Kera Nastasia

 

Cîntat de d-nul Millo, pe Teatrul din București.

(Teatrul reprezintă un salon.)

KERA NASTASIA (intră, căutînd pe cineva în sala teatrului. Ea poartă fes alb, testemel cu fiong, paftale și ține în brațe o mîță): Aice-i? Unde, Doamne, iartă-mă, să fie?… Îl caut ca iarba de leac… Ha! iată-l colo în fund… (Se închină la o persoană din fundul salei.) Cu plecăciune, cucoane… cucoane… mă iartă că ți-am uitat numele… sînt cam uitită de cînd răzmerița volintirilor… m-au spăriat niște ieniceri de-ai lui Kiuciuc-Ahmed, mînca-i-ar pîrdalnicu!… și încă tocmai atunci cumnatu-meu, paharnicu Bursuflescu, era gostinar și căzuse în dropică… Ei! știi, beicache, cu ce l-am doftorit eu? cu rînză de dropie arsă și pisată în zamă de cucută… Aud?… (Scoțînd o hîrtie.) Îți aduc o terfeloagă de jalbă pentru pensie, ca toată lumea, pentru că să vezi d-ta: protopopul Ion m-a sfătuit părintește ca să-mi cer dreptul de la stăpînire, fiindcă mai anțărț, pe la Bobotează, mă dusesem în mahala să văd pe cucoana Despea care era lehuză și să-i hărăcsesc plodul… Cînd să întru pe poartă, sar deodată niște cîni la mine… apuca-i-ar jigăraia!… să mă mănînce!… Țip, cad, leșin, și cînd mă trezesc, mă trezesc cu friguri… Aud?… așa se vede… Apoi dă!… vorba ceea: Azi tare, mîne mare, poimîne pe spinare, adică alivanta, după cum spunea un sofolo ghiotatos cunoscut, răposatu Dună…. Și tocmai pentru aceea am venit să te rog, beicache, ca să-ți faci o pomană și cu mine să mă pui în pensie, ca pe cei mulți… că helbet!… poate să ai și d-ta vrodată nevoie să te descînte bunica de diochi sau să-ți cat în cărți de vro slujbuliță, ca mai anțărț, cînd te dedeseră afară pentru niște bani ce lipseau.

Ca toată lumea și eu vroiesc

Din pensioară să mă hrănesc,

Căci nu e-n lume mai dulce hrană

Decît aceea ce-i din pomană.

Pensia grasă este un dar

Ce-ți cade-n gură ca un zahar;

Deci ca să-ți cadă pensia-ndată,

Fii totdeauna gură cascată.

Aud?… mă întrebi, beimu, dacă am drepturi la pensie? Cum să nu am, dragu bunicăi!… Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii… puteți întreba și pe chir Costea… dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați… trei! tot unu și unu!… Ba încă cumnatu meu, paharnicu, pretinde că m-aș fi măritat chiar și de a cincea oară, dacă ar fi fost iertat de dicasterie… Apoi dă! nu zic ba!… că doar nime nu fuge de bine… Marea că-i mare și încă are fund, dar inima omului!… Tocmai asta o spuneam dăunăzi cucoanei Despea care-i iar lehuză… Îmi trimisese, drăguța, doi cozonaci calzi de Paști, însă n-am avut parte de ei, că i-a mîncat pisica. (Mîța miorlăiește.) Taci cu mama, Lurcă, că ți-a cumpăra mama o furcă!… (Leagănă mîța.) Și așa cum îți povesteam, beicache: bărbatu meu cel dîntîi era ciubucci-bașa la Caradgea, și de mult ce a tot suflat în ciubuc a ofticat, sufletu!… i s-au dus zilele în fum, după cum zicea bărbatu meu cel de-al doilea, care a fost cafegi-bașa tot la Caradgea. Sărmanu!… și el și-a dat pelea popei, opărindu-și gîtu c-un felegean de cafea clocotită, și s-a dus fert pe ceea lume, după cum zicea bărbatu meu cel de-al treilea, care a fost portar-bașa la Suțu. El ședea la perdeua domnească zi și noapte, și cînd se trezea măria-sa, el striga prin sarai cît îl ținea gura: „Cafegi-bașa! Bărbier-bașa! Cichirgi-bașa!… „ (Oftînd.) Acum, drăguțu, nu mai zice nici cîrc, căci i-a astupat gura pămîntu… Hei! hei! lume! lume! (își șterge ochii și scoate o tabachere, care scîrție.) Amin!… sărut ochișorii!

(Arie: „Pom eram eu, pom”)

Ah! Ah!

Nastasie, ah!

Am avut eu trei bărbați.

Toți în ranguri înălțați.

Ah! Ah! Ah!

Și-s toți răposați!

Ah! Ah!

Nastasie, ah!

Pentru-acei trei răposați

Trebuie să m-ajutați!

Ah! Ah! Ah!

Pensie-să-mi dați!

Ah! Ah!

Nastasie, ah!

Pensie, bună să-mi dați,

Dacă sînteți botezați.

Ah! Ah! Ah!

Pensie-mi dați!

Însă mă-i întreba poate, beicache, ce slujbe au făcut țărei tustreii mei răposați? Ce slujbe? Să ți le spun pe degite că-s nenumărate… Unul a suflat în ciubuc pentru patrie, de i-au ieșit ochii din cap; altul a fert la cafele tot pentru patrie, pănă ce s-a făcut martirul zelosului său, după cum zice cumnatul în limba cea nouă, și cel de-al treilea a stat cu buzduganu la perdeua patriei, pănă ce s-a mazilit Suțu… Ei! ce-ți spuneam eu! Degeaba cer pensie? Să mă ferească Dumnezeu de una ca asta… Dreptul meu, alta nu gonesc… Așa m-a învățat soțu meu din urmă: „Nastasiică! îmi zicea el, cînd era cu chef, ferește-te cît îi trăi de-a mînca dintr-al tău…» Drăguțu! ce bujor de om era!… Avea niște musteți de un cot și un glas de răsuna mahalaua, cînd începea a dura la ohtoicuri… (în taină.) Pănă a nu mă lua, el mi-a cîntat vro trei luni de-a rîndu pe sub fereastră un stih făcut înadins! pentru nurii mei… Ian ascultă, așa să trăiești, beicache!…

(Cîntec vechi de lume)

Αφροδίτη μου, αχ!

Απεφάσισα να ρίψω τήν ελπίδαν μου άυτήν

Pentru că nu-mi dai crezare că numai ție mă-nchin.

Ρίπτω πιά καΐ τήν ζωήν μου, να χαθώ από τήν γήν.

Ah! căci văd, tu nu ai milă, cînd vărs lacrimi și suspin.

Περιστέρι μου, αχ!

«Ηξευρε δμως και τοντο δτι έγεινες φονευς

Acelui ce te slăvește și mai mult decît pe Zefs.

„Ως τύραννος μέ παιδεύεις δσπλάχνη εις τό έξης,

Prin urmare mor, stăpînă, ca un verde chiparis.

Îți place?… așa se cînta pe vremea lui Caradgea și a lui Suțu. Prin urmare, mi se cuvine să fiu trecută la isvodu pensiilor împreună cu nepotu meu Gogu și cu Lurca mamei. (Sărută mîța cu dragoste.) Ah! beicache, am un nepoțel numai de zece ani… i-a împlinit la ispas… și încă tocmai atuncea se aprinsese ogeagu de la bucătărie… Doamne sfinte și părinte!… ce spaimă am mai tras! (Își scuipă în sin.) Am alergat numai într-un suflet, m-am suit pe coperiș c-un pahar de apă în mînă… și noroc că au sosit pompierii… după ce se stinsese focu… altmintrelea ardeam tot… Dar unde rămăsesem cu vorba?… ha! la nepotu meu, la Gogu… așa diavol nici că s-a dat pe fața pămîntului… El învață acum de șease luni la școala publică și știe o mulțime de bazaconii, știe Constituțiunea și Convențiunea, și drepturile cetățenești, și paternitatea… Bată-l norocu, dimon! Gramatica încă n-a învățat-o și vra să fie gazetar și deputat; cere cuvîntul… cere cuvîntul! (Rîde cu spasmuri.) Nostimu-i, sfinte Aftanasie! cînd îmi zice: bunică! cer cuvîntul… dă-mi o bucată de pîne cu povidlă!… Nu fie de diochi, suflețelu!… Cumnatu meu, paharnicu, îi prorocește că a să ajungă tribunal, cu limba de un cot, ce-a mai fi și aceea.

Gogul mamii cel frumos

N-are seamăn pe pămînt,

Ca un loghiotatos

El mereu cere cuvînt,

Și vorbește,

Dîrdîiește,

Din guri hodorogește

Chiar ca o moară de vînt.

Gogul mamii cel isteț

Nostimior ca un stigleț,

Despre carte e cam prost

Dar știe-a zice de rost:

Libetate,

Galitate,

Ba chiar și paternitate…

Și vrea ca să-l puie-n post…

(Mîța miorlăiește.) Ei! taci cu mama, Lurcă, că ți-a cumpăra mama o furcă să torci un fuior pentru patrie și să întri și tu în pensie… (În taină.) E zuliară de Gogu, că mă-i crede, beicache?… Nici c-ai văzut așa pisică cu minte de cînd ai făcut ochi; numai că nu grăiește Franțuzește și limba cea nouă din București. Mi-a prezentuit-o cucoana Despea de ziua mea, și să vezi cum… De abia răposase bărbatu meu cel de-al treilea, cafegi-bașa… iacă! vreu să zic ciubuccibașa… ba nu… portar-bașa, și poroncisem lui Iftimi vezeteul să-mi puie caii ca să merg la prietina mea care acum ieșise din lehuzie… Cînd să ies, ce s-aud?… Aud cotcodăcind în podu grajdului! Chem pe Ioana ca să se urce în pod, și ce aflu?… Aflu că un cal e despotcovit!… Așa m-am tulburat cît nu poți crede …

Tocmai atuncea venise Bursuflescu de la țară ca să mă mîngîie.

— Ah! cumnate, îi zic, ai aflat ce am pățit?

— Am aflat, îmi răspunde paharnicu, apoi ce să facem, soro… a murit, Dumnezeu să-l ierte!

— Ba nu, îi zic, n-a murit încă, da-i despotcovit!

— Cine-i despotcovit? răposatu?…

— Ba! calu.

— Bacalu? Care bacal?

— Calu cel de cătră om.

— Ce zici, soro? ce ai pățit? ce ți s-a întîmplat?

— Am auzit cotcodăcind în pod.

— Cine? calu?

— Ba, găina.

— Mare minune!

Atunci m-a umflat plînsu după bietu răposatu și am zis cumnatului: păcatele mele, cumnățele!… iar am rămas văduvă!… Ce-mi rămîne de făcut?

— Cere pensie! îmi răspunde paharnicu.

— Dar mi-or zice poate că am avere și că n-aș avea nevoie…

Ei! ș-apoi?… cîți sînt cu averi mari, carii aleargă după pensie cu limba scoasă în țara noastră!

Asta-i țară-mbelșugată,

Asta-i țară minunată,

Unde mulți, cu mici, cu mari,

Vreu a fi pensionari.

Cel ce-i cu avere mare,

Alt-ambiție nu are

Ce de-a fi funcționar

Pentru-a fi pensionar.

Cel ce nu are nimică

Cere-o leafă cît de mică,

Avînd plan de ischiuzar

S-ajungă pensionar.

Orișicine-aici se naște,

Om sau vită care paște,

Nu se naște in zadar,

Ci de-a fi pensionar.

Căci e țara milostivă,

Și budgetu-i o colivă

Pentru cei mulți… colivari,

Vreu să zic… pensionari.

Aud? Cum ai zis? Nu mi se cuvine pensie, că n-am drepturi? N-am drepturi!! (Se mînie și începe a gesticula.) Da bine, mă rog, ce drepturi au unii din cei cu pensie, mai mult decît Gogu și decît Lurca? Care sînt slujbele ce i-au băgat în budgetu țărei ca într-un cașcaval?… Sărmanu budget!… de-a merge tot așa, a să ajungă să fie împărțit numai în lefi… și eu să nu am parte de el, pentru că-s o sărmană văduvă de trei bărbați!… (Plînge tare.) Dreptu-i asta?… Ah! vah!… să rămîie Lurca fără ajutoru patriei!… (Furioasă.) De-oi ști c-oi mînca-o friptă, oi să mă duc cu jalba pănă la Sultan Mahmud… (Scapă mîța care fuge.) Iaca pozna… În loc să capăt pensie, am scăpat și pisica din mînă… (Alergînd după mîță.) Lurcă, Lurcă… vin la mama, Lurcă, că ți-a cumpăra mama o furcă… (Iese alergînd după mîță.)

(Cortina cade)