La Curtea cu juri

 

Condamnatul sta pe banca neagră — o bucată de lemn poartă doliul acestor nefericiți! — abătut, cu privirile aiurite... Era un lucrător dat afară din atelier. Rămas fără lucru, se exilase în cel mai îngrozitor vițiu... beția.

Într’o noapte, sălbătăcit, de furia foamei, omorî un student, pentru a-i fura punga.

Fu prins și adus înaintea justiției.

Ochii vinovatului priviau mereu spre imagina lui Christos, zugrăvită pe o cruce de lemn. De sigur cel restignit l-ar fi iertat; dar ochii celor doisprezece jurați deja îl condamnaseră.

Advocatul căută să lămurească mobilul crimei: mizeria care întunecase conștiința omului, într’un moment de surescitare nervoasă, ceeace îl făcea nerăspunzător de faptul său — și ceru achitarea.

La cuvântul: mizerie, cei doisprezece jurați zâmbiră ciudat — un zâmbet de nesimțire. Ca și cum acest cuvânt n’ar fi existat în limba românească; li se păru străin, fără înțeles.

Și în adevăr era cu putință să înțeleagă ce este mizeria, acești oameni cari se bucurau totdeauna de o existență bună, cu prisos? Sta în firea lor să simtă grozavul delir al foamei, ei cari își purtau pântecele înainte cu stupida îngâmfare a mulțumirii de sine?

După o jumătate de oră, se citi sentința: munca silnică pe vieață.

Condamnatul, împietrit, idiot, nu făcu nici o mișcare, urmă să privească aiurit pe Christos, ca și cum dela el ar fi așteptat verdictul.