Juan

 

(Lui Duiliu I…)
 
Voi, cei ce bateți astă-zi la ușa betrâneței,
Adolescenți ce-acuma pășiți pragul vieței,
Femei cu pacea’n cuget, cu cugetul pe buze,

 
Poeți iubiți de lume și iubitori de muze,
Bogați uitați de soartă, regi, cerșetori, tirani,
Câți ați trecut prin versta de opt-spre-zece ani,
Avut-ați voi lungi ceasuri de dulce reverie,
În care nici gândirea, nici inima se știe
La ce cugetă una, la ce alta mai bate,
Ci strânse la o l’altă, se cate, tot se cate
Fantazma mult iubită ce’n zorile vietei
Venea se ve șoptească legenda tinereței
Cu scurtele ei ceasuri de dulce fericire,
Cu dor de vitejie, cu visuri de mărire...?
- Ați cunoscut vre unul o palidă femee
Cu ochii mari, selbatici, cu corpul ca de fee,
Un vis uitat de noapte, o umbră de ființă:
Spâimentătoarea umbră numită îndoință...?
 
I
 
Juan era pe lume cum sunt ades pe cer
Mici nourași albaștri ce în albastru pier
Și care sbor prin spațiu ori unde’i duce vântul,
Necunoscuți de ceruri, necunoscând pământul,
Și veseli când o rază din soare se coboară
Se le sărute fața chiar dacă îl omoară...
- Mai bine o minută cu raze dulci la sîn
De cât eternitatea cu vântul cel betrân!
El are ochi albaștri, curați ca și azurul,
Dar încadrați de-un cearcăn, ce, desinând conturul
Orbitelor, arată că-ades la luminare
Juan își trece vremea’n adâncă cugetare.
Privirea! lină doarme la umbră de lungi gene,
Iar corpul seu molatic se odihnește-alene,
Purtând pe brațe capul în semn de oboseală
Și’n inimă speranța, ce vecinic îl înșală.
Juan nu scrie versuri. De și ades privește
Spre ceruri, are-un cuget ce nu’l mai părăsește:
De-ar vrea Dumnezeirea s’arunce, c’un cuvânt,
În spațiu încu’n soare și încă un pământ,
Ar dovedi mulțime, fricoasă, speriată,
Ce nici acum n’ar crede, cum n’a crezut odată,
Că-aci, soarele umblă cu carul seu de foc,
Iar locul cel de jale, pământul, stă pe loc;
Cum Galileu murise strigând „e pur si muove”
Se strige și el astăzi murind „e non si muove”
Da, suflet are mare. Dar iarăși... - tristă soartă! -
Din neagra ’ntunecime se ’ntinde-o mănă moartă
Și umeru’i atinge. Un glas spăimântător,
Strident, s’aude’n noapte: „Ești prea cutezător!"
Știți cine e? E umbra cu ochii speriați,
E trista îndoință. - Râspunde’mi ce mai cațî
Tu, soră bună-a morții, tu, iasmă fioroasă,
Stupit schelet ce tării în urmări lunga coasă,
Se tai firul speranței deja prea mult scurtat?
Ce vrei? Juan e tener. Au iar te-au superat
Mărețele lui visuri, gândirile ce-ascunde?
Ce ceri? Ce vrei? Respunde. „O,nu-umbr’ami respunde
Gândește-te tu singur: de s’ar putea a nume,
Se știe-așa de tener un om, ce-ar fi pe lume
De-ar fi în spațiu încă un soare și-un pământ,
Atunci, la betrânețe, aproape de mormânt,
Ar fi mai mare omul ca însu’și Dumnezeu;
„Și-aceasta nu se poate!”
- A zis ... și ’n întuneric
Sa dus.... -
 
II
 
O… Gothe, umbră măreață de ateu!
Gândirele țâșnite din craniul teu sferic
Au zăpăcit pe lume mulți creeri, mulți copii.
Ce? n’ajungeau acele colori atât de vii
Cu care spuneai lumei, în limba ta Germană,
Cum Rinu’ți cântă ție legenda sa renană?
Cum singur dintre oameni, știi seara unde pier
Steluțele aprinse ce se cobor din cer?
Cum numai tu ai darul de-a auzi în noapte
Spunându’și Zâna dorul în năbușite șoapte,
Iar codrul ascultând’o cum prins de lungi fiori,
Își scutură sărmanul frumoasele lui flori..?
Ce, n’ai ucis cu Werther destui naivi pe lume?
De ce-ai mai scris pe Faust?
- O... Gothe! E renume
Înscris în cartea vieței cu picături de sânge
Acela ce se smulge din sufletul ce plânge,
Acel ce se adună din strigătul perdut
Al victimei. Tu însu’ți prin tine-ai cunoscut
Aceasta...
- Supt a lampei lungi raze visătoare,
Juan gândea la lumea cea vecinie muritoare,
La trista destinată a unei frunze’n vânt
Ce-o are încă omul pe searbădul pământ:
Pribeag de când se naște, aleargă lumea’ntreagă,
Cătând, făr’ de odihnă, o pasere pribeagă
Pe care-a botezat’o el însu’și fericire...;
Și-o cată, o tot cată sermanul în neștire.
Iar dacă rar se’ntâmplă în cale’i s’o’ntâlnească
Îndată vine moartea, și huma omenească,
Curând uitându’și forma, în pulbere se schimbă,
Iar paserea pribeagă prin lume se tot plimbă.... -
„ - De ce dacă natura, ne-darnică de bine,
„Ne-a împletit viața cu ’n lung șir de suspine,
„Noi oamenii, noi regii, să nu întoarcem firea
„Găsind mijlocul himic de-a scoate nemurirea?
„Ajunge o licoare, un elicsir, o apă...
„Sorbind’o omul tânăr viața își adapă
„Și-apoi etern pe lume rămâne fericit.
„De ce nu? - E un secol de când Gothe a ghicit
„Gândirea mea: Un geniu să scapere-o scântee
„Și veți vedea pe-a vieței poetică alee
„Perechi înamorate umblând de sute de-ani...
„De ce nu? - Alchimia mi-e încă cunoscută...;
„Și dacă din Metale licoarea prefăcută
„Nu poate omenirii da zile mal senine,
„Voiu pune sânge, suflet, viața mea din mine!
„- Dar oare... am eu geniu? - Da, am, îl simt, trăește...”
El bine nu sfârșise, când se-auzi un glas:
„Te’nșeală egoismul, copile, te orbește
- Ear vil schiloadă umbră cu desmățatu’ți pas?
Din negurile nopții acum iar te-ai întors
Să’i ti firul speranței din dulci iluzii tors?
Ear vil să’l superi pacea, să’i turburi fericirea?
El va muri sermanul cătându’și nemurirea...
O știu! - Dar tu, ce cauți, ce vrei, ce’ți pasă ție
În ce chip își aruncă întinsa’i bogăție?
Pe visurile sale stăpân e fie-care
Și cel sărac e âncâ mai mult ca or și care!
„- Eu știu prea bine, ’mi dice tăcuta îndoință,
„De visurile voastre voi n’aveți conștiință,
„Dar dă omului aripi sau șoimului gândire
„Și ei îți vor aduce sublima nemurire!
„- O…, nu. E bine’n lume ca or și care om
„Să treacă precum trece un singuratic pom:
„Să crească...; Să se’mbrace cu-o haină majestoasă...
„În jurul lui să facă o umbră răcoroasă...;
„Să dea lăstari puternici, să ție piept la vent
„Și-apoi să se prefacă tot ce-a mai fost, păment.”
 
III
 
Când lina aiurare a apei din fântână
Al vântului glas dulce poetic îl îngână;
Când luna visătoare, eșind din câte-un nor,
Își pierde-a sa privire în tainicul isvor;
Când trista suferință, uitând a sa menire,
Lipită de o stâncă rămâne’n asupire:
Când dorul, însu’și dorul, eternul calator,
Ar vrea se se oprească din sventuratu’i sbor...
Atunci e ora scumpă a celor ce visează
A celor ce pe lume pot încă se mai crează
În sfânta poezie.
- Juan privea, pe gânduri.
Cum nori prin fața lunei treceau în rânduri, rânduri
Sau cum aprinse stele se coborau din cer
Pierind în nesfârșirea eternului eter...
Si-ades, uitând si lume si cer si nemurire,
El remânea lungi ceasuri cu gându-în negândire,
Simțind cum vine somnul, cu degetele’i fine,
Vrând capul seu pe brațe ușor se i-l încline.
Era tăcere.
- Noaptea cu portul seu cernit
Trecând, privea fanare cu flacăra gălbie,
Ea, cea care nu vede lumina în vecie.
- Fereastra lângă care Juan sta adormit
Se deschidea în stradă.
Mai albe de cât crinul,
Rotunde, doue brațe spre dânsul se’ntindeau
Și doue buze triste, mai triste ca suspinul,
De dor înfiorate, pe frunte’l sărutau.
„Juan…” șoptea o șoaptă încet ca o gândire
„Juan, vrei tu...?” - El anse știind că’i este scris
Ca pene și iubirea s’o treacă tot în vis,
Tăcea, fiindu’i frică ca blânda nălucire
Se nu dispară’n noapte.
„Vrei tu...? Eu sunt a ta.”
Și buza’n foc muiată cu foc îl săruta.
El, tremurând, spre dânsa o mână își întinde
Ear mâna lui fricoasă de talie’i se prinde...,
Cum, nu era o umbră? Nu. El se-încredințează;
Atunci deschide ochii: Să crează!... Să nu crează!...
„ Eu….! tu minune albă!... Cin’ te-a trimes pe tine?
„Ce pot să’ți dau eu ție? Ce-ai vrea tu de la mine?
„Cunună împletită din raze de credință
„Colan lung de suspine lucrat de suferință...
„Sunt triste pentru tine. Vrei tu un suflet mare
„Se te urmeze’n lume pe-a traiului cărare...?
„Sau inima’mi nebună vrei ție se ți-o’nchin
„A nopții visătoare însuflețit suspin….?
„Ce pot se’ți dau eu ție destul de demn, de mare...?
„- Tu poți să mi dai iubire, eu vreau o sărutare.”
 
IV
 
De câte ori de-atuncea, prinși braț de braț, ei sbor
Spre noaptea cea trecută, cu cugetele lor!...
De câte ori găsindu’i chiar rumenele zori
Nu i-a udat cu rouă ca și pe două flori!..
Și câte, câte planuri, pe cosmosul măreț,
Juan n’a scris de-atuncea cu gândul seu isteț...
Dar trista îndoință în veci n’a mai venit...
Juan e astă-zi mare căci astă-zi e iubit!