Jubileul Convorbirilor Literare (1906)

 

Revista Convorbiri literare intră în al 40-lea an al existenței sale.

Îmi aduc aminte, nu fără oarecare strîngere de inimă, că am fost martor la ceremonia botezului ei petrecută în casele d-lui V. Pogor față cu numeroși alți martori dintre care, spre marea noastră durere, mulți au trecut pragul vieții, și nu tocmai dintre cei mai puțini scumpi inimei noastre.

Deși ne cam îndoiam atunci cînd i-am stropit leagănul cu ceaiul tradițional că va ajunge pruncul la bătrînețe unse, totuși, în măsura puterilor noastre, i-am dat fiecare sprijin statornic și cald, asigurîndu-i mersul regulat și neîntrerupt, ceea ce nu era ușor în mijlocul unui public nedeprins a prețui munca scriitorilor români.

Astfel au intrat în lume Convorbirile, la început cu pas timid ca un copil care se deprinde a merge pe picioare, apoi din ce în ce cu pas mai bărbătesc, căpătînd mereu încredere în sine, învingînd greutățile și adeseori dușmăniile ce-i stăteau în cale, înfierînd netrebniciile și trăind totdeauna viață neatîrnată, fără sprijin străin, fără gratificațiuni, fără subvențiuni, pînă ce, în sfîrșit, au săpat brazdă adîncă și au determinat un curent sănătos, nu numai în România liberă, ci și în celelalte țări locuite de români. Cine nu recunoaște astăzi influența binefăcătoare a Convorbirilor asupra limbei noastre scrise și vorbite?

Nu-mi este cu putință de a face în limitele restrinse ale acestui articol o dare de seamă amănunțită despre întreaga activitate a organului literar junimist. Mi-ar trebui volume pentru aceasta. Voi zice numai că cei 40 de ani de viața ai Convorbirilor vor rămînea pentru totdeauna strîns legați cu întreaga viață intelectuală a poporului nostru și vor face epocă în istoria literaturii moderne a țării.

Eu unul mă simt fericit că am avut ocazia să puri și cu umărul, alături de alții mai vrednici decît mine, la îndrumarea noiei direcții pornite din imboldul Convorbirilor și care ne-a procurat nouă muncitorilor bucurii sufletești de acele ce desigur nu vom mai gusta în viitor, căci entuziasmul care face să vibreze inimile e un dar numai al tinerețelor. Ce frumoase erau acele timpuri de emulațiune și cu ce plăcere aducea fiecare dintre noi, întocmai ca albina, partea sa de miere la stupul comun!…

Cînd mă uitam îndărăt, rămîn uimit văzînd cît de repede s-au strecurat atîția amar de ani ca un șuvoi cotropitor, au înghițit viața multora dintre noi și tinerețea tuturor; dar, în schimb, acest șuvoi a rodit pămîntul făcînd să răsară rînd pe rînd din ogorul nostru de muncă un bogat mănunchi de flori tinere și alese, înveșnicite prin opere de artă care oglindesc însușirile sufletești ale neamului nostru mai limpede și mai adînc decît tot ce se produsese mai înainte.

Nu găsesc, deci, cuvinte mai calde pentru sărbătorirea bătrînului organ literar, ilustrului decan al tuturor revistelor din țară, decît urîndu-i din toată inima ceea ce, din nenorocire, nu-mi mai pot ura mie însumi, o nouă și îmbelșugată tinerețe.

Văd însă cu bucurie că bătrîna revistă, intrată pe mîinile unor tineri înzestrați cu foc sacru și cu puteri proaspete, a și pășit falnic pe calea reîntineririi și nu mă îndoiesc că mereu regenerîndu-se își va sărbători odată centenariul, cînd, vai, nici unul dintre noi, vechii colaboratori, nu vom mai fi. Dar să mulțumim lui Dumnezeu că am rămas pentru jubileul de astăzi măcar atîția cîți suntem, și să ne rugăm bunătății lui să acorde viață rodnică, sănătoasă și îndestul de lungă tinerilor redactori ce ne-au înlocuit cu vrednicie și care au înaintea lor un frumos viitor, să poată dînșii striga într-o zi cu mîndrie:

„Iată prima revistă literară română care a împlinit secolul! ”

Și atunci alt jubileu!!…