă sudori de moarte;
Cînd va fi de dimineață,
Să te duci din astă viață.

Cine însă poate măsura mai bine lungimea nopților și cursul lunei decît acela ce iubește?

Cine are dor spre vale
Știe luna cînd răsare
Și noaptea cît e de mare;
Cine are dor spre luncă
Știe luna cînd se culcă
Și noaptea cît e de lungă.

Dar acest dor poate că e în deșert, căci cătănia va chema poate pe voinic subt steagurile armiei:

Drăguță Sîntă-Mărie,
Scoate robi de la robie,
Și feciori din cătănie!

Feciorul cînd s-ar însura, n-ar lua una avută, ci ar preferi mai săracă, căci așa crede el a fi independent:

D-aș trăi cît piatra-n vie,
N-aș lua fată cu moșie,
Să-mi poruncească ea mie;
Ci-aș lua una mai săracă,
Ce voi zice eu să facă.

Daca junele iubește, amorul său voiește a fi discret, nu expus publicului. De aceea, el consilie pe amanta sa:

Știi tu, leleo, ce ți-am spus,
La cules de cucuruz?
Că, cînd or fi oameni mulți,
La mine să nu te uiți;
Dar cînd or fi puținei,
Să te uiți în ochii mei.

Și altădată îi adaogă:

Nu te uita-n față la mine,
Că or gîndi că trăim bine,
Ci te uită preste sat,
Că or gîndi că ne-am uitat,
Și te uită peste rît (livade);
C-or gîndi că ne-am urît.

Dar gelozia e forte în inima celui ce iubește:

De-aș vedea pe mîndra mea
Că dă gură altuia,
N-am uitat că m-aș junghia,
Și pe mine, și pe ea.

Feciorului însă îi place ca mîndra să aibă o pieliță albă și tînără:

Copilă secerătoare,
Nu secera vara-n soare,
Că soarele te-o păli,
Fața ți s-a vesteji.

Și apoi voiește să o prevestească în contra tentațiunelor înșelătoare:

Foicica mărului,
Nu crede feciorului,
Că se pune pe genuche
Și îți spune mii și sute,
Pînă te scoate din minte.

Dar cînd voinicul e depărtat, cum va avea știre despre mîndra lui? Oare cucul nu i-ar putea face acest serviciu?

Cucule, de unde vii?
De la noi, de peste vii?
Dar de mîndra ce mai știi?
Eu știu că ea te dorește,
La altul nu se gîndește.

Vestea cucului nu e destulă. Voinicul se aruncă pe cal spre a alerga iute la mîndra lui:

Mă uitai din deal la vale,
Pe ce să mă pui călare,
Pe murgu cu coama mare;
Mă dusei și mă pusei,
Și din gură-așa zisei:
Hi, murgule, mai tare,
Să mă duc în șezătoare,
C-am o mîndră ca o floare.

Așa, inima țăranului bănățean ce cîntă și joacă nu este decît amor, natură și poezie.