Lăutarul (Octavian Goga)

 

Dezgroapă, moșnege, cu mâinile-n tremur,
Comoara ta sfântă de jale...
Tu porți ferecate durerile noastre
În vaierul strunelor tale.
În ele-mpletit-au străbunii cucernici
Argintul visării deșarte,
Și-n graiul lor plânge și n-are repaos
Amarul nădejdilor moarte.

Se-ndoaie, se frânge și tremură arcul,
Și lemnul prelung se-nfioară
Când două mărgele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioară.
...Și cântă bătrânul... Cărunta pleoapă
În tremur povara-și frământă...
Și mâna lui cade... Alunecă-i arcul...
– Mai cântă, lăutare, mai cântă!...

S-a stinge și roua pleoapelor noastre,
Și ochii lumina și-or frânge,
Ci strâns cetluită de marmura vremii
Cântarea ta vecinic va plânge.
Pe aripi de vânturi trăi-va pribeagă
Oftarea ta sfântă, moșnege,
De jalea-i răzleață va plânge amurgul
Și plânge-vor frații de-o lege.

Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Și-ncet grăitoarele unde,
Bătrânilor codri și-or spune mustrarea,
Și codrii cu glas vor răspunde...
Și brazii în zbucium de mijloc s-or frânge,
Gătindu-și cetatea măiastră,
Și focuri pe creste pe rând rumeni-vor
A bolții năframă albastră...

Când soarele mândru din nori va purcede
Al bolții senin să-ntretaie,
Aprinsă scânteia ascunselor doruri
Va arde cu munți de văpaie. -
Și vifor năprasnic, cu brațe de flăcări,
Topi-va în goana lui cruntă:
Din jalea pribeagă a strunelor tale
Măreață cântare de nuntă!