L. Rebreanu: Golanii

 

Subiectele schițelor dlui Rebreanu sunt simple și originale. În prima bucată a volumului (Golanii), asistăm la zbuciumul unui „întreținut” care și-a făcut o carieră din josnicia lui și care, ajungând în pragul bătrâneții, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrănește. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, țesută din gelozie, tristeță sfâșietoare și spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viața pe care o duce și „concepția” lui asupra acestei vieți. Căci tipul filozofează pe alocurea.

Cu această schiță (ca și cu alta, Culcușul) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noștri.

Întreținuții aceștia, de speța cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala și aproape întotdeauna și cu legile societății. Pentru ei lumea e împărțită în „șmecheri” și „fraieri”. Șmecherii sunt acei care au înțeles rostul acestei vieți (!), au înțeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieții.

Iar „fraierii” sunt proștii de oameni cinstiți, care muncesc și care au adeseori parale, sunt gâștele de jumulit ale șmecherilor, cu ajutorul femeilor de stradă. Șmecherii cu cocotele duc un trai foarte pitoresc din punct de vedere literar și cât se poate de straniu pentru înțelegerea noastră, a fraierilor, ca să zic așa.

Legăturile lor s-ar părea că se întemeiază numai pe interes: bărbatul are nevoie de bani, iar femeia are întotdeauna nevoie de protecție și călăuzire în viață. Totuși, oricât de ciudat s-ar părea, cine cunoaște lucrurile mai de aproape știe că aceste soiuri de concubinaje au întotdeauna la baza lor și un fel de dragoste sui generis, care se manifestează prin terorizare și bătaie din partea bărbatului, frică și supunere lașă din partea femeii. Margareta părăsește pe Gonea când vede că n-o mai bate...

— „Nu mă mai bați, tăticule... nu mă mai bați!” suspină ea cu voce mustrătoare.

Bătaia e oarecum simbolul virilității și al iubirii bărbatului, nu numai pentru Margareta, dar și pentru altă eroină, cam de același fel, a autorului nostru. Didina din Culcușul mănâncă bătaie cu un fel de voluptate sadică. Și ce bătaie!

— „Omoară-mă, tăticule!... Aș vrea să mor de mâna ta!...” șoptește ea, cu voce tremurătoare de plăcere. „Tăticul”, de rândul acesta, e un pușcăriaș respingător, care împreună cu alți golani și cu amanta lui își trece nopțile și mare parte din zi în “culcușul” de la „Trei gâște”, adică în iarbă, sub un nuc pântecos, la marginea orașului. Cântăreanu îl cheamă. El își bate amanta ca să-i dea bani, să joace în zaruri baboroasa cu tovarășii lui. Dar Didina se încăpățânează și nu-i dă. Și tocmai după ce Cântăreanu o lasă din bătaie, ostenit, o lasă lungită și plină de sânge și nu-i mai cere nimic, ea îi dă banii pe care-i ținea ascunși în ciorap. Iar târziu, când golanii adorm sub stele, în murmurul depărtat al orașului, amanta șoptește încă dulci cuvinte de dragoste, alipindu-se „ca un copilaș” de pieptul torturatorului ei...

Dar, cu celelalte bucăți, dl Rebreanu ne scoate din lumea aceasta pitorească a golanilor.

În Dintele, ni se arată tot zbuciumul „dăscăliței” Aglaia, când își pierde primul dinte și vede că îmbătrânește. E o bucată remarcabilă prin puterea analizei și prin semnificaț ia ei.

Dintre celelalte, Proștii, Ocrotitorul și Nevasta ni se par cele mai bune. Hora morții, în care e vorba de doi rezerviști din Ardeal care se duc în război, e interesantă prin descrierea unei lupte cu muscalii și prin surprinzătoarea justeță a unor observații sufletești făcute cu acest prilej, căci pretutindeni autorul dovedește multă intuiție în priceperea sufletelor.

Cartea dlui Rebreanu îți lasă o impresie de copleșitoare tristeță. Oameni, mediu, întâmplări, totul e de o tristeță cenușie, mohorâtă, definitivă. Și pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai navrant realism. Ce poate fi mai trist, de pildă, decât zbuciumul zadarnic al omului care-și dă seama deodată că îmbătrânește și își plânge viața dusă? Iar dl Rebreanu, în cele două schițe amintite, care au acest fond, oarecum predilect, nu ne cântă poezia melancolică a acestui sentiment, ci ne zugrăvește tocmai reversul lui prozaic, real, incolor, de o amărăciune terasantă.

Stilul dlui Rebreanu e simplu și uneori robust, potrivit cu subiectul. Dar dialogurile nu prea sunt firești, sună fals de multe ori. Autorul e mai tare când e descriptiv și narativ. Se folosește însă prea des și fără necesitate evidentă de unii termeni... cum să zicem? nici triviali, nici vulgari, ci pur și simplu urâți, urât-evocatori.

„Se zborși la dânsa”, „se ropști dânsul” (de ce nu „el”?), „să se hoalbe”, „se răpști”, „lanurile gălbejite de soare” (de ce nu „îngălbenite”?), „o beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului”, toate astea sunt expresii care-i strică pagini întregi de descrieri sugestive și multe imagini în adevăr frumoase. De asemenea și comparațiile prea evocatoare în fiziologie nu ni se par potrivite, mai ales când sunt accentuate încă prin urâțenia cuvintelor: „capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocotește ceva”, „i se părea că-i clocotesc creierii”, „doi dinți afumați și găunoși”, „își frecă ochii până ce se roșiră ca două sfecle fierte” etc.

Încă o dată, nu e vorba de cuvinte tari, de expresii plebeiane — acestea erau chiar necesare pentru natura subiectelor dlui Rebreanu; e vorba de acele cuvinte, destul de comune, care înjosesc o frază, care nu spun nimic nou, putând fi înlocuite fără pagubă prin altele aproape corespunzătoare.

Am stăruit atâta asupra lor, fiind siguri că ele aduc prozei dlui Rebreanu o pagubă cu mult mai mare decât și-ar putea-o închipui. Și e păcat!