Judecata lui Brânduș

 

PERSOANELE

BRÎNDUȘ — neguțător de grîne 35 ani

REPEZEANU — grefier de comisie 33 ani

GHIZDAVEȚ — vechil 45 ani

TRĂNCĂNESCU — vechil 34 ani

IȘLIC — prezidentul tribunalului criminal 55 ani

GĂMAN — membru tribunalului criminal 40 ani

PALATI — membru tribunalului criminal 35 ani

MEHMENGEA — supleantul tribunalului criminal 25 ani

VERIGESCU — grefierul tribunalului criminal 60 ani

ȘNAPS — berar și profesor de duel 45 ani

UN ȚĂRAN 50 ani

MIHALACHE — aprod 30 ani

TACHE — aprod 30 ani

COMANDIRUL DE JANDARMI 35 ani

UN JANDARM 45 ani

EFTIHIA 24 ani

CATINCA UNDREASCA 37 ani

SAFTA — servitoarea Eftihiei 30 ani

O CHELNERIȚA 20 ani

Scena se petrece în București într-o epocă cînd magistratura era ca vai de lume!

ACTUL I

(O cameră cu mobilierul necesar. Ușă în fund; ușă în stinga; o fereastră în dreapta acoperită de o perdea.)

SCENA I

SAFTA scuturînd mobila, UNDREASCA intră pe ușa din fund

UNDREASCA: Ce face cucoana Eftihia, Safto?

SAFTA: Se gătește, cucoană Catinco.

UNDREASCA: Dar ce a pățit să se scoale așa de tîrziu?

SAFTA: Vezi, aseară a fost adunare și boierii noștri s-au culcat după miezul nopței.

UNDREASCA: Ce fel, ați avut adunare și pe mine nu m-ați chemat?… Frumos de tot, zău!…

SAFTA: Nu trebuie să te superi pentru aceasta, cucoană Catinco, căci dumneata ești de vină. Eu singură am venit să te poftesc și nu te-am găsit acasă; servitoarea dumitale mi-a spus că plecași cu un domn pe la aprinsul luminărilor.

UNDREASCA: Auzi, neroada de servitoare ce s-a apucat să flecărească! Dar ai putut să crezi una ca aceasta, Safto? A mințit neprahtisita; nu am fost cu nimeni, nicăiri. Adevărul este că nu prea eram bine și, fiindcă mă culcasem și se vede că nu a vrut să-mi strice somnul, s-a apucat să vorbească ceea ce nu era. Servitorii astăzi au ajuns a fi nesuferiți!

SAFTA: Se poate să fie și cum zici, cucoană Catinco; vorba mea este că te-am poftit și că, dacă nu ai venit la adunare, nu este greșeala mea.

UNDREASCA: Fără îndoială că nu. Dar vezi, Săftuțo dragă, să nu împărtășești cuiva minciuna servitoarei mele, căci auzindu-se asemenea lucruri despre mine, m-aș pierde cu desăvîrșire. Știu că ești o femeie prea cumsecade și că nu ai fi în stare să-mi voiești răul tocmai mie care te iubesc. Este adevărat că am rămas văduvă tînără, dar mă feresc de orice ca de foc, numai și numai ca să opresc gura lumei de a vorbi rău de mine.

SAFTA: Mai încape îndoială, cucoană Catinco; … dumneata care nu faci nimic! Aceasta o cunoaște lumea întreagă!

UNDREASCA (veselă) : Așa, Săftițo dragă, vezi, așa; de nu ai fi servitoare și de nu mi-ar fi frică că poate să ne vadă cineva, te-aș săruta și pe o parte și pe alta.. Zău, păcat că ești servitoare! Ar fi trebuit să fi fost ceva mai mult.

SAFTA (complimentînd) : Bunătatea dumitale, cucoană Catinco.

SCENA II

UNDREASCA, SAFTA, EFTIHIA intră pe ușa din stînga

EFTIMIA (zîmbind către Undreasca) : Îmi luam cafeaua cînd te-am auzit vorbind. Bună dimineața, cucoană Catinco.

UNDREASCA: Sărut ochișorii, cucoană Eftihio.

EFTIHIA: Ești cea mai bună dintre toate vecinele mele. Cunosc că în adevăr mă iubești; de aceea și eu te consider ca pe o soră, iar nu ca pe o cunoștință.

UNDREASCA: Și nu greșești, cucoană Eftihio. Mai întîi de toate trebuie să știi că eu nu mă împrietenesc lesne cu fitecine și că, dacă apuc să iubesc pe cineva, deviu supărătoare, cum bunăoară acum: îndată ce m-am gătit, cel dintîi lucru a fost ca să viu să te văz.

EFTIHIA: Ești așa de îndatoritoare că nu știu cum să-ți mai mulțumesc. Dar ce stăm în picioare?… poftim pe canapea lîngă mine. (Ele se așed pe canapea.) Am să-ți fac o întrebare: la spune-mi pentru ce nu ai venit aseară să petrecem împreună? Ți-am trimis răspuns de timpuriu că aveam adunare?

UNDREASCA (privind pe furiș pe Safta) : Eram cam bolnavă; … dormeam… nu priimeam pe nimeni. Dar altă dată nu voi mai lipsi de la petrecerile dumitale.

EFTIHIA: Curios lucru! Mi se spusese că… (Safta face semn stăpînei sale ca să nu spuie ce aflase și iese prin fund.)

UNDREASCA (care nu băgase de seamă la cele ce se petrecuse împrejurul ei) : Zici, cucoană Eftihio, că ți se spusese…

EFTIHIA: A! nimic: mi se pare că mă uluisem. Credeam că mi se spusese aceea ce-mi arătași și dumneata… adecă, dacă nu mă înșel, că nu prea ți-era bine. Dar să lăsăm toate acestea; să-ți comunic o bucurie. Îți aduci aminte că băiețelul meu a fost bolnav ieri toată ziua. În noaptea asta a dormit de minune și nu s-a deșteptat decît la ziuă, tare și voinic.

UNDREASCA: Îmi pare bine; îl iubesc așa de mult pe drăgălașul mamii că i-aș mînca ochișorii lui cei albaștri. Dar apropo de ochi albaștrii: atît dumneata cît și bărbatul dumitale, domnul Repezeanu, aveți ochi negri: cum s-a întîmplat dar ca copilul să aibă ochi albaștri?

EFTIHIA (confuză) : Crezi că?… dar… să vezi, cucoană Catinco: știi că natura e prea capricioasă și că nu e de mirare ca între capriciile naturei să intre și ochii albaștri ai copilului meu.

UNDREASCA (nesatisfăcută) : Este adevărat că natura face multe minuni, însă ochii e ceva curios!… S-a văzut mulți copii născîndu-se cu două capete, cu trei picioare, cu șase degete, dar cu ochi carii să nu semene cu ai părinților, aceasta nu am văzut niciodată.

EFTIHIA (cam ofensată) : Atunci între minunile ce ai văzut, vei cunoaște și pe aceasta, cucoană Catinco. Crez că nu poți avea vreo bănuială asupra mea?

UNDREASCA: Poftim vorbă! Mi se pare că te superi pe mine. Dar vei vedea că n-ai pentru ce dacă vei avea bunătate să-mi răspunzi la două întrebări. Uite ce voiesc să te întreb, cucoană Eftihio: mai întîi, spune-mi de cîte luni este copilul?

EFTIHIA: De cinci luni.

UNDREASCA: Cam cît timp să fie de cînd a plecat din București răposatul domnul Brinduș, întîiul dumitale soț?

EFTIHIA: În luna aceasta împlinește anul.

UNDREASCA: Iată că s-au înțeles lucrurile tocmai cum le înțelesesem și eu: dacă copilul a fost născut după șapte luni de la plecarea domnului Brînduș, care avea ochii albaștri, natura nu a avut nici un amestec în această împrejurare, deoarece ochii copilului seamănă cu ai răposatului tată-său.

EFTIHIA (supărată de adevăratul calcul ce-l făcuse) : Te înșeli, cucoană Catinco, copilul nu este al lui Brînduș, ci al Repezeanului; aceasta o știu foarte bine. De aceea, dacă mă poți îndatora cu ceva pînă în suflet, este ca să binevoiești a mă crede și a nu comunica această curiozitate a dumitale și la altcineva, căci uite, cît te iubesc de mult, aș fi în stare să mă stric cu dumneata.

UNDREASCA: Vai de mine! Cum ai putea crede că tocmai eu să vorbesc de dumneata și mai cu seamă despre niște lucruri carii să te supere!… Mai lesne aș priimi să arz în foc decît să vorbesc în viață-mi despre ochii copilului. Uite, frate, dacă nu știe cineva, cum se întîmplă să supere lumea fără vero gîndire ascunsă!

EFTIHIA (mulțumită) : Sunt sigură că vorbești sincer, și fiindcă a fost numai o curiozitate din parte-ți, nu sunt supărată cîtuși de puțin pe dumneata. De aceea să nu mai fie vorbă, și ca să ne distrăm mai bine, sunt de ideea să mergem la o vecină ca să fim mai multe. (Safta intră.)

UNDREASCA: Cu toată plăcerea, cucoană Eftihio. (Ele se scol.)

EFTIHIA: A! Iată și Safta; a venit la timp. Dă-mi, Safto, pălăria și haina.

SAFTA: Numaidecît, cuconiță, (Safta la pălăria și o haină după niște mobile și ajută stăpînei sale să se îmbrace.)

EFTIHIA (îmbrăcîndu-se) : Am avut o idee bună ca să ieșim; trebuie să merg și pîn tîrg ca să cumpăr cite ceva. Ascultă, Safto, să zici feciorului să mă caute pîn vecinătate ca să-mi aducă birjă. Dar vezi să nu uiți!

SAFTA: Cum să uit, cuconiță! (Eftihia invită pe Undreasca, care iese înainte, Eftihia după dinsa și Safta în urma lor.)

SCENA III

REPEZEANU

REPEZEANU (intră pe ușa din stînga și se uită pin cameră) : Se vede că Eftihia a ieșit. E ceva curios! De cîtva timp nu apucă să se gătească că o pleacă p-aci-încolo fără să-mi spuie nimic. Mi se pare că nevasta mea a început să fie cam cochetă, și cu toate acestea nu-i pot face cea mai mică observație. Astăzi mai cu seamă aveam să-i vorbesc. Am aflat de la un amic că Brînduș este în București și că caută pe Eftihia. Poziția devine critică: o femeie cu doi bărbați!… Ce sfîrșit va lua împrejurarea asta!

SCENA IV

REPEZEANU, TRĂNCĂNESCU

REPEZEANU: A! nenea Trăncănescu, marele meu amic advocat! Ai sosit nu se poate mai la timp, nene Trăncănescule. Trebuie să mă luminezi, să mă scapi dintr-o încurcătură din care nu știu cum voi ieși.

TRĂNCĂNESCU (rîzind) : Sau te scap, sau te încurc mai rău… Bună dimineața, Repezene!

REPEZEANU (serios) : Nu este bună deloc dimineața, iubitul meu amic; sunt așa de neastâmpărat pe cît nu-ți poți închipui.

TRĂNCĂNESCU (luînd un aer serios și apropiindu-se de Repezeanu) : Vrea să zică lucrul este serios?

REPEZEANU: Prea serios, iubite Trăncănescule!

TRĂNCĂNESCU: Este vero chestie de judecată?

REPEZEANU: Nu încă, dar nu rămîne îndoială că poate să trec și pe acolo.

TRĂNCĂNESCU: Atunci vorbește, amicul meu; te iubesc așa de mult! (În parte.) Ca praful Bucureștilor… De nu ar fi Eftihia!…

REPEZEANU: Iată ce este: știi că nevasta mea a fost măritată cu unul Brînduș, care, după știința priimită de la o rudă a ei din Brăila, a fost jăfuit, se zice, de un corăbier grec, și că, pornind într-o corabie ca să prinză pe… hoț, s-a înecat în Dunăre.

TRĂNCĂNESCU: Cunosc aceasta.

REPEZEANU: Ei bine, ce vei zice, scumpul meu amic, cînd vei afla că acel Brînduș nu s-a înecat, cum nu ne-am înecat nici unul din amîndoi?… că este în București și că caută pe Eftihia, nevasta lui și a mea. Ai! ? Ce vei zice despre această întîmplare?

TRĂNCĂNESCU (în mirare) : Brînduș trăiește!… Adevărul este că eu nu mă poci pronunța deocamdată într-o chestie atît de gravă. Trebuie, iubite amice, ca în cualitatea mea de advocat, să consult legi, terfeloage, buletine, pitacuri domnești și celelalte și celelalte, ca să fac o comparațiune de cele pre-urmate cu cele urmate, cu cele ce urmează și cu cele ce vor mai urma, afară de clinciuri advocățești etc., etc., înțelegi că se…

REPEZEANU (întrerupînd) : Nu este vorba de ce trebuie să consulți. Vei consulta tot ce vei voi dacă va urma o judecată. Acum te rog să mă povățuiești ce să fac?

TRĂNCĂNESCU: Ce să faci? Nimic mai lesne: fă-te englez și privește totul cu nepăsare.

REPEZEANU: Este lesne de zis aceasta; dar dacă va trebui să iau parte activă, cum nu mă îndoiesc că va lua și Brînduș, crezi dumneata că în fața atîtor zmăcinări poci rămînea nepăsător?

TRĂNCĂNESCU: Eu unul în locul dumitale așa aș face, și sunt sigur că ar fi partida cea mai nemerită.

REPEZEANU: Nu cumva ești de viță englezească, nene Trăncănescule?

TRĂNCĂNESCU (tresărind) : Ce însemnează această întrebare?

REPEZEANU: Însemnează că sunt de o natură cu totul opusă naturei dumitale; că dumneata ai cualitatea de a fi englez și eu aceea de a fi neamț. Prin urmare, astfel fiind, recurg la înțelepciunea dumitale de om înțelept care trebuie să fii de toate; de om învățat care trebuie să știi multe; (Trăncănescu se flatează de aceste complimente) și de advocat cu sau fără diplomă, care trebuie să descurci totul, — și te întreb și acum, ceea ce fac de o oră, ce partidă găsești de cuviință să iau căci mă simț în neputință de a găsi vreuna?

TRĂNCĂNESCU: A! vrei să iei o partidă oarecare?

REPEZEANU: Negreșit.

TRĂNCĂNESCU: Și nu voiești a fi englez?

REPEZEANU: Ți-am spus că nu poci fi.

TRĂNCĂNESCU: Atunci trebuie să consult legile… terf…

REPEZEANU: Iar nu ne înțelegem. Un asemenea lucru nu se găsește în legi, nene Trăncănescule.

TRĂNCĂNESCU: Dumneata zici, vezi eu sunt cu totul de o altă opinie. Dar vom mai vorbi despre aceasta; am o mulțime de afaceri; te las. La revedere.

REPEZEANU: Cînd ne mai întîlnim?

TRĂNCĂNESCU: Mîine, dacă voi trece pe aici.

REPEZEANU: Mîine!… Cam tîrziu. Ai plăcere și timp să prinzim astăzi împreună?

TRĂNCĂNESCU (vesel) : Te mai îndoiești?… (În parte.) Ș-apoi cînd e vorba să văz pe Eftihia!

REPEZEANU: Atunci, te aștept. Voi spune și nevestei mele… va fi prea fericită de onoarea ce ne vei face.

TRĂNĂNESCU: Doamna Eftihia este așa de bună că mă aștept la toate complezențele din lume.

REPEZEANU: Fiindcă și dumneata ești nu se poate mai complezant. Dar cu una, cu alta uitasem că este ora de cancelarie și că trebuie să regulez cîteva lucruri. (El ia o pălărie de pe masă și Trăncănescu pe a lui de pe un scaun.)

TRĂNCĂNESCU: S-a brodit bine, vom ieși împreună.

REPEZEANU: Și te voi însoți pînă la capul uliței. (Amîndoi ies pin fund, Trăncănescu înainte și Repezeanu după dînsul.)

SCENA V

BRÎNDUȘ singur (el intră pe ușa din fund)

BRÎNDUȘ (îndată ce el apare, se întoarce puțin spre ușa din fund și se adresează la cineva care părea că-l însoțise) : Aci este, nene Ghizdaveț? (Nepriimind nici un răspuns, — după un minut.) Dar ce păcatele te făcuși? (El înaintează și privește camera în tot sensul, — cu bucurie.) Nu rămîne îndoială că aci locuiește nevasta mea! Iată canapeaua îmbrăcată cu aceeași damască; iată fotoliurile, iată scaunile! Dumnezeul meu, ce fericire! Prietenul meu, Ghizdaveț vechil, nu s-a înșelat. Abia dacă-mi poci reține bătăile inimei. Scăpat de sărăcie, scăpat de spitalul din Viena, unde am bolit aproape un an, întors în țara mea, în sînul familiei mele, în brațele iubitei mele Eftihii, a! iată o adevărată fericire! Ce bucurie pe dînsa de a mă revedea, cum o să-mi sară în brațe și cum n-oi să mai poci răsufla de marele amor ce ea are pentru mine!… (După o mică gîndire, mai serios.) Dar oare nevasta mea, după o lipsire de un an trecut, va fi rămas ea credincioasă, se va mai fi gîndit ea la mine?… sau… (scuturîndu-se cu frică) îmi va fi scos coarne cum scot melcii în postul Paștelui carii nu plac celor ce postesc cînd începe a crește iarba!… Numai gîndindu-mă mi se zbîrlește părul, mă apucă frigurile. Am nerăbdare să o văz, să o întreb, să cercetez… Dar unde să fie ea?… Nu văz pe nimeni în casă; parcă e pustie! (Safta intră pe ușa din fund și-l privește cu mirare.) A! cineva! în sfîrșit!

SCENA VI

BRÎNDUȘ, SAFTA

SAFTA: Ce poftiți, domnule?

BRÎNDUȘ: Ce poftesc? Întrebarea este curioasă! (Rîzînd — către public.) Auzi, ce poftesc în casa mea? (Întorcîndu-se spre Safta care înaintează.) Dumneata de aici ești, bună femeie?

SAFTA: Negreșit, domnule. (Cu mirare, în parte.) Bună femeie!… Curios lucru! românii nu au obiceiul să zică asta… Ești străin, domnule?

BRÎNDUȘ (rîzînd) : Eu străin!… Sunt român neaoș, draga mea; se vede însă că m-am cam nemțit fiindcă am trăit în Viena aproape un an.

SAFTA: Așa se mai poate.

BRÎNDUȘ: Să lăsăm la o parte țara nemțească și fii bună de-mi spune, aici șade cucoana Eftihia Brîndușoaia?

SAFTA: Poate vrei să zici cucoana Eftihia Repezeanca?

BRÎNDUȘ (tresărind) : Auz!… mi se pare că n-am auzit tocmai bine.

SAFTA (tare și apăsînd cuvintele) : Aici șade cucoana Eftihia Repezeanca.

BRÎNDUȘ (astupîndu-și urechile cu amîndouă mîinile) : Am înțeles, am înțeles. (Lăsînd mîinile — către public.) Ce sunt slugile astea?… ele nu cunosc pe stăpîni decît pe numele de botez!… proaste le-am lăsat, mai proaste le regăsesc! (După o mică gîndire.) Dar nu cumva Eftihia va fi găsit cu cale, în lipsa mea, să schimbe numele familiei și să-i fi plăcut mai bine să auză că-i zice Repezeanca în loc de Brîndușoaia!… Adevărul acesta trebuie să fie.

Voi rîde mult cu Eftihia despre această schimbare de poreclă.

SAFTA: Dacă nu mă înșel, domnule, crez că nu ești din București sau că cel puțin nu ai văzut pe cuconița de multă vreme?

BRÎNDUȘ (către public) : Poftim, ce vă spuneam eu: nu trecu un minut de cînd îi zisei că am stat un an în Viena, și acum… (rîzînd) sunt proaste de dau în gropi!

SAFTA (în parte) : E curios domnul ăsta, parcă nu e în toate (arătînd capul) doagele.

BRÎNDUȘ (către Safta) : Vrea să zică aici șade cucoana Eftihia?

SAFTA: Da, domnule, și cu bărbatul dumisale, domnu Repezeanu.

BRÎNDUȘ (spăimîntat, face un pas înapoi) : Cu bărba… (Punînd mîna pe frunte.) Ah!… mi se pare acum că m-am întors eu mai prost decît… (Întorcîndu-se spre Safta.) la ascultă, jupîneasă; știi că glumele dumitale mă supără?

SAFTA (în mirare) : În ce vezi că glumesc, domnule?

BRÎNDUȘ: Zici că Eftihia are de bărbat pe un oarecare Repezeanu și că șade aici cu dînsul?

SAFTA: Negreșit, aceasta o știe toată lumea.

BRÎNDUȘ: Ce spui, nenorocito?!… Dar asta nu se poate, căci eu sînt bărbatul Eftihiei. N-ai auzit, nu știi că Eftihia este nevasta lui Brînduș, care Brînduș sunt eu?

SAFTA: Dumneata Brînduș?!… vezi tocmai asta nu se poate. Domnul Brînduș, întîiul bărbat al cuconiței, am auzit că este mort, că s-a înecat în Dunăre pe cînd alerga după un hoț care-l jăfuise.

BRÎNDUȘ (desperat) : A! nenorocire mie!… Am trecut de mort și… (cade pe un fotoliu) .

SAFTA (speriată) : Nu mai înțeleg nimic! (Se uită la Brînduș cu teamă.)

BRÎNDUȘ: Și Ghizdaveț să nu-mi spuie o vorbă! (Se aude în camera de alături plînsete de copil; Brînduș se scoală deodată — către Safta) Ce copil plînge acolo?

SAFTA: Băiețelul coconiței care este numai de cîteva luni. Se vede că doica nu este lîngă dînsul.

BRÎNDUȘ (din ce în ce mai disperat) : Copilul Eftihiei!… făcut negreșit cu acel…

SAFTA: Repezeanu, da, domnule.

BRÎNDUȘ: A! asta e prea mult; picioarele nu mă mai țin; mă rătăcesc, mă smintesc!… (El pune mina pe frunte și, pleacă capul cu întristare.)

SAFTA (în parte) : Aici este o curată drăcie. Mă duc să caut pe cuconița… trebuie să o înștiințez. (Iese repede pîn fund.)

BRÎNDUȘ (același joc) : Un copil!… (Se aud iarăși plînsetele copilului; Brînduș ridică capul.) Iar!.. (Se uită și văzîndu-se singur, intră repede în camera din stînga.)

SCENA VII

GHIZDAVEȚ, mai în urmă UNDREASCA

GHIZDAVEȚ (nu apucă să intre pe ușa din fund că zice fixînd parchetul) : Mă iartă, iubite Brînduș, dacă te lăsai pentru un minut; pricina este că tocmai în capul scărei am fost oprit de un prieten care m-a rugat să-i fac o jalbă, și eu ca vechil urmează să… (Ridică capul și preumblîndu-și privirile.) Dar unde să fie Brînduș? (Arătînd ușa din stînga.) A intrat acolo… trebuie să fi aflat totul; atît mai bine: dacă-i spuneam de acasă că nevasta lui este măritată cu un altul, mai întîi s-ar fi înfuriat și apoi, cum e cam domol, s-ar fi liniștit îndată fără să mai facă verun pas ca să-și caute dreptățile.

UNDREASCA (intrînd iute) ; Unde este domnu Brînduș?… Să-l văz… să-l auz!… Nu poci crede spuselor Saftei; nu s-a pomenit să învieze morții!… (Văzînd pe Ghizdaveț care se întoarce spre dînsa.) A! domnul Ghizdaveț, vechilul! unde este domnul Brînduș, domnule Ghizdaveț? Adevărat e că trăiește?

GHIZDAVEȚ (complimentînd) : Prea adevărat, cucoană Catinco. Am venit împreună. Trebuie să-l vedem îndată.

UNDREASCA: Curios lucru! Știi bine, domnule Ghizdaveț, că domnul Brînduș era bărbatul cucoanei Eftihiei?

GHIZDAVEȚ: Așa de bine știu, cum știu (plecînd capul cu rușine) că…

UNDREASCA (curioasă) : Că… ce?

GHIZDAVEȚ (și mai rușinos clătinîndu-se) : Că… vă iubesc de doisprezece ani… și mai mult încă… de cînd ați rămas văduvă.

UNDREASCA (cu mirare) : A! mă iubești pe mine, domnule Ghizdaveț? Mă flatez de aceasta. Dar cum nu mi-ai spus nimic în doisprezece ani?

GHIZDAVEȚ: Am tot avut de gînd să vă împărtășesc dragostea mea, dar…

UNDREASCA (curioasă) : Dar…

GHIZDAVEȚ: Cînd erați măritată, m-am temut de bărbatul dumneavoastră să nu-mi inten… in… intenționeze un proces împărțit în două articole: cel dintîi, în bătaie cu palme sau cu ciomagul și cel de al doilea, în trînteală la închisoare și ștraf. Iată, cucoană Catinco, de ce mi-a fost frică, și în cualitatea mea de vechil sau advocat, care cunosc legile pe de rost, nu am găsit cu cale să mă arunc în foc cu ochii deschiși.

UNDREASCA: Auzi ce idee!… Cum credeai ca eu să fiu în stare să pricinuiesc rău unui om care mă iubește?

GHIZDAVEȚ: Ar fi trebuit să fi crezut aceasta, dar ce vrei; omul este bănuitor, fricos și adevărul este că și eu mă prenumăr între asemenea ființe slabe.

UNDREASCA: Atunci de ce nu mi-ai spus după ce am rămas văduvă?

GHIZDAVEȚ: Așțeptam, după Evanghelie, să treacă anul de jale, și după aceasta să…

UNDREASCA: Dar a trecut de mult anul de jale; sunt șase luni de cînd am lepădat negrele! A! domnule Ghizdaveț, mi se pare că îmi zici că mă iubești ca să glumești și am tot dreptul să mă supăr pe dumneata. Un om care iubește nu lasă să treacă un secol fără ca să scoață o vorbă măcar?

GHIZDAVEȚ: Dacă te superi fără să mă asculți, apoi cum sunt cam slab de inimă, mă vei face să nu mai găsesc un cuvînt de îndreptare.

UNDREASCA (mai domoală, — cu cochetărie) Nu ai pentru ce să te îndreptezi, domnule Ghizdaveț.

GHIZDAVEȚ: Ba am, am prea mult încă. Nu voiesc să mai rămîi la nici o îndoială despre… dragostea mea. Am voit în mai multe rînduri, după ce ați lepădat negrele, a veni să vă mărturisesc totul, dar nu am putut reuși din pricină că aveți rude multe în partea bărbătească și… (se joacă cu pulpana hainei și învirtește ochii) .

UNDREASCA (cu nerăbdare) : Dar vorbește, domnule Ghizdaveț; ai o manieră de mă pui într-un neastâmpăr grozav.

GHIZDAVEȚ: Uite, cucoană Catinco; de cîte ori am venit la dumneavoastră ziua sau seara pentru sfîrșitul arătat mai sus, îmi era cu neputință să intru în casă căci aflam totdauna de la servitoare că era cîte cineva cu dumneata. Înțelegi acum că pentru mărturisirea ce voiam a vă face, cuviința și legea (reluîndu-se) regula cereau să fiu singur cu dumneata.

UNDREASCA (mișcîndu-și buzele) : Te înșeli, domnule Ghizdaveț. Sau că servitoarea mea nu a fost cu mintea întreagă ca să-ți spuie asemenea minciuni, sau că nu ai voit să mă vezi… Trebuie să știi, domnule Ghizdaveț, că eu sunt mai totdeauna singură- singurică ca o pustnică, și dacă se întîmplă uneori să mă viziteze cîțiva oameni, aceștia sunt dintre prietenii răposatului bărbată-meu.

GHIZDAVEȚ: Carii vin fără îndoială să vă parigorisească pentru pierderea iubitului dumneavoastră consoț?

UNDREASCA (oftînd) : Așa, domnule Ghizdaveț, cum zici, este prea adevărat.

GHIZDAVEȚ: Îmi pare rău atunci că nu am avut fericirea a fi și eu dintre prietenii bărbatului dumitale, căci cu prilejul parigoriselei aș fi pu… (Aici Brînduș apare pe pragul ușei din stîngă, ținînd un. copil pe mîna stingă, iar în cea dreaptă o pereche cizme mari și o scurteică roșie cu blană; căutătura lui este rătăcită; Undreasca se sperie, își face cruce, și împreună cu Ghizdaveț se retrag în fund.)

SCENA VIII

PRECEDENȚII, BRÎNDUȘ

(Brînduș înaintează încet în fața scenei; vrînd să privească pe copil și, neputînd face aceasta, se scutură, se strîmbă și-l dă la o parte de ochii săi. După aceasta, își aruncă ochii pe scurteică și pe cizme; — același joc.)

UNDREASCA (încet către Ghizdaveț) : Nenorocitul, pare că e nebun!

GHIZDAVEȚ (asemenea) : Nebun, nu crez, dar nenorocit, cit vrei. A aflat că nevasta lui este a altuia.

UNDREASCA (care privea pe Brînduș cu neastîmpăr) . Ce are în brațe?

GHIZDAVEȚ. Un copil.

UNDREASCA (care observa) : Ai dreptate, recunosc copilul cucoanei Eftihiei. Dar ce vrea să facă cu el? Mă duc să-l întreb.

GHIZDAVEȚ (oprind-o) : Nu face nici o mișcare căci în poziția în care se află ar fi în stare să…

UNDREASCA (cu frică) . Vai de mine! (Se alătură de Ghizdaveț.)

BRÎNDUȘ (în fața scenei — către public) : Credeam ca este o minciună, un vis!… Ce mai mare dovadă despre nenorocirea mea decît cațaveica asta pe care am făcut-o Eftihiei înainte de cununie!… Ce mai strașnică încredințare că acest copil este al acelui… (se scutură) căci altfel ce ar căuta broasca în odaia de culcare învelit cu cațaveica Eftihiei?!… Dar despre aceste cizme mocănești, ce mai ziceți?… Nu dovedesc ele destul că locuiește în casa nevestei mele, nu o mumă, nu o soră, nu o femeie… ci… (cu furie) un femeioi!… Îmi vine să turbez… Însă nu va fi așa… Brînduș este unul în lume… Și ca să vă dau probă cine e Brînduș… (privind copilul cu coada ochiului) . Acest copil care nu este al meu, nu trebuie să tră… (Voiește să azvîrle copilul, dar mila cuprinzîndu-l deodată, sare după mișcare și-l ține în echilibru; — cu milă.) Dar pentru ce să omor astă ființă nevinovată?… Ce strică acest nenorocit copil!… pentru ce să?… pentru… pentru… pentru că sunt cum nu ar trebui să fiu. (Plînge.)

UNDREASCA (către Ghizdaveț) : Acum este mai liniștit; a venit timpul să-i iau copilul din brațe. Mi-e frică să nu se mai înfurie ca adineaori.

GHIZDAVEȚ: În adevăr nu strică să luăm copilul. (Un-dreasca și Ghizdaveț înaintez — Brînduș, la zgomotul pașilor lor, tresare și se întoarce spre dînșii.)

BRÎNDUȘ (recunoscîndu-i) : A! cucoana Catinca Undreasca și Ghizdaveț!… erați aci? Ce mai faci, cucoană Catinco?

UNDREASCA: Îmi pare bine că trăiești, domnule Brînduș… te credeam mort!

BRÎNDUȘ: Din nenorocire trăiesc ca să văz pe nevastă-mea măritată cu un altul. Și prietenul meu (arătînd pe Ghizdaveț) să nu-mi spuie nimic!

GHIZDAVEȚ: Nu am voit, iubite Brînduș, să-ți spui un lucru așa de trist. Am crezut de cuviință să afli singur.

UNDREASCA: Dar ce ții în mînă acele poveri, domnule Brînduș?… nu vezi că ești ostenit, slab?!… (Ia copilul, Ghizdaveț la scurteica și cizmele, apoi mai la și copilul din mîna Undreaschii, și duce toate acestea în camera din stînga, unde le depune. Brînduș se lasă a i se lua copilul și lucrurile, privindu-i cu bunătate și fără. să facă o singură mișcare.)

BRÎNDUȘ (în parte) : Ce oameni buni!… cît le este milă de mine!

UNDREASCA (venind lîngă Brînduș) : Nu poți înțelege, domnule Brînduș, cum s-a întîmplat să treci de mort pe cît timp erai în viață?

BRÎNDUȘ: Și eu mă găsesc în aceeași neînțelegere ca și dumneata. Dar mă voi tălmăci cu Eftihia, îi voi cere socoteală de faptele ei.

UNDREASCA: O vei vedea peste puțin; e dusă în tîrg ca să cumpere cîte ceva de ale casei. Repezeanu trebuie să fie la cancelarie și astfel veți avea ocazia să fiți singuri ca să vă înțelegeți. (Ghizdaveț se întoarce.)

BRÎNDUȘ: Nelegiuita!… să se mărite cu un altul într-un timp așa de scurt! O! să vedem ce va zice ea cînd va fi față în față cu mine!

UNDREASCA: Ce să zică alt decît că ceea ce s-a făcut s-a făcut?…

BRÎNDUȘ (cu mînie) : S-o fi făcut, dar eu voi desface; mi se pare că sunt în drepturile mele!

GHIZDAVEȚ: Negreșit.

UNDREASCA: Vrea să zică ții cu orice preț să sfarmi a doua cununie?

BRÎNDUȘ: Auzi dacă țiu?… (Aprins.) Țiu încă așa de mult încît sunt hotărît să fac lucruri mari… bătăi, omoruri… totul în sfîrșit!

UNDREASCA: Vai de mine, la ce te gîndești, domnule Brînduș?!… Pentru ce să te espui la atîtea lucruri pe cît timp poți dobîndi dreptățile ce ai prin judecată?

GHIZDAVEȚ: Fără îndoială, prea bine te povățuiește, cucoana Catinca; mă prinz pe capul meu că vei cîștiga judecata. Eu voi fi advocatul dumitale.

BRÎNDUȘ (cu speranță) : Ce spuneți!… așa să fie!.. Credeți că prin judecată voi putea să stric cununia Repezeanului?

GHIZDAVEȚ: O vei strica așa de sigur și așa de lesne că-i să te miri. Legea e de față. Este adevărat că nu știu care articol vorbește despre aceasta, dar am convingerea că este unul care prevede totul.

UNDREASCA: Ș-apoi domnu Ghizdaveț trebuie să știe fiindcă este vechil.

BRÎNDUȘ: Vă mulțumesc că m-ați liniștit. Nu voi mai face zgomot. Numai să dea Dumnezeu să cîștig judecata. (Se aude huruitura unei trăsuri. Undreasca se duce repede și se uită pe fereastă.)

UNDREASCA: Cucoana Eftihia s-a întors. Mă duc să nu mă găsească aci. Vezi, domnule Brînduș, să nu-i spui că te-am povățuit să te judeci.

BRÎNDUȘ: Nu avea grije. Voi ține secretul; mai întîi este în interesul meu.

GHIZDAVEȚ (către Undreasca) : Priimiți să vă însoțesc pînă acasă?

UNDREASCA: Cu plăcere, domnule Ghizdaveț.

BRÎNDUȘ: Cînd te întorci, Ghizdaveț?

GHIZDAVEȚ: Cînd va voi cucoana Catinca.

UNDREASCA: Să plecăm, domnule Ghizdaveț; vom ieși pe scara din stînga ca să nu ne întîlnească cucoana Eftihia. (Către Brînduș.) Îți urez reușită bună, domnule Brînduș. Doresc din suflet să-ți redobîndești fericirea.

BRÎNDUȘ: Vă mulțumesc pentru bunătate… (Undreasca și Ghizdaveț ies: — după ieșirea lor.) Voi vedea, în sfîrșit, pe Eftihia!… Dar nu știu ce am!… mi se bate inima… tremur… Îmi vine amețeală… (Privind pe fereastă) . A! puțin aer nu strică. (Se duce la fereastă o deschide, își proptește mina dreaptă pe glaful ferestei și se ascunde sub perdea.)

SCENA IX

BRÎNDUȘ, EFTIHIA, mai în urmă SAFTA

EFTIHIA (intră prin fund, ea ține o mică cutie de carton și un sul de hîrtie pe carii le depune pe masă) : Iată că sfîrșii și cu tîrguiala. Am cumpărat niște lucruri prea frumoase, dar scumpe… scumpe… foc. Promisesem Undreaschii să i le arăt și ei, dar sunt ostenită… le va vedea după-prînz… (Scoțîndu-și pălăria.) A! Uitasem birja. (Strigînd) Safto! Safto!

SAFTA (de afară) : Auz, cuconiță! (Ea intră.)

EFTIHIA (scoțînd bani din buzunar) : Ține, du-te de plătește birja.

SAFTA (luînd banii) : Cuconiță, ai trecut pe la cucoana Catinca Undreasca?

EFTIHIA: Nu am trecut; pentru ce mă întrebi?

SAFTA: Vrea să zică nu ai aflat nimic?

EFTIHIA (curioasă) : Nimic, dar ce e, ce s-a întîmplat?

SAFTA: S-au întîmplat lucruri mari: mai adineaori am găsit aici în salon pe unul care zicea că este domnu Brînduș, bărbatul dumitale dintîi.

EFTIHIA (tresărind) : Brînduș!… ce vorbești, neroado!… visezi?

SAFTA: L-am văzut cu ochii mei; dar de, mai știu și eu… poate că… cu toate astea e de mirare… zicea că… În sfîrșit crez că se va mai întoarce dacă are vero treabă pe aici.

EFTIHIA: A fost fără îndoială vreo neînțelegere. (Cu milă.) Sărmanul Brînduș trebuie să fi putrezit pînă acum… (Brînduș apare și deschide brațele ca să priimească pe Eftihia.)

SAFTA (văzîndu-l) : Aici este… Uite-l, cuconiță? (Iese repede pin fund.)

EFTIHIA: Cine?… (Văzînd asemenea pe Brînduș; — speriată.) A! Brînduș!… este cu putință!… (Se lasă pe un fotoliu.)

BRÎNDUȘ (înaintind încet; — în parte) : Sunt departe de a crede că nevasta mea de mult amor o să mă strîngă… ca să nu poci răsufla!… mi se pare că…

EFTIHIA: Brînduș!… viu!… (Privindu-l.) Dar cum s-a întîmplat să trăiești? (Se scoală.) Te credeam mort, înecat?

BRÎNDUȘ: Am fost ușurel și am plutit pe deasupra apei; în sfîrșit, iată-mă. Ce, nu ești mulțumită de a mă vedea în viață?… (Deschide iarăși brațele și, văzînd pe Eftihia indiferentă, le lasă cu întristare.)

EFTIHIA (cu temere) : Cum să nu fiu mulțumită?… dar mirarea… surprinderea… mă fac să… Dumnezeul meu!… poate nu știi că după scrisoarea ce am priimit de la mătușa noastră din Brăila prin care mă asigura că… te-ai înecat în Dunăre, crezîndu-mă văduvă… am făcut nerozia de a mă… mărita cu unu… Repezeanu.

BRÎNDUȘ (mîhnit) : Am aflat și aș vrea să știu pentru ce te-ai măritat?

EFTIHIA: Pentru că te-am crezut mort. BRÎNDUȘ: Dar ce nevoie ai avut să te măriți așa în pripă?

EFTIHIA: Te iubeam atît de mult încît am socotit că măritîndu-mă țe voi uita mai curînd… sufeream prea mult!…

BRÎNDUȘ: Nemăritată?

EFTIHIA: Nu înțelegi că din pricina ta, nerecunoscătorule!

BRÎNDUȘ: Nerecunoscător?!… poftim, atîta-mi lipsea. Vrei să fiu recunoscător pentru că ai binevoit să te măriți cu un altul?!… De minune, zău; sunt în dreptul meu de a căuta ceartă, și cînd colo, mă trezesc vinovat. Minunat, nu se poate mai minunat.

EFTIHIA: Ai o înțelegere foarte grea.

BRÎNDUȘ: Asta se poate. De cînd am venit în București o duc într-o uitucie. Uitucia însă nu mi-a mers pînă acolo ca să nu știu că ai făcut și un copil.

EFTIHIA: Nu este greșeala mea dacă nu mi-ai trimis nici o scrisoare.

BRÎNDUȘ: Adecă scrisoarea mea ar fi împiedicat facerea copilului?

EFTIHIA (supărată) : Nu rîde de mine, ci imputează-ți neglijența ce ai avut de a nu-mi scrie un rînd măcar ca să fi știut unde erai și ce făceai!

BRÎNDUȘ: Ți-am trimis o mulțime de scrisorii din spitalul din Viena, unde am zăcut pînă mai deunăzi.

EFTIHIA: Nu am priimit nici una; îți jur pe tot ce am mai scump. Dacă știam că trăiești, mă puteam mărita cu un altul?

BRÎNDUȘ (disperat) : Ai dreptate… dar acea scumpă mătușă din Brăila de unde a scos o asemenea minciună?

EFTIHIA: De unde?… negreșit că a fost rău informată. Mi-a scris ce a aflat; nu e greșeala ei. Voiești să vezi scrisoarea?

BRÎNDUȘ: Nu e trebuință, nu e trebuință. Acum este vorba să-mi spui ce alegere ai de gînd să faci între mine și acel Repezeanu?

EFTIHIA (încurcată) : Ce alegere!… eu nu poci face nici o alegere… sunt măritată cu amîndoi și aveți aceleași drepturi.

BRÎNDUȘ: Dă-mi voie să nu înțeleg ce vrei să zici. Dacă nu mă înșel, mi se pare că ții mult la acel Repezeanu?

EFTIHIA: Nicidecum. (Repezeanu intră.) Te înșeli, Brînduș.

REPEZEANU: Brînduș.

BRÎNDUȘ: Îmi place să te crez.

EFTIHIA (văzînd pe Repezeanu) : A! iată Repezeanu.

Înțelegeți-vă omenește. (Iese pe ușa din stîngă.) BRÎNDUȘ: Hîm… ăsta este cel cu pricina?!…

SCENA X

BRÎNDUȘ, REPEZEANU, mai în urmă EFTIHIA, GHIZDAVEȚ

(Brînduș cu Repezeanu se măsor de sus și pînă jos; după aceasta, amîndoi pun mîna în buzunar, plec capul și În această poziție, cu pași mari și încet, ocolesc scena: unul plecînd din dreapta și celălalt, din stingă. Ajungînd în fața scenei, unde se întîlnesc fără să se vadă, se lovesc piept în piept, rădic ochii unul asupra altuia, se amenință, dar în loc de a se lovi, se depărtez unul de altul la o mică distanță; se mai privesc cu furie și în prima poziție, adecă cu mîinile în buzunar și cu capul plecat, se reîntorc pe pașii lor; de astă dată, însă, în loc de a mai ocoli scena, se întorc pe la mijlocul ei, unde se întîlnesc și se ating iarăși, ceea ce îi face să se privească. La amîndoi le este frică.)

REPEZEANU (tremurînd — cu frică) : Ce poftești, domnule?

BRÎNDUȘ (tremurind de necaz) : Pe mine îndrăznești să mă întrebi ce poftesc?… Dar știi cine sînt eu?

REPEZEANU: Nu am cea mai mică plăcere să te cunosc. Te văz în casa mea și te întreb ce cauți într-însa?

BRÎNDUȘ: În casa ta?… Aceasta este casa ta?… Și de cînd, mă rog?

REPEZEANU: De cînd m-am însurat.

BRÎNDUȘ: Cu cine?

REPEZEANU: Cu Eftihia pe care am găsit-o văduvă.

BRÎNDUȘ: Ha! Ha! văduvă!… Dar eu sînt mort, tîlharule, ori tare și voinic?… (Cu furie.) Răspunde cum ai îndrăznit să te însori cu nevasta mea?

REPEZEANU (cu frică, dar făcîndu-și curaj) : Nevasta ta?… (Cu dispreț.) Atît!… Dacă erai însurat trebuia să trăiești cu dînsa, iar nu să mori și după un an să înviezi ca stafiile.

BRÎNDUȘ: Vom vedea… (Sumețindu-și miinile — Repezeanu îl privește cu frică.) Aide… Curînd, ia-ți tărăbuțile și cară-te clin casa mea sau te fac mii și fărîmi. (Se repede spre Repezeanu, amenințîndu-l.)

REPEZEANU (făcînd un pas înapoi) : Ce!… Ce!… ce îndrăznești să faci?… Voi striga… te voi închide; nu știi că sunt grefier la comisia de…

BRÎNDUȘ: Îți voi da o grefierie în fălci ca să nu-ți mai rămîie măsele. Aide curînd la-ți catrafusele și mișcă. (Repezeanu nemișcat îl privește zîmbind.) Așadar, nu mă înțelegi cu binele?… apoi… (Se repede spre Repezeanu, îl apucă de haină și îl scutură.) Te învăț eu, hoțule!

REPEZEANU (apucîndu-l asemenea — lupta începe — cu frică) : Hei, cineva; săriți!

EFTIHIA (intră pe ușa din stînga și văzîndu-i încăierați se repede și se pune între dînșii) : Stați pentru Dumnezeu, ce faceți? v-am zis să vă înțelegeți omenește. (Brînduș și Repezeanu se despart.) ,

BRÎNDUȘ: Dacă Eftihia voiește să ne înțelegem omenește, să ne înțelegem omenește.

REPEZEANU: Da, să ne înțelegem omenește.

BRÎNDUȘ: Așa, să ne înțelegem omenește.

REPEZEANU: Negreșit, să ne înțelegem omenește.

BRÎNDUȘ: Fără îndoială să ne… Va să zică vrei să fii însurat cu nevasta mea?

REPEZEANU: Da.

BRÎNDUȘ: Ei bine, nu vei rămîne însurat cu dînsa.

REPEZEANU: Vom vedea.

BRÎNDUȘ: Vrei să stai în casa nevestei mele?

REPEZEANU: Da.

BRÎNDUȘ: Aș… ți-ai găsit!… Nu vei sta.

REPEZEANU: Vom vedea.

BRÎNDUȘ: Știi că sunt mai gros decît tine, și prin urmare mai…

REPEZEANU: Gras?

BRÎNDUȘ: Nu, dar mai tare și pe temeiul acesta îți poruncesc să ieși curînd.

REPEZEANU (dîndu-se în dreptul Eftihiei care fuge de dînsul) : Ieși tu, tîlharule, din casa mea.

BRÎNDUȘ: Eu tîlhar?!… (Către Eftihia.) Vezi bine că nu ne putem înțelege omenește. (Se repede spre Repezeanu care fuge și pe care-l prinde lîngă ușa din fund în minutul cînd Ghizdaveț intră.)

GHIZDAVEȚ (în mirare se pune între dînșii și reușește ați despărți) : Ho!… Ho!… nu e cu lopata, ci e cu judecata!

ACTUL II

(Pretoriul tribunalului criminal. Ușă în fund. În mijloc, o masă lungă îmbrăcată cu postav roșu, pe care sunt depuse hîrtii, călămări, condeie și o cruce în forma celor ce se văd pe toate mesele tribunalelor. Lîngă masă, în partea din fund, sunt așezate trei fotoliuri. La colțurile mesei, alte două fotoliuri, astfel că persoanele cc au de a ocupa toate aceste fotoliuri să se găsească cu fața spre spectator. Un al șaselea fotoliu, la mijlocul mesei despre public. O bancă lungă în dreapta.)

SCENA I

TACHE, MIHALACHE

TACHE: Știi tu, mă Mihalache, ce pricini avem astăzi?

MIHALACHE: Ba bine că nu. Ai uitat obiceiul meu de a căuta cu o zi înainte în condica de sorociri?

TACHE: Nu am uitat. Cu toate astea se ivesc treburi, alergături, citații de împărțit, cum mi s-a întîmplat mie de cîteva zile și din asemenea pricină să nu știm cum și ce fel.

MIHALACHE: Așa e, dar suntem doi și înțelegi că la unul din amîndoi trebuie să ne rămîie o picăturică de timp ca să aruncăm ochișorii noștri cei de vulpe în condica de sorociri…

TACHE (rîzînd) : Ce e drept suntem niște pontari cu cunoștințe sănătoase și am putea fără sfială să dăm concurs cu cel mai dibaci jud…

MIHALACHE (întrerumpîndu-l) : Taci, mă, nu vorbi tare; poate să ne auză cineva, să ne spuie și să fim trimiși la umbră.

TACHE: Atît!… tot frici de acestea să avem noi! Oameni ca tine și ca mine nu se trămit lesne acolo unde zici că nu e soare. Noi avem viitor mare!… he!… he!… cine știe unde poate să ajungem!

MIHALACHE: De, de, calicule, nu te întinde la vorbe late. Nu-ți vîrî în nas astfel de fumuri că ai să fii nenorocit toată viața.

TACHE: Nu știu ce ai astăzi de-mi pari nerod cu desăvîrșire. Ce mai zici tu una-alta cînd vezi, înaintea ochilor, oameni ajunși departe carii au început, nu de la aprozie ca noi, ci de la vale de tot?….

MIHALACHE: Ai dreptate; așa e… tu ești mai cutezător decît mine.

TACHE: Să lăsăm acestea în voia soartei, cum zice turcul, că ce este scris pe fruntea omului aceea are să i se întîmple. Zici că ai cetit condica de sorociri: spune-mi ce ghiliruri avem astăzi?

MIHALACHE: Puțin lucru. Uite pricinile: întîi, un mocan a omorît pe un olar pentru două străchini și s-a declarat singur.

TACHE: Să-l ia dracu; nu trebuia să se declare. Nu putem să-l pîngelim cu nimic; sunt sigur că trebuie să fie sărac lipit.

MIHALACHE: Cam așa un lucru; mi-a spus soldatul de serviciu că are cincisprezece petice pe zeghe.

TACHE (iute) : Dă-l păcatelor. Treci mai-nainte.

MIHALACHE: O femeie măritată cu doi bărbați.

TACHE: Am auzit; dar ce lucru este de dînșii?

MIHALACHE: Boiernaș.

TACHE: Să mulgem pe amîndoi bărbații dîndu-le aceleași speranțe, căci fără îndoială va cîștiga unul din doi.

MIHALACHE: La aceasta m-am gîndit și eu.

TACHE: Ce alte pricini mai sunt?

MIHALACHE: Încă două, dar la acestea nu e nimic de cîștigat căci împricinații, din carii unul a furat o găină și altul a înșelat o femeie cu trei sfanți, au făcut aceasta cu scopul ca să intre în pușcărie și să iasă din iarnă.

TACHE: Iată hoți pricepuți!… Bravo lor! și stăpînirea care le face pe hatîr!… ale dracului reguli mai avem! (Brînduș și Ghizdaveț intru.)

MIHALACHE: A început să sosească împricinații. La lucru, Tache!

TACHE: La lucru, Mihalache! (Amîndoi trec pe lingă Brînduș zîmbindu-i și ieșind pin fund.)

SCENA II

BRÎNDUȘ, GHIDAVEȚ care ține sub brațul sting un ghiozdan de hîrtie albastră, în urmă MIHALACHE

(Brînduș și Ghizdaveț înaintez încet în fața scenei. Pe cînd ei umblu, Brînduș își scoate șapca și se șterge cu batista pe frunte iar Ghizdaveț, care umblă alături cu dînsul și-care strănuta în intervale, era gînditor asupra procesului, ceea ce-l făcea să gesticuleze ca cum ar fi pledat înaintea tribunalului și ca și cum ar fi priimit un răspuns al judecătorilor aci strănută. După aceasta pare că reia cursul pledoariei, strănută iarăși și se dă speriat la o parte, ca cum i s-ar fi imputat vero necuviință făcută în pretoriu. Acestea toate încetez pentru un minut cînd amîndoi ajung în fața scenei.)

BRÎNDUȘ (după ce privește cu groază localul tribunalului, scuturîndu-se) : Urîtă vedere are acest tribunal!

GHIZDAVEȚ (tresărind, căci în minutul cînd Brînduș îi zice aceasta, el era ocupat iarăși cu procesul) : Ai? ce sp… ui? (Strănută.)

BRÎNDUȘ (privindu-l) : Dar ce păcatele ai de strănuți întruna?

GHIZDAVEȚ: Am ră… ă… cit; m-a găsit un guturai afuri… i… atzi!

BRÎNDUȘ: Urîtă întîmplare tocmai astăzi cînd avem înfățișare.

GHIZDAVEȚ: Ce vrei… boala nu o cheamă nici un om Pe pă… ă… ă… mint; ea vine nechemată… și ca…. a… tă (strănută) să te lupți cu… u… atzi!

BRÎNDUȘ (în neastimpăr, — privindu-l) : Zău, în starea în care ești nu-mi vine a crede că vei putea să mă sprijini cumsecade. Nu strica să te fi dus la vreun doctor.

GHIZDAVEȚ (scoțînd două basmale mari din buzunar) : Am fo… ost la doctor, dar ce… e… vrei să facă doctorul la gu… u… tu… r… (strănută) ai? (Se suflă.)

BRÎNDUȘ: Ei bine… doctorul nu ți-a zis să faci ceva?

GHIZDAVEȚ (mai îndreptat) : A!… a!… parcă mă sîmț mai… u… u… șurat. Doctorul mi-a zis să pun nasul pe ghea… a… ță sau ghea… a… ță pe nas.

BRÎNDUȘ: Curios Lucru!… Ai răceală la cap și să pui ghea… a… ță! Uite frate, mă faci să vorbesc ca dumneata!… Mi se pare că guturaiul este o boală lipicioasă și drept să-ți spun nu aș vrea să ne înfățișăm în tribunal amîndoi guturăioși.

GHIZDAVEȚ (care se suflase în mai multe rînduri) : N-avea grijă… guturaiul nu se la… mulțumesc însă lui Dumnezeu, crez că nu-mi va… a… fi tot așa. Merg spre.. e… bine.

BRÎNDUȘ: Aceasta o doresc și eu. Auzi gheață la răceală de cap!… Dar gheața ți-ar fi făcut un rău mare; ți-ar fi răcit creierii!

GHIZDAVEȚ: Ai greșeală… De multe ori răul se tămă… ă… duiește prin rău și doctorul trebuie să știe mai bine de… e… cît… atzi!

BRÎNDUȘ: Știe pe dracu. Eu cred sau că a voit să rîză de dumneata, sau că este un prost.

GHIZDAVEȚ: Ca să… ă… rîză de mine, nu ere… e… z… dar că poate să fie un pro… o… st, nu e de mira… a… atzi!

BRÎNDUȘ (cu nerăbdare privindu-l) : Oricum ar fi, guturaiul dumitale nu are semne să te lase așa curînd. Și în sfîrșit, fiindcă doctorul ți-a zis să pui gheață, nu ar fi stricat să fi luat un bulgăre.

GHIZDAVEȚ: Unde era s-o ți… i… n? Nu puteam face o ghe… e… țărie în tribunal.

(Mihalache intră, fixează pe Brînduș și se apropie încet de dînsul.)

BRÎNDUȘ: Cu toate acestea trebuie să faci ceva. Nu poți rămînea în starea asta. Să mergem la vero spițărie; este una aci, lîngă Doamna Bălașa. Ne vom întoarce preste cîteva minute.

GHIZDAVEȚ: Ideea nu e rea. Să mer… er… gem… atzi! (Amîndoi se dispun să plece; Brînduș se oprește dinaintea iui Mihalache care se pusese în trecerea lui.)

BRÎNDUȘ (lui Mihalache) : Ce poftești, domnule?

MIHALACHE (cu o delicatețe prefăcută) : Dumneavoastră sunteți domnul Brînduș, bărbatul cucoanei Eftihiei?

BRÎNDUȘ: Da, domnule.

MIHALACHE (zîmbind) : Am să vă spun o bucurie… Vă cunosc familia pe care o iubesc din suflet… cînd am auzit despre pricina dumitale, (încet) am rugat pe un judecător ca să vă susțină. Judecătorul mă iubește și m-a încredințat că va face totul. (Frecîndu-și mîinile.) Vei vedea.

BRÎNDUȘ (cu bucurie) : Ce spui?… așa a zis judecătorul? Îți mulțumesc, domnule. Dacă cîștig pricina, îți voi fi recunoscător.

MIHALACHE: Nu mă îndoiesc; știu cu cine am a face. (Ghizdaveț strănută — privindu-l.) Dar ce, domnul are guturai?

GHIZDAVEȚ: Cum vezi… să ple… e… căm, Brînduș.

BRÎNDUȘ: Și să ne întoarcem mai curînd; poate să pice judecătorii.

MIHALACHE: Dar unde vă duceți?

BRÎNDUȘ: La spițerie ca să la (arătînd pe Ghizdaveț) vechilul meu ceva pentru trecerea guturaiului.

MIHALACHE: Dumnealui este vechilul dumitale? Îmi pare bine; ai ales un om cu cap. (Ghizdaveț strănută.)

BRÎNDUȘ (înterumpîndu-l — în parte) : Și cu guturai. (Tare.) Nu știu ce să fac eu ca să-i treacă.

MIHALACHE: Ce e mai lesne: cunosc o doctorie minunată. Poftiți în camera mea; acolo o am.

GHIZDAVEȚ: Do… octorie bună? (Strănută.) Vreasăzică ai bunătatea să-mi da… ai?

MIHALACHE: Cu toată plăcerea, poftiți! (El apucă înainte, Ghizdaveț după dînsul și Brînduș în urmă.)

BRÎNDUȘ (În parte) : M-a pus în capange aprodul. Noroc că mi-am garnisit buzunarele. Știam eu unde viu. (Toți ies.)

SCENA III

TRĂNCĂNESCU tinînd un ghiozdan de piele pe sub braț, REPEZEANU, în urmă TACHE și ȚĂRANUL

REPEZEANU (înaintînd după Trăncănescu care umbla cu un aer jalnic) : Și zici, iubitul meu amic, că voi cîștiga pricina?

TRĂNCĂNESCU: Te mai îndoiești? (Arătîndu-se.) Mai întîi bagă de seamă ce advocat ai. Ș-apoi sulișorul ce mi-ai încredințat pentru judecători nu prezintă el articolul de lege care se va aplica în acest proces?

REPEZEANU: Am deplină încredere în iscusința dumitale și mai deplină încă în acel sulișor; dar vezi, iubite Trăncănescule, toate acestea nu-mi arăt articolul pe care se vor baza judecătorii ca să-mi lase pe Eftihia… pe cît timp cununia mea este ilegală vizavi de a lui Brînduș. Apoi mai e ceva curios: am mirosit că Eftihia nu prea ține la…

TRĂNCĂNESCU: Brînduș?

REPEZEANU: Nu la Brînduș, ci la mine.

TRĂNCĂNESCU (cu mirare) : A… șa!… (În parte.) Mi se pare că a început să țină la mine.

REPEZEANU: Auz?

TRĂNCĂNESCU: Am zis: A… șa!…

REPEZEANU: Ce părere ai despre aceasta?

TRĂNCĂNESCU (dregîndu-și gulerul) : Am părerea că dacă nu ține la dumneata trebuie negreșit să țină la un altul.

REPEZEANU: Nu e de mirare, și astfel fiind, nu întrevezi și dumneata ca mine o piedică mare în… ?

TRĂNCĂNESCU: Nu întrevăd pentru că oameni ca noi nu au să se teamă de nimic.

REPEZEANU: Oameni ca dumneata, se poate, dar oameni ca mine…, hm… mi-e frică.

TRĂNCĂNESCU: N-ai de ce; ș-apoi Trăncănescu nu pierde procesele pe carii le pledează. Cînd încep să vorbesc se face o tăcere absolută, iar cînd dezvolt teorii las cu gurile căscate de la prezident și pînă la copist. Sunt în stare să găsesc dreptate celui mai greu vinovat. Se vede că nu m-ai auzit niciodată. Îți dau dreptate. Nu am obicei să mă laud, dar vei vedea.

TACHE (de afară) : Pe aici, chir Stane, vino; îți voi da un advocat care știe să despice firul în opt. (Tache intră însoțit de an țăran.) A! domnul Trăncănescu, advocatul! (Privind pe țăran.) Ia-ți căciula.

ȚĂRANUL (luîndu-și căciula) : Domnul advocat!

TRĂNCĂNESCU (luînd un aer important) : Ce este, Tache?

TACHE (se apropie de Trăncănescu cu un respect prefăcut — arătînd pe țăran) : Uite, cucoane, ce este: chir Stan moșneanul are o pricină și caută un advocat. Știam că sunteți aci și l-am adus la domnia voastră. Dar te rog, cucoane, fă-i binele ăsta pentru că chir Stan (arătînd pe furiș prin semne că plătește bine) este un om prea cumsecade. (Repezeanu se așează pe o bancă și rămîne gînditor.)

TRĂNCĂNESCU: Dacă este om cumsecade și findcă te cunosc și pe dumneata, Tache, priimesc să fiu advocatul lui chir Stan. Aproprie-te, chir Stane; spune-mi păsul ce ai. Învățătura mea va fi un stîlp puternic ca să-ți facă dreptate chiar cînd nu ai fi avind-o.

ȚĂRANUL (apropiindu-se) : Ba am dreptate, domnule advocat, căci altfel nu m-aș fi urnit cale de nouăsprezece poștii și jumătate.

TACHE (în parte) : Eu l-am pus în buzunar. Acum puie-l și alții. (Iese.)

TRĂNCĂNESCU: Dar de unde ești, chir Stane?

ȚARANUL: Din județul Gorj, tocmai de la munte.

TRĂNCĂNESCU: Cam depărtată cale!

ȚĂRANUL: Cam, cocoane; și înțelegi că nu am venit în București pentru flori de cuc.

TRĂNCĂNESCU: Înțeleg, înțeleg… la spune-mi pentru ce flori ai venit?

ȚĂRANUL (după ce se uită pîn toate părțile, — cu mister) : Am fost jefuit de un vătăsel, ș-apoi de altul… om de frunte al plaiului care a împărțit banii cu vătășelul.

TRĂNCĂNESCU: Ce spui? cîți bani ți-a furat?

ȚĂRANUL: Opt sute de sfanți și două inele de argint.

TRĂNCĂNESCU (distrat) : Numai atît!

ȚĂRANUL: Ce fel numai atît?!… Dar puțini bani sunt aceștia, domnule? Știi că-i strîng de cînd eram mic copil?!

TRĂNCĂNESCU (asemenea) : Se poate, dar sunt puțini.

ȚĂRANUL: Mulți, puțini, ăștia sunt. Binevoiești să te însărcinezi cu pricina mea?

TRĂNCĂNESCU: Ca să mă însărcinez, înțelegi că trebuie să fiu plătit. Poate ai aflat că advocații se plătesc?

ȚĂRANUL: Da, am aflat, și eu nu mă dau la o parte, adecă, dacă mă faci să capăt dreptate, te cinstesc cu vero sută de lei.

TRĂNCĂNESCU (indignat) : O sută de lei!… hîm! Nu ți-ai găsit advocatul, logofete Stane. Eu nu-ți poci lua pricina fără cincizeci galbeni afară de cheltuielile ce se vor mai cere pentru judecată și fără iarăși să iau asupră-mi răspunderea dacă vei cîștiga sau nu.

ȚĂRANUL (speriat) : Cincizeci galbeni!…, și… și… fără să… (Plecîndu-se.) Cu toată plecăciunea, domnule advocat… (Iese repede, uitîndu-se cu temere înapoi.)

TRĂNCĂNESCU (cu mirare) : Auzi, nerodul, o sută de lei! Dar cine m-a luat el! ?

REPEZEANU: Ce, nu te-ai învoit cu țăranul?

TRĂNCĂNESCU: Auzi învoială!… Să-mi murdăresc advocația pentru o sută de lei! Și nerodul de aprod!…

REPEZEANU (sculîndu-se) : În adevăr este o obrăznicie mare din partea aprodului!… Cu toate acestea nu-ți turbura sîngele… trebuie să aibi mintea liniștită… limpede…

TRĂNCĂNESCU (care nu-l ascultase) : Dar mă gîndesc… un țăran care… în adevăr nu am avut dreptate… ș-apoi nu e vorba de o sută de lei… dar onoarea de a pleda pentru… în sfîrșit trebuie să-l regăsesc. Unde să fie el?! Mă duc să-l caut. (Iese repede.)

REPEZEANU: Curioasă ființă este Trăncănescu… îmi vine să crez că nu e lucru mare de el.

SCENA IV

REPEZEANU, EFTIHIA, UNDREASCA

UNDREASCA (de afară) : Intră, cocoană Eftihio… de ce ți-e frică?

TACHE (de afară) : Poftiți, cocoana mea, nu e mai nimeni în tribunal.

EFTIHIA (intrînd urmată de Undreasca) : Ah! Dumnezeul meu!… să mă judec la acest tribunal!… îmi vine rău!

UNDREASCA (prezentîndu-i o sticlă cu odicolon) : Miroase odicolon și fii cu curaj. Ce Domnu! o judecată nu e lucru mare!

EFTIHIA (zărindu-l pe Repezeanu) : A! ai venit?… Frumos de tot să mă tîrîți pîn judecăți. Pentru ce nu vă judecați fără să mă aduceți pîn astfel de locuri? Cu chipul acesta vreți să țineți casă cu mine?

REPEZEANU: Nu sunt eu de vină, Eftihio… La o judecată criminală trebuie să fie față toți interesații… judecătorii hotărăsc.

EFTIHIA: Judecătorii! Ce rușine să mă înfățișez înaintea lor!… să mă privească lumea! să rîză de mine!… Ah! Cocoană Catinco, să nu mă lași singură; să fii cu mine! să nu mă părăsești un minut… dumneata care ești prietena mea cea mai bună!

UNDREASCA: Te mai îndoiești?… Ș-apoi eu sunt curajoasă… crede-mă că de eram în locul dumitale nu aș fi avu nici o teamă, doar n-ai furat, nici n-ai omorît pe nimeni!

REPEZEANU: Negreșit… fără înd…

EFTIHIA: Taci, domnule, nu mai vorbi. Din pricina dumitale sufer atît. De nu te țineai de capul meu, nu aș fi făcut nerozia să mă mărit a doua oară.

REPEZEANU (umilit, în parte) : Hum!… nu sunt semne bune; mi-e frică de nu mă țin picioarele. (Eftihia vorbește încet cu Undreasca Și se așez pe o bancă în timpul cînd Brînduș și Ghizdaveț apar la ușa din fund.)

SCENA V

PRECEDENȚII, BRINDUȘ, GHIZDAVEȚ, în urmă TRĂNCĂNESCU, TACHE

BRÎNDUȘI (văzînd pe Eftihia, stă pe pragul ușei și se adresează către Ghizdaveț) : Eftihia a venit… negreșit cu acel Repezeanu căci îl văz și pe dinsul.

GHIZDAVEȚ (care înaintează capul pe deasupra umărului lui Brînduș) : A! Dar cucoana Catinca ce cau… atzi!

BRÎNDUȘ (supărat) : Ce dracu, tot nu te-a lăsat guturaiul? Îmi spuneai că ești bine, ș-apoi plătirăm doctoria destul de scump aprodului!

GHIZDAVEȚ: M-a lăsat, m-a lă… ă… sat. Dar un strănutat nu e lucru mare… (Amîndoi înaintez în fața scenei. Cînd trec în dreptul Eftihiei și Undreaschii, le complimentez, iar cînd ajung în dreptul lui Repezeanu, care văzîndu-i pleacă capul și privește pe sub gene, se uit la dînsul posomorîți și trec înainte.)

BRÎNDUȘ (încet) : Ia ascultă, Ghizdaveț: toate or merge cum or merge dar nu-mi vine la socoteală ca drăngălăul ăla să stea în casa mea cu nevasta mea și eu să mă uit la dînșii!… să fiu silit să tac.

GHIZDAVEȚ: Așa e legea… administrația nu e compi… i… tentă decît să țină lucrurile în s-tatu-quo.

BRÎNDUȘ (care nu înțelesese) : Cum ai zis?

GHIZDAVEȚ: În statu-quo… atzi!

BRÎNDUȘ (supărat) : Iar!… guturaiul dumitale are să-mi scoață peri albi.

GHIZDAVEȚ: Ești curios Brînduș. Ce vrei să-i fac!… S-apoi nu vezi că sunt bi… i… nișor?

BRÎNDUȘ: Văz… văz… nu văz nimic. Dar ce-mi ziceai adineaori prin vorba aceea ciudată?

GHIZDAVEȚ: Ziceam că administrația nu are putere să facă altce… e… va decît să țină lucrurile în starea în care le găsește. Judeca… a… ta este în drept să hotărască.

BRÎNDUȘ: Acum înțeleg… te înțeleg.

TRĂNCĂNESCU (intrînd repede) : Am văzut… am găsit pe chir Stan… i-am luat pricina, și suta de… (zărind femeile, se oprește.) ! A! cocoana Eftihia și cocoana Catinca! Vă sărut mîinile!

EFTIHIA și UNDREASCA (sculîndu-se puțin) : Cu plecăciune!

TRĂNCĂNESCU: Am să vă susțin, cocoană Eftihio… mi-am pregătit toate puterile ca să vă fac pe plac.

EFTIHIA: Pe ce plac vrei să-mi faci, domnule Trăncănescu? Nu ți-am vorbit nimic despre placul meu. (Repezeanu, Brînduș și Ghizdaveț ascult cu interes.)

TRĂNCĂNESCU (zîmbind) : Vezi, advocații au talentul să cetească în inima clienților lor și eu mă bucur că am cetit în inima dumitale.

EFTIHIA (supărată) : Nu ai cetit nimic, domnule Trăncănescu.

TRĂNCĂNESCU (cu mirare) : A… a… ș!

EFTIHIA: Ș-apoi eu nu am trebuință de advocat. Voi vorbi singură. Nu am de zis decît puține cuvinte. (Îi întoarce spatele și reîncepe să vorbească cu Undreasca.)

TRĂNCĂNESCU (umilit, se învîrtește într-un picior și vine spre Repezeanu) : Na!… na!…

BRÎNDUȘ (vesel, către Ghizdaveț: Mi se pare că Eftihia a luat o hotărîre care… (lovind pe Ghizdaveț) mă face să…

GHIZDAVEȚ (strănutînd) : Ce... e spui?

REPEZEANU (către Trăncănescu) : Ce însemnează asta?

TRĂNCĂNESCU: Însemnează că… (gîndindu-se) . Ce vrei să însemneze?

REPEZEANU: Nu ghicești dumneata?

TRĂNCĂNESCU: Nu ghicesc nimic ce nu se prevede de lege.

MIHALACHE (deschizînd ușa, oprindu-se pe prag și strigînd) : Domnii judecători sosesc!

TOȚI: A!

MIHALACHE: Acum poftiți în sala de așteptare. (Toți ies după Mihalache.)

SCENA VI

MIHALACHE, IȘLIC, GĂMAN, PALATI, fil MEHMENGEA, VERIGESCU

(Mihalache reapare și se pune lîngă ușă pe care intru membrii, tribunalului, unul după altul; după intrarea lor, Mihalache mai stă puțin și iese.)

PALATI: Am venit cam de dimineață. Pînă la patru ore știu că avem să ne plihtisim. (Verigescu ocupă fotoliul grefieriei, aranjează dosiere și cetește.)

IȘLIC: O zi nu e lucru mare; ș-apoi se întîmplă foarte rar să mergem în complet.

GĂMAN: Mie nu-mi pare rău de aceasta. Astăzi am o mulțime de treburi.

MEHMENGEA: Dar ce, vrei să pleci?

GĂMAN: Din contra, supleantule; dacă am treburi nu le fac acasă fiindcă acasă mi-e silă de orice… la tribunal am obicei să le regulez. Uite ce este: voi să schimb o poliță de două sute galbeni pe termen de un an și să mai torn una proaspătă unui căzut de curînd în fapt corecțional.

PALATI (cu grabă) : Cine este căzutul? Doresc să-l cunosc.

GĂMAN (rîzînd) : Știi că ești priceput, frate Palati? Ai pofti, se vede, să-mi apuci înainte?

PALATI (prefăcîndu-se) : Ba nu, dar curiozitatea…

MEHMENGEA (rîzind) : Ce se potrivește!

PALATI: Dacă vreți să mă credeți. (Înaintează spre avanscenă, scoate o hîrtie din buzunar și cetește.)

IȘLIC: Nu vorbiți despre asemenea lucruri… poate să ne audă cineva, și…

GĂMAN: Nenea Ișlic tot cu frica în sîn. Ce sunt prezidenții ăștia bătrîni!

IȘLIC (glumind) : Bătrînii tot sunt mai buni decît voi, ștrengarilor.

MEHMENGEA: Ș-apoi bunătatea lui nenea Ișlic de unde vine? (Rîde.) la spune, Palati, tu care pretinzi a fi ager în toate?

IȘLIC: Nu mă mai apuc cu voi fiindcă nu o scot la căpătîi. Mă duc mai bine să-mi caut de treabă, cum face Verigescu grefierul. (Se duce de ocupă fotoliul prezidenției, la condeiul și pune priimirea la hîrtii, ascultînd însă din cînd în cînd.)

PALATI (băgînd hîrtia în buzunar — în parte) : Nu e bun; voi face altul.

MEHMENGEA: Dar nu vorbești, Palati?

PALATI (care nu auzise) : Ai!… Ce e?..

MEHMENGEA: N-ai ascultat?… Apoi eu nu am obicei să fac repetiții oamenilor carii se gîndesc… (rîzînd) cum să facă dreptate după (sunînd banii în buzunar) lege.

PALATI: Ai fi bun de caraghioz. Supleanții, fiindcă au prea puțin de făcut, trebuie să se apuce de cîte ceva. Ce dracu, nu mi-este permis să mă gîndesc și eu la ceva?!

GĂMAN: Parale?

PALATI: Găman!… tot parale… nu se mai satură. Cine dracu te-a mai pus și pe tine judecător! ?…

GĂMAN: Cine te-a pus și pe tine, chilipirgiule.

MEHMENGEA: Ne depărtăm de chestie… și ar fi rușine mare ca tocmai noi carii judecăm pe alții să ne facem singuri un proces… (Rîzînd.) Ș-apoi ce proces… Pentru ce?… pentru că ne plac banii?… pentru că ne pizmuim?… Ha! ha! ha!

PALATI: Mehmengea este în bunele lui dispoziții.

MEHMENGEA: Cam așa un lucru. Să lăsăm însă dispozițiile la o parte și spune-mi, Palati, la ce te gîndeai?

IȘLIC: Să vă spui eu mai dinainte. Se gîndea ca să o tulească din tribunal, cum are obicei să facă cînd nu prevede cele de cuviință.

GĂMAN: Bravo, nene Ișlic! Știi că ai spirit!

PALATI: S-a deschis nenea Ișlic… a ghicit… adecă, dacă nu tocmai, dar cam p-aci… fiindcă deși voi sta în tribunal, dar ca, cum n-aș fi.

MEHMENGEA: Nu cumva ai venit să dormi în tribunal?

PALATI: Ast obicei îl are nenea Ișlic. Eu am altul… și fiindcă m-ați apucat prea de scurt, văz bine că trebuie să știti și voi.

MEHMENGEA și GĂMAN: Și că vorbește odată.

PALATI: Să vă spui, dar e o secătură; veți rîde de mine. Uite ce este: ieri aveam treabă pîn mahalaua Pitar-Moș… unde am făcut o descoperire minunată.

GÀMAN: li fi văzut vero mahalagioaică cu turban pe cap și ți-o fi căzut tronc?

PALATI: Tocmai; atît numai că n-are turban, dar tînără și frumoasă de pică! De aceea vă declar de acum că, deși voi fi prezent, nu voi lua însă parte la pricini… mă voi ocupa cu redactarea unui bilet de amor către acea Afrodită, priit care mă voi sili să-i amețesc capul.

GĂMAN: Și o mahalagioaică nu e lucru mare.

IȘLIC (sculîndu-se) : Știți că aveți haz?… un membru are să scrie bilete de amor, altul polițe; apoi cine va judeca pricinile?

GĂMAN: Dumneata, nene prezidenie, și Mehmengea supleantul. Nu sunteți de ajuns?

MEHMENGEA: Ba mă rog, mă rog… pe mine nu mă puneți la număr. Cînd judecătorii sunt în complet, supleantul nu are vot, și fiindcă nu are vot, sau își la pălăria ca s-o plece p-aci încolo, sau desenează în caricatură pe verun împricinat… În timpul seanțelor… lucrul cu care mă ocup mai totdauna… fiindcă, în sfîrșit, trebuie să fac ceva… stăpînirea nu-mi plătește leafă degeaba.

GĂMAN: Bine… tu Mehmengea ai dreptate, dar prezidentul, care este impus de lege să facă întrebările, trebuie să le facă. Judecătorii sunt datori numai să asculte.

IȘLIC: Așa ar fi dacă nu aș avea treabă… dar am să pun priimirea la o mulțime de hîrtii. la lăsați gluma la o parte… Între noi nu încape forme și tirtipuri; toți suntem una. (Mihalache intră.)

GĂMAN: Eu unul nu iau parte la nici o pricină pînă nu voi termina afacerea polițelor. Hotărîrea îmi e nestrămutată.

PALATI: Și eu asemenea, pînă nu voi turna biletul către mahalagioaica mea.

MEHMENGEA: Eu! încailea nu mai zic nimic… dacă aș lua parte, aș fi călcător de lege… si toate ca toate, dar ca să calc legea, nu aș face-o pentru lumea toată.

IȘLIC (oftînd — în parte) : Văz eu că n-am încotro… Aide în mila Domnului!… Unde o ieși, să iasă!

GĂMAN (către Mihalache) : S-au strîns împricinații, Mihalache?

MIHALACHE: S-au strîns parte dintr-înșii, domnule judecător. Ce i în pricina femeii cu doi bărbați aștept de o oră.

GĂMAN: Sunt toți în complet?

MIHALACHE: Sunt, domnule judecător!

GĂMAN: Zi-le să intre. (Aprodul se pleacă și iese.) Și noi, la lucru.

PALATI: La lucru.

MEHMENGEA: La lucru și eu. (Arată un creion.)

IȘLIC (supărat) : Hum!… la lucru… al dracului lucru mai faceți și voi!…

PALATI: He, nene Ișlic, mai fă și dumneata ceva… Mi se pare că destul îți ținem locul. (Toți vin să se așeze pe fotoliurile lor și încep să se ocupe de cele ce-și propusese.)

IȘLIC: Să fac… să fac… (în parte) dar dacă nu mă prea pricep?… (Tare.) Domnule Verigescu, scoate de la femeia cu doi bărbați și să dai cetire hîrtiilor. Nu uita să apeși tonul pe cuvintele… înțelegi?… și să-mi faci semn… cînd… înțelegi?…

VERIGESCU (acesta vorbește pe nas) : Prea bine, domnule prezident. (Scoate un dosier dintre hîrtiile ce avea înaintea sa, întoarce o filă și-l ține în mînă.)

SCENA VII

JUDECATA

PRECEDENȚII, MIHALACHE, EFTIHIA, UNDREASCA, BRÎNDUȘ, TRĂNCĂNESCU, REPEZEANU, GHIZDAVEȚ, suflîndu-se

(Așezarea tuturor acestor persoane va fi în modul următor: Ișlic prezidentul ocupă locul din fund sau mijlocul mesei, avînd la dreapta sa pe Palati, iar la stînga pe Găman; Mehmengea ocupă colțul mesei din stînga, iar colțul mesei din dreapta — cel de lîngă Găman — este deșert. Verigescu, grefierul, ocupă mijlocul mesei despre public, astfel că numai el singur este întors spre public. Eftihia stă în picioare lîngă Găman, Undreasca lîngă dînsa; Trăncănescu și Repezeanu lîngă Undreasca însă la oarecare distanță de dinsa; Brînduș și Ghizdaveț în partea de lîngă Mehmegea; Mihalache stă la o parte. Toți sunt cu fața spre public afară de Verigescu.)

IȘLIC: Orînduiți-vă, domnilor. Mihalache! arată dumnealor unde trebuie să stea. (Mihalache esecată ordinul prezidentului în modul arătat mai sus și se dă la o parte.)

BRÎNDUȘ (încet către Ghizdaveț) : Nu știu ce am de mi-am pierdut cumpătul. Judecătorii ăștia au o vedere îngrozitoare!

GHIZDAVEȚ: Așa ți se pare dacă nu te duci pe acasă la dînșii ca să le îndu… ul… cești ochii. (Strănută silit ca să nu facă zgomot.)

BRÎNDUȘ: Ai dreptate (În parte.) Mi se pare că nu e tocmai prost vechilul meu!

IȘLIC: Sunteți toți gata, domnilor?

MAI MULTE VOCI: Da, domnule prezident.

IȘLIC: Atunci începe, grefierule; și dumneavoastră, domnilor, nu trebuie să vorbiți decît numai cînd veți fi întrebați.

MAI MULTE VOCI: Prea bine, domnule prezident.

VERIGESCU: Tăcere domnilor: (Pune ochelariii fără coade pe vîrful nasului și cetește:) „Cinstiților domnilor judecători de la judecătoria criminalicească. — Subsemnatul, neguțător de grîne și cu locuința în București, mergînd la Brăila cu mai multe sute chile grîu spre vînzare, am întîlnit chiar în noaptea sosirei mele în acel oraș pe un neguțător care mi-a cumpărat grîul și care mi-a numărat pentru dînsul trei mii galbeni austriacești. Noaptea tîrziu, fiind adormit, mi s-a furat toți banii; am băgat de seamă acest furtișag tocmai a. doua zi de dimineață cînd m-am deșteptat și după ce porniseră mai multe corăbii pe Dunăre. După cercetările ce am făcut, s-a presupus de fur un corăbier grec care jăfuise pe mai mulți neguțători, și fiindcă plecase m-am pus într-o corabie ca să-l prinz în locul unde se va opri, și să-mi iau banii. Dar nu am putut dovedi pe fur nicăiri și mă oprisem în Viena unde, căzînd greu bolnav, am rămas acolo în spital aproape un an. Eu eram însurat… intorcîndu-mă acasă, în București, am găsit pe nevasta mea măritată cu un altul si cu un copil după gît. De aceea viu a ruga cu lacrămi fierbinți pe cinstita judecătorie ca să pedepsească după toată asprimitatea legei pe Ilie Repezeanu, cel ce mi-a necinstit nevasta prin însurătoare și prin facerea unui copil, și să facă cuvenita punere la cale ca să mi se predea nevasta subt luare de chitanță conform legilor în ființă… prea plecat, — Nae Brînduș. »

VERIGESCU: Faceți întrebări, domnule prezident.

IȘLIC (în mirare către Verigescu) : Ce spui? Așa curînd?! (Către Brinduș.) Hei, domnule Brînduș, și zici ca ai bolit în Viena aproape un an?

BRÎNDUȘ: Așa, domnule prezident.

GHIZDAVEȚ: Întocmai, domnule prezident: zic întocmai, pentru că sunt în drept să vorbesc și eu… ca a… a… vocat al domnului Brînduș.

VERIGESCU: Ai vechilet?

GHIZDAVEȚ: Iată-l (Dă o hîrtie Verigescului care după ce o cetește, o pune pe masă.)

IȘLIC: Și ce boală ai avut, domnule Brînduș?

BRÎNDUȘ: Cam grea, domnule prezident; altfel nu aș fi șezut în spitalul din Viena așa mult timp.

IȘLIC: Te întreb ce boală ai avut?

BRÎNDUȘ: Ce boală?… apoi aveam multe lucruri, domnule prezident, și dacă nu mă înșel — simțeam durere la inimă, la spinare, la călcîie, dar mai știu și eu, domnule prezident?!…

GHIZDAVEȚ (încet) : Ai adus dovezi de la doctori?… poate să se ceară de judecă… ă… atzi!

BRÎNDUȘ (asemenea) : Dovezi!… dar pentru ce trebuință?… nene Ghizdaveț, fă bine de nu mă încurca. (În parte.) Mi se pare că e cam nătîng vechilul meu! (Ghizdaveț strănută.)

IȘLIC: Să-ți fie de bine, domnule vechil.

GHIZDAVEȚ: Să… ă… rut mîna.

IȘLIC: Cum te cheamă, domnule Brînduș?

BRÎNDUȘ (cu mirare) : Cum mă cheamă?!… Credeam, domnule prezident, că aveam cinstea să-mi cunoașteți numele?

IȘLIC: Bine zici; dar legea… În sfîrșit, fiindcă știu, nu e trebuință să…

GHIZDAVEȚ: Fără îndoială, dacă ști… iți, nu e trebu.. atzi!

IȘLIC: Vreasăzică, domnule Brînduș, ai reclamat judecătoriei pentru împrejurarea așternută în jalba dumitale?

BRÎNDUȘ: Așa, domnule prezident, am reclamat să mi se dea nevasta în priimire, ca una ce a îndrăznit să se mărite în lipsa mea cu un altul, ba încă să facă și o broască cu acel altul.

IȘLIC: Ce spui?… A făcut o broască?… Asta e cam curios lucru!

BRÎNDUȘ: Negreșit, n-are cum să fie mai curios… Eu am trăit cinci ani cu dînsa… și în cinci ani nu am făcut nici…

VERIGESCU: O broască?

BRÎNDUȘ: Adecă copil, dacă nu vă este cu supărare.

IȘLIC: N-ai făcut pentru că nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș.

BRÎNDUȘ: N-oi fi, domnule prezident; nu mă împrotivesc înaintea lui Dumnezeu și a domniilor-voastre; dar asta nu este un cuvînt ca să facă cu un altul. În sfîrșit, domnule prezident, eu îmi reclam nevasta, dreptul meu, căci la plecare nu mă știam dator către cineva ca să-i fi pus nevasta ipotecă.

GHIZDAVEȚ: Negreșit, da… a… că era datorie de bani… să… e… Înțelege că putea să… puie ipo… o… te… atzi!

VERIGESCU: Dar ce, domnule vechil, nevestele se pun și ele ipotecă pentru datoria de bani?

IȘLIC (vesel) : Bravo, grefierule!.. ai înfundat pe domnul vechil.

GHIZDAVEȚ: Da, domnule grefier, barba… tul este stăpîn după le… e… ge… atzi!

BRÎNDUȘ (în parte) : Iar l-a apucat guturaiul… Atîta mai lipsea!… Tot bine mi s-a părut că vechilul meu e frate cu gogomănia.

IȘLIC (în parte) : Nu știu cum dracu să scap. (Încet către Mehmengea) : Domnule supleant!

MEHMENGEA (tresărind) : Ai?… (Rîzînd și arătînd o hîrtie.) Așa este că seamănă?

IȘLIC (supărat) : Ce să semene?… Este vorba să faci în locul meu ceva întrebări.

MEHMENGEA: Nu e treaba mea. Sunteți în complet. (Reîncepe a grifona.)

IȘLIC (încet) : Domnule Palati, fii bun de fă ceva întrebări în pricina de față.

PALATI (neluînd ochii de pe hîrtie) : Lasă-mă, nene Ișlic, nu vezi că sunt tocmai în focul declarației?

IȘLIC (supărat) : Văz… văz… ce să văz!… Nu sunt năzdrăvan! Hum! parcă o faceți într-adins. (Tare.) Unde eram grefierule?

VERIGESCU: Auz?

IȘLIC: Unde rămăsesem cu întrebările?

VERIGESCU: Era vorba despre prăsilă.

IȘLIC: A! Da; îmi aduc aminte. Domnu Brînduș zicea că nu e bun de prăsilă.

BRÎNDUȘ: N-am zis eu vorba asta, domnule prezident; dumneata ai zis-o.

IȘLIC (încurcat) : Eu?… Știi bine?… se poate… în sfîrșit ori cum ar fi, aș dori să aflu de ce nu ești bun de prăsilă, domnule Brînduș?

BRÎNDUȘ: De ce nu sînt?

IȘLIC (frecîndu-și mîinile) : Da, de ce nu ești?

GHIZDAVEȚ: Pentru că… pentru… atzi!

BRÎNDUȘ: Pentru că… clar pentru ce trebuință mă întrebați dacă?…

IȘLIC (deconcertat) : Trebuință!… Se înțelege că…

TRĂNCĂNESCU: Domnu prezident a făcut această întrebare pentru că în lege… sau legea… zice… adecă: „cununia este o contractare pentru facere de copii». Astfel vorbește legea și tribunalul trebuie…

GHIZDAVEȚ (interumpînd) : Domnule, nu ești în drept să vorbești în locul prezidentului. Ai că… ălcat legea.

VERIGESCU: În adevăr, domnul Trăncănescu nu avea cuvînt.

IȘLIC (încurajat) : Ce l puțin m-a scutit de a arăta domnului Brînduș glăsuirea legei. Așadar, domnule Brînduș… dar aproposito, Brînduș!… curios nume!… Al cui fecior ești, domnule Brînduș?

BRÎNDUȘ (supărat) : Al lui tată-meu.

IȘLIC: Ești sigur că…

BRÎNDUȘ (și mai supărat) : Sunt feciorul tată-meu?… Dar ce vă pasă dumneavoastră, domnule prezident, dacă sunt sau nu feciorul tată-meu? Ce trebuință are tribunalul să știe dacă?…

GHIZDAVEȚ (trăgîndu-l de pulpană) : Taci, Brînduș… Ce vrei să fa… a… ci?…

VERIGESCU (încet) : Bagă de seamă, domnule prezident… mi se pare. că Brînduș ăsta e cam ciomăgaș.

IȘLIC (cu frică) : Ce spui? (Către Găman.) Iubite Găman, te rog fă întrebări în locul meu în pricina de față. Nu vezi că sunt înnomolit în lucru?! Mă stînjinesc de a pune priimirea la o mulțime de hîrtii; și-apoi mă strînge o cizmă de mă usucă.

GĂMAN (strîngînd niște hîrtii pe carii scrisese și punîndu-le în buzunar) . Am terminat; te poci servi.

IȘLIC (vesel) : Ce spui? Îți mulțumesc. Știi pricina?

GĂMAN: Da, o cunosc. Am ascultat reclamația.

IȘLIC: Atît mai bine.

GĂMAN (întorcîndu-se) : Cine este reclamantul său, domnul Brînduș?

BRÎNDUȘ (apropiindu-se puțin) : Eu sunt, domnule judecător.

GĂMAN: Dar soția dumitale?

EFTIHIA: Eu sunt, domnule judecător.

GĂMAN (se întoarce către Eftihia pe care văzînd-o rămîne uimit) : A! dumneata! Îmi pare bine. Dar ce ședeți în picioare? He, aprod, adu un scaun doamnei Brîndușoaii. (Mihalache aduce repede un scaun pe care-l depune lîngă Eftihia.) Poftiți, doamna mea; damele nu trebuie să stea în picioare. (Eftihia șade.)

BRÎNDUȘ (încet către Ghizdaveț) : Mi se pare că această delicateță a judecătorului nu se prevede de lege?

GHIZDAVEȚ: Te înșeli, judecătorii nu pot să facă ni mic afară din le… ege… atzi!

BRÎNDUȘ: Așa crez?… Eu crez mai bine că… (în parte) cam prost vechil mi-am ales.

GĂMAN: Cunosc pricina aceasta. Doamnă Brîndușoaio, spune-mi, te rog, cum s-a întîmplat să te măriți cu domnul Ilie Repezeanu pe cît timp erai măritată cu un altul?

EFTIHIA: Domnule judecător, eu nu sunt vinovată. Așteptam pe întîiul meu bărbat după două săptămîni de la plecare-i la Brăila, cum ne și fusese vorba; și văzînd că nu vine nici peste patru, am scris acolo, la o rudă a mea, să-mi arate pricina care-l oprește de a se întoarce la București. Acea rudă mi-a scris că a murit înecat. Aflînd că bărbatul meu este mort, am luat pe un altul. Acesta este tot curatul adevăr.

GĂMAN (după ce scrie — privind și adresîndu-se lui Brînduș) : Domnule Brînduș, pricina dumitale este cam curioasă și mă mir de un lucru.

BRÎNDUȘ: Vă mirați de un… ?

GĂMAN: Uite ce este: pricina dumitale era de natură a se judeca de consistorie, iar nu de tribunal.

BRÎNDUȘ (care nu înțelesese) : Natura de la consistorie pentru jud… (Reluîndu-se.) Mă iartă, domnule judecător; n-am înțeles tocmai bine.

GĂMAN: Zic că pricina dumitale trebuia să se judece de consistorie, iar nu de tribunal, fiindcă este afacere de căsătorie.

BRÎNDUȘ: Acum înțeleg. Nu rămîne îndoială că am înțeles.

GĂMAN: Atunci de ce nu ai reclamat consistoriei? căci cei acolo se judec pricinile de căsătorie ca a dumitale?

BRÎNDUȘ: Ba am reclamat și prea reclamat, domnule judecător, dar să vedeți cum curge împrejurarea: eu, îndată ce m-am întors în București și mi-am găsit muierea măritată (arătînd pe Repezeanu) cu acest drăngălău.

REPEZEANU: Domnule, mărginește-ți cuvintele: drăngălău ești tu, m-ai înțeles?

BRÎNDUȘ: Ba tu. (Către Găman.) Spune, domnule judecător, cine este drăngălău, eu ori Repezeanu ăsta care mi-a răpit nevasta și care a avut îndrăzneala ca să facă și un copil cu dînsa? (Rîsuri.)

GĂMAN (după ce reuși a-și liniști rîsul) : Domnilor, aflați că într-un tribunal nimeni nu are voie a rîde și a se insulta, căci altfel voi fi silit să arestez pe turburători, conform legilor. M-ai înțeles, domnule Brînduș, și dumneata, domnule Repezene?

BRÎNDUȘ și REPEZEANU: Am înțeles, domnule judecător.

GĂMAN: Atunci urmează-ți răspunsul, domnule Brînduș, și să faci bine să vorbești ceea ce se cade fără ca să mai necinstești pe domnul Repezeanu.

BRÎNDUȘ: Prea bine, domnule judecător, dar mă iertați și-mi dați dreptate, căci omul cînd este necăjit nu știe ce face.

GĂMAN: N-ai voie să te necăjești în tribunal, domnule Brînduș; dar fă bine de-mi răspunde odată la ceea ce te-am întrebat căci nu am timp de pierdut cu dumneata.

BRÎNDUȘ: Acum, domnule judecător; și cum vă spuneam; îndată ce am văzut pe nevasta mea măritată cu un… altul, m-am dus la consistorie la preasfinția și preacuvioșia-sa, părintele arhimandrit; i-am arătat plîngerea mea și i-am cerut povață de ce trebuie să fac. Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit mi-a răspuns că pentru o pricină ca a mea trebuie să se gîndească și ca să viu a afla rezultatul a doua zi la preasfinția și preacuvioșia-sa, părintele arhimandrit. Am fost o doua zi de dimineață la preasf…

GĂMAN: Hei, și ce ai făcut acolo?

BRÎNDUȘ: . Preasfinția și preacuvioșia-sa părintele arhimandrit dormea. Am întîlnit însă pe un diacon al prea…

GĂMAN: Ce ți-a spus diaconul? Și fă bine, domnule Brînduș, de a scurta pe preasfinția, preacuvioșia și prea…; zi arhimandrit curat și nu tot lungi vorba.

BRÎNDUȘ: Am socotit, domnule judecător, că unui om cu darul lui Dumnezeu i se cuvine cinstea cuvenită.

GĂMAN: I s-o fi cuvenind pe hîrtie și cînd îi vorbește cineva față în față. Dar m-ai plihtisit, domnule Brînduș; mă faci să-mi pierz răbdarea… Te rog spune-mi ce ți-a zis diaconul și scurtează vorba.

BRÎNDUȘ: Prea bine, domnule judecător, o scurtez. Uite ce mi-a zis diaconul cînd m-am dus să-mi spuie cum și ce fel: m-a întrebat dacă am cinci sute galbeni.

GĂMAN: Și pentru ce ți-a făcut această întrebare?

BRÎNDUȘ: Ca să-i dau preacuv… arhimandrit să împăciuiască lucrurile pe placul meu, adică să-mi dea nevasta înapoi și pe copilul făcut din flori… de… cucută… să-l trimiță la cutie unde să depuie cele cinci sute galbeni pentru creșterea lui… dar aceasta, vă rog, să nu o treceți pe hîrtie.

GĂMAN: Dumneata ce ai făcut după aceasta?

BRÎNDUȘ: Ce să fac, domnule judecător, alt decît că cinci sute de galbeni erau pentru mine cinci bilioane, pentru că am sărăcit cu desăvîrșire.

GĂMAN: În sfîrșit, cum a rămas pricina?

BRÎNDUȘ. A rămas în felul ăsta: m-au povățuit cîțiva prieteni și domnul (arătînd pe Ghizdaveț care dă din cap și strănută) Ghizdaveț, să pornesc jalbă la cremenal, fiindcă, îmi ziceau toți, o faptă ca a domnului Repezeanu și ca a nevestei mele este o crimă din cele mai fla… flo… flîgîrante… și că trebuie nu numai să mi se dea nevasta înapoi, ba încă să se pedepsească vinovatul cu toată asprimitatea legilor.

GĂMAN: Prea bine, domnule Brînduș. Acum rămîne, după formă, să arăți biletul de cununie.

BRÎNDUȘ (scoțînd un bilet din buzunar) : Iată-l, domnule judecător; l-am păstrat ca pe niște moaște; este iscălit de părintele Ciocănel de la Cuibul-cu- barză.

GĂMAN (privind biletul și puindu-l pe masă) : Acum, domnule Brînduș, am terminat cu dumneata; de aceea să faci bine să te dai la o parte și să nu mai vorbești.

BRÎNDUȘ: Înțeleg, domnule judecător; nu voi mai vorbi nimic dacă porunciți dumneavoastră.

GĂMAN: Domnule Repezene, a venit rîndul dumitale; spune, ce ai să arăți în împrejurarea aceasta?

REPEZEANU: Ce să arăt, domnule judecător, decît aceea ce aflarăți, adecă: am găsit pe dumneaei văduvă, am luat-o de soție, trăiesc de un an în căsnicie și mi-a dăruit Dumnezeu și un copil. Iată și biletul meu de cununie. (Găman la biletul, se uită la dînsul și-l pune pe masă.)

TRĂNCĂNESCU (înaintînd încet, cu pas falnic: — el vorbește rar) : Domnilor judecători, mai întîi am onoarea a vă comunica că clientul meu este domnul Repezeanu, precum dovedește procura ce am depus onorabilului tribunal de la intrarea în cercetare a acestui proces. Prin urmare… ați ascultat pe toți împricinații, și din cele ce au arătat, vedem… presupunem și înțelegem că… doamna Eftihia, deși măritată cu domnul Brînduș… crezîndu-l însă mort, s-a măritat cu domnul Repezeanu… De aceea, doamna Eftihia a avut toată dreptatea să facă aceasta căci… domnul Brînduș nu a trămis nevestei dumisale nici un răspuns, și… negreșit… că… trebuia să urmeze astfel pe cît timp domnul Brînduș n-a avut cel puțin… Îngrijirea… prevederea… să o înștiințeze… printr-o scrisoare, adecă… să-i arate că… este mort sau că… trăiește. De aceea… de vreme ce… În vedere că… și considerând că… doamna Eftihia are un copil cu domnul Repezeanu, clientul meu… și că… În cinci ani nu a făcut nici unul cu domnul Brînduș…; în considerarea că… și avînd în vedere cele stipulate prin articol… (tușește) din Pravila lui Caragea sau din Condica penală…, domnul Brînduș trebuie să fie răbdător, iar clientul meu, domnul Repezeanu, . să rămîie însurat cu doamna Eftihia.

GĂMAN: Ce articol prescrie aceasta, domnule procurator?

TRĂNCĂNESCU: Nu-mi aduc aminte bine, dar căutîndu-l, crez, domnule judecător că-l veți găsi numaidecît.

GĂMAN: Prea bine; îl vom căuta la chibzuire.

GHIZDAVEȚ (după ce se suflă în mai multe rînduri — el vorbește rar) : Cinstiți boieri… dacă nu am vorbit pînă acum… adecă și dacă am vorbit ceva… Însă prea puțin… pricina este că… ă… am așteptat prilejul să vorbească… Întîi… domnul Trăncănescu advocatul și apoi… să vorbesc și eu… căci… precum poate știți… advocații trebuie să vorbească în tribunal… atzi! atzi!… (Se suflă de două ori.) Așadar, cinstiți boieri, fiindcă este vorba de că… ă… sătorie… Întreb ce este căsătoria? — Domnul prezident (Ișlic rădică capul și aprobă) va zice că că… ăsătoria mare taină este…; zic mare, pentru că omul se naște, se însoară și moa… ar., atzi! atzi! (Se suflă iar.)

BRÎNDUȘ (în parte) : Mi se pare că vechilul meu are să se nomolească rău în căsătorie!

GHIZDAVEȚ (continuînd) : Și cum vă spuneam, cinstiți boieri… căsătoria în adevăr mare lucru este; zic mare, pentru că omul se na… a… atzi! atzi! (Iar se suflă.)

BRÎNDUȘ: Ait, îi sună doagele pricinei mele!

GĂMAN: Ai făcut teoria căsătoriei, domnule vechil. Te rog, dar, să treci înainte.

GHIZDAVEȚ: Să trec, domnule judecător… fără îndoială trebuie să tre… ec.

GĂMAN: Atunci fă bine de treci.

GHIZDAVEȚ: Trec, domnule judecător, și zic: dacă căsătoria mare lucru este, se înțe… elege că nu e lucru mic, căci popa singur mărturisește ceea ce avui cinstea să vă… ă… spui.

GĂMAN: Domnule vechil, ești invitat de tribunal să nu-l obosești bătînd cîmpii, ci să intri în fondul pricinei.

GHIZDAVEȚ: Să intru, cinstite domnule judecător; fără îndoială să i… intru… atzi!

GĂMAN: Atunci fă bine de intră și ne spune ce argumente ai ca să sprijini pe clientul dumitale?

GHIZDAVEȚ: Argumente… am multe, domnule judecător; … la… tă argumentele: este vorba de că… ăsătorie. Căsătorie vreasăzică cununie și cununie vreasăzică cînd bărbatul se mărită sau cînd nevasta se îns… (reluîndu-se) adecă cînd femeia la de so.. oți… atzi! atzi!

GĂMAN: Știm ce vrea să zică căsătorie; treci dar la fondul pricinei.

GHIZDAVEȚ: Mai avem pînă la fu… und… atzi! atzi! (Găman și Trăncănescu rîd.)

BRÎNDUȘ (în parte) : Cu hotărîre e prost de dă în gropi vechilul meu.

GĂMAN (reținîndu-și rîsul) : Domnule vechil, nimeni nu ți-a zis de fund, ci de fond; de aceea, dacă nu pledezi ceea ce se cuvine, vei fi oprit de a mai vorbi.

GHIZDAVEȚ (încurajîndu-se) : Dacă este așa, apoi, domnule judecător, în pricina aceasta arăt pe scurt și temeinic. Iată ce arăt: domnul Brînduș este însurat după lege cu doamna Eftihia și fiindcă nu s-a despărțit după le… ege, nici a pus-o ipotecă după lege, nici n-a murit după le… ege, este în drept să reclame a i se da în priimire precum glăsuiesc legile în ființă. Aceasta aveam să spu… ui tribunalului… atzi! atzi!

GĂMAN: Vezi așa, domnule vechil, iată ce cerem de la dumneata, și te-ai achitat foarte bine de datoria dumitale. (Ghizdaveț este mîndru de încuviințarea domnului Găman.)

BRÎNDUȘ (în parte) : Mi se pare că vechilul meu nu este tocmai prost.

GĂMAN (adresîndu-se la toți) : Ce mai aveți să arătați tribunalului?

TRĂNCĂNESCU: Nimic alt, domnule judecător, decît ca, conform articolului știut din lege, să rămîie clientul meu însurat cu doamna Eftihia. (Eftihia se dă la o parte tristă și vorbește încet cu Undreasca.)

BRÎNDUȘ (supărat, — ștergîndu-se pe frunte) : Am să vă mai arăt și eu ceva. Ascultă domnule judecător; voi să văz și eu articolul de lege, care mă osîndește, și află că domnul advocat Trăncăneseu face la advocatlîcuri nevestei mele cam de multă vreme, căci l-am prins în mai multe rînduri dînd tîrcoale pe lîngă ferește și cîntînd cu flautul. Te rog, domnule judecător, nu ascultați trăncăniturile domnului Trăncănescu; vă încredințez că este un șiret de frunte; fură oul de sub coțofană.

TRĂNCĂNESCU (furios) : Domnule judecător, acest insolent a avut impertinăciunea să mă insulte chiar în pretoriul tribunalului, și conform articolului… (tușește) din Condica penală, cer să se pedepsească.

BRÎNDUȘ (asemenea furios) : Ce tot îndrugi, domnule trancafleanca?… la spune-mi, este vreun articul în Condica panală care să-ți dea voie dumitale să strici casele oamenilor?

IȘLIC (încet către Verigescu) : Bine zici că Brînduș este ciomăgaș!

VERIGESCU (asemenea) : Vevea.

GĂMAN: Tăcere, domnilor!… Treceți toți dincolo căci vom avea chibzuire. Domnule Trăncănescu, articolul ce ceri să aplic pentru insulta dumitale nu se mai poate acum căci ți-ai făcut satisfacția singur, zicînd domnului Brînduș „insolent“.

TRĂNCĂNESCU: Așa este, domnule judecător, dar puteai trece cu vederea cuvîntul de insolent și să pedepsești pe acel…

GĂMAN: Respect legei înainte de toate, domnule Trăncănescu. Treceți dincolo, domnilor, ca să începem chibzuirea. (Toți împricinații ies, membrii tribunalului rămîn pe la locurile lor.)

SCENA VIII

MEMBRII TRIBUNALULUI, MIHALACHE

GĂMAN (către ceilalți membri) : Ați auzit, domnilor, împrejurările ce înconjur pricina lui Brînduș?

IȘLIC și PALATI: Am auzit.

IȘLIC: Părerea mea este ca Brîndușoaia să aleagă din doi pe care va voi. (Mihalache aduce un ciubuc și-l dă lui Ișlic care începe să fumeze.)

PALATI: Și a mea ar fi fost tot aceasta, dar ea are un copil și ar trebui să o lăsăm Repezeanului.

GĂMAN: Eu sunt de opinie ca să tragă amîndoi bărbații la sorț… cine va cîștiga să la pe femeie; și va trebui să urmăm astfel, căci nu avem articol de lege special care să-l aplicăm în această privință.

PALATI: Eu stăruiesc ca să o lăsăm Repezeanului. Copilul este un legămînt sacru.

GĂMAN: Nu este cu putință, frate Palati. Tragerea la sorț este procederea cea mai nemerită. Brînduș își are dreptățile lui căci este însurat cu dînsa de cinci ani, și nu văz vero pricină binecuvîntată ca să-l despărțim de nevastă, mai întîi că nu suntem competenți și că prin urmare nu ne putem constitui în consistorie; și al doilea, că nu este un temei dacă ea s-a măritat cu un altul și a făcut un copil. Afară de aceasta, nu am constatat formal și cu dovezi palpabile că ea a fost informată legalmente despre moartea lui Brînduș.

IȘLIC: De ce nu ai cerut asemenea dovezi?

GĂMAN: Am uitat, nene Ișlicescule.

IȘLIC: Asemenea lucruri nu se uit, frățioare… nu se scap din vedere.

GĂMAN (supărat) : De ce n-ai făcut dumneata întrebările, domnule prezident?… Mă lăsați singur și după ce că nu deschizi gura, apoi ai mutră să-mi faci și la observații. Se vede că acum nu te mai strînge cizma!…

IȘLIC: Ai… de… de…; iar te superi. Dacă este așa, faceți ce voiți căci eu nu mă mai amestec.

PALATI: Prea bine vei face. (Către Găman.) Așa, iubite Gămane, eu stăruiesc în opinia mea ca să o dăm Repezeanului.

GĂMAN: Îmi vine a crede, frate Palati, că iubitul Repezeanu te-a potrivit cu verun rost!…

PALATI: Poftim vorbă! La ce te gîndești acum!… Socotești că sunt chilipirgiu ca tine?

MEHMENGEA (care se sculase și-și luase pălăria pe furiș — în parte) : Eu plec fără adio. Acesta este obiceiul supleanților. (Iese.)

VERIGESCU: Cinstiți judecători! Este adevărat că nu am drept să iau parte la dezbaterile dumneavoastră; vă rog însă; să-mi dați voie a vă spune că pricina aceasta nu este în drept tribunalul a o judeca, pentru că altfel de ce avem o consistorie? Uite, sunt bătrîn, slujbaș vechi, ros și trecut pîn multe. Credeți ce vă spui. Nu dați hotărîre căci lumea va zice că nu ne cunoaștem căderile.

IȘLIC (care ascultase cu gura căscată) : Știți că are dreptate grefierul?!

GĂMAN (rîzind) : Corb la corb nu-și scoate ochii… Îmi pare rău, nene Ișlic și nene Verigescule, că habar n-aveți de competența tribunalului. Dar bine, nu ați înțeles pînă acum că, dacă am judecat pricina lui Brînduș, a fost pentru că el a calificat-o de crimă sau vină?… Nu știți că în petiția lui zice ca să se pedepsească Repezeanu după toată asprimitatea legilor?

VERIGESCU: Așa e, dar și consistoria este în drept să pedepsească după toată asprimitatea legilor.

IȘLIC: Așa mi se pare și mie.

GĂMAN: Atît! dacă în felul ăsta cunoașteți legea, apoi puțină speranță!

IȘLIC: Bine că ești tu pricopsit.

GĂMAN (către Ișlic) : Atunci pentru ce ai priimit petiția lui Brînduș?

PALATI (către Ișlic) : Și ai sorocit-o?

GĂMAN (către Ișlic) : Dumneata care te ocupi în tribunal numai cu punerea priimirei la hîrtii și cu cetirea petițiilor?!

PALATI (asemenea) : Și cînd ai cetit pe a lui Brînduș, de ce n-ai respins-o?

GĂMAN (asemenea) : N-ai observat că nu este de competența tribunalului nostru?

PALATI: Și cum zici că…

IȘLIC (care ascultase și se sculase amețit) : Ho! ho!… destul; ce dracu!… mi se pare că n-am dat în nimeni cu toporul. Am zis că Verigescu are dreptate… ce a ieșit de acolo?… dacă credeți voi că n-are dreptate, să n-aibă… știți că eu nu sunt om de cîrcotă… (Către Verigescu.) Ascultă, grefierule, fă bine de-ți caută de treabă și nu-ți vîrî nasul unde nu se cuvine.

VERIGESCU: Prea bine, cocoane Ișlic; numai vă rog să mă ier… (Trăncănescu deschide ușa și înaintează capul.)

SCENA IX

PRECEDENȚII, TRĂNCĂNESCU, mai În urmă GHIZDAVEȚ, MIHALACHE

PALATI (zărindu-l — cu bucurie) ; Domnu Trăncănescu… Poftim, iubitul meu amic; am terminat deliberarea.

TRĂNCĂNESCU (înaintînd) : îmi dați voie să vă întreb care i-a fost rezultatul?

GĂMAN: Nu prea bun, căci clientul dumitale n-are dreptate.

TRĂNCĂNESCU: Ce fel?… copilul?… vestea de la Brăila?…

GĂMAN: Toate bune, dar Brînduș trăiește și…

TRĂNCĂNESCU (depunînd cu zgomot un sul cu bani pe masa pretoriului) : Poate aveți dreptate, dar gîndiți-vă că pierzînd pricina, îmi pierz și onoarea? (Ișlic se scobește în urechi prefăcîndu-se că nu vede banii; Verigescu aranjează cu iuțeală mai multe dosiere, iar Găman lasă capul în jos.)

PALATI (privind banii cu aviditate) : Negreșit… bietul nenea Trăncănescu!… trebuie să ne gîndim la onoarea lui. Uite, nene Trăncănescule, eu te-am sprijinit, dar împielițatul ăsta de Găman îmi stă împotrivă.

GĂMAN: Eu!… din contră, am de cea mai mare plăcere să îndatorez pe nenea Trăncănescu, dar legea, ce să facem afurisitei de legi! ?…

PALATI: Pentru hatîrul iubitului Trăncănescu s-o luăm în gît.

GĂMAN: S-o luăm, dar să facem astfel ca să nu ne compromitem. Crez că nici nenea Trăncănescu, care ține la onoarea sa, nu va voi să o păteze pe a noastră?!…

TRĂNCĂNESCU: Fără îndoială. Să facem lucrurile cum e bine și după toate formele. Uite numai ce vă rog: este ca să țineți pricina atîrnată, adecă: să se dea dreptate și Repezeanului și lui Brînduș, numai Eftihia să rămînă deocamdată Repezeanului.

IȘLIC (în mirare) : Și Repezeanului și lui Brînduș!… Curios lucru! Nevasta să se împarță în două!

PALATI: Iar te amesteci, nene Ișlic!

IȘLIC (iute) : Nu mă amestec, dar zic și eu. Ce dracu, vreți să-mi puneți lacăt la gură?! (Reîncepe a pune priimirea la hîrtii.)

GĂMAN: Ascultă, frate Trăncănescule. Am înțeles că Eftihia ține mai mult la Repezeanu decît la Brînduș; sunt dar de ideea să-i lăsăm ei alegerea.

PALATI: Bravo, Găman, ideea este minunată!

IȘLIC (fără să înțeleagă) : Bravo, Găman, ideea este… faină. Și dacă nu mă înșel, eu am avut-o la chibzuire.

TRĂNCĂNESCU: N-ar fi tocmai rea, dar mi se pare că Eftihia ține mai mult la mine.

GĂMAN: Ce spui!

TRĂNCĂNESCU (reluîndu-se) : Nu… voi să zic la un altul. Cu toate acestea dați hotărîrea în felul ăsta, cu adăogirea ca Eftihia să rămîe la Repezeanu pînă se va da sentință și de Curtea apelativă.

PALATI: Bată-te sănătatea, Trăncănescule; ți-am înțeles planul. Vrei să te judeci și la Curte ca să ți se plătească încă pentru o înfățișare!

TRĂNCĂNESCU (zîmbind) : M-ați prins cu ocaua mică. Dar ce vreți!… asta mi-e meseria.

GĂMAN: Prea bine faci, nene Trăncănescule. Tot omul trebuie să caute a se chivernisi cum poate.

TRĂNCĂNESCU: Vă las. Vrasăzică sunt sigur că veți face alegerea cum hotărîrăm?

PALATI: Întocmai, ba încă și ceva mai bine.

TRĂNCĂNESCU: Vă mulțumesc (Iese.)

GĂMAN și PALATI (punînd amîndoi deodată mîna pe sul, îndată după ieșirea Trăncănescului) : Lasă să văz.

PALATI: Ho, Gămane!… că n-oi să fug cu banii.

IȘLIC: Numai faceți împărțeala dreaptă.

PALATI (privind sulul — căci el îl luase — și măsurîndu-l cu degetu) : Aici sunt o sută galbeni. Tot ne-a ieșit ceva de cheltuială.

GĂMAN: Pentru o pricină ca asta nu e tocmai rău. Dar uită-te, Palati, poate să fie lire.

PALATI (desfășurînd sulul) : Nu sunt lire, văz de cei austriacești.

IȘLIC: Să-i împărțim acasă la mine. Astăzi vă poftesc la masă.

GĂMAN: Priimim; ne-am înțeles. Ș-apoi sunetul aurului nu trebuie să se auză în tribunal. Aide grefierule. toarnă jurnalul; cînd vei veni la deci, să pui părerea ce auziși. (Grefierul începe să scrie.)

GHIZDAVEȚ (intră; în parte) : Mi se pare că Trăncănescu (arătînd pe judecători) i-a potrivit; am hotărît să-i potrivesc și eu; sunt sigur că Brînduș îmi va înapoia banii.

PALATI (zărind pe Ghizdaveț pune repede banii în buzunar) : Domnul Ghizdaveț! Ai să ne spui ceva, nene Ghizdaveț?

GHIZDAVEȚ (apropiindu-se) : Cam așa un lucru, cinstiți judecători. (Bagă mîna în buzunar.)

GĂMAN (care-l văzuse — în parte) : Se scofelește și ăsta prin buzunar: semn bun. Apoi mai zică cineva că astfel de pricină trebuia să o respingem!…

PALATI: Apropie-te mai bine, nene Ghizdaveț, și ne spune ce dorești să afli?

GHIZDAVEȚ: Dacă nu vă este cu supărare, binevoiți a-mi arăta ce hotărîre ați luat în pricina că… ăsătoriei?

GĂMAN: Nu prea bună pentru clientul dumitale fiindcă n-are dreptate.

GHIZDAVEȚ (în mirare) : N-are drepta… ate Brînduș?! Curios lucru! Credeam că… ă… ca întîiul bărbat!…

(Către Găman — încet și șoptindu-i la ureche.) Binevoiești să ostenești puțin?… am să vă spui ceva.

GĂMAN: De ce nu, nene Ghizdaveț? (Se scoală, la pe Ghizdaveț la braț și amîndoi vin în fața scenei.)

GHIZDAVEȚ: Cocoane Costache, vă cunosc de mult și de aceea iau îndrăzneala a… a… vă ruga (scoate un sul de bani din buzunar și-l pune în buzunarul pantalonilor lui Găman, care se preface a nu băga de seamă, rădicînd capul în sus și scărpinîndu-se pe gît) să dați dreptate lui Brînduș, căci o are sărmănelul. U… uite, cercetează bine și vei vedea că are. (Găman se gîndește.)

PALATI (încet către Ișlic) : A ieșit ceva și de la Brînduș.

IȘLIC (cu bucurie) : Ce spui?

GĂMAN (către Ghizdaveț) : În adevăr, moralicește are dreptate Brînduș: dar după lege… În sfîrșit, iubite domnule Ghizdaveț, fiindcă doresc din suflet să te îndatorez, tot ce poci face este ca Eftihia să aleagă dintre amîndoi bărbații pe acela care-i va plăcea.

GHIZDAVEȚ: Prea bine, domnule judecător: sunt mulțumit.

GĂMAN: Dacă ești mulțumit, aceasta voi și face. Acum du-te liniștit.

GHIZDAVEȚ: Cu plecăciune (Iese după ce mai întîi complimentează pe ceilalți membrii, cînd vine în dreptul lor.)

GĂMAN (așezîndu-se la locul său, scoate sulul cu bani din buzunar, se uită la dînsul și-l dă lui Palati) : la și sulișorul acesta care ni s-a dat pe deasupra. Pune-l, Palati, lîngă frățiorul lui celălalt.

PALATI (luînd banii) : Cu ce condiție l-a dat?

GĂMAN: Cu nici una — este mulțumit pe hotărîrea ce am luat.

PALATI: Bravo, bravisima! Ziua de astăzi n-a fost tocmai rea.

IȘLIC: Cînd am căuta cu de-amănuntul, mai toate zilele sunt bunicele; atîta numai că prea ne încărcăm sufletul… și crucea aceasta care ne vede!

PALATI: Ce idee!… Nu vă uitați că ea este întoarsă spre noi și cu fața către împricinați?

IȘLIC: Nu ne vede, dar ne aude.

GĂMAN: Dacă ți-e frică de cruce, atunci nu lua parte cu noi.

IȘLIC: Ba mă iertați. Știți că am familie grea.

PALATI: Prea-i dai mult să mănînce!…

VERIGESCU (lăsînd condeiul) : Am scris jurnalul.

GĂMAN: Ce spui? Așa curînd?

VERIGESCU: Este mic; n-am avut mult de făcut.

PALATI: Ce e drept, agerimea grefierului nostru nu o au mulți. (Mihalache intră) .

IȘLIC: Că e ager, nu mă împrotivesc, dar prea s-a franțozit în scriere.

VERIGESCU: Ursul nu joacă de bunăvoie.

PALATI: Cu toate acestea tot își dă în petic.

VERIGESCU: Nu poci să mă fac deodată învățat.

GĂMAN (către Mihalache) : Cheamă pe împricinați să asculte jurnalul. (Mihalache iese; — judecătorii iscălesc jurnalul pe rînd, după terminarea cărei formalități, își fac intrarea toți interesații în proces.)

SCENA X

COMPLETUL TRIBUNALULUI ȘI AL ÎMPRICINAȚILOR, UNDREASCA, MIHALACHE

IȘLIC: Orînduiți-vă, domnilor, pe la locurile cuvenite. (Toți se așez în modul arătat la scena VII.)

GĂMAN: Domnule grefier, cetește alegerea tribunalului.

VERIGESCU (atîrnînd ochelarii de vîrful nasului — cetește) : „Tribunalul criminal de Ilfov. — Astăzi la 30 octomvrie, anul după Cristos, una mie opt sute… (tușește) înfățișînd vătaful de aprozi pe toate părțile prigonitoare în pricina îndoitei căsătorii a doamnei Eftihiei, avînd domnul Brînduș de vechil pe conțipistul Hristache Ghizdaveț, iar domnul Repezeanu pe domnu Zamfirache Trăncănescu, amîndoi cu procure legalizate de comisiile respective; după ce mai întîi judecătoria a ascultat cele așternute și sprijinite de vechili și de împricinați; considerînd că după cursul împrejurărilor, amîndoi bărbații au drepturi deopotrivă asupra doamnei Eftihiei, adecă domnul Brînduș, ca întîiul căsătorit, iar domnul Repezeanu ca părinte, prin facere de copil cu doamna Eftihia; considerînd iarăși că în legile țărei nu se specifică un asemenea caz de căsătorie; — deci, tribunalul, pe baza acestor considerente, hotărăște ca doamna Eftihia să aibă dreptul a face alegerea în favorul unuia dintre cei doi bărbați ai dumisale, rămîind însă lucrurile în stare în care se găsesc pînă se va da sentința cinstitului divan criminal în cercetarea căruia se va trămite această pricină în terminul legiuit de 15 zile. ”

IȘLIC: Acum, domnilor, iscăliți, după regulă, alegerea tribunalului. (Toți împricinații se dispun a semna pe rînd alegerea tribunalului. Brînduș puțin contrariat la cel dintîi condeiul din mîna Verigescului.)

ACTUL III

(O grădină; în dreapta o ușă; în stînga o masă și două lavițe; în mijloc uluci cu portiță la mijloc; în fund, se vede spatele unei case.)

SCENA I

BRÎNDUȘ, GHIZDAVEȚ, în urmă CHELNERIȚA

GHIZDAVEȚ: Aici este un loc minunat. Vom sta la umbră, ne vom răcori de căldura zilei și de a pricinei cu două halbe de bere. Obicinuiești bere?

BRÎNDUȘ: Mă mai întrebi?… Nu știi că am stat un an în Viena?

GHIZDAVEȚ: Prea adevărat. Uitasem că acolo oamenii se înec în bere.

BRÎNDUȘ (după ce privește grădina în tot sensul, — fixînd fundul) : Dacă nu mă înșel, mi se pare că în acea casă locuiește nevasta… mea. Acele uluci desparț grădina casei ei de aceasta.

GHIZDAVEȚ (privind asemenea) : Așa este, și eu care viu pe aici foarte des să nu bag de seamă!

BRÎNDUȘ: N-aveai nici un interes să faci o asemenea observație. Dar eu păcătosul, care nu văz, nu visez decît Eftihii, judecăți și jaful de la Brăila!!…

GHIZDAVEȚ: Ai dreptate; și tocmai pentru asta nu strică să ne așezăm pe o bancă și să trincuim puțină bere. Antreprenorul acestei grădini, domnul Șnaps berarul, are de cea mai minunată.

BRÎNDUȘ: Să ședem; mă las, iubite Ghizdaveț, să faci din mine tot ce vei voi. (Amîndoi se așez pe bancă.)

GHIZDAVEȚ: Am de gînd să fac multe lucruri din tine; dar pînă una alta, să ne răcorim. (Strigînd și bătînd cu pumnul în masă.) Hei, cineva!

CHELNERIȚA (din culise) : Glaih! glaih!

BRÎNDUȘ: Are să ne ție mult glaihu nemțesc… m-am obișnuit cu dînsul la Viena și poci aștepta.

GHIZDAVEȚ: Și eu m-am obicinuit de cînd m-am învățat cu berea.

CHELNERIȚA (apropiindu-se de dînșii) : Șe poftește, tomnii?

GHIZDAVEȚ: Două halbe de bere. Aveți tot de aceea bună?

CHELNERIȚA: Ta, afem pre pun.

GHIZDAVEȚ: Atunci, adu-ne, dar nu întîrzia mult.

CHELNERIȚA: Numatekit, numatekit.

BRÎNDUȘ: Nu-mi prea place berea, dar arz în foc, trebuie să mă amețesc. Ascultă, madam glaih; să mai aduci încă o halbă, două, trei.

CHELNERIȚA: Pre pine, pre pine. Șe mai poftești, tomnii?

BRÎNDUȘ: Nimic alt decît o gîrlă de bere.

CHELNERIȚA: O kirla!… (Iese.)

GHIZDAVEȚ: Ha! ha!… mi-am găsit tovarăș!… Credeam că numai eu beau bere multă.

BRÎNDUȘ: Ce să fac; sunt așa de supărat că voi să-mi înec necazurile în bere.

GHIZDAVEȚ: Nu te voi lăsa să te îneci. Știu să înot ca un pește.

BRÎNDUȘ: Pe apă, ori pe bere?

GHIZDAVEȚ: Și pe una și pe alta. Sunt făcut pentru toate.

BRÎNDUȘ (în parte) : Afară de avocație.

GHIZDAVEȚ: Ascultă, Brînduș, toate bune, n-aș vrea însă te amețești ca să nu mai fii om de înțeles; în grădina aceasta te-am adus cu un scop oarecare.

BRÎNDUȘ (în mirare) : Cu un scop?!… Curios lucru! Cred că n-ai de gînd să-l ții ascuns de; mine dacă mă privește?

GHIZDAVEȚ: Fără îndoială că nu. De aceea am și deschis vorba despre scopul meu… adecă al altuia, dar fiindcă l-am găsit bun, se înțelege că…

BRÎNDUȘ (în nerăbdare) : Fă bine Ghizdaveț, de nu te abate din drumul drept. Știi că din păcatele mele sunt nerăbdător. De aceea spune-mi iute ce e de spus.

GHIZDAVEȚ: Nu-ți voi obosi răbdarea. Mai înainte însă de a-ți vorbi de scopul… meu, spune-mi: ești curajos?

BRÎNDUȘ: Curajos?… așa crez… după împrejurări.

GHIZDAVEȚ: Ții mult la viața ta?

BRÎNDUȘ: Ca tot omul… adecă după… Împrej… dar sfîrșește odată; mă faci să înnebunesc.

GHIZDAVEȚ: Uite ce este: ieri am întîlnit pe un prieten care este substitut la Divanul criminal. I-am vorbit despre pricina ta, despre alegerea tribunalului, și l-am întrebat cum crede să se hotărască de Divan. Mi-a răspuns că pricini ca a ta carii nu se prevăd de lege trebuie să se hotărască de însăși părțile prigonitoare, adecă, după cum se obicinuiește în toată lumea prin…

BRÎNDUȘ: Prin?

GHIZDAVEȚ: Duel.

BRÎNDUȘ: Prin duel!

GHIZDAVEȚ: Așa… prin duel care va alege ori pe Stan, ori pe Căpitan. M-am gîndit că în adevăr n-ar strica să te bați cu Repezeanu…; unul din voi va cădea și se înțelege că…

BRÎNDUȘ: Să mă bat în duel!… dar eu nu cunosc duelul. Repezeanu poate să știe și să mă omoare ca pe un pui de găină. Atît mi-ar mai lipsi: după nuntă și cal de ginere.

GHIZDAVEȚ: Am cugetat mai dinainte la toate acestea, și numai după ce m-am încredințat că viața ta nu va fi în primejdie și că vei cîștiga prin duel, m-am hotărît să-ți fac această propunere.

BRÎNDUȘ: A! dacă este așa, se schimbă lucrurile.

GHIZDAVEȚ: Am aflat că Repezeanu nu a pus în viață-i mîna pe armă: se înțelege dar că nu cunoaște duelul. Știu iarăși că este un fricos de frunte.

BRÎNDUȘ: Că este fricos, te poci încredința și eu. Cînd m-am răstit la dînsul și l-am zguduit puțin, făcuse niște ochi mari ca de sălbatec.

GHIZDAVEȚ: Vezi bine că n-ai de ce-ți fie teamă. Ai asupră-i un câștig de nouăzeci și nouă la sută.

BRÎNDUȘ: Socoteala nu e tocmai rea. Mă hotărăsc dar pentru duel. Cu ce armă să mă bat?

GHIZDAVEȚ: Negreșit că cu pistolul.

BRÎNDUȘ (speriat) : Cu pistolul!… umplut cu glonț?

GHIZDAVEȚ: Se înțelege.

BRÎNDUȘ: Mă omori cu se înțelege… (După o mică gîndire.) N-ar fi mai bine să mă bat cu ciomagul?

GHIZDAVEȚ: Cu ciomag!… Dacă nu mă înșel, ciomagul nu face parte din armele duelului.

BRÎNDUȘ: Ba mă iartă, ciomagul este o armă românească, strămoșească și mă hotărăsc pentru ciomag.

GHIZDAVEȚ: Ideea ar fi bună dacă ciomagul ar intra în regulile duelului.

BRÎNDUȘ: Trebuie să intre.

GHIZDAVEȚ: Atunci vom întreba pe domnul Șnaps berarul care este și dascăl de duel.

BRÎNDUȘ: Cine? Antreprenorul acestei grădini?

GHIZDAVEȚ: Tocmai el: de aceea te-am, adus aci ca să te învețe duelul.

BRÎNDUȘ: Ce spui? m-ai adus aci ca să?…

GHIZDAVEȚ: Îți pare rău!… gîndește-te că de o asemenea faptă mare cucoana Eftihia va fi încîntată căci printr-însa vei arăta cît o iubești, cît ții la dînsa!… va zice: sărmanul Brînduș își periculează viața pentru mine; se espune să priimească un glonț!…

BRÎNDUȘ: Bine zici. Bravo, Ghizdaveț! Ești un om minunat!… În adevăr, cînd va auzi Eftihia că voi să mă bat pentru dînsa, sacrificiul va fi răsplătit… (Cu bucurie.) Vino să te sărut, iubitul meu prieten. (Îl îmbrățișează.) îmi vei fi sec… sec… cum se zice?

GHIZDAVEȚ: Sec… ondant.

BRÎNDUȘ: Așa, secondant. Dacă mor, vei spune Eftihiei cît am iubit-o!…

GHIZDAVEȚ: N-avea grijă; nu vei muri. Nu vei ajunge pînă la duel. Fricosul de Repezeanu nu l-ar priimi niciodată.

BRÎNDUȘ: Poate să priimească căci va fi silit a alege între duel și Eftihia.

(GHIZDAVEȚ: Nu priimește, îți zic; sunt sigur ca de luminile ochilor. Și chiar de ar priimi, mă voi înțelege cu secondantul lui ca să umplem pistoalele cu sîmburi de măsline.

BRÎNDUȘ (cu admirație) : Știi, Ghizdaveț, că nu ești așa de prost pe cit te credeam?!

GHIZDAVEȚ: Ce spui?… mă credeai pro… ?

BRÎNDUȘ: Nu…; voi să zic că te pricepi în altele mai bine decît în advocăție.

GHIZDAVEȚ: Aveam guturai, și înțelegi…

BRÎNDUȘ: Ai dreptate; uitasem.

GHIZDAVEȚ: Iată chelnerița; abia se luptă cu paharele cu bere. (Chelnerița intră, pune pe masă paharele cu bere și iese.)

SCENA II

BRÎNDUȘ, GHIZDAVEȚ, ȘNAPS, SAFTA ascunsă

GHIZDAVEȚ: Iată și pe prietenul meu. Ce mai faci, domnule Șnaps? Poftim lîngă noi. (Brînduș bea bere.)

ȘNAPS (așezîndu-se lîngă Ghizdaveț) : Pre pine; cu ple cașune. (Privind pe Brînduș.) Pofta puna la tomnu. (Ghizdaveț bea și el.)

BRÎNDUȘ: Îți mulțumesc, domnule. Ai o bere minunată.

ȘNAPS (complimentînd) : Punatatea timiafostra.

GHIZDAVEȚ: Te pricepi cum să cîștigi parale, iubite domnule Șnaps?!… Berea aceasta prețuiește mult.

ȘNAPS (frecîndu-și mîinile) : Șe se fașem?… La mine familia ere!

BRÎNDUȘ: Am auzit că învîrtești mai multe speculații, domnule Șnaps. Cunoști și duelul?

ȘNAPS: Ta, tomnoli, și pre pine inca. La mine profesor te tuel,

BRÎNDUȘ: Îmi pare bine. Voi să învăț și eu duelul. (Safta apare în fund; văzîndu-i, se ascunde într-un colț și ascultă.)

ȘNAPS: Asta pre frumos la tomita. A la tomita este foinic, sanatos; esertit fașe a la tomita mult pine.

BRÎNDUȘ: Nu voi să învăț duelul tocmai pentru eserciții, dar fiindcă trebuie să mă bat.

SAFTA (în parte) : Să se bată!

ȘNAPS: A! la tomita fre se pați… curint?

BRÎNDUȘ: Cît se poate de curînd. Poți să mă înveți înt-o zi, domnule Șnaps?

ȘNAPS: într-o si?… pre puțin… afeți crapa mare?

BRÎNDUȘ: Foarte mare. Dacă mă înveți chiar astăzi, îți plătesc ca să fii mulțumit.

ȘNAPS (după o mică gîndire) : Șe arma fre la tomita se infasat: pistol, sapia, fleoreta?

BRÎNDUȘ: Aș dori să mă bat cu ciomagul.

ȘNAPS (cu mirare) : Cu șomac! Asta non se pote. Tuel nu se fași cum șomac.

GHIZDAVEȚ: Vezi, Brînduș!… Nu ți-am spus că ciomagul nu este armă pentru duel?

BRÎNDUȘ: Credeam că se poate; dar fiindcă nu e obicei, atunci aleg pistolul.

SAFTA (în parte) : Pistolul!… (Se mai apropie și ascultă cu mai multă băgare de seamă.)

ȘNAPS: Take fre pistol, eu infasat la tomita într-o ora.

GHIZDAVEȚ: Domnu Șnaps este un dascăl ager. Sunt sigur că într-o oră te dă gata.

BRÎNDUȘ: Atunci ne-am înțeles. Și dacă se poate, nu ar strica, domnule Șnaps, să începem numaidecît.

ȘNAPS: Acum am puțina trepa. Trepui se pac la pifnița chitefa putoi cu pere. Tache poftiți se așteptat peste un ora, înșepem lecțion.

BRÎNDUȘ: Vom aștepta. Numai să nu întîrzii mai mult.

ȘNAPS (sculîndu-se) : Eo fii nomatekit. La mine este esact. Atie, la rifeter. (Iese.)

BRÎNDUȘ și GHIZDAVEȚ: La revedere.

SAFTA (în parte) : Mă duc să spui cuconiței. (Iese fuga pîn fund.)

BRÎNDUȘ (care golise paharul cu bere — tresărind la zgomotul ce-l făcuse Safta și privind în fund) : Mi se pare că ne-a ascultat cineva. Auzii zgomot în partea aceea.

GHIZDAVEȚ (care golește asemenea paharul cu bere) : Ce spui!… cine să fi fost?

BRÎNDUȘ: Poate ciar Eftihia; ne va fi zărit de undeva.

GHIZDAVEȚ: Am pățit-o. Va fi auzit că eu te-am povățuit… (Gîndindu-se.) Știi ce, Brînduș?… n-ar strica s-o tulim de aici pentru o oră.

BRÎNDUȘ: Și pentru ce?

GHIZDAVEȚ: Ca să îndepărtăm bănuielile.

BRÎNDUȘ (sculîndu-se) : Să le depărtăm, dacă vrei. Dar unde să mergem?

GHIZDAVEȚ: Vom vedea. (Ia pe Brînduș la braț și se dispun să iasă.)

BRÎNDUȘ: Am uitat să plătim berea.

GHIZDAVEȚ: O vom plăti la întoarcere.

BRÎNDUȘ: Bine zici; totuna face. (Amîndoi ies) .

SCENA III

SAFTA, EFTIHIA

(Ele vin din fund, deschid portița și intru în grădina lui Șnaps)

EFTIHIA: Ești sigură că nu este lume aici?

SAFTA: Sunt prea sigură, cuconiță. Pe timpul acesta nu vine nimeni în grădină fiindcă arde soarele ca într-un cuptor.

EFTIHIA: Atunci putem observa… la să ne uităm unde s-o fi înfundat Brînduș ca să învețe duelul.

SAFTA: Să ne uităm cuconiță. (Eftihia și Safta se uit) . pîntre culise și, după observația ce fac, se întorc în fața scenei.)

EFTIHIA: Nu văz pe nimeni.

SAFTA: Poate să fi plecat, să fi lăsat pe altă dată. (Arătînd, banca.) Erau aici, împreună cu berarul. Domnul Brînduș avea o privire de sălbatec, vrea să se bată cu ciomagu, cu pistolu, cu… Dumnezeu mai știe ce.

EFTIHIA (gînditoare) : Curios lucru!… Brînduș să se bată în duel!… asta nu intră în caracterul lui!

SAFTA: Nu zice asta, cuconiță. Se vede cît de colo că domnul Brînduș este om primejdios. De cîte ori își aruncă ochii asupră-mi mă apucă tremurul de frică.

EFTIHIA: Ce neroadă ești! cît te înșeli de mult! Brînduș este omul cel mai bun după pămînt… are un suflet de înger.

SAFTA: Poate să fi avut vreodată, dar acum… bîrrr… (Se scutură) . Să-l fi auzit, cuconiță, cînd vorbea de pistol, parcă-l și luase în mînă ca să omoare pe bietul cuconașu.

EFTIHIA: Tu nu înțelegi ce vra să zică amorul cel mare, amorul în nenorocire. Omul cel mai bun, cel mai blînd, devine tigru. Și sărmanul Brînduș mă iubește atît că nu știe ce mai face. Să vedem Repezeanu ce va zice de aceasta. Acum e timpul să cunosc dacă ține la mine sau nu.

SAFTA: Dacă este vorba să se bată pentru dumneata, cuconașu nu crez să se dea la o parte.

EFTIHIA: Mă tem că nu va priimi duelul. Vorbește multe, dar face puține. Este fricos ca un ovrei.

SAFTA: Fiindcă e un om prea delicat, prea șubred…

EFTIHIA: În partea curajului, da. Ascultă, Safto; nu te sili să susții pe Repezeanu; în ochii mei are prea puține merite. Am avut timp să cunosc cît prețuiește. Brînduș nu e fals, nu e înșelător, nu e rece ca Repezeanu. Îmi place mai bine să țiu casă cu el… aceasta este alegerea mea, dacă mi se va da dreptul și de Curte de a alege între acești doi oameni. Și-apoi esistă o legătură mare care-mi unește soarta de a lui Brinduș; eu singură cunosc această legătură; o vei afla mai tîrziu, împreună cu toată lumea dacă-mi va fi iertat să o dau pe față. SAFTA: Vorbești ca un dipotat, cuconiță. Mărturisesc că nu te-am înțeles tocmai bine, dar fiindcă dumneata ești în drept să alegi ce-ți place, alege, cuconiță. Uite eu tot așa fac și zău că nu fac rău.

TRĂNCĂNESCU (se aude în fund în culise) : Știi bine că cucoana Eftihia este în grădină?

O VOCE (în culise) : Da, domnule.

EFTIHIA (întorcîndu-se) : Ce mai vrea cu mine acel Trăncănescu!

SAFTA: Mă duc să văz, cuconiță. (Iese pîn fund.)

SCENA IV

EFTIHIA, TRĂNCĂNESCU, mai În urmă REPEZEANU

EFTIHIA (în parte) : Iar are să mă amețească; îi turuie gura ca o moară. Dumnezeu să te ferească de advocați amorezați!

TRĂNCĂNESCU (viind din fund — în parte) : Mi-am găsit turturica singură. Dar ce caută ea în grădina berarului!… (Deschide portița și intră pe vîrful degetelor.)

EFTIHIA: Mă duc… poate să fi plecat, cu toate că de asemenea oameni nu scap, ci… (Întorcîndu-se, vede pe Trăncănescu.) A! Domnu Trăncănescu!

TRĂNCĂNESCU (complimentînd) : Eu sunt, cucoană Eftihio, care am venit să depui la delicatele picioare ale domniei-tale omagele mele respectuoase și amoroase.

EFTIHIA: Nu ai găsit locul ca să-mi oferi omage… puțin respectuoase, domnule Trăncănescu. Această grădină nu este locuința mea… sunt venită din întîmplare… pentru o trebuință.

TRĂNCĂNESCU: Trebuință!… Negreșit ca să cumperi flori de la antreprenorul grădinei?… Am auzit că are din cele mai frumoase, nu însă atît de frumoase carii să egaleze vioiciunea ochilor dumitale, frăgezimea figurei dumitale etc., etc. pentru carii mă prăpădesc de atîta timp!

EFTIHIA: Ar trebui să mă supăr pe dumneata, domnule Trăncănescu. Mă urmărești neîncetat; îmi declari un amor la care trebuie să rămîi surdă. Sunt măritată; de două ori măritată. Nu cumva ai dorința de a mai face un nou maritagiu?!

TRĂNCĂNESCU: Mi se pare că mă iei preste picior, cucoană Eftihio, și rău faci să rîzi de un om ce nu se poate apăra.

EFTIHIA: Ce fel!… dumneata care ești un advocat distins!

TRĂNCĂNESCU: Da, advocat pentru alții și pentru pricini pe carii le pledez bazat pe articole de legi… dar pentru o pricină ca a mea!… poziția este dificilă. Credeam că vei deveni mai blîndă pentru mine… Îmi plăcea să sper că o inimă frumoasă ca a dumitale…

EFTIHIA (interumpîndu-l) : Te rog să nu-ți placă să speri nimic. Sunt măritată, domnule Trăncănescu. Legea prevede o osîndă pentru oamenii carii umblu să strice case, și mă mir cum dumneata, care, ca advocat, cunoști legea, alergi la o osîndă de care, fără îndoială, aperi pe alții? (Repezeanu apare înfund, vine pe vîrful degetelor lîngă portiță și ascultă.)

TRĂNCĂNESCU: Ești fără milă, cucoană Eftihio. Mă faci să sufer mult.

EFTIHIA: Este greșeala dumitale, domnule Trăncănescu. Știi cît sunt de supărată… de îngrijată… și, fără să ții socoteală de toate acestea, vii să-mi vorbești despre niște lucruri nepotrivite.

TRNCĂNESCU: Văz bine că am fost nenorocos. Te-am găsit în dispoziții rele. Sper însă că altă dată te voi găsi mai bine dispusă.

EFTIHIA: Niciodată, domnule Trăncănescu; de aceea te rog și te povățuiesc să nu-ți mai pierzi timpul în van. Îmi vei face curte un secol că nu vei fi mai înaintat decît acum, mai cu seamă că nu te pot…

TRĂNCĂNESCU: Auz!

EFTIHIA: Cu plecăciune. (Vrea să plece, dar văzînd pe Repezeanu se oprește.)

SCENA V

EFTIHIA, TRĂNCĂNESCU, REPEZEANU

REPEZEANU (rîzînd silit) : Ha!… ha… ! sărmanul meu advocat!… nu a cîștigat procesul amoros!

TRĂNCĂNESCU (umilit) : Ce, ai ascultat, Repezene? Ai auzit?…

REPEZEANU: Da, întîmplarea m-a făcut să cunosc că ești amorezat de nevasta mea.

TRĂNCĂNESCU: Trebuie să fii supărat pe mine… vei voi satisfacție… ei bine, îți dau satisfacție, cerîndu-ți iertare pentru o îndrăzneală ce orbirea…

REPEZEANU: Nu-ți cer nici o satisfacție. Toți bărbații sunt supuși la asemenea greșeli… amorul!… el este orb. Dă-mi mîna, iubitul meu advocat. Ești și vei fi totdauna cel mai bun al meu amic. (li întinde mîna.)

TRĂNCĂNESCU (dînd pe a sa cu temere) : Nu credeam să fii așa de delicat ca să nu te superi pe mine.

REPEZEANU: Să mă supăr pe tine!… Dar este cu putință!… Țin la faimosul meu advocat așa de mult că nu m-aș strica cu dînsul pentru toată lumea.

TRĂNCĂNESCU (vesel) : Îți mulțumesc, amicul meu. Altă dată mă voi feri de a mai repeta niște lucruri carii să te supere.

EFTIHIA: Și vei face prea bine, domnule Trăncănescu. (Către Repezeanu cu dispreț.) Dar dumneata, domnule, să arăți atîta indiferență, să nu aibi cel mai mic punct de onoare, de ambiție, pentru o soție pe carea pretinzi că o iubești!… Te disprețuiesc, domnule; ești un corp de gheață; ai un sînge amorțit, o făptură de om greșit.

REPEZEANU: Ce idee!… Cum, Eftihio, găsești de cuviință ca să insult, să mă bat cu toată lumea care-ți va face curte?!…

EFTIHIA: Nu zic să te bați cu nimeni, domnule, clar găsesc că ești de un caracter nesuferit!… Dumneata respecți pe oamenii cărora trebuie să le impui.

REPEZEANU: Fii mai sinceră, Eftihia; declară-mi curat că nu mă iubești, iar nu mă acuza de indiferență fiindcă sunt sigur de amorul dumitale. Negreșit te crez atît de virtuoasă că rîz de acei oameni cari pun în încercare virtutea dumitale. Și ca să mă esplic mai bine, află că eu am rugat pe Trăncănescu să-ți facă curte… eram la pîndă, am auzit; sunt mulțumit și…

EFTIHIA (privind cu dispreț pe Trăncănescu care nu știa ce mai face) : Ce fel, domnule curtezan, ai priimit să joci asemenea roluri?… Ce rușine!

TRĂNCĂNESCU (umilit și uitîndu-se pe unde să iasă) : Eu, doamnă!…

REPEZEANU: A jucat un rol frumos, pentru că adevărații amici fac totul unul pentru altul.

TRĂNCĂNESCU: M-ați pus într-o poziție falșă. Ziceți ce vreți dacă am avut nefericirea să fiu surprins cu (ieșind — în parte) ocaua mică. (Iese.)

EFTIHIA: Țesătura a fost bine făcută. Mă tem însă, domnule, că ai zis aceasta ca să te disculpi. Scena era prea naturală ca să-i dai o altă turnură. Ai profitat de turburarea Trăncănescului în favorul dumitale.

REPEZEANU: Te încredințez, Eftihio…

EFTIHIA: Destul, domnule; mi-e greu să te mai ascult. Inima mea nu m-a înșelat niciodată.

REPEZEANU: Ce dovezi ceri pentru amorul meu? Sunt gata să probez… pune-mă la încercare și te vei convinge.

EFTIHIA: Îmi vei da o asemenea probă. Ocazia a sosit.

REPEZEANU (surprins) : Ce ocazie?

EFTIHIA: Vei afla, domnule (Iese prin fund, Repezeanu după dînsa.)

SCENA VI

GHIZDAVEȚ (singur vine din stînga) : M-am strecurat de Brînduș, l-am lăsat la o cafenea rugîndu-l să stea acolo pînă mă voi întoarce, sau să vie aici la ora hotărîtă unde mă va găsi. Îi ziceam că am o trebuință grabnică. (Rîzind.) Trebuință!… (Către public.) la ghiciți ce trebuință?… Vero pricină?…

Nu. Vero jalbă de făcut?… Nu… Vero întîlnire?… Nu… ba da; o întîlnire neîntîlnită, dar care se poate întîlni. Eram (arătînd stînga) pe lîngă ulicioara aceasta strimtă ca undreaua, la capul căreia locuiește Undreasca mea, după care mor de atîția ani. Veți rîde poate, veți zice că, e cam trecută în vîrstă… dar dacă mie-mi place, ce voi eu să știu de gustul altora?… Am fost la dînsa și n-am avut curaj să intru. Parcă e un ce făcut; nu știu cum se întîmplă de mă prostesc în două locuri: în tribunal și în fața iubitei mele. Sunt slab de nerve, asta este pricina! mă voi întări cu ceva întăritor. Dar să nu uit vorba; am fost la Catincuța mea, am întîlnit pe servitoare, am întrebat-o ce face stăpîna sa, și mi-a răspuns că se gătea să vie în grădina berarului, unde zărise pe Eftihia de la fereastă. Eu am venit înaintea ei. o aștept aci, o voi întîlni, și… (Ascultînd.) A! auz fîșîitura unei rochii. Ea este. (Se așează repede pe o bancă și rămîne gînditor.)

SCENA VII

GHIZDAVEȚ, UNDREASCA

UNDREASCA (se uită pin grădină, pe cînd Ghizdaveț o privește cu coada ochiului) : Dar ce se făcu. cucoana Eftihia?… M-am grăbit destul să o întîlnesc aci. (Văzînd pe Ghizdaveț care rădicase capul.) A! domnul Ghizdaveț!… Cu plecăciune, domnule Ghizdaveț. Ai văzut pe cucoana Eftihia?

GHIZDAVEȚ: Nu am văzut-o.

UNDREASCA: Dar dumneata ce faci aci, domnule Ghizdaveț?

GHIZDAVEȚ (sculîndu-se și apropiindu-se de Undreasca) : Ce să fac?… mi se pare că fac rău. (Oftează privind-o cu amor.)

UNDREASCA: Faci rău pentru că ești om rău, domnule Ghizdaveț. Am auzit că ai fost pe la mine… mai adineaori… De ce nu ai intrat?… ori poate vrei să mă spionezi?

GHIZDAVEȚ: Să te spionez?!… Adevărul este că am fost pe la dumneata, dar nu am intrat pentru că te grăbeai să pleci; aceasta mi-a spus servitoarea dumitale.

UNDREASCA: Mă găteam, sau ședeam, sau mă gîndeam, sau festonam… omul nu este mort; trebuie totdauna să facă ceva. Ești prea sfiicios, domnule Ghizdaveț; prea fricos, prea delicat. Cu chipul acesta nu vei merge departe.

GHIZDAVEȚ: Crezi? Atunci trebuie să întorc foaia pe cealaltă față, să scurtăm vorba și să rotunjim chestia de princip.

UNDREASCA: Aceasta doresc și eu. Îmi plac rotunjelile chestiilor de princip de mă înnebunesc!

GHIZDAVEȚ: Ce spui!… Dacă este așa, să fim oameni de înțeles… Vrei să ne înțelegem?

UNDREASCA: Cum nu, domnule Ghizdaveț?… aceasta o doresc și eu.

GHIZDAVEȚ: Vreasăzică o dorești si dumneata?

UNDREASCA: Negreșit.

GHIZDAVEȚ (în parte) : Dracu să mă la dacă știu ce zic. Iar m-a apucat prostia de nas.

UNDREASCA: Așadar, domnule Ghizdaveț, ziceai?…

GHIZDAVEȚ: Eu am zis ceva?!…

UNDREASCA: Nu ai zis, dar vrei să zici…

GHIZDAVEȚ: A! Da; vream să zic. (tn parte) . Ce să-i zic!… (Încurajîndu-se.) Aide; s-o croiesc odată. (Tare.) Uite ce vream să zic, cucoană Catinco… mai întîi vream să-ți spui că ai știință despre dragostea mea?

UNDREASCA: Am știință, dar nu am convingerea. Ai dat prea puține probe.

GHIZDAVEȚ (hotărît) : Sunt gata să dau mai multe probe. Și ca să încep… ai?… să încep?… ei bine, să încep începînd a-ți zice că sunt gata a mă face robul dumitale dacă vei avea plăcere să porți numele de doamna Ghizdaveț.

UNDREASCA (cu bucurie) : A, vrei să mă iei de soție?! Este prea frumos din partea dumitale!

GHIZDAVEȚ: Priimești?

UNDREASCA: Te mai îndoiești?… O inimă iubitoare ca a dumitale o poate refuza cineva?!

GHIZDAVEȚ: Dacă vei ști să o prețuiești, vei vedea că nu te înșeli. Acum, iubita mea mireasă… (Reluîndu-se.) Îmi dai voie să îndrăznesc?

UNDREASCA: Cum nu, iubitul meu ginere!

GHIZDAVEȚ (cu bucurie — în parte) : Iubitul său ginere!… cu toate că după lege soacra trebuie să zică… Îmi face însă mare plăcere. (Tare) . Ascultă, Catincuța mea… (Reluîndu-se.) îmi dai voie să-ți zic Catincuța mea?

UNDREASCA: Cum vei voi… ești stăpîn… (Îl la la braț.) Aveam presînțire că voi trăi cu dumneata, că-mi voi lega soarta de a dumitale. Ești blînd, ești supus…

GHIZDAVEȚ: Ca un miel, Catincuțo. Uite viața mea, ți-o voi descrie în cîteva cuvinte: sunt așa de liniștit că nu poți să-ți faci o idee. Mă scol de dimineață, plec după treburi, mă întorc la prînz și la ore regulate, mănînc bine, beau de mijloc, dorm după-prînz puțin și seara mult — atîta numai că sunt greu la somn.

UNDREASCA: Nu face nimic. Tot omul cumsecade are somnul greu.

GHIZDAVEȚ: Iată și zestrea mea: am o căsuță cu patru odăi, cuhnie, pivniță, coteț și o… toate mobilate, nu tocmai luxos, dar curat; starea în bani mi-este capul cu care am strîns două mii galbeni ferecați… dintr-înșii lipsesc numai șaizeci pe carii i-am dăruit la niște ghiorlani ca să sprijine pe Brînduș. A! uitasem… mai am un mierloi și o cățelușă pe carii-i iubesc grozav. Îți plac dobitoacele?

UNDREASCA: Foarte mult. (În parte cu intenție.) Cui nu-i plac dobitoacele!

GHIZDAVEȚ: Acum rămîne să cunosc și eu obiceiurile dumitale… Crez că o spovedanie nu strică înaintea cununiei.

UNDREASCA: Obiceiurile mele!… dar eu mă înduplec foarte lesne… și dacă nu mă înșel, obiceiurile mele se potrivesc foarte mult cu ale dumitale.

GHIZDAVEȚ (după o mică gîndire) : În toate se potrivesc?

UNDREASCA: Da, în toate. Ce, nu-ți place?

GHIZDAVEȚ: Îmi place, afară de un lucru: îți spuneam că am obicei să plec de dimineață și să mă întorc la prînz. Nu cumva ai obicei și dumneata să faci ca mine?… Adecă să pleci după… treburi?

UNDREASCA: Înțeleg temerea dumitale, dragă Ghizdaveț. Nu m-am esplicat bine asupra acestui punct. Vream să zic că pe cînd dumneata vei ieși pentru treburi, eu mă voi ocupa cu ale casei. Ești mulțumit?

GHIZDAVEȚ (vesel, sărutîndu-i mina) : Sunt, Catincuțo, (Către public.) Așa e că m-am deschis?… (Către Undreasca.) Cînd facem cununia?

UNDREASCA: Cînd vei voi.

GHIZDAVEȚ: Duminecă… ce zici?

UNDREASCA: Fie și duminecă!

GHIZDAVEȚ: Mă însărcinez cu toată cheltuiala. Nu voi să ating nimic din zestrea dumitale.

UNDREASCA (cu rușine) : Nu am altă zestre decît ale casei.

GHIZDAVEȚ: Ce spui?… Ei bine, eu nu țiu la zestre, țiu numai să-mi păstrezi onoarea și voi fi mulțumit.

UNDREASCA: Vei avea jurămîntul meu în biserică.

GHIZDAVEȚ: Ai dreptate, numai să nu-l calci. (Se aude Brînduș tușind.)

GHIZDAVEȚ: Vine Brînduș.

UNDREASCA: Negreșit să te întîlnească?

GHIZDAVEȚ: Da.

UNDREASCA: Atunci plec. La revedere, scumpul meu soț.

GHIZDAVEȚ: La revedere, înger cu păr galben. (Undreasca iese.)

SCENA VIII

GHIZDAVEȚ, BRINDUȘ, mai în urmă ȘNAPS, SAFTA (ascunsă)

BRÎNDUȘ: A! Iată-te. Te-am așteptat pînă acum la cafenea. Ce păcatele te făcuseși?

GHIZDAVEȚ (vesel) : De ai știi, Brînduș, cît sunt de fericit!

BRlNDUȘ: Ce spui?!

GHIZDAVEȚ: Vei afla mai tîrziu. Nu mă voi hotărî a-ți spune pînă nu te voi vedea și pe tine fericit.

BRÎNDUȘ: Nu te silesc.

ȘNAPS (intră ținînd în mîna dreaptă două pistoale, iar în stîngă, o cutie cu capse; — către Brînduș) : Eu fasut a la tomita la feresta; la mine este tare esact.

BRÎNDUȘ (privind pistoalele cu sfială) : Ascultă, domnule Șnaps, pistoalele acelea goale sunt?

SNAPS: Necresit col; eri am cumperat te la fapric.

BRÎNDUȘ: Știi bine?… Nu te înșeli?…

ȘNAPS: La mine ști pine. Tache poftit se vesi… (Înaintează spre Brînduș.)

BRÎNDUȘ (privind pistoalele și schimbînd privirea) : Te crez… te crez… vezi, armele nu sunt lucru de jucărie. Îmi spunea nu-mi aduc aminte cine că dracu le umple pe furiș.

ȘNAPS: Tracu umple pistol?!… Asta non se pote.

BRÎNDUȘ: Dracu și copiii totuna face. Apropo, domnule Șnaps, ai copii?

ȘNAPS: Ta, am copii mult.

BRÎNDUȘ: Ai mulți?… Atunci dă-mi pistoalele să mă încredințez.

ȘNAPS (dînd pistoalele lui Brînduș care le la cu oarecare frică) : Poftim… poftim…

GHIZDAVEȚ (încet lui Brînduș) : N-avea grijă, lui trebuie să-i fie mai mult frică decît ție.

BRÎNDUȘ (asemenea) : Ți-ai găsit… tocmai păgînilor ăstora să le fie frică!

ȘNAPS (către Brînduș) : Înșercați ca se inșepem lecțion.

BRÎNDUȘ: Da, da, numaidecît. (El privește pistoalele de departe, rădică cocoșul, se uită, și după oarecare încercare ce face de a se încuraja, se hotărăște și suflă pe cilindru.) În adevăr nu sunt pline… dar ce rece este fierul pistolului! (Scuturîndu-se.) Mi-a încrețit gura! (Dă pistoalele lui Șnaps care le la și le pune capse.)

GHIZDAVEȚ (rîzind) : Ce sunt astea. Brînduș?… Te știam mai curajos?!…

BRÎNDUȘ: Curajos sunt, dar ce vrei; arma este ceva fioros!

ȘNAPS: Pina opișnuit a la tomita. tomn Printuș. Acum se inșepem lecțion.

BRÎNDUȘ: Să începem, numai să nu ne vază cineva.

ȘNAPS: Aișe non fenit nimeni. Eu sis la chelnerița ca se nu lase se intrat.

GHIZDAVEȚ: Prea bine ai făcut. Vă voi privi de colea. (Se așează pe bancă.)

BRINDUȘ: Cît mi-ar fi plăcut să privesc și eu pe altul!

ȘNAPS: Înșepem. Poftim tomn Printuș. (Dă un pistol lui Brînduș care îl ține în mîna dreaptă.) Ține corp trept, ochii la trepta, muna stinca sos, muna trepta la cot, pistol trept înainte… un… to… tri… brrr… a casut mort.

BRÎNDUȘ (speriat) : Mort!… cine a căzut mort? (Se vede Safta în fund care privește.)

ȘNAPS: Arfersar a tomita.

BRINDUȘ: Repezeanu!… l-am omorît?

ȘNAPS: Nu inca… așa este lecțion.

SAFTA: Vai de mine! (Iese fuga.)

GHIZDAVEȚ (rîzind) : Dar cum vrei să-l omori!… El nu era aci.

BRÎNDUȘ: Credeam că întîmplarea…

GHIZDAVEȚ: La dracu, Brînduș, te-ai zăpăcit de tot!

BRÎNDUȘ: Aș voi să fii în locul meu. Hum… atîta numai că porți pantaloni largi; ai mei mă cam jenează.

GHIZDAVEȚ: Lasă secăturile… nu vezi că domnul Șnaps pierde răbdarea?… Gîndește-te că soarta, fericirea ta atîrnă de la acest duel care, adu-ți aminte…, nu e primejdios.

BRÎNDUȘ: Bine zici tu, iubite Ghizdaveț. Aide, domnule Șnaps; dă-mi lecționu cum îți place; vei fi mulțumit de școlarul dumitale.

ȘNAPS: Trepe se hoterit la tomita. La tuel nu trepe frica; trepui sinșe reșe, curaș, foinic.

BRÎNDUȘ: Voi fi din toate cîte puțin. Ce să fac, domnule Șnaps?… înțelegi, cînd cineva nu este obicinuit cu arme!

ȘNAPS: Ta, ta, inselec. Acum paca te sema șe fac eu: (Făcînd pași de măsurătoare.) Sic, un tou, trii, patru etc…. asta este pas… tistanța la tomita șesi acolo trept În garda cum eu sis… nu trepui se fași mișcare te la parier pentru ca secontant de la atfersar a tomita trașe cu pistol În tomita.

BRÎNDUȘ: Ce spui?

ȘNAPS: Necreșit; asta recul la tuel.

BRÎNDUȘ: Bine ai făcut de mi-ai vorbit de aceasta. Puteam să o paț pe bună dreptate.

ȘNAPS: Tache a fenit la tistanța (se pune în gardă) , secontant pate În palme de trii ori… chint a sis trii, atunși ritiși pistol și tai trum. (Trage.)

BRÎNDUȘ (la detunătura capsei cade speriat) : Vai mie! Săriți! (Ghizdaveț și Șnaps rîd cu hohot.)

GHIZDAVEȚ: Ha! ha! ha! Brînduș, ești minunat, ha! ha! ha!

ȘNAPS: Tomn Printuș este tare fricos!… ha! ha! ha!

BRÎNDUȘ (se scoală și se scutură — cu rușine — în parte) : Este adevărat că au de ce rîde… (După o mică gîndire, rîzînd și el.) Ha! ha! rîz și eu de rîsul vostru! Ce ați crezut că mi-a fost frică?!… Ce greșeală… Sunt sîngeros, mi-a venit amețeală, și iată totul! (Eftihia, Undreasca și Repezeanu se ivesc în fund, se apropie încet de uluci și ascult.)

ȘNAPS: Tache la tomita sinșeros, trepui se luat sinșe. Fre se lasam lecțion pentru alta data?

BRÎNDUȘ (hotărît) : Nu voi; mă sînț bine, liniștit; să urmăm.

ȘNAPS: Tache fre, se urmam (Strigînd.) In garda, tomn Printuș. (Brînduș se pune în gardă și în atitudinea prescrisă de Șnaps. Bătînd din palme.) Un… tou… trii… (Brînduș trage cocoșul, capsa plesnește și la detunatura ei Șnaps cade. Mișcare generală din partea celor trei persoane din fund) .

GHIZDAVEȚ (sculîndu-se) : Vai nouă!… ai omorît pe berar!… (Aleargă spre Șnaps.)

BRÎNDUȘ (întorcînd privirile spre Șnaps —cu frică) : Am omorît pe?!… (În parte, încovoindu-se) . Nu mă țin picioarele… Ce spuneam eu?!… cu arma nu încape glumă! (Privind pe Ghizdaveț care strîngea pe Șnaps de nas.) Ce face, Ghizdaveț?… a murit ori?…

GHIZDAVEȚ: Văz că nu mișcă!… (Mai trăgîndu-l de vîrful nasului.) Curios lucru!… pistolul nu era încărcat. De ce dracu muri?

BRÎNDUȘ: Poate de frică; șoacății ăștia mor și de frică.

GHIZDAVEȚ: Mai știi!… Să mai fac o încercare: să-l scutur de păr. (Îl apucă de păr; Șnaps se scoală.)

BRÎNDUȘ (vesel) : A înviat!… bine c-a dat Dumnezeu.

GHIZDAVEȚ: Păruiala este lăsată din rai. (Către Șnaps.) Dar cum s-a întîmplat, domnule Șnaps, să cazi deodată?… Ți-a venit și dumitale amețeală?

ȘNAPS: A!… tomn Printuș este un tuelist mare; a ochit la mine ciust.

BRÎNDUȘ: Dar pistolul nu era încărcat?

ȘNAPS: Asta non fași nimic. Chint la tomita a tras, foc te la capsa a lofit la mine trept la naz, a oprit respiration și a casut la mine!… La tomita, tomn Printuș, este un mare talent; eu non fasut alt tuelist mai pun techit tomita… la tomita omorit cu ochi închis pe atfersar a tomita. (Repezeanu la această auzire tremură și vrea să fugă, Eftihia îl reține.)

GHIZDAVEȚ: Bravo, Brînduș! Ești un om minunat!

BRÎNDUȘ (îngîmfat) : Așa mi se pare!… m-aș prinde pe capul meu că voi lovi pe Repezeanu ca să nu mai miște. (Repezeanu voiește iar să fugă, Eftihia îl oprește.) Hei, domnule Șnaps, mai am trebuință de învățătură?

ȘNAPS: La tomita infasat testul; cunoști tuel ma pine chit eu.

BRÎNDUȘ: Atunci îți mulțumesc și poftim. (Îi dă bani.)

ȘNAPS (complimentînd) : Sărut muna; atie! (Iese.)

SCENA IX

BRÎNDUȘ, GHIZDAVEȚ, REPEZEANU, EFTIHIA, UNDREASCA

BRÎNDUȘ (către Ghizdaveț) : Îmi fierbe sîngele în clocote!… Voi să mă bat numaidecît. Mă duc…

EFTIHIA (către Repezeanu care voia iarăși să fugă) : Acestea sunt probele ce voiai să-mi dai? Trebuie să intri. (Îl trage de mînă.)

BRÎNDUȘ (întorcîndu-se) : Ai! Ce este?… Eftihia! (Cele trei persoane intră.)

EFTIHIA: Bravo, Brînduș! Ești un om de onoare! Un om de inimă!

BRÎNDUȘ (cu bucurie) : Ce spui?!… găsești?…

EFTIHIA: Te-am auzit; te-am văzut; m-am convins că ești un brav.

BRÎNDUȘ: Nu e destul atît, trebuie să-ți dau dovezi… și ca să încep… (Apropiindu-se de Repezeanu.) Domnule, ești un mișel, o canalie; și, fără vorbă multă, te chem la duel cu pistolul… cu pistolul, m-ai înțeles?

REPEZEANU: Aș priimi bucuros dacă duelul nu ar fi oprit de stăpînire. Ce, nu știi?

BRÎNDUȘ: Nu voi să știu nimic alt decît că unul din doi are să călătorească pe lumea cealaltă.

REPEZEANU: Asta nu se poate cu nici un preț.

BRÎNDUȘ: Pentru ce?

REPEZEANU: Pentru că întîmplîndu-se să te omor, nu voi cîștiga nimic… Îndată ce ar afla stăpînirea că am omorît pe un om în duel, mă va închide și mă va trămite la ocnă pentru toată viața. Aceasta s-a întîmplat și cu alții; de aceea declar că nu priimesc.

GHIZDAVEȚ: Nu este adevărat. Legea oprește duelul, dar stăpînirea îl îngăduie mai cu seamă pentru chestii de înaltă onoare. Îți voi arăta mai multe împrejurări de acestea.

BRÎNDUȘ (luîndu-l în ris) : Nu priimești?!… Dar nu știi că ursul nu joacă de voie?!… Aide… am să număr pînă la trei; dacă pînă la trei nu te hotărăști, atunci o întoarcem pe cealaltă foaie. Încep: una!

EFTIHIA (încet lui Ghizdaveț) : Cum, domnule Ghizdaveț, vrei să se omoare?

GHIZDAVEȚ (asemenea) : Credeam că și dumneata ești pentru duel?

EFTIHIA: Nu, serios; vream numai să-i pui la încercare.

GHIZDAVEȚ: N-avea grijă; dacă se vor bate, eu voi fi secondantul lui Brînduș; în loc de gloanțe, voi pune sîmburi de măsline.

EFTIHIA: Ești un om neprețuit, domnule Ghizdaveț. Îți mulțumesc.

BRÎNDUȘ: Două! (Repezeanu este foarte agitat.) Două și un sfert… două și una-a-treia.

REPEZEANU: Ei bine, mă bat. Dar ce fel de provocare este aceasta?… Suntem înconjurați de lume, de femei!…

BRÎNDUȘ: Asta este provocare românească… românii fac lucrurile pe față. Nu cumva ești vero corcitură?

REPEZEANU (constrîns) : Ca să dau probele cerute de Eftihia, mă hotărăsc la totul… cu o condiție.

BRÎNDUȘ: Ce condiție?

REPEZEANU: Dacă la întîia lovitură nu va cădea nici unul din amîndoi, duelul să rămîie aci; iar distanța să fie la șasezeci pași.

BRÎNDUȘ: În loc de o condiție, ai pus două; cu toate acestea, le priimesc căci nu mi-e frică de dînsele… n-am nevoie de două focuri; sunt sigur pe mine; voi aduce pistolul în direcția vîrfului nasului, cum am făcut cu Șnaps de l-am culcat numai cu iuțeala focului capsei; te voi ochi cu coada ochiului și (arătînd mîna) cu o mînă vînoasă și tare ca oțelul, cu un pistol sigur ca al meu, care bate la optzeci pași cum ar bate la doi, te picnesc drept în tîmplă. M-aș crede cel mai nedibaci om după pămînt, cînd ar trece glonțul cu un deget mai sus sau mai jos de tîmplă. (Comandirul, jandarmul, Safta apar în fund și ascultă.)

REPEZEANU (alergînd la șarlatanie) : În adevăr, dacă ne-am bate la șasezeci pași, în asemenea apropiere, am cădea fără îndoială amîndoi, dar condiția ne-a fost să ne batem la o sută șasezeci pași.

BRÎNDUȘ: La o sută șasezeci pași!… auzi minciună pe față!… Vreasăzică ești și hoț și mișel?!…

SCENA X

PRECEDENȚII, COMANDIRUL, JANDARMUL, SAFTA

GOMANDIRUL: Este și hoț și mișel; ai dreptate, domnule Brînduș.

REPEZEANU: Comandirul polițienesc! inemicul meu!

COMANDIRUL: Tocmai eu, iubitul meu grefier de comisie. Polițianii își au și ei glumele între dînșii; osebire numai că ale noastre vor fi cam cu dinți.

BRÎNDUȘ (către Ghizdaveț) : Ce însemnează aceasta?

GHIZDAVEȚ: Vom vedea.

COMANDIRUL (către Repezeanu) : Aș dori să aflu dacă ți-a mai rămas ceva din miișoarele de galbeni ale domnului Brînduș?

BRÎNDUȘ: Din miișoarele mele de galbeni?!

COMANDIRUL: Negreșit!… Cinstitul domnu Repezeanu este acela care ți-a furat banii la Brăila cu răposata căminăreasă Elenca.

EFTIHIA: Mătușa mea!… a murit?

COMANDIRUL: Da, a murit, și la ora morței a chemat pe cîrmuitor și pe alții ca să asiste la comunicarea ce voia a le face.

EFTIHIA: Ce le-a spus?

COMANDIRUL: Le-a declarat că cinstitul și onorabilul domn Repezeanu, fiind în Brăila, și avînd cunoștință de banii domnului Brînduș, a amăgit pe răposata și cu știrea ei i-a furat noaptea pe toți.

EFTIHIA: Este cu putință!

BRÎNDUȘ: El, furul banilor mei! Cu hotărîre e bun de spânzurat!

REPEZEANU: Nu este adevărat, minciuni, calomnii!

COMANDIRUL: De cînd sunt în poliție, și am a face cu tot felul de tîlhari, nu mi s-a întîmplat să auz pe unu) că se declară singur. (Întorcîndu-se către jandarm și arătînd pe Repezeanu.) Ia seama bine la dumnealui, iubește-l mai de-aproape… ar fi păcat să ne scape din mînă un asemenea giuvaer de om. (Jandamul se apropie de Repezeanu și nu-l pierde din vedere.)

GHIZDAVEȚ: Aveam o presînțire că omul acesta se va sfîrși rău.

EFTIHIA: Dar cum s-a întîmplat aceasta, domnule comandir! Te rog, esplică-te mai bine.

COMANDIRUL: Cu plăcere, cucoana mea; întîmplarea a fost simplă; iat-o: domnul Brinduș trăsese în Brăila la răposata căminăreasă. Domnu Repezeanu, care-l urmărea, dracu știe pentru ce scop, după ce s-a înțeles cu răposata și a furat banii, a oprit pentru dînsul două mii galbeni și o mie i-a dat răposatei ca să tacă. Sărmana bătrînă s-a căit, căci la moarte a declarat a fi cheltuit dintr-înșii numai o sută galbeni, iar restul, de nouă sute, i-a încredințat cîrmuitorului ca să-i predea domnului Brînduș cu rugăciune să o ierte de ispita ce avusese. Sunt dar autorizat de stăpânire a veni să vă comunic toate acestea, să arestez pe (arătînd pe Repezeanu) fur, iar domnu Brînduș să vie a-și priimi banii de la poliție.

BRÎNDUȘ: Iată dreptatea lui Dumnezeu. Voi veni mîine, domnule comandir. Dar cele două mii galbeni furați de acest șarlatan, cum rămîn?

COMANDIRUL: Trebuie să fie în casă, în bani sau în hîrtii, afară, să înțelege, de ceea ce va fi cheltuit.

REPEZEANU (scoțînd mai multe chei legate și prezentîndu-le comandirului) : Ai ghicit, comandirule. Iată cheile; banii sunt în scrin… am cheltuit dintr-înșii numai vero patru sute galbeni.

BRÎNDUȘ: Iar norocire că am scăpat cu atît. Lipsesc preste tot cinci sute. Fiindcă i-a păpat, să le fie de bine; acum să pape sare de la Telega.

COMANDIRUL (către Brînduș) : Întîmplarea m-a făcut să cunosc și pricina căsătoriei dumitale. Știu totul; de aceea vă încredințez aceste chei, (Brînduș la cheile) căci ești stăpîn în casa dumitale.

BRÎNDUȘ: Și dumneata, domnule comandir, ești un om neprețuit.

GHIZDAVEȚ: Și faci onoare mare poliției.

COMANDIRUL (complimentînd) : Vă mulțumesc, domnii mei; îmi îndeplinesc datoria. (Către toți.) Vă las sănătoși și fericiți. (Face semn jandarmului care pornește înaintea sa pe Repezeanu și el iese după dînșii.)

EFTIHIA: Dumnezeule, ce descoperire!

UNDREASCA: Ce întîmplare!

GHIZDAVEȚ: Iată o fericire legală: crima pedepsită și…

EFTIHIA: Bunătatea răsplătită (întinde brațele către Brînduș, care se aruncă în ele) . Scumpul meu soț!

BRÎNDUȘ: Scumpa mea soție!… Voi uita totul… pînă și copilul.

EFTIHIA: Dar copilul este al tău… n-ai observat ochii lui cei albaștri?…

BRÎNDUȘ: Albaștri?… ca ai mei?…

UNDREASCA: Ce spuneam eu!

EFTIHIA: El a fost născut după șapte luni de la plecarea ta… actul de botez dovedește.

BRÎNDUȘ (vesel) : Vreasăzică este copilul meu!… copilul nostru!… să-l văz!… să-l îmbrățișez!… să te îmbrățișez. (Îmbrățișează pe Eftihia.) Să vă îmbrățișez. (Îmbrățișează pe Ghizdaveț — vrînd să îmbrățișeze și pe Undreasca, se oprește.) GHIZDAVEȚ: îmbrățișează și pe nevasta mea; îți dau voie.

BRÎNDUȘ: Ce fel, nevasta ta?

GHIZDAVEȚ: Negreșit, duminecă este nunta.

UNDREASCA: Și sunteți cei dinții invitați.

EFTIHIA: A! ce bine îmi pare! fericirea este completă.

BRÎNDUȘ: Și judecata încheiată.

FINE