La Grandiflora

 

În „grădină”, adică în petecul de fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la țară.

„Țara” asta nu-i departe; nici măcar cinci kilometri nu-s până acolo, socotind din mijlocul orășelului. Totuși pentru că drumul urcă și coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului și se lasă ca să se suie din nou până la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanța ce se pierde astfel în văi și în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orășenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toți printr-un înveliș de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari și să dea un rod fără pereche.

Manaru a sosit pe seară și fără nevastă. Și-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire neliniștită în cuprinsul odăilor, de unde vagi luciri de obiecte îi rânjeau sarcastic prin întuneric, și a plecat să ia masa în oraș — „Soția mea a rămas la vie; știți, acuma strugurii dau în copt și nu poți avea încredere în nimeni… iar vierii sunt niște hoți!”

În grădina domnului Alexandru Cocoșel, la „Grandiflora”, e deci sărbătoare mare. Paharele se ciocnesc des și cuțitele pătrund tăioase în mușchiulețele cu sânge, fumegând pe talere de lemn.

— Alexandre, o momiță!

— Un ardei verde, băiete!

Masa lor, așezată subt prunul cel mai noduros și mai falnic, e luminată de trei becuri, atârnate printre ramuri, ca trei renclode neobișnuit de mari și neobișnuit de coapte. E o „idee specială” a patronului, onoare rezervată „mesei banchetelor”. Mai puțin favorizate, mesele celelalte se mulțumesc cu lumina ce se irosește spre colțuri, până la searbăd, din globul comun, înfipt într-un stâlp, la mijloc.

În restul grădinii, puținii consumatori, care au mai întârziat, sunt grăbiți, cer plata nerăbdători, cu bătăi repezi de cuțit în pahare sau de inel în faianța sonoră a farfuriilor. Ei își caută și-și prind unul altuia privirile, reped scurt bărbia spre prunul cu renclode electrice, surâd cu înțeles sau clipesc din ochiul stâng, apoi pornesc spre ieșire cu zor mare și cu scobitoarea între dinți, ca dinaintea unei furtuni. Căci bateriile au început să se succeadă cu repeziciune crescândă în jurul lui Manaru și agapele acestea nocturne și subite au radiațiuni telepatomagnetice în orășelul vestit în vii.

Totuși Manaru nu izbutea încă să se înveselească; bănuiala pătrunsese în el ca un cuțit lung, la fel cu cele de care se servesc cârnățarii când taie șunca în felii. De ce tocmai un astfel de cuțit și nu un altul i se împlântase în suflet, nici el n-ar fi putut lămuri precis; dar altă formă nu mai găsea uneltei care-l sfredelea nemilos. Poate pentru că atunci când îi venise în minte „ideea”, târguia mezeluri de la cârnățăreasa cea nouă, rotundă și rumenă, ca și marfa ei. O mângâiase puțin pe mâna albă punctată de pistrui mici și cafenii; ea-i încuraja îndrăzneala, râzând cu mare poftă și amenințându-l cu accentu-i unguresc:

— Bate borbat…

— Eeh, borbat! făcuse Manaru cu buze pline de dispreț, ca și când cuvântul acesta „borbat” ar fi însemnat un lucru foarte netrebnic.

Și gândul că și Ramură ar putea spune la fel, într-o împrejurare identică, doamnei Manaru, îl făcuse să pălească. O nepotolită curiozitate îi prelungise totuși îndrăzneala până pe subt bluza de stambă cu dungi verzi și galbene și degetele-i se înfipseră în sânii mari și moi.

Iar femeia, cu care atunci vorbea a doua oară în viață, nu găsi altă împotrivire, decât să-l apuce puțin mai tare de brațul iscoditor și să râdă și mai zgomotos speriindu-l cu același accent stricat: „Vin mușterei!” Lu Manaru îi venise pofta s-o plesnească însă, iată, ea deveni deodată lividă și ochii-i părură că se închid ca de-o durere. Manaru înțelesese atunci că și într-o cârnățăreasă mai există o rămășiță de pudoare. Dacă l-ar fi pălmuit, i-ar fi sărutat mâna pistruiată și lucioasă! Dar unguroaica a gemut un „ah” atât de lung și un „nu se poate” atât de zugrumat și de făgăduitei că el și-a smuls mâna cu cruzime din cărnuri și-a pornii furios, trântind ușa cu clopoțel.

— Asta e! S-a terminat!… Ticălosul a îndrăznit!..

Și grăbea spre casă, cu pachetul în mâna întindă mult înainte, cu buza de jos lăsată, dând buzna peste trecători, răspunzând monosilabic la saluturi și urări.

,,Înconjurat de prietinii cei mai buni, luminat pe din afară de lumina blondă a celor trei renclode și pe dinăuntru de lumina tot așa de vie și tot așa de blondă a repețitelor pahare, Manaru își amintește cu fiori și durere drumul acela orb și buzna aceea de sălbatic, în salonul în care Ramură, invitat la masă, își trăsese scaunul atât de aproape de doamna Manaru, că genunchii lor aproape se atingeau.

Cine ar fi putut spune că nu se atinseseră cu un minut sau cu o clipă înainte; că nu se atingeau tot astfel de doi ani, de când Ramură era invitat în orice zi de sărbătoare și chiar în multe zile de lucru la masă, sau în alte zile de orice fel, când nu era invitat deloc, dar când Manaru trebuia să plece neapărat la vie, sau la București, sau la Craiova, sau la Rîmnic? Ea refuza mai totdeauna să-l însoțească în aceste călătorii, spre necazul lui de soț năpăstuit, când „una în deal”, spre bucuria-i mare, când lua drumul departe. La întoarcere, raportul ce i-l da ea trebuia neapărat să se termine cu vechea poveste: „A fost și Ramură pe aci în sfârșit: l-am determinat! Acuma ia pe Preoțeasca.”

La început a fost Preoțeasca, mai pe urmă Georgeasca și mai pe urmă Rafaileasca… Acum, că s-a măritat și Rafaileasca, oare cine ar mai putea fi pretextul lungilor convorbiri între patru ochi, pe jilțurile moi, de pluș, ale salonului?

— La ce tot gândești, Manarule? Ia mai slăbește-ne cu mutra asta acră.

— Măi, dar pe Ramură nu-l văd. Se poate să nu fi auzit el de venirea ta?

Manaru schimbă vorba domol și, totuși, ceilalți parcă zâmbesc. Pe nesimțite el duce conversația spre alte limanuri, dar ceilalți zâmbesc necontenit, zâmbesc și paharele blonde ce parcă-s pline cu lumină electrică, zâmbesc și renclodele, care parcă-s pline cu vin… Totul scânteiază de zâmbet înțepător ca vinul și ca electricitatea, o bătaie de joc generală, mută și totuși zgomotoasă, in jurul unei babe oarbe din jocul copilăresc, ce se învârtește caraghioasă în beznă. Însuși Manaru a început să zâmbească, parcă să arăte că și el își bate joc de toți și de toate. Asta, desigur, îl face și mai caraghios în ochii celor care poate știu ceva, după cum se face caraghios în ochii săi proprii; cine-i poate spune, însă, că n-ar fi încă și mai caraghios, dacă n-ar zâmbi deloc… Nu știe și trebuie să râdă prostește ca baba-oarba cu mâni dibuitoare.

Mesenii țin dârji, pe loc, vorba despre Ramură, desigur pentru că nu se poate să-i facă decât plăcere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun. Băiat fără pereche! Și un crai! Aici i-a scăpat cuiva un „ssst” foarte ușor, parcă s-ar fi auzit vinul mustind. Și Manaru, galben ea vinul și ca electricitatea ce se reflectează pretutindeni, nu știe dacă trebuie sau nu să sară, să ia de piept pe cel ce-a sâsâit. Nu știe… și surâde prostește…

Discuția s-a schimbat de tot cu venirea ultimelor surprize ale lui Alexandru; niște măruntaie renumite și nestimate, specialitatea „Grandiflorei”. Ele sunt primite cu îndelung murmur de admirație, iar în sufletul lui Manaru produc o jale de nespus el nu le va mai simți gustul ca odinioară!… se vor îmbiba și ele de amărăciunea-i nesfârșită.

— Să mai „apreciem” puțin, nene Manarule! Dar ce ai, frate, de stai așa ursuz?

Paharele se ciocnesc râzând cu scânteierea lor orbitoare, care mângâia odinioară atât de dulce ochii conului Manaru. Unde gândește? Doar la via aceea îndepărtată, unde a lăsat în surghiun pe Frosica, vânătă de indignare.

— I-auzi, ce josnicie… să mă bănuiască., și cu cine?… cu Ramură, cu cel mai bun, cel mai drăguț amic…

Drăguț!?… Ah, asta e!… Ticălosul a ajuns departe!…

Și, totuși, toată diplomația lui, toate rugăciunile, toate iertările anticipate, toate izbucnirile lui n-au folosit la nimic: un strop de mărturisire n-a răsărit dintre buzele strigător de roșii.

Dar vinul se îndură în sfârșit de vechiul lui prietin. Îi insuflă îngăduitor mântuitoarea întrebare: dacă o fi așa cum spune… dacă e o nedemnă bănuială? N-ai văzut cum plânge, cum se zbuciumă, cum se indignează?…

Aș, vinul a greșit-o mai rău! Oare unguroaica, luată de coade, n-ar fi răspuns la fel bărbatului ei? De ce tocmai atâta zbucium, de ce atâta nobilă indignare?… Când un simplu:,,ia mai lasă-mă, frate, în pace” !

Însoțit de un râs cu multă poftă și câteva glume…

Lui Manaru îi vine să muște paharul, ca să-și înăbușe strigătul. Pe limbă chiar simte praful zgrunțuros al sticlei pisate.

— Ei, Manarule, dar ești chiar enervant de plictisitor…

— Păi c-așa e, zău! Parcă ai fi un cotoi afumat… — Ia lasă-ne, nene, d-aia venirăm noi colea…

Înainte Manaru era vestit pentru replicile sale, de aceea petrecerea fără dânsul nu avea nici un suflet. Acuma zâmbi iarăși prostește celor supărați de muțenia lui, înspăimântându-se în adânc de această slăbiciune și tăvălind prin toate cutele creierului cele două cuvinte, „cotoi afumat”, pentru a le găsi vreun tâlc ironic sau indecent.

Îi era cu neputință să spună vreo vorbă. Și privea cu ochi tulburi, fără înțălegere, peste mesele celelalte ale grădinii părăsite de consumatori; în fund de tot, chelnerii începuseră să așeze peste ele scaunele, cu picioarele în sus. Pădurea de scaune creștea, venea spre el; iar de sus, din lampionul central, părea să curgă un fel de apă gălbuie și murdară care inunda totul în lumina ei puhavă. Manaru se înfioră, căci oricât se silea, nu mai putu descoperi nici un chelner printre scaunele întoarse. I se păru că de la sine se înmulțesc, dând proporții uriașe periei năprasnice de țepi. Globul din mijloc se stinse.

Atunci, deodată, în decorul acesta sinistru, învăluit de semiîntuneric, apăru Ramură.

Stătu o clipă la îndoială în desișul de țepligi. Îl stânjenea parcă o presimțire. Însă Bazil îl zări: — În sfârșit, uite-l! Îl primi un ropot violent de aplauze. Ramură înaintă stângaci; se prefăcea că se ferește de lumina renclodelor. Manaru părea că-l înghite în ochii fixați asupra-i. Înțelegea acum bine această codeală, care-l nedumerise și înainte, fără să-i dea totuși prea multă seamă. Dar ce se întâmplă mai la urmă puse capăt la toate: prea târziu se hotărî să descopere pe Manaru, printre cei prezenți. Și atunci avu o izbucnire de bucurie prea puternică. Și cu toate astea era ceva măsurat și cântărit în această prea mare bucurie. Cu câteva clipe, un moment poate mai din vreme, dacă ar fi știut să-și joace surpriza, și așa întârziată, totul încă ar fi rămas îndoielnic. Însă Manaru a băgat bine de seamă: nemernicul l-a observat mai înainte de-a exulta de fericire; l-a observat și ochii i-au alunecat îndată într-o parte… apoi deodată i-a rostogolit cu sila înapoi și cu ei speriați, bulbucați, a început să-l aclame, cum niciodată nu l-a mai aclamat, nici chiar când a venit de la Paris, după șase luni de călătorie.

Atunci în mintea lui Manaru, care vântura aceste considerații în sferturi de clipită, fulgeră o mare inspirație: întârzie și el câteva momente să întindă mâna spre mâna ce i se întinsese. Și, Doamne! — oricât de înșelător să fi fost reflexul renclodelor — pe obrazul lui Ramură se petrecu cu totul o altă mișcare decât un simplu joc de lumină. Iar ochii îi crescură deodată mari și fricoși.

Parcă înveselit de aceste neașteptate descoperiri, Manaru s-a ridicat brusc, mecanic, și peste masă a îmbrățișat cu prea multă, grozav de multă efuziune, pe vechiu-i amic; iar acesta, uluit acum peste fire, dar păstrându-și încă destul de bine cumpătul, s-a silit din toate puterile să fie la înălțimea cordialității cu care a fost întâmpinat.

În tot acest timp mesenii zâmbeau același surâs egal, corect, măsurat. Uneori zâmbetul lua culori de îndoială, alteori de spaimă, ca aceea vagă penumbră plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea străveziu. Dar toate aceste schimbări se petreceau cu iuțeli imperceptibil de repezi și zâmbetul comun rămânea la fel, egal, corect, măsurat, înfigându-și tăiușul în gândul lui Manaru, cu aceeași stăruință înceată și sigură care-l făcea să geamă de usturime.

Iar Ramură se opintea în van să găsească în mintea pustie vorba ascuțită, care să taie în două coarda întinsă prea din cale afară. El încremenise cu gura într-un rânjet prostesc, atât de poltron și atât de caraghios, că-l vedea reflectat în privirile compătimitoare ale celor de față. Se silea să-l schimbe, izbutea poate pentru un moment, dar de la sine gura lua conturul aceleiași strâmbături de paralitic, care lămurea, mai bine decât orice, adevărul temut.

Rămăseseră acum numai ei doi, despărțiți de masa cu pahare goale, cu sticle răsturnate, cu resturi de friptură, cu învelitoarea pătată, udă, umflată. Ramură s-ar fi scuzat ca și ceilalți, care scoseseră rând pe rând ceasurile, se îngroziseră de ceea ce descopereau subt capacele de aur și porniseră unul după altul, mânați parcă de-o grijă fără margini. Alte dăți Manaru i-ar fi oprit cu protestări îndârjite ce nu admit replică; dar acum le dăduse mâna la cea dintâi vorbă de scuză, împărțindu-le cu dărnicie largă nopți bune, ca și când, în graba lor subită, el și-ar fi găsit mântuirea sufletului pe care-l muncea din nou crâncen o curiozitate și mai arzătoare ca la început; găsise cheia adevărului, stratagema descoperirii!

În schimb, la mișcarea cea mai mică a lui Ramură, se frământa nervos, curbându-și spinarea ca un pisoc atent la agitațiile prăzii; din ochi i se vărsau efluvii de scânteietoare, îngrozind pe celălalt, îmboldindu-l să plănuiască o ieșire bruscă și dibace — și totuși risipindu-i, la cea dintâi înjghebare, orice brumă de plan mai potrivit.

Iar prietinii cei buni, chiar și cei mai anevoie la înțeles, pricepuseră și ei greutatea împrejurării; rând pe rând se ridicau serioși și pășeau grav spre ieșirea împodobită cu marea firmă a „Grandiflorei”, pentru ca de-acolo, nevăzuți de nimeni, să se arunce ca la un consemn, printr-o spărtură de gard, în oceanul de bălării al locului viran de alături și înotând prin verdeața de doi metri să ajungă, feriți de uluci, lângă masa de-abia părăsită. Se întâlniră cu toții acolo, potolindu-și surprizele cu șoapte și râsete înăbușite, în vreme ce peste gard, subt cele trei renclode, Manaru și cu Ramură se cercetau încă tăcuți, pipăindu-se ca două uriașe insecte, cu antenele privirilor.

Deodată Manaru dădu drumul unui potop de sudălmi groaznice, împroșcând cu ele un chelner somnoros, ce se mistui îngrozit în pădurea de scaune, din care ieșise. Și rămaseră iarăși singuri, față în față, unul cu fața cătrănită de necaz, de sprâncenele prea lungi și de mustățile negre, tăiate scurt și aspru; celălalt cu ele galbene-roșioare pe figura fără pic de sânge și zburlite într-o parte și într-alta ca două pitulici muiate în vin.

— De la început, să-ți spun, Ramură, că nu mai e nevoie de nici o fereală. Știu tot…

— Știi tot?

— Da…

— Dar ce însemnează acest „tot”? Ce anume știi, măi Manarule? (Îi zicea și el la fel cu Frosica, pe numele de familie: „Manarule!” Și când te gândești că înainte de a se înzdrăveni prietenia asta în trei, îl striga — singurul în oraș — pe numele de botez: „Sava, Săvuțele dragă, Săvișor” și cine știe mai cum, numai „Manarule” nu!).

— Nu e nevoie să te mai ascunzi în dosul aerelor ăstora de nepricepere și inocență rău simulate. Ea mi-a mărturisit!

Cuvintele lui Manaru ieșeau șuierate, sfârșite, se trăgeau ca dintr-un plămân de ofticos. Ochii lui priveau fără lucire și se uitau pe deasupra capului neîncrezător din față, ca și când nu mina lui Ramură l-ar fi interesat, nemaiavând de scos din ea nici un adevăr; adevărul era știut demult și întru tot; altceva părea să caute el a descifra în împletirea aceea de raze electrice și întuneric de deasupra părului roșcovan și încârlionțat.

Dar ochiul cestuilalt încă aștepta fricos în colivia grijei, temător de viclenia celui ce deschisese larg ușulița.

Manaru însă vorbea înainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramură, ca și când ar fi tăinuit cu propriul său spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat și ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile și frunzele mișcătoare.

— Totul e sfârșit… ți-o las!… Eu… trebuie să renunț la ea.

Ramură asculta cu ochii măriți și tăcea, necontenit îngrozit.

— E cel mai bun… și singurul lucru de făcut… cum m-am sfătuit și cu dânsa… rămâneți…

Atunci capul lui Ramură se lăsă în jos, iar cele două pitulici de subt nas își plecară cozile… El încruntă sprâncenele și păru că privește adânc în farfuria pe care drojdia de cafea, scursă din ceașca întoarsă pentru ghicit, desemna ceva cu chip de pasăre, pe patru picioare. O clipă numai, coada ochiului drept i se mai ridică în sus, spre Manaru, dar când îl văzu pierdut în aceeași contemplare aeriană, absentă, se zgîi din nou în farfuria înnegrită.

El n-avea de unde să audă inima celuilalt, care bătea să se spargă de nerăbdare, deși simțea dinainte că totul e pierdut; tăcerea asta. Întârzierea asta încurcată de-a protesta, muțenia asta înfiorătoare! Râsul acela așa de puternic, răzbind dintre dinții aceia așa de puternici ai lui Ramură, de ce nu izbucnește el acum să spargă strânsoarea care înăbușe pe Manaru!

„Ei, dar m-ai făcut să râd, măi Manarule!…” „Cum ai ticluit-o tu!… „șmecher ești, măi… șmecher, dar prost…” Sau altcum, la fel!…

Nimic însă… Tăcere, tăcere și tăcere. În sfârșit, primul și singurul cuvânt uscat, vânăt, zugrumat. (Manaru avu lămurit această impresie, vânăt și zugrumat, căci el văzu vorba pronunțată — de trei sunete numai — și i se păru lungă și cu limba scoasă, ca un spânzurat!)

— Fie…

Atât: fie!… și numai cu atât, cu această vocabulă atât de obișnuită, poarta groaznicului mister se deschise cu vuiet de feronerie grea și ruginită. Numai cu trei sunete, cu trei semne, să afli o tragedie așa de îngrozitoare! Asta îl scoase de tot din sărite. Țâșni în sus de pe scaun și masa, pe care o izbi în mișcare, se clătină și se propti cu farfurii, sticle, pahare, și lichid încă nezvântat, în pieptul lui Ramură.

— Va să zică e adevărat!…

Urletul acesta trebui să se fi auzit în tot orășelul, atât de mare era tăcerea împrejmuitoare. Iar renclodele clipeau vesele. Însă în dosul lui Manaru, în dosul gardului, se auzi o pârâitură bruscă și scurtă, care semăna mai degrabă cu plesnetul unei capse de cartuș, continuându-se cu o alta lungă, ocolită, ca a copacului ce se frânge să cadă, sfârșindu-se cu un bufnet scurt și înfundat.

Manaru, care întoarse capul repede, de la primul zgomot, avu timp să vadă gardul, pe o întindere de câțiva coți, lăsându-se repede la pământ, prefăcându-se în scânduri și stacheți; apoi râsete bizare, pe urmă mâni fantastice ieșiră de sub dărâmăturile de lemn, se agitară în sensuri felurite și curioase, ca și când brațe încarnate de stafii ar fi făcut semne magice; căci numaidecât ulucile căzute începură să joace ca pornite pe dedesubt de-o apă și capete și trupuri se încherbară de subt ele, țâșnind brusc în sus și zbughind-o, ferind de lumină, cu chipul întors spre bezna de cucute din care ieșiseră ca să intre iarăși. Manaru păru nespus de contrariat de neprevăzuta întâmplare și poate ar fi scuipat chiar din vârful limbii un: „Piei, drace!” dacă încurcatul cel mai rău printre țăndări, ca să iasă și să-și ascundă fața mai cu zăbavă, n-ar fi adus prea mult la figură cu Marinciu, convivul de până acum jumătate de ceas.

— A fost Marinciu! confirmă și Ramură, care putu în cele din urmă să-și păstreze zdravăn prezența de spirit, pentru ca să n-o ia îndată după turma de draci.

— Așa e c-a fost el?… Tâlharii, au ascultat tot… grăi îndurerat Manaru și se lăsă zdrobit pe scaun.

Ramură văzu chiar o expresie atât de chinuită pe fața lui, încât putu să remarce îndată cu cât mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necruțătorul vileag, decât însuși păcatul, oricât de vizibil, însă tăgăduit cu dârjă încăpățânare.

Manaru ridică, din căucul palmelor, chipul care părea desfigurat cu totul: mustățile umezite se lăsaseră în țurțuri mici, negri, pe buza de deasupra, iar ochii i se obliciseră și parcă se stinseseră de tot; în locul lui Manaru, Ramură avu impresia unei apariții galbene de dincolo de mări și continente, o schimonositură omenească de pe malurile Hoang-Hoului, ce ți-ar răsări așa, deodată, în noapte, căci un fior de moarte îi răci șira spinării și-i îngheță șalele într-atât, încât simți că acum, să și vrea, și n-ar mai putea să fugă!

— Și crezi că ei au plecat, crezi că nu forfotesc încă prin buruienile astea? dădu Manaru din cap, înapoi, spre sălbăticia de bălării din spate-i.

Vocea lui se schimbase, de părea alta; Ramură, cu tot înțelesul celor spuse, crezu că aude un idiom sinistru și tot așa de galben, ca și fața din care izvora, își pipăi buzunarele inconștient, regretând pe urmă cu toată sinceritatea că numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna browning-ul cu el.

— Ei cred că sînt gelos! Pff… ha, ha, ha….

Râdea prea dezmățat Manaru! Și ochii prea-i erau nesiguri! Și cele ce continua să spună, atât de neașteptate, că nu-ți venea să crezi auzului.

— Parcă ale lor… și toată lumea… și parcă eu… n-am, n-aș avea… (iarăși hohote repezi și dezordonate, că-ți amintea de galopul unui cal deșelat)… trecutul meu…

Și întoarse capul, de tot acum, aruncând priviri de sfidare spre valurile negre de buruieni înalte cît porumbul, ușor agitate de-un vântișor ce prevestea dimineața…

— Ha, ha, ha, ho, ho, ho… asta-i viața, mă…

Și păli cu atâta prietenească putere umărul lui Ramură că i-l paraliză complect; drept răspuns, acesta zâmbi supus și drăgăstos, atât de drăgăstos, că pitulicele de pe buza-i tremurătoare părură c-au început deodată să cânte.

— Du-mă acas’, că sânt beat, gemu Manaru.

Porniră. Ramură schimba necontenit și neregulat picioarele proptite oblic în pământ, pentru a menține cu toată siguranța nestatornicul echilibru al grupului; o turburare mai însemnată a cumpenei ar fi adus poate și un dezechilibru în actualul sistem de cugetare al lui Manaru — Doamne păzește! — cu cine știe ce consecințe!

În orașul adormit, subt pătura de întuneric, printre răgușitele și frântele începuturi de cântec, vocea înșelatului chicotea:

— Aha, frumoasa-i viața, măăă! Apoi, numaidecât, înfuriat la culme, zguduind cu toată puterea pe susținător: Tu nu cânți bă, păcătosule?

Și îndată porniră amândoi pe două voci cu totul felurite:

Drag mi-e să trăiesc pe lume, Frică mi-e că mor ca-a mâne, O-ooo-ooof…

Manaru simțea pe cel de-alături cârpă în mâna lui; i se părea o păpușoaică mișcătoare, plină de tărâțe și cu păr de cîlț, pe care ai putea s-o întorci cum vrei, să-i aduci piciorul la cap sau să-i îndoi capul pe spate până-n dreptul șezutului, s-o faci ghem la pământ cu un picior pe după gât sau cu mâinile înnodate la spate ca două capete de frânghie, în sfârșit numai bun de jucat subt tocuri pân-a ieși toată tărâța și toți câlții dintr-însul.

Dar în urma lui, în tăcerea neclintită sau de după gardurile pe care le întâlneau în drum, i se părea că se ridică ochii dracilor de adineauri; atunci scotea îndată degetele din carnea moale a lui Ramură, care râdea cu lacrămi, potolindu-și durerea în notele extrem de ascuțite ce pridideau în gâtlej.

— Zi, băă! urla Manaru cu toată înverșunarea de care era în stare. Simțea astfel nevoia să-și facă auzită, din ce în ce mai răspicată, mai tare, nepăsarea tuturor zărilor înnegurate.

Cete de câini, trezite din somn, îi acompaniau o bucată în lătrături furioase și cu tremolo prelung de cobe, trăgând a pustiu. Rareori se mișca vreun transparent la ferestrele rând uite ca niște imobili străjeri ai uliței. Pe cer, un nor mic, cenușiu, pe care parcă îl sufla cineva de la răsărit, mătura ultimele stele.

Trec-cu neica-a-c-cîteodată…

Și-l văzură lumea toată…

— Ho, ho, ho! Îl văzură lumea toată!… asta-i tare bună… Vino să te pup, Ramură!

A doua zi, după-amiază, când Manaru reveni printre prieteni, la cafeneaua lui Gustav din piață, o tăcere apăsătoare se întinse din masă în masă. Toți ochii se întoarseră furiș spre chefliul din ajun. Era și Ramură, dar el era adâncit în partida de șah, pe care o începuse cu Mărunțache demult, alene și distrat, și care, de la apariția lui Manaru în gura pieții, îl interesa grozav.

Mărunțache, namila a cărei greutate a contribuit desigur cel mai mult la ruperea gardului aseară, îi da nemiloase lovituri de pantof pe subt masă, încurcându-l de tot în combinația lui savantă de regină, turlă și cal. Ramură suferea dârz, cu ochii zgâiți în luciul cutiei cadrilate de șah, pe care figurile multiplicate deodată îi păreau acum că dansează singure ca pe un parchet de bal un joc complicat, mișcându-se fiecare în sensurile stabilite de tradiție, înconjurându-se de la sine și înaintând tiptil prin încurcătura de probleme, surprinzându-se și înlocuindu-se în hazul general al lacului strălucitor, ca niște homunculi zburdalnici și savanți. Se mișcau atât de frumos, atât de repede și cu atâta precizie în noianul de linii (i se păreau toate figurile din geometrie, aruncate pe tipsia lucioasă claie peste grămadă, drepte, strâmbe, încovoiate), că Ramură pierduse firul combinației lui și rămăsese cu gura întredeschisă și cu ochii căscați la această eleganță, în vreme ce urechile dibuiau ca două active microfoane, înghițind îndată în pâlniile lor lacome cele mai subtile unde acustice ce s-ar fi emis pe-o rază de câteva mese în juru-i; în această încordare fără seamăn, cuvintele lui Manaru căzură pe timpanul întins la extrem ca pe-o tamburină un ciocan de tobă mare.

— A, ha… aci erai, Ramură? Nu te vedeam… Și nemulțumit de remarca pe care acum el o făcea prea târziu: Te-ai ascuns în dosul pionilor ălora… (Aci se apropie de masa lor)… Uite! (strigă deodată). Au roi! și A la reine! L-ai luat din amândouă părțile… Mărunțache, te-a luat dracu!

Ramură ridică ochii sfios spre bunul său prietin; și, culme, Manaru plecă pe-ai săi.

— Nu te înțăleg, ce vrei să zici? spuse Ramură… „Șahul” îl văd eu bine… Dar „garde”…?

— Uite, dragă!… Nu te superi, Mărunțache, că-i arăt…

— Vai de mine! Ca la dumneavoastră acasă! declară Mărunțache, iar pe subt masă piciorul lui se porni cu toată furia asupra pantalonilor lui Ramură.

Manaru se-ncruntă și strânse buzele. Totuși indică din două încrucișări de deget sensul mișcărilor ce urma să facă Ramură. Apoi se-ntoarse spre mesele din jur și observă cum la toți, rând pe rând, ochii le săreau în lături ca broaștele în iaz, la apropierea privirii lui scrutătoare; și cum toți dădeau pe gât, dintr-o singură înghițitură, zâmbetele de pe buze. Unii însă se înecară și zâmbetul le fu aruncat înapoi de beregată, rîs sadea, ferit subt capete plecate brusc sau răsucite repede într-o parte și alta. Mîna lui Guță Zambiloiu, mai slab de înger dintre toți, arătă ceva vag în largul pieții și, după ce se bălăbăni prin aer fără rost, se opri cu arătătorul întins la doi cîni ce se dau peste cap și se mușcau prietinește în praful uliței. Atunci Zambiloiu nu putu să se mai țină, se sparse parcă deodată într-un cutremur de răgete isterice și se puse pe fugă înăuntrul cafenelei.

Îl urmăriră huiduielile tuturor, care profitară astfel de prilej să-și ușureze piepturile umflate; râdeau desigur — se pare acum — de râsul nebunului de Zambiloiu. Și toți râdeau zdravăn, nici unul nu se încurca. Iar Ramură îngălbenise de tot.

„Va să zică a ajuns adevărat lucru public!” gândește Manaru și mânia îl cotropește. „Lucru public”; asta e buba care-l doare mai rău… Până acum mai mergea: bănuială, nesiguranță… Dar, de aseară, toată lumea asta știe precis și mine va ști și mai multă și poimâine va afla tot orașul. Și toți vor glumi pe socoteala Frosicăi, toți și-o vor închipui greșind cu Ramură, toți și-o vor închipui greșind și cu ei, greșind cu tot orașul. Toți vor despuia-o în închipuire și-o vor vedea goală, în toate amănunțimile ei intime.

Manaru simte că se clătină. I-ar da desigur lui Ramură una în cap și basta! Dar vede limpede că atât n-ar fi de-ajuns. Cum ar putea da în cap acestui consens general de glumă, râsete și priviri cu înțeles. Ar fi să dea cu un retevei în tăciuni, ca să-i prefacă în flacără. Privește lung la Ramură și-l simte atât de moale, atât de flasc, încât își închipuie că dacă l-ar trage de păr, apăsându-l de umeri, gâtul i s-ar lungi ca o gumă de bragagerie, desfăcându-se în ațe lungi, subțiri, cleioase. Cum a putut Frosica să se dea gălbenușului ăstuia rotofei și scârbos? (Căci Ramură îi cetește gând cu gând în luminile ochilor și figura i se înnegrește necurmat, ceară necurată.) Dar Manaru simte acum și mai bine că trebuie să facă altceva decât o grozăvie, decât o ispravă crudă care sfințește și înduioșează; dimpotrivă ceva simplu, glumeț, întorcând ridicolul de la sine și aruncându-l luminos ca un nimb în capul advers. Ideea de a-i da pe Frosica îi surâde mai mult ca orice. Să poftească să și-o ia. Și chiar trebuie s-o ia. Altfel… (Aci mintea lui începea din nou să se întunece. Dar jocul închipuirilor putea acum de minune să îmbrace haina cernită; tragicul ar fi fost limpede, curat, cruțat de zgrunțurii deformatori ai ironiei insuportabile.) Însă Ramură de bună seamă n-ar îndrăzni el să se împotrivească. Numai că povestea pare prea lungă; cu divorț, cu bătaie de cap, cu cheltuieli. Până atunci, până atunci ce e de făcut, aceasta-i întrebarea?

Deodată Manaru se scutură ca de un vis rău; în ochi îi clipește acum lumină, izbucnește în răs vesel și pâlpâie din pleoapă:

— Voi nu știți unde mă duc acum? strigă triumfător și pâlpâie și mai tare din pleoapă.

Și fără să adaoge altceva, pornește, traversează piața și de departe întoarce privirea râzătoare înapoi; e la distanță destul de măricică, dar pleoapa parcă tot se mai vede clipind. Apoi o ia în lungul străzii Traian. Unde s-o fi ducând? se privesc nedumeriți amicii.

Manaru s-a oprit la cârnățărie și a deschis ușa cu clopoțel. În prăvălie nu-i nimeni, dar la băngănul clopotului perdeaua din fund s-a dat în lături. S-a dat prea târziu căci din doi pași Manaru a și ajuns acolo: cârnățăreasă albă și cu pistrui mici și cafenii i-a căzut drept în brațe.

— A, domn Manaru…

El o strânge cu atâta putere că grăsimea ei moale se revarsă pe de lături.

— Nu se poate… borbat… geme ca, fără să-și poată opri un zâmbet.

Dar prin întredeschizătura perdelei. Manaru a văzut că patul e gol și odaia e goală. Și mușchii lui se încordează ca niște macarale, ridicând dintr-o singură sforțare pachetul de stambe scrobite și de carne. Înapoia lor. aripile perdelei se lasă și se-mpreună ocrotitoare.

În noaptea fără lună și posomorită, „Grandiflora” e deșartă. Numai în colțul tainic al mesei celei lungi, inițiații întru secretul culinar al d-lui Alexandru Cocoșel iau cina. Cele trei renclode strălucesc deasupra capetelor lor, în prunul falnic, ca lumini cu înțeles esoteric.

Și ceremonia se prelungește în tăcere, întreruptă de izbucniri rare de veselie, de comenzi și răspunsuri. Fuseseră sacrificați în ziua aceea câțiva berbeci la hală; și d. Alexandru Cocoșel adusese pentru vizitatorii săi aleși tot ce găsise mai bun pe altarele sângerânde.

— Băiete, încă un ardei verde!

— La mine mai pune două!

— Una la mine…

— Vezi ce faci cu sifoanele ălea, nătărăule!

— Măi gogomane, ascultă colea ce-ți vorbesc! bubuie o voce tunătoare, acoperind totul.

— Vinee, domnul Mărunțache…

— Ce să vie, mă dobitocule? I-ai spus lui Alexandru să pună deoparte patru bucăți pentru domnu Manaru?

— Spus demult, boierule.

— Te ia mama dracului, dac-ai uitat! Te face piftie Manaru…

Chelnerul alergă fără să asculte mai departe, pentru ca să nu uite din nou.

— Mi se pare că se face lată, prevesti cineva. Cum e Manaru de amărât…

Veselia cea mare, deplină și dezmățată, părea că pândește alături. Prezența ei tot mai cotropitoare se simțea prin zbucnete zgomotoase de râs, care-și repețeau la intervale tot mai scurte apariția. Afară de cele trei renclode, în grădina golită de septembrie, venit de curând, nu mai strălucea decât bucătăria, al cărei duduit se auzea până aici. Privea la ceremonia din fund ca un Baal cu doi ochi enormi, roșii și fioroși, iar pe gura deschisă într-o parte, arunca limbi de lumini, ce se întindeau tremurătoare spre stânga, ca niște așternuturi de aur și aramă.

Prin fâșiile acestea aprinse, Ramură, veșnic cu ochii spre poartă, descoperi o umbră ce înainta tiptil.

— Manaru! urlă el cu atâta bucurie, de parcă rostul ocultei întruniri ar fi fost atins și apariția invocată s-a făcut văzută din nori de catran și flăcări. Manaru! mai strigă el, cuprins de-o dragoste și-o duioșie nemărginite. Ți-am oprit și ție, sunt delicioase.

Și-i făcu loc pe scaunul lui, el trecând pe scaunul rezervat lui Manaru.

Dar Manaru nu se așeză. Nici nu luă în seamă pe cel care-l primea cu strigăte atât de cordiale. Fața lui radia de-un surâs de nemaivăzută satisfacție, iar ochii stinși și parcă-n fundul capului aveau luciri de scântei în înveliș de cenușă.

— Până acum am stat, fraților!

Și râse cu atâta putere răutăcioasă, că se cutremură toată „Grandiflora”, iar Ramură sări speriat de pe scaun, prefăcându-se că vrea să tragă mai lângă dânsul o solniță cu piper.

— C-așa e! Unde dracu fuseși, măi? Că te căutarăm tot târgul.

— Cu siguranță c-ați trecut de-atâtea ori pe ângă mine și nu m-ați simțit…

Și rîse din nou. Se așeză la masă și se descoperi. Măruntaiele jertfei apărură automat înainte-i. La mirosul lor, nările i se umflară, ca de o fluiditate divină; el ridică brusc paharul, din care săriră trei stropi, și strigă:

— Trăiască viața, fraților!

Și împiedicat de bucățile dulci ce se topeau în gură, el povesti în cuvinte rupte de înghițituri, silabic, însă picant ca și mâncarea ce o ingurgita găman, ce anume se petrecuse în dosul perdelelor care despart mezelăria orașului de alcovul mezelăresei. Mai ales făcu un haz nespus de consumatorii care zdrăngăneau ușa cu clopot la fiecare zece, douăzeci de minute, plecând cu pofta de mâncare deschisă gata de abilitatea mînilor impure ale vânzătoarei, împărțind pentru soții, părinți și copii, bucata poate cea mai gustoasă a mesei lor din seara asta. Și ideea asta îl umplea de plăcere diabolică.

Pe urmă, vreme de multe ciocnete și pahare golite cu atât de strașnică încăpățânare și atât de comică compătimire, tot aduse vorba de cârnățarul Ianoș (mai mult pomenea de el decât de cârnățăreasă), că mesenii se uitară unul la altul înțălegători.

Și atunci glasurile tuturor se prefăcură în vârtejuri de râs. Râdeau acum cu toții din adânc și atât din greu, că râsul rău, schimbat repede în arpegii de răcnete, îi trăgea în jos de capetele ușurate de vin ca niște balonașe de la iarmaroc, pe care și le întorceau de pe-un obraz pe altul, gata să le tăvălească în mocirla albă a feței de masă, udată de băutură și pătată de sosuri..

Dar cel mai zgomotos dintre toți fu desigur Zambiloiu, care se dumiri și cel de pe urmă. Subțirel de tot, râsul îl îmbrânci în răzămătoare, apoi îl repezi dintr-o parte în alta și înapoi, până când izbuti chiar să-l dea jos de pe scaunul ce căzu, vârîndu-i-se printre picioare. El se împletici, îndoindu-se necontenit de mijloc, parcă ar fi făcut mătănii, și-n cele din urmă se propti într-o masă vecină, pe care mânile-i, ieșite din manșetele tari și largi, o apucară strâns, zgâlțîind-o subt înverșunatu-i haz.

În fața acestei năprasne, ceilalți tăcură și priviră pe subt sprâncenele ridicate, cu ochii mirați de copil, pe cel aproape leșinat de accesul isteric; părea că viața iese afară dintr-însul, gâlgâit cu gâlgâit de râs. Și-l auziră bolborosind ceva ca un om în agonie.

Ce-o fi vrând să spună? Căci vădit se silea să spună ceva celorlalți.

Se mai întremă și putu în sfârșit să-și smulgă pântecul din dunga mesei.

— N… c… va… a… gre… gre… dre… sa… bâigui el și căzu din nou, zvârcolindu-se pe tablaua lustruită ca pe jăratec.

Pe figurile comesenilor se așternu acum îngrijorarea: Ce l-a apucat? Manaru luase o stranie înfățișare: gura părea tot râzătoare, însă contrasta înfiorător cu oțelul care scânteia în privirea-i țintită drept asupra acelui zbuciumat de delir.

Zambiloiu izbuti în sfârșit să articuleze, încercând să-și potrivească direcția ochilor spre Manaru.

— Nu cum… va… ai… greșșș… it… a… dresa.

Și după această ispravă, se încovrigă acuma iarăși în jurul lui însuși.

— Ce-a zis? întrebă nervos Manaru, neștiind încă dacă trebuie să rîdă sau să izbească.

— Ce-a zis?

Ceilalți meseni credeau că potrivesc:

— E… beat…

— Parcă el știe ce vorbește?

— Zambilică, vino-ți în fire.

Dar Zambilică se înstăpânește iar pe cuvânt. A aflat și el o glumă și ține cu orice preț s-o spună. Doar toată seara n-a făcut decât să râdă de ale altora.

— Ia vezi, nu cumva ai greșit adresa! putu în sfârșit să îndrepte cuvântul spre Manaru, aplecându-se, parcă potrivindu-și singur cu mâna membrele flexibile, înțepenindu-le să asigure cumpăneala șubredului corp.

— Ce!?

Și acest „ce” grozav, însoțit de-o lovitură și mai grozavă în masă, alungă nu numai râsul, dar și orice picătură de sînge din obrazul lui Zambiloiu. Doar ochii îi mai rămăseseră lustruiți de inerția hazului.

Însă cum nici una din fețele, la fel îngălbenite ca a lui Zambiloiu, nu se aștepta, Manaru își reveni repede și râse în silă, fluierând și încercând în zadar să pună un strai mai de lumină pe figura neagră-verzuie.

— Ia uitați-vă cum a rămas Zambilică? Mimoza… și-l privi cu ochi atât de răi, că parcă auzeai șuietul fluidului urii. Vino-ncoa’, mă Zambilică! Și întinse mâna pe deasupra mesei spre dânsul, cu trei degete împreunate, așa cum faci când momești cățelușii. Ia loc, măi Zambilică, nu vezi că te-ai pierdut tot…

Zambiloiu se apropie ascultător.

— Șezi!

Și Zambiloiu șezu.

— Ce va să zică asta: „ai greșit adresa”? Ce-ai vrut să zici? Hai, spune, ce adresă am greșit? (Și vocea ii creștea)… Și unde e adresa cea bună?…

Zambiloiu tremura. Ochii lui erau șterși acum de orice înțelegere; buza de jos i se lăsase ca la un idiot, și atît de confuză îi era toată înfățișarea, că părea să întrebe și el: „Unde-i adresa cea bună?”

— Unde? răcni Manaru deodată și făcu ca și cum s-ar scula de pe scaun.

Zambiloiu rămase nemișcat. Numai ochii îi crescură de veselie, ca și cînd strigătul celuilalt ar fi presărat în ei scînteierile nebuniei, iar buza i se lăsă și mai mult în jos.

— Care adresă? Nu pleci de-aei pînă nu-mi răspunzi! amenință Manaru.

Abia acum Zambiloiu se dezmetici.

„Ești idiot, ești idiot! — începu el să-și spuie în gînd, închinîndu-se cu închipuirea. Iar ai făcut-o boacănă, iar ai făcut-o boacănă! Nu puteai să taci? Nu puteai să taci? Nu vezi cît ești de prost?… Nu vezi?…”

Adică repeta exact vorbele pe care foarte adesea le auzea din gura domnului Enache Zambiloiu, bătrînul, pe cînd trăia.

— Mă Zambilică, făcu Manaru, luîndu-l cu cele trei degete de gușă ca pe un copil (și aici se simți rumoarea unei scurte mișcări împrejurul întregei mese). De ce te-ai pierdut, puiule? Zici că, intrînd la cîrnățărie, am pierdut adresa, nu? Ei, unde trebuia să nimeresc, Zambilică?

Îi vorbea cu duhul blîndeței, mîngîindu-l cu mîna pe obrajii stafidii. Și contactul mînii aceleia, pe care Zambiloiu o simțea grea ca fierul și totuși vibrînd de viață și caldă, parcă ar fi avut inimă, ca o pasăre, îl făcu să bîiguie în complectă prostrație:

— Asta s-a mai întîmplat și la alții..:

— Ce s-a mai întîmplat, Zambilică?

— Tot Orașul… toată lumea… la modă…

— Iar vorbești în ghicitori, Zambilică.

— Vremurile…

Se înecă cu totul și rămase cu restul vorbelor în gît, cu ochii albaștri și gura strîmbă. Deodată uitătura cînească, pe care o simțea apăsîndu-l ca o povară de sute de kilograme, fulgeră.

„Sunt mort”! mai putea gîndi Zambiloiu. Și acest unic gînd fu singura dovadă a existenței lui, în clipele acelea.

Manaru însă se însenină; oțelul din privirea-i călită deveni parcă mai maleabil, se lichefie:

— Tot orașul, așa e, Zambilică? făcu el cu veselie, pricepător. Tot orașul! răcni apoi, de parcă ar fi vroit să domine cu vocea tot orașul acesta cufundat în noapte și-n somn. Apoi scoborî, dulceag: Ei, și adresa cea mai urgentă care e, Zambilică?

Zambiloiu, căruia îi mai revenise puțină culoare în obraji, se făcu iar de ceară.

— Să ți-o spun eu, Zambilică?

Și Zambilică înțelese și el, o dată în viața lui, totul dinainte… Ochii lui zvîcniră în orbite. Și sîngele i se întorcea în clocot, izbindu-i piepții pe dinăuntru.

— Strada… bravo, Zambilică! Colț cu… ss… am înțeles… Ha, ha, ha… ah, ah, ah… este?

Stătu puțin ca să-și surîdă gîndului.

— Ei, ce zici, continuă apoi, prefăcîndu-și glasul în behăit de miel. Așa e că acum am nimerit-o… Ho, ho, ho… Hi, hi, hi… Dă mîna colea, Zambilică. Drept plată că mi-ai atras atenția, iată, mîine cred c-ai să… Mîne sînt la tine la masă!

Și privindu-l cu ochii fulgerători de la început, i se aplecă la ureche:

— Oare… cînd oi bate la ușa ta… Îmi deschizi… Nu?… Aud?…

Pe urmă, apucîndu-l de brațe și trăgîndu-l la sine, peste masă, moale ca de cîrpă, îl sărută pe fruntea rece de mort.

— Ai zis o vorbă mare, Zambilică; toate sînt cîrnățărese!

Și făcu, cu ochii de oțel, circuitul amenințător al întregii mese. Ar fi vrut să vadă pe cel ce-ar fi avut ceva de zis împotrivă.

— Toate… cîrnățărese! mai răcni o dată bătînd cu pumnul în gol.

Se așeză, zgîlțîind puternic, subt căderea-i năprasnică, scaunul și dădu de dușcă, fără sifon, trei pahare mari, unul după altul.

— Toarnă, Zambilică!… Tu ai vin bun? Adică tu n-ai vie, păcătosule… Las’ că-i bine. Mîne îți trimet o damigeană de cel turbat… de-acum doi ani — o ai la nouă, cel mult zece!… Ori nu vrei s-o primești? Și zguduindu-l, cu mîna împlîntată în cutele hainei lărguțe, îi puse întrebarea definitivă: Bă, ascultă colea! Tu nu înțelegi românește? O primești, ori n-o primești? Vorbește… că…

Glasul care răspunse păru al unui oftioos în ultimul grad:

— O primesc… tocmai bine… sunt singur…

— Minți, Zambilică… N-am văzut eu pe madam Zambiloiu…

— Mîine trebuie să plece neapărat la socru-meu.

— Aș, pleacă poimîine, Zambilică… De atîta cinste mă bucur și eu în casa ta… (Și strîngîndu-i vîrful degetelor pînă la cea din urmă durere.) Așa-i că mă bucur de atîta cinste, Zambilică… afară, mă rog, dacă trebuie neapărat să plece… iacă, am și găsit cum să ne distrăm în lipsă-i: îți dau lecții de box…! Trăiască cîrnățăresele!… Și Manaru apăsă cacofonia cu plăcere răutăcioasă, privind iarăși, biruitor, la toți oei din juru-i, dintre care numai Ramură era neînsurat.

Dar ei rîdeau cu toții, dînd din umeri, ca și cînd nu i-ar fi privit așa ceva. Numai Zambiloiu vedea înfricoșat profilîndu-se aievea silueta mobilă a soției sale, surîzătoare și fericită la auzul unei prietinii atît de neașteptate și de cordiale. O lăsase singură la masă și fugise la chef în seara asta, după o ceartă violentă. Prea se interesa de Ramură: cum se poartă în fața lui Manaru? Dacă-l privește drept în ochi? Dacă rîde cu dinții lui frumoși? Și cîte altele. Și mai ales o vorbă a ei îi țiuia necontenit în auz ca o musculiță lipită în ceara urechii: „Părerea mea e c-a fost proastă; oricît de bine ar fi Ramură, tot mai bine e Manaru, incomparabil!“

— Rîzi, Zambilică, răcni Manaru, strîngîndu-l cu căldură la piept. Rîzi, n-auzi?

Și Zambiloiu rîse ca să scape de strînsoare. Iar cele trei renclode luminară pînă tîrziu în noapte ceremonia… Manaru fu preocupat numai de Zambiloiu; îi turna vin pe gît și-l strîngea în brațe cu pasiune. Iar Zambiloiu se împăca la gîndul că nevastă-sa găsea mai bine pe Manaru, tocmai pentru a-l liniști pe dînsul, care tuna și fulgera contra lui Ramură, în aprinsa discuție avută.

Dinspre răsărit începură să curgă apele murdare ale dimineții.

— Vine toamna, șopti cineva.

Și la această veste toți se sculară să plece, de parcă șoapta, pe care nu știau de pe ce buze venise, îi umpluse de-o neașteptată îngrijorare.

Manaru nu slăbea de mijloc pe Zambiloiu. Acesta îl apucă tremurător de mînă și-i șopti rugător în ureche:

— Nu veni… te rog, nu veni…

Atît de rugător, că Manaru îl privi o clipă nedumerit; și la lumina palidă ca de candele a ochilor acelora măriți parcă de-o durere fără seamăn, ochii de oțel se lăsară în jos.

Candelele luciră mai viu, dar privirea metalică se ridică din nou neînduplecată și le stinse.

— Hm, dar eu… eu cum rămîn?…

Și după ce ochii i se mai coborîră o dată în pămînt, în vreme ce Zambiloiu rămăsese cu gura căscată, șopti cu vocea scăzută, pe gînduri:

— De ce te temi… Doar vin ca oamenii cu gînd cinstit… Apoi crezu nimerit să-i lămurească: Am nevoie de prieteni… de prieteni mulți și buni… Înțelegi… mă sufoc…

În cele din urmă ca să nu mai lungească explicațiile, conchise categoric: Îmi trebuie sfatul și veselia voastră! Altfel se întîmplă lucru mare…

Zambiloiu se înfioră, iar Manaru, a cărui închipuire plana cu totul în altă parte, se scutură ca de-un vis rău și cu puteri reînnoite de veselie urlă răgușit de vin:

— Să ducem pe Zambiloiu acasă. Ura!

— Trăiască Zambiloiu!

— Uraa!

Și porniră cîntînd:

Pe-al nostru steag e scris unire…

Îl luase în brațe ca pe-un copil; iar Zambiloiu, ca să se țină bine, îl apucase cu mîna pe după gît, rugîndu-l in ureche, cu căldura gurii aburite de duhoarea alcoolului:

— Nu veni, te rog… ce ți-am făcut?

Și mai pe urmă, necăjindu-se pînă la lacrimi pe propria lui prostie de-adineauri: Cum dracu cășunași, nenișorule, tocmai pe mine?

Globul din mijloc se stinse și rămaseră numai cele trei renclode misterioase din prunul cel mare; atunci cerul se desluși mai bine. Dreptunghiul Orionului se ridicase hăt binișor cu buzduganu-i de pe piept; iar cei doi cîni de vânătoare tocmai își scoteau boturile de Jupă crestele coperișurilor, la răsărit.

— Mi se pare că o să fie o toamnă dulce și lungă, își dădu cu părerea Năsturaș.

Dar vorba, care o porni astfel pe mersul vremii, fu schimbată odată cu apariția lui Manaru, la braț cu Zambiloiu. De două săptămîni Manaru îl trăgea pretutindeni lupă sine, ca pe-un trofeu. Cînd Zambiloiu ridică pălăria să salute, toți ochii se îndreptară ca de obicei stăruitor spre chelia-i strălucitoare, cercetîndu-i, mîngîitori și prietinești, tîmplele.

El rîdea prostește cu gura, cu chelia în care becurile tăiau muchii lucioase, cu toată înfățișarea lui chilugă. Pîndi, pînă cînd Manaru se încurcă în ițele unor neașteptate și îndrăznețe considerații asupra „căsniciei moderne“, și fugi. Tîrziu Manaru băgă de seamă dezertarea. Și făcu spume de mînie.

— Mă duc să-l aduc din pat! răcni el cu hotărîtă strășnicie. Îl smulg de lîngă Eliza și-l aduc!

Îi spusese pe nume doamnei Zambiloiu și amicii încuviințară cu zîmbete și clipiri. Iar Mărunțache se puse pe rîs. Hohotu-i greu cutremură noaptea.

— Mănărică, va să zică putem să te felicităm, întrucît privește madam Zambiloiu, luă el pe urmă cuvîntul.

Toți ceilalți își arătară dinții.

— Ce vreți să ziceți? întrebă Manaru cu un surîs șăgalnic de prefăcută nevinovăție. Nu vă înțăleg…

Mesenii își arătară acum și gingiile.

— E, lasă, craiule! făcură cîțiva.

Și luat de șuvoaiele curiozității lor necontenit ofensive, Manaru căzu în plină indiscreție ca un pietroi la fund.

El dădu amănuntele cele mai picante cu putință și discută critic calitățile și defectele intime ale Elizei, nu fără să protesteze împotriva celor prezenți că-l trag necontenit de limbă.

Dar observă de la un timp că atenția generală se destrăma încetul cu încetul. Manaru vru s-o concentreze din nou asupra spuselor sale, împănînd evocarea cu cîteva boabe de piper. Degeaba! Ascultătorii căscau, iar unul chiar îndemnă:

— Mai dă-o dracului!

— Va să zică nu s-a schimbat! adăugă un altul.

— Exact așa cum ne-a descris-o și Silvestru.

— Ce Silvestru? Dar Năsturaș, aici de față.

— Și Goruneanu.

— Și Gorunescu… Ce-mi faci semn? Ce te mai dai în lături…

— Ca să nu mai vorbim de Ramură, eternul crai…

— Bine, dar ea începuse într-un rînd cu toți băcanii, ba chiar și cu băieții de prăvălie, așa-zișii, „funcționari comerciali”, de nu mă înșel taxa era două sute de lei.

— Eu nu i-am plătit nimic, se mîndri Ramură.

— Mănărelule, tu i-ai trimes o damigeană, așa-i? reluă Mărunțache. Hoțule! Și cu cadoul de ne povestiși… cam scumpișor… tot ea ți-a rămas datoare…

Manaru îngălbeni. Un necaz orb îl plesni peste ochi. Și avu lămurit impresia doborîtului, care încearcă să se ridice din băltoacă și căruia prietinii cei mai buni, cei mai apropiați, toți prietinii la un loc îi dau cu piciorul să-l trîntească înapoi.

Mîndria înfrîntă îl frigea acum ca jarul, suflat de foaia mîniei. Cum stăteau astfel în jurul mesei, păreau — și el și ceilalți — o ceată de dulăi dușmani în preludiul luptei: nimic altceva decît rînjete și horcăieli. Manaru lămurea in sufletul lor, pretutindeni, același țipăt mut, înfingîndu-i-se în auz: „Ai greșit adresa!” — care se traducea de la sine în umilitoarea comparație: „Ce deosebire zdrobitoare între cîrnățăresele tale și izbînda lui Ramură, eternul crai!”

În ochii lui Manaru oțelul mai scînteie aspru, de cîteva ori. apoi se schimbă iarăși în lumină de triumf.

— Ce v-am spus eu? Toate sunt cîrnățărese! strigă el și izbucni în rîs. V-am spus sau nu?

Rîse cu poftă mare, privindu-i pe rînd și asigurîndu-i: De-acum ceva nou!

Iar ochii îi jucau necontenit în cap ca la viezure; pripeau ca soarele verii înainte de ploaie; răsfrîngeau lăcomia marinarului poposit în bordel, din lunga-i călătorie.

Frunțile soților coborau subt ochiul dezmățat. Cu privirile plecate-n farfurii, zîmbeau fără vlagă, temători. Și păreau că așteaptă cu gîtul strîns vorba cea nouă a lui Manaru ca pe-o sentință.

Numai Mărunțache, formidabil, rîdea din toată inima. Statura-i privilegiată îi asigura, cu dimensiunile neobișnuite și-n raport invers cu numele, pacea domestică.

„Pe care?” părea că spune Manaru, plescăind din buze și privindu-i pe rînd.

Cei cu neveste mai urîte sau mai vitrege de fire își mișcau mai în voie grumazul; cei ce și le știau sprințare și cu ochi fugăreți rămăseseră cu el înțepenit, așa cum fulgerul din ochii scrutători îi apucase.

Situația începea să devină penibilă. În obrajii loviți prea pe neașteptate se întorcea sîngele. Și revolta se aprindea sub sprîncene, în tăișuri de sclipiri. Dar ea strălucea dîrz cît timp ochii stau înfipți în farfurie; cum se ridicau la Manaru, culoarea li se muia, iar fețele se desfăceau în crestăturile rînjetului umilit, ca un rînd de cepe plesnite de un pumn viguros.

Atunci reapăru Zambiloiu.

Întunecat și hotărît, cu ochii zgîiți asupra lui Manaru, el aluneca în noapte printre mesele posomorite, ca o umbră. Într-atîta figura-i era descompusă că nici nu-l recunoscură la început; iar cînd apucă în lumină, se speriară de înfățișarea-i sălbatecă. EI se înțepeni drept în fața lui Manaru și ochii îi țîșniră de scîntei. Se sili din greu să-și desfacă gura încleștată și fălcile articulară amenințător:

— Domnule…

Și atît. Falca de jos începu să-i tremure, iar obrajii se făcură pămîntii.

— Ce-i cu tine, Zambilică, îl încurajă Manaru.

— Domnule! repetă cavernos Zambiloiu și tăcu iar, făcînd sforțări să-și aducă în gîtlej amenințarea, somarea, sau cine știe, provocarea pe care o pregătise acasă sau pe drum.

— Eu credeam că te-ai culcat, Zambilică, încercă să-l împăciuiască Manaru, pus pe poznă. Doamna Eliza nu s-a culcat? întrebă apoi de-a dreptul pentru a tăia orice curaj în inima revoltatului.

Dar acesta nu se dădu bătut:

— Domnule, cu începere de mîne, nu mai calci în casa mea…

Și toate aceste cuvinte le pronunță îmbrăcate de hotărîre nestrămutată. Pieptu-i era nespus de agitat, trădînd; discuția violentă avută puțin înainte cu doamna Zambiloiu.

— Păi de ce, mă Zambilică?

— Domnule, cît a fost glumă a fost… orașul a început să murmure…

— Acum, noaptea, băgași tu de seamă, Zambilică, asta, cînd doarme tot omul?.. De cînd tot murmură, Zambilică… De, nu știi tu, lumea… parcă tu nu murmuri… Hai, ia un pahar de vin, colea… treci odată cînd îți spun…

— Domnule! Eu vorbesc serios! Eu te-am primit în casa mea ca pe un prietin și dumneata ai încercat să intri în lipsa mea… În orele de biurou…

— De cîte ori am încercat, Zambilică?

— Cum de cîte?… Astăzi! Și totdeauna ușa-ți va fi încuiată…

— E, atunci ia loc…

— Crezi că mă sperii? Eu te vestesc prietinește; de mîne n-ai ce mai căuta…

— Adevărat!… De mîne n-am să mai vin, Zambilică… He! ești mulțumit acum?… Hai, ia loc, și hai noroc!

Figura lui Zambilică se destinse. Și chiar toată persoana lui se destinse. Lung și ciolănos, păru și mai lung și mai ciolănos.

— Va să zică, ne-am înțeles! mai îndrugă el, surprins de repedea izbîndă.

— Bate mîna, colea, Zambilică!

Zambiloiu privi la ceilalți, dădu din umeri a:,:nu vedeți cum-îi?” și începu să rîdă îngăduitor. Și bătu mîna lui osoasă în palma întinsă și răsunătoare a lui Manaru, care-l apucă strîns și-l trase pe scaun.

Zambiloiu sorbi totuși pe gînduri paharul rubiniu. Dacă nu-i decît tot o glumă de-ale lui? N-are acum vreme de ceartă și-ți făgăduiește orișice…

— Noroc, Zambilică! Paharele se apropie și neastâmpăratele raze de rubin se împreună; ai crede că țâșnesc din mica explozie a ciocnetului.

Zambiloiu văzu pe fețele celelalte zîmbete fugare. Va să zică, mă minte, gîndi el. Va să zică, își bate joc de mine! Ochii îi scăpărară și oasele capului îi intrară și mai adînc, pe dedesubt, în pielea întinsă și galbenă. Se sculă în picioare și, tremurînd de furie, sparse paharul de masă:

— Domnule, eu nu glumesc deloc, înțelegi… Cu asta nu se glumește…

Vorbea pe nerăsuflate și șuierat, și cînd tăcu, falca de jos se porni iar să joace.

Săltîndu-se puțin și doar apăsîndu-l cu un deget pe umăr, Manaru îl așeză din nou pe scaun:

— Șezi, bă, jos… că te ia mama dracului! Bea și taci! Cînd îți spun că nu mai viu, nu mai viu… Cînd ți-am spus că viu, am venit… vorba mea e vorbă…

Rîsul lui Mărunțache se porni formidabil zguduind masa; ceilalți rîdeau în silă. Zambiloiu privi uimit la ei și nu mai știu ce să creadă. „De venit nu mai vine, asta-i lucru hotărît! Parcă, hm! Ce-l oprește să nu spună altfel. Dar de ce nu vine? De ce nu mai vine? Să se fi speriat de amenințare?…” Zambiloiu îl privi pe subt gene și-i cîntări structura de fier. „Haida-de… Și nepăsarea cu care vorbește acum de cu totul alte lucruri. Bine, bine! Hotărît că nu mai vine! Dar de ce, de ce?”

Un fel de umezeală rece îi cotropi încheieturile și o durere grea i se lăsă în cap. Și cu ideea următoare, o furie oarbă îi năvăli cu valuri de sînge în față:

— Și… adică… de ce? întrebă el tare, cu ochii arzînd de friguri în ochii lui Manaru. De ce ziseși dumneata așa… că nu mai vii…

— Păi nu-mi spuseși tu, mă… să nu…

— Bine, bine… dar așa… ai zis așa… ca și cum…

— Ca și cum ce?

Zambiloiu se încurcă de tot. Masa păru că rîde singură, căci se zgîlțîia ușor de pîntecele, umflat peste măsură de veselie, al înconjurătorilor. Pe buzele tuturor era un sîsîit de gîște, care, după sforțări disperate, plesni într-o ruptoare năpraznică de hohote. Iar la veselia ce se dezlănțui nebună luau parte și paharele, ciocnindu-se subțirel.

Zambiloiu îi privea grozav de holbat, ca și cînd nu și-ar fi crezut ochilor. Cînd? Aceasta era întrebarea care i se plimba prin creier ca un ac înghițit prin stomah. Cînd? Și numaidecît pe ochi i se așternu un luciu gros, sclipitor, și boabe mari, împroșcînd raze de diamant, se lăsară în jos, pe rădăcina, nasului. Se alergau una pe alta ca pe un șiret mătăniile de chilimbar, tot mai mari și mai repezi.

Apoi dintr-o dată, cu o smuncitură bruscă, o mînă nevăzută îl smulse de pe scaun. El se clătină de cîteva ori, se întoarse pe picioarele subțiri și porni îmbrîncit de mîna nevăzută, ca un copil orbit de plîns.

În urma lui și-a rîsului înghețat, se lăsă tăcere desăvîrșită. Se sculară să plece. Priveau pe furiș pe Manaru, care rămăsese visător, surîzînd la culoarea carafei. Și ochii lui parcă erau acoperiți de aceeași rețea lucioasă. Dar se scutură ca de frig și, vîrîndu-și mînile în buzunare, se ridică și el. Din ochi îi dispăruse orice urmă de luciu și culoarea metalului mat își făcu loc mai rece și mai rea ca întotdeauna.

Porniră. La poartă, înainte de a se despărți, rămaseră iarăși cîtva pe gînduri, muți, în noapte.

— Curios, făcu cineva. Adică el să nu fi aflat pînă acum nimic…

În iarna care urmă, lungă și molîie, jilavă și noroioasă, Manaru porni o adevărată vînătoare printre femeile prietinilor. Era de-ajuns să le vadă singure pe stradă, ca din cîțiva pași să le ajungă și să înceapă depănatul curtenitoarelor tirade, bălțate de spirite, cînd mai ieftine, cînd mai izbutite, după obraz. Desigur nu se sfia să intre în vorbă chiar cînd doamna era însoțită de bărbat; ba căuta să se întîmple astfel pentru a risipi îngrijorarea stîrnită de glumele cu Zambiloiu. Atunci, de bună seamă, cuvîntul era măsurat și ideile pe care le emitea, cîntărite cu precizie de balanță spițerească, pompau departe peste subiecte pline de tot interesul, însă îndeajuns de asigurătoare pentru deplina pace a căminului. Cu o abilitate pe care experiența i-o făcu uimitoare, el aducea convorbirea de pe un tărîm pe altul, ca apele unui rîu nărăvaș. Cînd bărbatul era de față, doamna Manaru era terfelită în modul cel mai necruțător cu putință; și nu înceta filipica, pînă cînd asistenții nu interveneau în ajutorul celei absente. Cînd însă se găsea doar între patru ochi cu vreuna, atunci povestea se schimba. Preamărea cu toată admirația de care era capabil pe nevastă-sa, ce știuse atîta vreme și cu atîta tact să-și acordeze inima în două strune; și nu înțelegea surghiunul pe care singură și-l prelungea acolo, la vie, cînd aici ar fi așteptat-o aceeași libertate (Dumnezeu e martor!), pe care a știut totdeauna, tainic și înțelegător, să i-o dăruiască! (Doamna Manaru primise poruncă severă prin vier să nu cumva să se urnească spre oraș, fără cuvînt de îngăduire, că mare nefericire o așteaptă.) Cu Ramură, în seara de la „Grandiflora”, făcuse o șotie — cum de altfel a și ieșit toată împrejurarea din noaptea aceea — tocmai pentru a-i pune în ochi mai cu temei (ca să-i slujească și lui cînd va fi însurat) prăpastia ce desparte vremurile de altădată, „de vremurile ce-au început să scalde, cu binefăcătoarea lor civilizație, pînă și bietul nostru orășel”.

Aci verva lui Manaru creștea amarnic în „saloanele” pe care le frecventa zilnic. Lua cu înflăcărare apărarea soției copile, care vine ca o „mielușea curată” la pieptul bărbatului totdeauna mai în vîrstă, vițiat și istovit de orașele și școlile pe unde a umblat, care sînt mai mult școlile vieții și ale desfrîului. „Nu! Femeia trebuie să cunoască și ea anii vîrstei celei mai frumoase. Iubească-și soțul cît va pofti. Dar alături de el iubind pe copilul de aceeași vîrstă cu ea, zburdalnic și naiv ca și ea, sau pe cel ce a rămas cu inimă de copil, în sfîrșit pe cel de al treilea, pe amicul casei, cum se spune și care se impune pe zi ce trece, tot mai mult, în lumea cultă, ca o necesitate socială. Dar poți convinge pe vreunul din bărbații mucigăitei noastre urbe de acest lucru? O, de ar ști ei că numai așa vă pot apropia, cu adevărat, pe dumneavoastră, soțiile lor, că numai așa vor putea goni ura și prefăcătoria dintre cele două sexe! Răspundeți dumneavoastră, aci, de față, singurele în drept să răspundeți, întăi ca femei pur și simplu și pe urmă ca femei culte?”

Și ele, care nu se știe ce-ar fi făcut ca femei „pur și simplu”, se grăbeau să răspundă afirmativ ca femei „culte”.

Însă asiduitatea vizitelor lui în anume case, la ore cînd de obicei bărbații erau la cafenea sau cu ocupații, precum poate și unele șoapte scăpate de ascultătoarele mai puțin. culte, produseră în mod firesc din partea soților amenințați reacțiunea fatală. Cèl mai revoltat dintre ei, inginerul Mișu Ignătescu, interzise formal lui Manaru, într-o seară la Gustav, la aperitive, să-i mai calce pragul. Dar ironiile lui Manaru, incomparabil mai șfichiuitoare ca răspunsurile lui Ignătescu, precum și felurite gesturi cam nesărate din parte celui dintâi, ca de pildă ciocniri brusce pe trotoar, provenite din întoarceri neașteptate, prea violence, ca firavul necăjit să nu dea trei pași în lături, cu un „pardon»! cerut în bătaie de joc; apoi chemarea care nu admitea zăbavă a chelnerului tocmai cînd Ignătescu, singur la o masă opusă celei a lui Manaru și a numeroasei sale suite, bătea în farfurioară comanda sau poruncea zorit plata; apoi oprirea deodată a muzicei la bal, tocmai cînd surioara lui, venită dintr-un oraș vecin, făcuse primii pași de dans; apoi, pe lîngă multe altele, un cîntec în sfîrșit cu o strofă ad-hoc, făcînd aluzii prea spirituale, ca să nu devină populară, la nu de mult trecuta administrare a unor fonduri comunale concesionate inginerului printr-un contract foarte îngăduitor; toate acestea izbutiră în cele din urmă să determine pe cel năcăjit să facă singur precum zicea el mea culpa și să vie cu mîna întinsă la Manaru, asigurîndu-l că s-a lăsat influențat de îndemnuri străine; că „scrutîndu-și conștiința” s-a convins că nu are dreptul să-i facă nici un „proces de intenție”; că „vagabondajul” lui Manaru prin domiciliile amicilor îl explică prin „necesitatea inexorabilă” de a-și deschide sufletul asupra decurîndei lui amărăciuni conjugale; „cui? — celor mai buni duhovnici: femeile”; și că a văzut în sfîrșit că datoria lui ca prietin și a tuturor prietinilor, în aceste momente, departe de a-l alunga, dimpotrivă, trebuie să fie a-l aduce în mijlocul familiilor, ca prin viața tihnită ce-o duc cu femeile și copiii și prin bunele exemple să-l tragă la o parte din drumul pierzării. Iar în surdină, celorlalți, Ignătescu le mai adăuga că opreliștea stîrnește curiozitatea și nesațul și că femeia, „fir-ar a dracului ea să fie, domnilor, s-o pui și-n clopot de sticlă, dacă-i sâmînță rea, tot degeaba!”

Firește, neașteptata retractare produse consternare tocmai în rîndurile prietinilor celor mai buni ai lui Manaru și celor mai des vizitați de el. Dar nici unul nu mai avu gustul să parcurgă curba descrisă de supăratul din ajun, pentru a reveni ridicoli la punctul de unde trebuiau să pornească. Pe de altă parte, femeile asigurară în mod unanim că, în mijlocul lor, Manaru e de o cuviință exemplară, că nu arare este de o tristețe care-ți face milă și că deprimarea lui merge pînă acolo, „încît uneori ochii i se umplu pînă și de lacrămi”.

— Un băiat atît de bine, atît de corect, cu trăsături atît de nobile, și de ce să n-o spun, un băiat atît de frumos!… Ce-a găsit idioata aceea de Frosica la rotofeiul de Ramură?… Altfel, dragă Mișule, dacă și-ar permite…

Cu aceste vorbe își termina de obicei doamna Ignătescu părerile ei asupra lui Manaru, cînd „mai discuta” cu bărbatu-său sau în societate.

Și-n vreme ce soții surîdeau mulțumiți, numai ele în de ele observau cu strîngeri nervoase în colțul gurii că ochii celei care a sfîrșit de apărat pe sărmanul năpăstuit planau încă deasupra convorbitorilor, se pierdeau ca într-o ceață depărtată, împăienjineau de parcă ar fi descoperit acolo ceva extrem de delicios.

Într-o zi, după ce conduse pe Ignătescu la gară, Manaru se grăbi să sune la intrarea minunatei vile în stil românesc, pe care acela abia o clădise puțin timp după expirarea contractului cu primăria. Cinsti frumos, ca de obicei, pe ocheșica servitoare, ce grăbi să-i deschidă la dinainte convenitul semnal, dîndu-i binețe cu ochii ei mari, recunoscători. Din salon, glasuri ajungeau lămurit pînă în antreul unde Manaru sfîrșise tocmai de scos blana și-și potrivea cu mîna părul negru, lucios, dinaintea cuierului cu oglindă.

Soneria răspunde de-a dreptul la bucătărie, iar sosirea lui fu anunțată, ca și pînă acum, de către servitoare, doamnei Ignătescu prin semne convenționale; altfel nu se explică frîntura imprundentă de conversație pe care Manaru o prinse distinct, prin ușa puțin intredeschisă a salonului de primire:

— Închipuiește-ți, draga mea, venind încoa, nebunul ăla de Manaru m-a persecutat pînă-n poarta ta… Dar ce insistențe!… Cuviincios, desigur, însă m-amețise…

Manaru, care, văzînd că sunt musafiri, o luase spre o ușă alăturată, cîrni acum spre salon. Cunoscuse glasul. Era într-adevăr al enormei doamne Mărunțache, singura din oraș pe care-și impusese s-o respecte, nu atît din cauza dimensiunilor ei neobișnuite ce păreau să aibă farmecul lor, cît a prieteniei cu Mărunțache, cel cu haz mare și veșnic cu asmuțarea pe buze, cînd Manaru îi încredința la ureche ultimele succese și recentele năzuinți.

La vederea noului venit, doamna Mărunțache avu un gest de spăimintată surpriză: Manaru nici măcar n-o zărise în ziua aceea, cum nu-și amintea s-o fi întîlnit de săptămîni întregi. Totuși (pentru că din vorbele ei își văzu imaginea reflectată în dorințele tuturor, ca într-o încăpere tapetată peste tot cu oglinzi) se prefăcu că n-a auzit nimic și se purtă într-astfel încît lumină cu totul figura dolofană a statuei de carne — mai ales că apariția lui, îndată după venirea ei, îi întărea spusele — și întunecă repede, repede, chipul, pe care n-ai fi știut deosebi albul de roz al doamnei Ignătescu, cuprins de mînia roșie-aurie a cîrlionților creți, și zburdalnici, ca de para unui foc tainic și de neînțeles.

Vizita se scurtă de la sine și el fu gata să conducă pe doamna Mărunțache acasă și chiar să mai zăbovească acolo timpul cît fu nevoie să sădească în tîmplele absentului Mărunțache micile excrescențe, pe care acesta, sigur de sine, le căuta cu atîta ardoare pe frunțile celorlalți.

Rămasă singură, doamna Ignătescu fu zguduită de-un teribil acces de lacrimi cu trîmbe de furie, ce fu potolit instantaneu, ba chiar transformat într-un adevărat transport de bucurii divine cînd se pomeni cu Mișu Ignătescu, năvălind pe ușă, ca adus de vîrtejurile crivățului stîrnit pe neașteptate afară. Ignătescu povesti că s-a întors de la stația apropiată, cu trenul ce venea din contra, motivînd că uitase tocmai lucrul cel mai important întru reușita scopului călătoriei sale. Ori, cu acest negîndit prilej, el arătă doamnei dovezile unei nețărmurite iubiri, așa cum nu s-a mai întîmplat de cînd o luase. În tot timpul îi sărută mai ales încheieturile degetelor, și din vorbele lui îngînate ca în delir și din faptele lui, cineva străin ar fi putut crede că e împins la aceste nebunii subite de-o frenetică recunoștință. O ridică în brațe, se îmbătă de aroma părului ei îmbibat cu esență de roze, o privi cu duioșie în ochii mari, necontenit schimbători între verde și căprior și ceti acolo cea mai limpede, cea mai naivă sinceritate. Pe urmă se despărțiră într-o mare efuziune de șăgălnicii și noi dezmierdări, el ca să plece a doua oară la gară — de astă dată de-a binele — ea să se așeze la măsuța ei trandafirie, ca să aștearnă pe-o foaie, la fel de trandafirie, cuvintele:

„Vino neapărat. Mișu întors inopinat ca să plece a doua oară, liniștit și definitiv. Amănunte îți voi da personal. O să murim de rîs. Te aștept.”

Fără, desigur, nici o iscălitură.

O chiti, o puse în plic la fel, și dînd-o servitoarei, i se păru, privindu-se fugar în oglindă, o petală smulsă din trupul ei, ca să fie purtată pe vînt… vorba cîntecului…

Și într-o bună zi invidia femeiască plesni ca gheața în mai multe locuri, zgomotoasă, în cîteva din saloanele orășelului, la mesele de pocher. Răsunară violent apostrofări, dezvăluiri senzaționale, epitete tari, injurii. Dulci intonații de privighetoare se schimbară în rîs rău de huhurez sau în indignare de păun. Ieșiri precipitate uimiră servitoarele, uși trîntite de mîni înmănușate cutremurară antreele.

A doua zi unii începură să rîdă, dar Manaru rîse mai tare și le-ngheță hohotul pe buze. Căci rîsul lui strîngea ca frigul și era ascuțit ca sloiul de gheață. Năsturaș îl provocă în mod public să dezmintă calomniile ce circulau de la o vreme în jurul soției sale, „care, domnule, niciodată nu s-ar înjosi să imite tîrîturile altora”. Și apăsă pe „altora” cu un curaj care stîrni admirația auditorilor. Manaru, necontenit rîzător, dezminți cu plăcere:

— Ei iaca, am dezmințit, Năsturaș, acum cred că ești mulțumit și rămînem prieteni.

— Nu așa, domnule, nu așa, spumegă de furie Năsturaș în fața acestei seninătăți.

— Dar cum, Năsturaș…

— Cum, dar cum? Și rămase el însuși atît de mirat că nu mai știu ce să mai spună.

Și pentru că bolboroseala ce-i măcina gîtul, și din care țîșneau silabe desperecheate și stropi de scuipat, tindea să transforme în comicărie eroica lui ieșire, izbuti să rostească de mîntuială:

— Pe cuvînt de onoare, domnule…

— Pe ce vrei. Năsturaș.

Hotărît lucru! Era de-un cinism atît de feroce Manaru in răzbunarea lui pe întreaga lume, încît toți conveniră că trebuie să se ia măsuri urgente.

— Pe prinsoare că nu e adevărat nici a mia parte din ce se spune, domnule! Însă nebunul trebuie legat! Ne compromite familiile, ne demoralizează nevestele.

— S-a isprăvit! Asta-i tactica lui, să ne zdruncine credința în femeile noastre.

— Să credem c-au fiert toate în același cazan de ciorbă cu nevastă-sa.

O conspirație avu loc în grădina „Grandiflora”, lipsită de scaune și mese în miezul unei nopți călduțe de februar. După dezbateri extrem de însuflețite, în timpul cărora se respinse cu majoritate covîrșitoare propunerea tragerii la sorți a celui care avea să aducă singur la îndeplinire mandatul conspirației, se votă în unanimitate o bătaie la care să ia parte toți cei prezenți, pînă la complecta scoatere din funcțiune a celui condamnat.

Livizi, cum le șade bine unor conspiratori, își dădură mîinile cruciș, înfășurați ca niște miri romantici ai nopții și ai întunecimilor în beteala firavă a lunii.

Cineva scoase ceasul. Discutaseră cam mult. Era ora patru dimineață. Și tuturor de față li se păru că aud patru lovituri grele, grave, sinistre, bătînd darabana destinului. Sentința era deci pecetluită de vrerea sorții.

Porniră hotărîți și tăcuți. Țepile metalice ale bastoanelor căzură surd pe pămîntul înțelenit.

La poartă se opriră.

„Unde-o fi? Unde-l găsim? Unde-l pîndrm?”…

Zambiloiu, care mergea în frunte, fu oprit de tăria acestei probleme, aruncată din urmă ca o piatră în capu-i învolvurat de dorul răzbunării. Într-adevăr unde ar putea să fie. Poate s-a retras din vreme și s-a culcat ca un om cuminte! Păcat de bunătate de avînt. Pînă mîne le trece imbecililor ăstora… Aș, ce să se culce? Manaru, pe luna asta! Doamne ferește! Cine știe cu nevasta căruia din dobitocii de față împarte acum dulceața așternutului! În orice caz, la el, la Zambiloiu, nu putea să fie… și avu parcă un vag simțimînt de ușurare…

Rînji și strigă cu veselă răutate:

— E, la care… o fi acuma? (Era să zică „dintre noi», dar îi fu frică.) Însă siguranța că la el nu mai poate fi îi schimbă repede ironia în durere. Și i se păru bucuria lui dintăi un pumn de apă aruncată de la etaj și înghețînd la mijlocul drumului.

— Așa-i, Zambilică, ai dreptate, pe la tine a trecut demult!

Atunci ochii lui scînteiară iarăși răi și începu deodată să fredoneze:

Unde-o fi

Unde-o însera,

Pe-a cui mînă s-o culca.

Un freamăt trecu printre conspiratori la auzul groaznicelor versuri:

— Mi se pare, șopti Gorunescu, că-l văzui spre seară apucînd-o pe Tudor Vladimirescu.

— Cum ți se pare? tresări nervos Goruneanu.

— Adică, vorba ta, nu mi se pare deloc…

— Ți s-a părut.

— Nu mi s-a părut deloc. Era pe strada ta și da tîrcoale cam prin împrejurul tău.

— Pentru ce nu mi-ai spus pînă acum…

— M… mi-era greu… mă-nțelegi… Însă, dacă nu mă înșel, parcă s-a ridicat puțin în vîrful picioarelor, în fața ferestrei, aia… luminată cu roșu…

— Parcă, dacă nu mă-nșel… mi se pare; să nu crezi că sînt d-ăia cărora să… pe care să… care să…

— Auzi acum și p-ăsta… eu spun ce văzui, băiete, și zic… să-l așteptăm cum intri pe Tudor… asta e…

— Și eu spun că e la nevastă-ta…

— Nu fi porc.

— Porc ești tu…

— Stați, nu vă certați, interveni Ignătescu… Apoi dac-o luați așa… niciodată… uite d-asta și-a bătut joc și de unul și de altul… pentru că am ascuns… Ascultați ce vă spun eu: Goruneanu… poate să aibă mai multă… dreptate…

— Adică vrei să spui că eu, întrerupse Gorunescu.

— Nu tu! Goruneanu are dreptate. De cîteva zile dă necurmat tîrcoale pe Regina Maria…

— Trebuie să fii nebun și tu… Păi cînd îl văzui eu pe Vladimirescu…

— L-oi fi văzut… Eu îl văzui pe Regina Maria, dinaintea porții tale, șopocăind cu băiețașul ăla care-l ai în curte.

— Măi Ignătescule, știu, dragă, că ai interes ca să le cobori pe toate la nivelul… (și bătîndu-se cu mîna peste gură)… În sfîrșit, nomina odiosa… Însă vezi și tu… că…

O palmă puternică răsună deodată în tăcerea desăvîrșită.

— Și ce dai așa, măi păcătosule? răcni de astă dată Luncescu… Ce te mai ferești în dosul palmelor? A ajuns scandal public povestea cu nevastă-ta. De șase luni de cînd ți-e musafirul cel mai credincios…

Bărbia lui Ignătescu începu să tremure. Palma lui descrise din nou, fulgerător, o frîntură de cerc spre obrazul negru și uscat al lui Luncescu. La jumătate de drum, însă, se opri, împiedicată de brusca și imperioasa nevoie a unei explicații.

— Ei și de ce crezi tu, măi dobitocule, că vine de atîta amar de vreme? Să spun eu! Pentru că întîmpină rezistență, neghiobule; pe cînd la tine și-a făcut omul treaba demult, a scuipat și a plecat… n-auzeai cum își bătea lumea joc de tine?…

Luncescu se clatină, cît era de lung și de subțire, ca un par desțepenit din strînsoarea voinică a pămîntului.

Și micului discurs al lui Ignătescu, îi urmă repede deschiderea ostilităților, care fu marcată printr-un ropot grăbit de palme, ca o țăcăneală de mitralieră.

Pe urmă bastoanele intrară în funcțiune și tabăra se-mpărți în două.

Numai Zambiloiu sta deoparte și contempla trist împrejurarea: cu ce plăcere și-ar fi întins și el spinarea acestei ploi binefăcătoare, dacă i-ar fi rămas numai o sămînță de nădejde.

Lupta trezi resentimente vechi. Cuvinte, de luni întregi oprite în gît, își făcură loc mînioase. Bastoanele șuierau. Pumnii, bizar, cu cît deveneau mai grei, cu atît săreau mai agil. Gardistul speriat din somn începu să fluiere; iar prepusul domnului Alexandru Cocoșel pentru a-i păzi grădina peste iarnă, cu ochii cîrpiți și îmbrăcat pe jumătate, începu să se văicărească milog:

— Aoleo, boierilor… cîrmiți mai pe stradă, că-mi spargeți geamurile!

O lovitură greșită îl reduse însă la tăcere.

Dar atunci un glas îngrozitor, pătrunzînd în noapte ca o voce supranaturală din scripturile sfinte, răgi un chiot prelung umplînd toată bolta cerului și tot orașul întunecat. Și ca la un semnal divin, taberele se depărțiră; combatanții înlemniră cu gesturile în aer.

Din neguri, în mantia-i de cauciuc, apăru silueta zveltă a lui Manaru.

— Ce dracu v-a apucat, dragii mei?

El înaintă cu pasul lui larg, cu ochii rîzători in bătaia becului infirm al străzii, cu sufletul beat de cine știe ce nou succes. Mîna lui despică grămada ca barda voievodului și de îndată se găsi tocmai în inima încăierării, unde degetele lui Gorunescu stăteau încă încurcate în chiotorile jiletcei lui Goruneanu; dar el îi desfăcu pe loc cu tăiușul brațului de fier.

— A, va să zică îi ții parte! strigă Gorunescu, zbătîndu-se furios să-și apuce din nou prada.

Însă cînd se trezi drept în gard, în loc să schiaune și să amenințe, cum avea obiceiul, începu deodată să aplaude:

— Foarte bine! Foarte bine! De ce să nu-i ții partea? Te înțeleg, cavalerule ocrotitor… Bravo, te înțeleg, îți dau dreptate și te scuz.

Cuvintele acestea, ca și teribilul ris, ce urmă, al conspiratorilor, plesniră ca plumbii cnutului în obrazul lui Goruneanu. Într-adevăr, la fel cu toată lumea de față, pînă și el observase că-n descăierarea asta, luarea-aminte a lui Manaru se concentrase toată în jurul lui și că, vădit lucru, îl părtinise mai mult sau mai puțin. Oare să fi fost cumva vreo răsplată? Și cînd afară de întrebarea aceasta, scrisă cu litere de sînge, el nu mai văzu nimic altceva în golul minții, ochii i se dădură peste cap și cu disperarea poltronului, degetele i se înfipseră în beregata protectorului.

Conspiratorii, cîștigați de interesul scenei și liniștiți de minune despre partea drumurilor bătute de Manaru în astă-noapte, se dădură liniștiți de o parte și de alta. Lupta fu desigur scurtă și Goruneanu adus repede, repede, cu mîinile la spate. Totuși Manaru se purtă neînchipuit de uman cu învinsul, ceea ce stîrni aclamațiile vesele ale mulțimii complect cucerite, ba chiar îl sărută pe frunte, asigurîndu-l și pe viitor de nețărmurita lui prietinie. Și atunci nebunia lui Goruneanu de asemeni nu mai cunoscu țărmuri; degetele lui se împlîntară crispîndu-se nervos în buzunarul de la spate și, la lumina searbădă a felinarului municipal, tocul de piele de căprioară al revolverului îi răsări în stînga, cenușiu și gras ca un pitpalac, în vreme ce dreapta desfăcea febrilă încheietoarea de portofel. Însă dreapta lui Manaru fu mai promptă, așa că în secunda următoare asistența putu vedea țeava revolverului însuși lucind în mîna lui Manaru, iar tocul dezumflat în aceea a lui Goruneanu.

— Frumos trofeu, declară Manaru, contemplîndu-l. Apoi îl puse în buzunar: să poftești mîine să-l ridici de la domiciliul subsemnatului. Vezi? Ar trebui să nu ți-l mai dau. Dar te iert; mi-ești scump și te iubesc, Gorunule dragă! (Și-nainte ca el să se apere, îl sărută din nou.) Toți sunteți niște suciți! continuă mustrător Manaru… Născociți o grămadă de bazaconii și pe urmă singuri nu știți cum să vă scăpați de ele. Ascultați-mă pe mine: mîniați-vă pe fapte, nu pe vorbe…

Cuvintele acestea spuse verde și neted în noapte, cu timbru și tîlc apostolic, avură adînci ecouri în inimile de față. Nu mai trebui mult ca pacea și armonia să se reîntoarcă și cu toții porniră înfrățiți și însuflețiți.

În urma zgomotosului grup, dibuia ca un orb Zambiloiu. El doar era mîniat pe fapte și nu pe vorbe. Totuși marea veselie dinaintea lui strecura o rază de veselie și în urmă: „Te pomenești c-o fi tot vorbe… Parcă, he! Cine ce-a văzut?…”

Tot în piața orașului, în dosul „Cafeului Gustav”, se află și berăria-varieteu, cu titulatura curioasă „Hotel București“ (are camere numai pentru „artiste“), localul de iarnă al domnului Cocoșel. Casă străveche, lungăreață și scundă, hotelul își sticlește ochii roșii în nesfîrșitul nopților de iarnă, și pufăiește fum pe coșuri, ca un tren gata de pornire. Aici samsarii statoresc ruptoarea vinurilor, aici se beau adălmașele, aici se întețesc chefurile hibernale, care pot dura cîte trei zile cu nopțile lor. (După care, cînd descind pe pămîntul ce se învîrtește cu ei, de atîta drum, muștereii lui Alexandru declară c-au călătorit cu „transsiberianul”.) Un pian automat zdrăncăne cu înverșunare la fiecare nouă monedă împinsă în cutiuță; iar pe cîteva scaune aliniate de părete, patru fete vopsite moțăie monoton și bat toate odată tactul cîntecelor mecanice, cu o viteză de parcă ar fi puse în legătură, prin sîrme invizibile, cu sipetul muzical. Sînt artistele care-și așteaptă rîndul. Deodată pianul tace și începe brusc marșul vioarei, al cobzei și al țambalului; țiganii în [haine] negre-verzui („olive”, cum spune vătaful lor) se încovoaie mlădioși pe instrumentele afumate și salută obișnuiții localului, cu surîsuri largi, dezvelind danturi albe și puternice. După cîteva tacturi, marșul se transformă neapărat în vals. Și iarăși după cîteva tacturi, se schimbă în altceva necunoscut, un fel de introducere bizară și zgomotoasă, ai zice vin început de jazz, dacă una din artiste, cea mai nou-venită, n-ar sări de la locu-i, de lîngă pianul automat, și nu s-ar propti într-un picior, plimbînd pe celălalt în urmă, cum ar da un animal dintr-o coadă vîrtoasă, întinzîndu-se în chip de salut grațios peste rampa lăutarilor. Arcușurile se grăbesc atunci să isprăvească introducerea și chiar cele mînuite mai repede sfîrșesc înaintea celorlalte; iar prea de tot rămasele în urmă întrerup cîntecul pur și simplu. Artista se așează de astă dată solid pe amîndouă picioarele, își dă pieptul înainte și pornește cu accent energic:

— Blé-riot s-a supărat

Im tam… tam, tam…

Publicul o privește cu ochii crunt de judecător: ce are a face Blériot? Asta-i poveste scoasă din lada de vechituri! Dar ea surîde îngerește uităturilor de lup, care-i înfulică picioarele lungi, mijlocul strîns, sînii prea tremurători. („Asta-i prospătură, nea Niculae!») Așa i s-a spus de către cine a învățat-o: să zîmbească într-una, cît ține „numărul». Și ea zîmbește cu încăpățînare grozavilor ochi sticlind de parcă-s boabe de chiciură sub lună.

În cele din urmă tot îi topește, îi îmblînzește; în orice caz e bine făcută! Aplauze pornesc răzlețe din colțuri; două, trei și mor. Succesul e hotărît. Cu farfurioara în mînă se avîntă la chetă. Surîsul n-a părăsit-o, ba chiar a crescut, căci buzele înroșite pînă peste margini fac o pată roșie atît de mare pe fața văruită, de parcă ar ține o garoafă între dinți.

Deodată, surîs, ochi dulci, garoafe dispar; o mască sinistră cu ochi mici și răi, brăzdată de crețuri adînci, cu o gură exagerat de mare, de strîmbă și de roșie, ca și cum i-ar fi smuls cineva limba, s-a așezat pe chipul zîmbitor. Se aude un: „porcule!” îndesat și demn. Cineva, desigur, fusese obraznic pe sub masă. „Eu nu sunt d-alea, mojicilor!” și cu privire de regină ofensată, ea lasă în grabă masa mojicilor, care se văd după haine cîte parale fac, căutînd parcă aprobare departe de tot, în fundul sălii, unde grupul Manaru s-a prăpădit de rîs, de la începutul cîntecului și pînă acum. Și zîmbetul, prins din veselia mesei înecate în fum de tutun, la început nehotărît, pîlpîie cu tot mai multă stăruință și luminează iarăși masca de var.

În timpul intermezzo-ului, adică al chetei, orchestra delectează pe auditori cu „naționale”. E rîndul chitaristului:

…Toate lămpile s-au stins,

Numai la fereastra ta

Arde lamba ca o stea.

Dar cheta se sfîrșește, cîntăreața s-a așezat între Manaru și Mărunțache. Ea chirăie ostentativ, cătînd mîndră la tovarășele rămase la rînd și rîde grozav de zgomotos, căci glumele pe sub masă au început să-i facă plăcere. (Nu uită totuși să mai arunce din cînd în cînd ochi plini de cel mai nemărginit dezgust spre masa mojicilor.) Iar cîntărețele celelalte se perindează pe estradă în pîcla din ce în ce mai groasă. Miroase a vin proaspăt și a rom. Apoi deodată mirosul pătrunzător al fripturii la grătar umple nările ațîțător. Cîntă acum artista a treia; cîntă pe franțuzește: e franțuzoaica localului:

Ninon, Ninon!

Ne dis pas non.

Și vocea ei plîngătoare se întinde spre masa boierilor ca o mustrare dureroasă. Lîngă Manaru, pînă ieri, era locul ei. Sub cununa părului oxigenat, ochii parcă-i lăcrimează în lumina clipicioasă, iar cutele pe care fardul topit de sudoare le dezvăluie nesimțit pe fața puhavă par a fi urme de plîns. E tragică în disperarea cîntecului. Însă deodată își revine și ca o franțuzoaică veritabilă ce se simte, își aruncă mîndră capul îndărăt. Cîntecul e altul: sprinten, săltăreț. Piciorul îi bate nervos tactul; apoi pornește cu pași mărunți și măsurați înapoi, se oprește bătînd pantofii, revine majestuos cu mîna la tîmplă, salutînd militărește:

Je suis la belle Margot Im-tam-im tam-im-tam, tam… J’y viens de Chicago Im-tam-im tam…

Și glasul ei devine din ce în ce mai eroic în învălmășagul de mirosuri și de zgomote, în privirile de entuziasm timid ale practicanților de la judecătorie și ale vînzătorilor din magazine, neînțelegători ai acestui jargon, pentru ei păsăresc, uimiți de bravura ei galică.

E un zbucium grozav în gîtlejul de contraltă cvadragenară al franțuzoaicei, naufragiată în umilul orășel oltenesc. Vocea a început să-i gîlgîie falș, căci, atacînd refrenul, corul lui Manaru nu s-a grăbit, ca de obicei, s-o însoțească cu urlet tunător de bas, cu darabană bătută zgomotos în masă, cu clinchet de cuțit în pahare. Nu, Manaru, acest „gaillard” înalt, subțire și brun, vesel, vorbăreț și chefliu ca și cel mai autentic marseiez, era aproape întors cu spatele spre estradă, gură în gură cu nou-venita. Toată masa părea că ascultă la glumele lor; Ramură singur mai privea cu ochi focoși la scena cea scundă, pe care acum se juca o puternică dramă. Însă „la belle Margot” nu putuse pune la inimă pe acest bucălat blond și roșcovan; vocea ei șuiera acum de gelozie și de mîndrie înfrîntă; o clipă șovăitoare, își reveni cu puteri înzecite. Aplauze răsunară în toate părțile; chiar și la masa boierească. Nu se duse la chetă. Cînd se făcu din nou tăcere, un bătrîn lung și galben, cu fața încrețită, se ridică în picioare și trosni deasupra capului din trei degete.

— Un pol și-o roblă! declară el cu o voce de parcă ar fi vorbit printr-un butoi gol.

Porniră rîsete și asmuțituri.

— Șezi jos, nea Niculae!

Dar nea Niculae tăie ceva cu arătătorul în aer și se așeză grav la masă, trecîndu-și printre două degete mustățile umede și parcă înverzite.

— Negostor, n-auzi?

Și făcu cu ochiul la sticla goală, plescăind dintr-un colț de buze. Apoi fredonă:

Marioară… dintre monți…

Pe urmă înghițind în sec, ca un fel de pauză, reîncepu același unic vers, încercîndu-l pe mai multe tonuri.

Franțuzoaica se lăsă tristă pe scaun, singură la masă. Ea privea cu zîmbitoare melancolie îmbierile nenumăraților admiratori, făcute cu gesturi muțești sau într-un idiom cu totul necunoscut filologilor francezi.

— Que-ce-qué-les vous, ma chère?

— J’ai vous l’honneur, ma’m’aselle!

Dar ochii îi luceau într-atîta, că parcă stau să podidească în lacrimi.

Ramură veni la dînsa. Ochii ei albaștri se umbriră. Consolarea acestui inoportun, pe care, hotărit, nu-l putea suferi, o umilea și o indigna, iar complimentele lui neghioabe, ca și imprecațiunile la adresa lui Manaru, că poate să neglijeze „une colombe si blanche”, o scoteau din sărite. Tocmai atunci Manaru întoarse privirile.

— Venez ici tous les deux! Îi pofti el îndată.

Ramură avu o ușoară încruntătură fugară; franțuzoaica păru că ezită; cu totul altfel ar fi vrut să fie chemată.

— Iată, s-a întors iar la pupăza aceea! strigă Ramură triumfător și repetă pe franțuzește, pentru că „la belle Margot” era nedumerită asupra cuvîntului,,pupăză” (îl traduse cu „pie”, ceea ce tot aduse un zîmbet pe figura amărîtă). El era chiar gata să se așeze din nou la acest zîmbet pe scaunul de pe care, urmînd mișcarea ei, tocmai se ridicase, însă franțuzoaica alunecă zglobie de lîngă dînsul și se opri la stînga lui Manaru.

Ramură se luă după ea și se așeză alături. Noi comenzi răsunară. Margot nu asculta deloc ce-i spunea Ramură. Urechea ei dreaptă sta țintită la șoaptele lui Manaru și la chicotele coțofanei; atît de atentă că luase și puterea urechei stîngi. Așa că Ramură trebuia să repete de trei și de patru ori aceleași vorbe. Totuși el nu se da bătut; stăruia cu îndîrjire în propunerile lui:

— Ne dis pas non, Ninon…

Franțuzoaica, distrată, părea să consimtă. Dar cînd el se grăbea, atunci, să precizeze termenul și condițiile, ea se ferea îngrozită:

— Mais qu’est-ce que j’ai dit, moi? C’est toujours non…

— Vous avez consenti…

— Je n’y faisais pas attention.

Ramură spumega. El, care avea faima cuceritorului irezistibil, era compromis cu totul în fața amicilor de la masă, căci cocota asta răspundea prea tare șoaptelor lui. Refuzul unei cîntărețe, și încă cvadragenare, îl scotea din sărite. Și doar despre dînsul se dusese vorba că nu lasă să treacă o artistă pe la localul de iarnă al lui Alexandru Cocoșel fără ca să nu treacă și el pe la dînsa. Și vorba se mai ducea că el nici nu plătește vreodată, privilegiu unic în acest orășel, de cînd există într-însul un café-chantant. Iar el auzise vorba asta și părea că nu-i displace deloc. Ba dimpotrivă.

El își răsucea colțul mustății roșcovane cu sălbătăcie, totuși pe figura contractată de supărare păstra necontenit un zîmbet pentru asistenți și-l însoțea adesea de un clipit din ochi, cu înțeles, fără să observe că aceștia nu-l luau în seamă, prinși de vîrtejul rîsului zgomotos din jurul lui Manaru și al pupăzii. De la un timp chiar Margot se-ntorsese aproape complect cu spatele la dînsul și părea că ia parte directă la hazul general. Însă Manaru, probabil din nebăgare de seamă sau pentru a-și așeza și mai bine cotul pe masă, îi întoarse la rîndu-i tot spatele său voinic și arcuit. Gestul acesta îndîrji cu desăvîrșire pe franțuzoaică. Ea reveni la Ramură, fără un pic de sînge în obraz, și surise cu un rînjet zdrobit, care-i lungi buzele pînă-n sfîrcul urechilor galbene, ca de cadavru proaspăt.

— Ah, dis-moi que’ q’chose. Pentru ce tăcut?

Gura lui Ramură se întinse și ea pînă la urechi și părea că dacă ar fi avut loc, s-ar fi întins și mai departe.

Tocmeala nu dură mult. Tratativele fură împuternicite prin strîngerea unui genunchi al ei între genunchii lui și printr-o strîngere de braț, mai sus de cot.

Localul începuse să se golească. La masa mojicilor o violentă controversă se iscă între chelnări și consumatori asupra numărului comenzilor, a prețului și a calității consumațiilor. Domnu Niculae, care stătuse, ca de obicei, singur tot timpul serii, vroi să plece.

— Ha, ha, domnu Niculae, ai luat fața de masă după dumneata.

Domnu Niculae se uită cu ochii împăienjiniți înapoi și pe urmă fixă încruntat pe interpelator:

— N-am plecat de tot, strigă el sus și tare, agitîndu-și arătătorul în aer, apoi ridicîndu-l brusc spre tavan, asigură: „un pol și-o roblă!” Pe urmă fredona scurt:

Marioară dintre monți…

Și porni în volte scurte, inegale și în sensuri diferite, dar în așa fel că ultimul sens fu de-a dreptul în ușa ce parcă-l aspiră ca o gură de întuneric.

Curenți reci se strecurară șerpuitori prin spatele întârziaților.

— Hai să mergem, șopti Ramură la urechea franțuzoaicei, înfrigurat și tremurând ca o piftie, așa cum de obicei devenea înaintea femeilor, în momente hotărîtoare.

Dar ea refuză să meargă de pe-acuma. Cînd se va închide localul, da! Atunci pleacă toate fetele. Acum s-ar supăra chiar patronul.

Ramură mai așteptă puțin și pe urmă deveni și mai insistent. Ea trebui să cedeze, aruncînd o ultimă privire în ceafa lui Manaru. Dacă el vrea astfel!

Dar atunci se-ntoarse Manaru. Privi cu mirare la Ramură, apoi coborî ochii pe franțuzoaică.

— Margot, strigă el… Tu erai aci, lîngă mine, frumusețe în declin, îi spuse el mîngîind-o pe gușa moale și albă… Pe domnișoara Blériot o cunoști?… Faceți cunoștință, dragile mele….

Ramură rîdea prostește și pe nevăzute trăgea pe franțuzoaică de haine. Dar Margot se scutură deodată ca un curcan înfuriat.

— Fiche-moi la paix!

Și pentru că, de ciudă, el o ciupi cam adînc, ea izbucni într-un șir de blesteme franco-române, printre care nu uită să strecoare cîte-o trăsătură din portretul lui Ramură, așa cum îl vedea acum, cu ochii holbați de furie. Impresiunile ei, în fața acestui portret, ce se reconstituia astfel bucată cu bucată, erau așa de groaznice însă, că Ramură roși, apoi îngălbeni. Mînia ei culmină într-un persiflaj de foburg, la adresa neghioabelor („puisque j’ai entendu que vous êtes’ci une sorte de don Juan” ) care au putut să cedeze unui astfel de caltaboș… „Pfui!…”

Și scuipă cu atîta greață, că Ramură simți cum stropii sar din podea în obrazul lui. Un hohot formidabil se dezlănțui la masă. Doar Manaru rîdea puțin cam încruntat și foarte încurcat, neștiind dacă trebuie să se-nveselească mai departe sau să se supere.

Atunci se întîmplă ceva cu totul neașteptat. Ramură, roșu ca o sfeclă, ridică deodată palma lui grăsună deasupra franțuzoaicei; Manaru i-o opri în cădere și amîndoi se priviră adînc — deși un moment numai — foarte adînc și răscolitor.

Dar Ramură se însenină cel dintîi.

— N-am ce-ți face, rînji el, și dinții albi apărură mici, de șoarece, din dosul lăuzelor cărnoase. Ești mai tare… Ai un succes… care mă dezarmează…

Însă păli deodată, căci ochii lui Manaru recăpătară luciul acela groaznic de oțel.

Fu ca repedea sclipire a două tăiușuri ce se ciocnesc. Pe urmă Ramură se grăbi să iasă. Manaru goli trei pahare pe nerăsuflate, cum făcea cînd era rău întărîtat, și bătu cu pumnul în masă.

— Să ridicăm ședința, strigă el sălbatec. Eu rămîn cu franțuștele ăstea, declară apoi, mîngîindu-le pe amîndouă sub bărbie și privindu-le pe rînd cu un surîs larg, bețiv. Mergem cîteșitrei… facem figuri…

Și plesni iarăși cu pumnul în masă, de se cutremurară sticlele și paharele.

Abia într-un tîrziu se trezi din mînie, singur în tot localul, cu fiecare din ele pe cîte un genunchi. Le ridică pe amîndouă cu cîte o mînă, ca pe două pachete, și porni pe ușa din fund, în vreme ce fetele chicoteau de spaimă și admirație subt strînsoarea mușchilor de piatră.

După cîțiva pași se opri.

— Nu! strigă cît îl lua gura, frîngîndu-și uitătura dură de statura arămie și gheboasă a domnului Alexandru Cocoșel. care apăruse mic în prag, ca un cîne roșu cu cap de om… Nu aici!… La mine acasă, în patul conjugal…

Și izbucni în rîs grozav dinaintea acestei idei năstrușnice. Iar fetele, lipite de pieptu-i, se priviră rîzînd fugar, redeveniră apoi serioase și-și întoarseră spatele cu dispreț.

Ieșiră.

În urmă-le, Alexandru Cocoșel își săltă ghebul și-și frecă mînile punctate de pistrui. În lumina roșie obosită a becurilor, părul lui roșu părea că luase foc. Se strecură printre mesele pe care le întrecea doar cu tidva și începu să urle la slugi:

— Mai repede, că se face ziuă!

Apoi se îndreptă spre „casă”, legănîndu-și într-o parte și într-alta capul ce ieșea din cocoașe ca dintr-o cutie.

În coloanele groase de praf, stîrnite de măturoaie, și-n răceala aerului năvălit prin ușile larg deschise, domnul Alexandru își făcu șoptind socotelile. Capul i se legăna într-una, automat, ca o jucărie curioasă, neobișnuit de mare.

Fetele plecară de la Manaru a doua zi, puțin înainte de ora prînzului în văzul întregii lumi. Manaru le primise chiar în camera de culcare și se trînti cu ele în cele două paturi conjugale, alipite unul de altul în mijlocul odăii. Toată noaptea se petrecu o orgie sinistră, cu țipete și chirăituri sălbatece, care trezi servitorii, îi aduse spăimîntați în antreu și-i făcu să se privească buimaci de somn și de neînțelegere. Pe urmă unul descoperi un colț al perdelei și ochiul îi scormoni în lumina mare dinăuntru. Își perindară apoi rînd pe rînd văzul la colțul viclean, și cum îl puneau acolo, ochiul șters al fiecăruia se-acoperea deodată de-un luciu sticlos. Începuse să se îndese unul într-altul și să-și dea brînci. Privirile lor luau acum înfățișări turburi, mînile lor îndrăznețe se zbăteau lacome și ascuțite ca niște cîrlige asupra fetei din casă, care abia își mai putea feri pieptul și înăbuși chicotele, făcînd-o s-o ia la fugă în lungul sălii, urmată de aproape de suflarea caldă a rîndașului. Pe urmă, în tăcerea nopții, răsună puternic trîntitul unei uși depărtate, zgomot care scoase din minți pe Marin, băietanul argat trimes de la vie. Îl făcu să-nlănțuie cu putere pe bucătăreasa Ilina, țigancă cu părul pe trei sferturi argintiu, trăgînd-o de la fereastra unde rămăsese zgîită, molfăind vorbe neînțelese din gingii și făcîndu-și cruce.

Dar peste cîtva timp, cîteșipatru erau iarăși grămadă la pîndă. Una din artiste descoperi chiar ochiul iscoditor, pătrunzînd lucios și împungător prin colțul perdelei, de parcă tocmai luciul lui mistuitor dăduse sfredel petecului de geam. Ea se înspăimîntă și țipă atît de tare, că îndată cîrdul de servitori o luă la goană, în lungul sălii colțurate, cu baba în urmă.

Înăuntru tropotul neregulat veni ca un zgomot material și fetele se cutremurară, vîrîndu-se sperioase subt subțioarele lui Manaru. Dar el rîse nespus de voios de această întîmplare; văzu ștafeta pornind cu precizie în zorii zilei spre Dealul Verdei și inima îi crescu de fericire.

Manaru trece zîmbitor prin lumea toată a orășelului, multă și bălțată, de duminecă. El cetește în mintea tuturor scena din noaptea trecută, amplificată. Nu știe de ce sufletul îi ride de fericire; poate pentru că de acum nici un ochi nu-l va mai deșira cu compătimirea lui! Ah, ochiul ăsta scormonitor al mulțimii cum taie și cum sfîșie, cum doare! Acum i-a înfrînt tăria, l-a uluit, l-a înfricoșat. E cu neputință să nu exulți la priveliștea acestui ochi răpus, umilit, cu multiplele-i lumini frînte și piezișe!

El își leagănă acum corpul înalt și subțire într-un grup de prietini, care-l tachinează cu glume proaste. Îi privește cu indulgentă superioritate și-n gîndu-i face socoteala de cîte ori avusese pe fiecare din nevestele lor. Șuvoaiele de burghezi se desfac de grupul zgomotos al boierilor, ca apele încontinuu reînnoite ale pîrăului de un pietroi colțuros. Se împreună apoi la un loc, după ce salută cu plecăciuni adînci și zîmbesc, închizînd dintr-un ochi:

— Conu Iorgu Manaru…

— A dat iama prin femeile boierilor.

— Dec, dar lui Ramură n-are ce să-i facă.

— Nu știți!… I-a poruncit să se însoare cît mai curînd… altfel…

Manaru privește deasupra orașului întreg, strîns în juru-i în ziua aceasta de sărbătoare, ca un stăpînitor clientela ce i se închină. Tot ce aduce a cît de puțină frumusețe dintre femeile acestea, care trec în foșnete de stofe și-n legănări ritmice, el a cunoscut, a avut, a stăpînit. El știe toate dedesupturile lor și-i place să și le amintească, privind pe subt gene cum își plimbă în grup siluetele elegante în costumuri fumurii sau în tonuri stinse de iarnă, în saluturile exagerat de ceremonioase ale meșteșugăreselor, înzorzonate țipător, comentînd, în șoapte respectuoase, numele animalelor în pielea cărora cocoanele s-au îmbrăcat.

Și toată această perindare de tonuri și culori, pătată de sîngele soarelui ce moare, i se pare un imens dans pe care concetățenii i-l oferă, nemernici și temători.

În adîncurile bolții, albastrul ia o culoare rece, metalică; în apus au rămas doar nori lungi, tăind cerul de la o margine la alta, și sulemeniți diferit, strigător și încurcat. Ai zice gratii suspendate în infinit, pe care s-au cocoțat pasările măiastre ale amurgului; un învălmășag de aripi, care se zbat ușor, își potrivesc un loc mai bun, se înfrățesc subt împăcarea somnului. Iar plumbul înserării le înfășură în valurile uitării, pe nesimțite, ca o mînă duioasă de gospodină, tot mai mult…

Prietinii au plecat.

Manaru se simte mulțumit peste fire: în gît îi izvorăște parcă un gust dulce, de licoare îmbătătoare. Și-i simte parfumul răspîndindu-i-se prin toate membrele, umplîndu-i tot corpul. Amurgul, lumea aceasta care zîmbește, petrecerea din noaptea trecută, petrecerile din nopțile trecute, atîtea femei de tot felul: slabe, corpolente, blonde, oacheșe, înalte, mici, femei cu pielea albă ca laptele sau roză ca aurora, de un brun sidefiu, mistuindu-se în invizibile flăcări violacee, subțiri și reci ca vinele marmorei, sau de-un brun arămiu, cald și poftitor ca dulcea coloare a ciocolatei, cu fețe ovale sau prelungi, cu pieptănături linse sau zburlite; cu ochi sfărămături de oglinzi cerești, verziu ca tremurul frunzei în soare sau fulgere negre, rostogolindu-se ca privirile de tigru în orbite și apoi fixe și pironitoare, ca uitătura fascinantă a șarpelui… Toate, totul, întregul, nemărginitul strîns în două brațe omenești, în brațele lui! Pînă acum era doar o singură femeie pe care și-o amintea cu o neobișnuită claritate în cele mai ascunse amănunțimi ale corpului și sufletului: o vedea parcă la picioare-i și parcă o cerceta cu o lupă uriașă și atotcuprinzătoare, căci o vedea toată deodată, în toate ale ei… O vedea și-i venea să rîdă: atîta ciudă, pentru atita lucru… cînd brațele lui puteau cuprinde nemărginitul.

— N-ați mai venit pe la noi, domnule, și lucrul âsta o să te coste amarnic! Îl amenință în treacăt, din vîrful buzelor, silutea înaltă, învorvorită în blănuri, a doamnei Ignătescu.

Ea se mai îndepărtă cîțiva pași, apoi se întoarse, și aproape de tot lîngă dînsul, din fularul uriaș de castor, picură iarăși în urechea lui chemarea sfielnică, tremurătoare:

— Mîine, la cinci, sînt singură…

Păru că ar mai vrea să spună ceva, dar vocea se oprește de emoție. Ea trecu, dar Manaru rămăsese înecat în atîta zbucium cît putu vedea doar printr-o ochire fugară, în sufletu-i trecător. „Sărmănica, ea mă iubește încă!” șopti el înduioșat, amintindu-și vocea timidă și moale, de parcă ar fi fost udă de lacrămi. Se va duce! Își strînse pumnii și se întinse de umeri cu voluptate reținută. „Ah, viața!” făcu el și aruncă din nou privirea de cuceritor peste mulțimea de capete, peste care forfota dihăniilor imateriale ale întunericului începuse să se lase în haite mai compacte…

Atunci fu deodată o tăcere; apoi trecu ca o rumoare: orișicum, prin urechile lui Manaru a vibrat ca o rumoare. Lumea trotuarului parcă se despică în două, ca să facă loc unei părechi, ce înainta agale spre dînsul, răspunzînd cu simplitate și binevoitor la neîncetatele saluturi. Înainte de a-i zări bine prin negura crescîndă, îi ghici. Cum nu se gîndise niciodată la dînșii?

Erau domnul și doamna Moraru, sau cum li se spune în orășel: Moraru și Morărița. Se apropiară amîndoi, cu același pas nezorit de nici cea mai mică grijă, legănați de același ritm de gînduri, zîmbind cu același zîmbet, care părea că se continuă de pe buzele unuia pe buzele celuilalt.

Manaru salută adînc.

Și el n-avu ochi să vadă decît răspunsul Morăriței: o repede înclinare a capului, mai degrabă o simplă plecare a pleoapelor, pe fața smeadă de întuneric, pe care totuși o simțeai albă, strălucitoare în volvura blănilor și a părului negru, scoțînd cîrlionți ispititori de subt pălărioara ca o căciuliță. Și el observă bine: nimic, nici o mișcare în întreaga-i făptură nu tocmai înaltă, nici măcar o ușoară mișcare a capului către bărbatul ei și nici a acestuia cătră dînsa, nici mai apoi, cînd trecură de el, îndreptîndu-se în aburii întunecimii, mănunchi de suflete înfrățite.

Manaru înțelese că ei nu aflaseră deloc, sau știau prea puțin, de cele ce se șopteau prin oraș. Altfel, oricum, apariția lui solitară în noaptea ce umplea orășelul cu salve surde de neguri i-ar fi făcut să se cutremure, în orice caz, numai de oroare…

El rînji puțin zgîriat în amorul propriu, dar în sufletu-i simți că-și face loc o vrajă nemaiîncercată, avu impresia că parcă i se topește ceva cald în adîncuri.

În urechi îi răsună vechea și cunoscuta zicală în orașul acesta: „Se iubesc ca Moraru cu Morărița”… Și toată ființa lui se înfiora de grijă și de bucurie, la răsunetul vag al acestui de demult ecou.

— Aici vom poposi puțin! rînji el din nou, încordînd privirile în noapte și săgetîndu-le drept în spatele doamnei Moraru. I se păru atunci un lucru ciudat: i se păru, din cauza întunericului, pe care numai lumina stelelor îl mai trăsvea puțin, i se păru că subt puterea ochilor lui, care o ajungeau din spate, Morărița se oprise. I se vedeau desigur pașii, mutîndu-se unul după celălalt; dar la oarecare distanță, în negură, pașii aceștia păreau că se mișcă fără să înainteze și silueta fină a Morăriții se străduiește zădarnic să iasă din magnetul puternic ce-o țintuie.

Manaru avu exact această părere, pe care deseori ți-o dă noaptea începîndă sau depărtarea prea mare în zile de arșiță. El își aminti de Mephisto, oprind pe Margareta la operă, cu gestul lui magic. Aruncă atunci privirea sus spre stele și plimbă ochii siguri pe liniile frînte ale constelațiilor, ca un vraci pe semnele bizare ale unei cărți sibilice. I se păru că dincolo de noaptea aceasta este o lumină și un foc neisprăvit, care se întrezărește în ciurul întunericului prin lacrimile stelelor; și razele acestora se lungeau pînă la el în smocuri care-l încununau, iar unele îi pătrundeau drept în ochi și el avu atunci senzația unei contopiri cu infinitul, cu veșnicia, un moment de atîta mulțumire, de atîta încredere în sine și atîta înțălegere a sensului lucrurilor, încît i se păru totul al lui, încît i se păru că, numai să vrea, și totul i-ar cădea, ca la un semn, la picioare. Crescu atunci atît de uriaș în noapte, încît avu senzația că dacă ar fi întins mîna cu bastonul, ar fi stins stelele ca un paradisier cu capacul prăjinei lumînările bisericii, după denie; și i se păru foarte curios acest lucru, cu atît mai mult, cu cît azi toată ziulica nu pusese picătură de vin, rachiu sau bere, pe limbă. Să fi rămas drojdia din ajun care-l lungea și-l scurta astfel?

Nu, era cu totul altceva; Manaru simți cu precizie; era o dispoziție cu totul particulară, licoarea aceea nouă, cu totul imaterială, care i se vărsa în gînd și-n simțuri ca o inspirație… În seara aceasta era înzestrat cu puteri diabolice!

— Toate, toate, toate! murmură el ca un descîntec, zdrobind în cuget un gînd nou, șovăielnic. Și își plăcu mult, văzîndu-se cum boscorodește astfel nemișcat, învăluit în pardessus-ul pe care-l răsucise în juru-i ca pe o togă antică sau o pelerină medievală. Crezu acum că, subt magnetul privirii lui, Morarii se opriră, se-ntoarseră și crescură apropiindu-se de dînsul. Cînd ajunseră dinainte-i, ea își refugie, în ochii bărbatului, privirea neliniștită de porumbiță, în fața primelor semne ale vijeliei.

Mișcarea aceasta bucură la culme pe Manaru: fluidul diabolic ajunsese la țintă; era începutul. Acum crezu de-a binelea în orice izbîndă. Iar piața se udă îndată de lumina felinarelor electrice, care izbucniră, șirag brusc, ca o confirmare.

Chiar în cea dintîi zi de lipsă a lui Moraru din oraș, Manaru se înfățișa Morăriței. El știa, din lungul șir de îndrăzneli, cu care dovedise pînă acum, că o femeie e pe jumătate cîștigată de curajul nemărginit al celui ce știe să-l arate. Se întîmplă însă să nu nimerească drept în odaia în care credea că va găsi pe stăpîna casei, și asta îl făcu să se întoarcă tiptil în antreu și să sune ca orice vizitator. În alte împrejurări, Manaru ar fi dat buzna prin toate încăperile și ar fi răsărit, ca un cavaler din legenda frumuseței închise pe viață, în iatacul ferecat al zmeului. De astă dată picioarele își îndoiră puțin coardele lor de oțel și vitejia i se lăsă ceva mai jos de nivelul obișnuit, pe arcurile slăbite. Era de-ajuns să vezi numai cum stăteau așezate jilțurile acelea bătrînești cu spetează înaltă, înșirate de-a lungul zidului și îmbrăcate în apărători albe de pînză, ca niște bunicuțe umflate de crinoline, moțăind visul fără sfîrșit al trecutului, ca îndată să ți se taie orice îndrăzneală. Și asta încă n-ar fi fost nimic; dar ușa cea mare de la antreu, pe care o găsise descuiată, ca și cum în casa asta teama de neprevăzut n-ar tăinui în nici un ungher! Ascultînd țîrîitul stins al clopoțelului în depărtare, probabil în vreo sală din dos, Manaru se gîndi puțin uluit la îndîrjirea pe care, cu un moment mai înainte, i-o insuflase aceeași ușă deschisă și la pasul viteaz cu care intrase, fără să bată, fără să cheme, la siguranța cu care străbătuse camerele, de parcă ar fi mers la dînsul acasă, și la credința nestrămutată c-o va găsi în a treia odaie din dreapta, colțul dintre stradă și curte, unde le știa demult iatacul și unde voința lui, de puterea căreia nu se mai îndoise de vreme îndelungată, îi poruncise din depărtare, prin uși și prin păreți, să-l aștepte.

Acum însă se întîmplă ceva ce-i mărea și mai mult nedumerirea: sunase de trei ori, așteptînd cîte trei minute după fiecare împungere a butonului, și nici un semn de viață din casa asta, care parcă era goală. Sună a patra oară, hotărît că, dacă nu va veni nimeni, să cotrobăiască iar odăile, încăpățînat la culme să ajungă la un sfîrșit oarecare sau — Doamne! — la un început! În orice caz, să nimicească orice gînd de opunere, cît de neînsemnată, cu îndrăzneala și repeziciunea mișcărilor lui!

Ci iată, că ușa cea mare se deschise în sfîrșit. Adică se crăpă atît cît ar lăsa să iasă un cap cu păr roșu, zburlit, și o față rumenă și aburită, pe care vreun glumeț parcă lipise un gogoșar. Gogoșarul făcu o mișcare de animal marin și lăsă să se vadă cele două găuri ale nărilor, care părură să adulmece pe cel venit. Manaru avu impresia că fu privit cu nările, căci alte urme de ochi nu se mai zăreau pe fața aprinsă și informă, și asta-i tăie iarăși curajul.

— Domnul e la București! auzi o voce surdă, care i se păru că vine de departe și nu de sub gogoșarul ce se zbătu întruna cît ținu vocea aceea, ca o echinodermă pe nisip.

— Vreau să vorbesc cu cucoana…

— Cucoana?… Aici vocea ascunsă făcu o pauză mai lungă. Echinodermă se zvîrcoli dureros, de parcă ar fi fost presărată cu sare, și iarăși se auzi ca de sub apă.

— …nu se poate… Domnul nu este aici…

Ușa pornise să se închidă peste strania apariție, dar mîna puternică a lui Manaru apucă vînjos clanța din afară; cîteva clipe ușa aceasta se zbătu între Manaru și arătarea roșie, dar brațul lui fu desigur mai tare.

— Du-te de cheamă pe cucoană! se răsti atît de puternic Manaru, că gogoșarul se făcu mic pe fața rotundă și abia acum se deschiseră deasupra lui două crestături negre, lungi și înguste ca două urme de creion.

Apoi îndată capul se vîrî în burduful dedesupt, încotoșmănat în șaizeci de boarfe, și toată această alcătuire diformă se porni brusc, în mișcare grăbită și nemodificată, ca un ghem de petece împins cu piciorul. Drept la jumătatea antreului se opri:

— Cine sunteți dumneavoastră? se auzi vocea din stomah.

— Un domn…

Ghemul porni iarăși. Dispăru prin ușile din fund și reapăru după minute de așteptare.

— Cum te cheamă?

— Un domn, ți-am spus! urlă Manaru scos din fire; am treabă cu stăpînu-tău sau cu stăpînă-ta…

Din ghemul de boarfe, se desprinsese iarăși ghemul mai mic al capului, apoi amîndouă se contopiră și arătarea se mistui din nou.

Și iarăși trecură minute.

Manaru se așezase cu spatele spre fundul antreului. Era bine să nu fie văzut chiar de la început. De aceea nici nu întoarse fața cînd se auzi ușa. Se prefăcu plin de luare-aminte pentru albumul de fotografii de pe masă, întorcînd cu mult interes paginile cartonate, în vreme ce urechea prindea cu atenție de asasin pîș-pîșul pantofilor de pîslă, pe covorașele lungi, ca niște poteci.

Manaru tresări cu prefăcută putere numai cînd simți pe Morărița aproape de tot de dînsul. Atunci se înclină adînc, îi apucă mîna albă, pe care o trase spre buze, smulgînd-o, cu afectată delicatețe, pînă deasupra cotului, din mîneca largă ă capotului cu desemne egiptene, și brațul prea alb îl cutremură.

Ridică îndrăzneț ochii și-i împlîntă în ochii Morăriței, care-l cerceta severă și neînțelegătoare:

— Ce doriți, domnule?…

„…A, va să zică, nu «domnule Manaru»?”

— Nu mă mai cunoașteți, doamnă?

— Ba da! Domnul Manaru!

— Chiar el, chiar el…

Ș-apoi tăcere, căci el dăduse acum drum să vorbească ochilor, care scînteiau jucăuși ca flăcările acelea infime pe metalul înroșit în spuză.

— Căutați pe bărbatul meu?…

— Da… o afacere urgentă… unde aș putea să…”

— …să?…

— …discutăm…

— Să discutăm, dacă socotiți că vă pot lămuri cu ceva, chiar aici, domnule…

Vocea ei, la început semeață, păru mai prietinească acum și fața i se discordă; Manaru o privi din nou pătrunzător, dar șovăi puțin, simțind că-i lipsește cuvîntul din gît. Și asta îl făcu să-și strige singur în gînd cuvinte aspre și insultătoare!

Pe figura ei se cumpănea încă mirarea cu bunăvoința. Birui cea din urmă. Clipa aceasta păru s-o fi așteptat Manaru, căci abia acum își reveni. Și ca să n-o strice de la început, bătu puțin cîmpii, departe. Ea-l privea uimită și se vedea din mobilitatea întregei figuri cum se sforțează să înțeleagă ceva.

Era frumoasă, grozav de frumoasă, asta e! Părul negru, tăiat într-o parte de-o șuviță argintie ca de-o cărare abia perceptibilă, cu vîrfurile încîrlionțate în toate chipurile și strîns in grabă într-un coc destrămat. Figura nepudrată păstra o albeață mai mată, mai intimă, iar umerii obrajilor luceau de la sine cu rozul lor aprins de cărbune. Gulerul capotului, cu desenuri vișinii, se închidea tocmai cînd începea șănțulețul sînilor, tăind, pe pieptul puternic, un triunghi alb.

— Domnule, eu nu înțeleg deloc ce spuneți dumneavoastră…

— Doamnă, nu înțelegeți că aiurez, că vă iubesc…

Ea făcu un pas înapoi, mai mult surprinsă, ca și cînd convorbitorul ar fi înnebunit brusc dinaintea ei. Migdalele negre ale ochilor își întoarseră vîrful de inimioară și mai mult spre tîmple și fruntea i se încreți, iar toată fața, cu triunghiul pieptului cu tot, se acoperi deodată de-o roșeață aprigă. Ea-l măsură apoi de sus pînă jos, răsuflînd scurt și șuierător, se-ntoarse spre fundul antreului, privindu-l încă peste umăr, cu buzele schimonosite de tot disprețul de care era în stare, și porni cu pas de sus, rar si apăsat.

Însă în adîncul negru al privirilor acelora, Manaru, ochitor dibaci, prinse din zbor două unde căprii de teamă; pasul ei tocmai se grăbea, cînd el o ajunse din urmă și o apucă în lațul de oțel al brațelor, pe după mijloc.

Fu o luptă scurtă și mută, o. grindină violentă de sărutări pe ceafă, pe umerii care se dezgoleau și se acopereau necontenit, unul după altul, în zbaterea ei înverșunată, pe părul al cărui coc se desfăcuse de tot Ea începu să strige, dar din gîtul umflat de nebunia indignării nu porniră decît cîteva sunete aspre, guturale. El văzu în dreapta ușile larg deschise ale dormitorului, plin aproape tot de cele două paturi alăturate, cu tăbliile uriașe, galbene-lucitoare ca lămîia; dintr-o smucire îi întoarse fața spre dînsul și-i prinse buzele strînse între buzele lui, înăbușindu-i orice putință de strigăt și împingînd-o încet, dar sigur, spre întinsoarea desăvîrșită a macaturilor roșii.

În prag ea-și îndoi, își întrei forțele, fără izbîndă, și acum, albă ca hîrtia, cu figura răvășită de cutele groazei adînci, cu părul despletit, cu ochii măriți de tot mai spăimîntată mirare, orbiți de roua lacrămilor disperării, ceda, milimetru cu milimetru, spre marea de roș a macatului întins pînă la nemărginire.

Dar pe somiera ce se scufundă adînc, o luptă se încinse, de astă dată crîncenă, necruțătoare. În cele din urmă, ea scăpă izbindu-l cu un sfeșnic electric mobil, apucat de pe măsuța de noapte, și se năpusti prin ușa cu canaturile de părete, înecîndu-se subt sugrumul înnebunitei respirații.

Manaru rămase întins într-o prostrație desăvîrșită, scîrbit, descurajat, nu de lovitura care-l pălise cu nădejde, dar de această îndîrjire furioasă, de care nu se mai împiedecase niciodată și care îl neliniștea — lucru nespus de straniu — ca o grozavă presimțire. Nu i se părea deloc neexplicabilă, dar absolut deloc, încăpățînata rezistență, și totuși neliniștea creștea…

Un gol mare în cap, în pîntece și în suflet îl ținea încă printre cuverturile și cerșafurile vrășulite. Atunci urechea prinse un foșnet ușor, de fantomă, și închise ochii, prefăcîndu-se amețit de-a binelea. Desigur, intrigată de nemișcarea lui, ea se întoarse să vadă efectul loviturii; dacă avea să se aplece asupra-i, să-i încerce bătaia inimii, o va apuca iarăși, de astă dată cu toată furia deznădejdii, îi va sfîșia vestmintele, o va mușca, o va zgîria cu ghearele, cu dinții…

Dar ea nu se grăbea deloc. O simțea nemișcată, fixîndu-l dintr-un colț; crăpă puțin pleoapele și-o văzu într-adevăr privindu-l liniștită, superbă, frumoasă. El aștepta încă, doar o va păcăli în cele din urmă.

— Dacă nu pleci mai degrabă, voi chema slugile să te îmbrîncească.

El nu răspunse. Auzi atunci zgomotul ușor al pantofilor de casă depărtîndu-se. Era de tot sigur că se va opri după cîțiva pași, ca și întîi; dar zgomotul acela continua să se audă la intervale sigure și hotărîte. Acum se îndepărta prin antreu. Sări din pat și se luă după dînsa. O găsi în mijlocul antreului, așteptîndu-l căci gemătul somierei ușurate o prevenise. În mînă avea un revolver foarte mare și contrasta glumeț cu mîna ei micuță, dar în cutelc feței se desemna în linii tari accentul hotărîrii.

— Ei bine, cheamă-i! spuse el. Voi rămîne necontenit în pat. Îmi voi scoate haina, toate hainele și mă voi vîrî în așternut. (Începu să rîdă răutăcios.) Și n-aveți decît să mă dați afară și să aruncați hainele după mine! Cred că orașul se va amuza mult de această împrejurare.

Aiura înainte, inventînd amenințări de copil; și le spunea hotărît, căci se simțea în stare să mearga chiar pînă acolo. Dar rîsul pe care ea i-l aruncă în față ca un stropșit de salivă, îi dezbrăcă și cel din urmă văl al curajului. Se simți atît de mic, atît de urît, atît de slab, că picioarele i se tăiară. Se lăsă pe-un scaun.

— Iartă-mă! bîigui. N-am știut ce fac. M-am purtat ca un rîndaș. Dar nu mai sînt de mult stăpîn pe faptele mele…

Ea-l privea încruntată și totuși în ochii ei se vedea o picătură de înțelegere; din instinct ea înțelegea totul și-i primea vorbele care urmau, pentru oricine altul fără fir, neclintită, cu liniște și — Doamne! se înșela el? — cu interes și compătimire.

— Ha! Ai putea să-mi spui dacă ea s-a… zbătut la fel… spune, și îndată, îndată plec…

Apoi deodată se ridică în picioare, clătinîndu-se, înălțîndu-se parcă și scăzînd ca umbra agitată de o lampă zgîlțîită. Ochii îi scînteiau amenințător și pumnii i se încleștaseră.

— …toate femeile pe la care am trecut, șuieră el printre dinți, mi-au dovedit că nu-i decît o glumă, o nebunie trecătoare. Mi-au limpezit sufletul de veninul roșu, și iată, acum, mi l-ai turnat iarăși înăuntru…

Figura i se strîmbase fără încetare, de durere și de nebunie; apoi deodată crețurile acelea, întretăiate sinistru, începură să se descîlcieze; chipu-i luă acuma înfățișarea blîndeței.

— Spune, se rugă el milog, așa-i că dacă nu eram astfel, violent… cum să spun, dacă m-aș fi purtat altfel… dacă… delicat… altă dată… mai tîrziu… tîrziu de tot…

I se păru că ea e gata să izbucnească iarăși în rîsul falș și batjocoritor și parcă-i fu frică de ascuțimea rîsului aceluia, căci făcu o mișcare bruscă. Dar fața ei rămase liniștită și corpul parcă i se descleștă din atitudinea țeapănă și bravă. Ea-l privea acum cu toată compătimirea, dar buzele îi rămîneau pecetluite.

— De ce nu răspunzi?…

— E de prisos…

— …de prisos…

Ea nu mai zise nimic. El o privi încă neîncrezător, dar îl uimi siguranța ce se cetea pe chipul ei; de bună seamă c-așa trebuie să fie, se gîndi el, și mai spuse stins:

— Bună seara! deși era la nămiazi.

Porni clătinîndu-se și la ușă se odihni puțin, răzemat în mînerul de alamă.

Și înainte ca să dispară cu desăvîrșire, se întoarse, în același timp amenințător și rugător:

— Voi mai veni o dată… nu știi ce mare nenorocire… se va întîmplă… dacă nu mă vei primi…

Crezînd c-o amenință pe dînsa, ridică din umeri, plictisită…

A doua zi Manaru se deșteptă cu durere mare în tîmplă; în cameră erau transparentele lăsate, întuneric și frig. De cînd cu hoinărelile lui, servitorii ăștia își băteau joc; făceau foc de mîntuială, cum de mîntuială le făceau pe toate. Dincolo de cuget, Manaru întrezări cum s-ar putea îndrepta aceste neorînduieli. Dar închise repede pleoapa gîndului, gonind cu scîrbă din lumina lui pe cea menită să-i readucă tihna căminului.

Întoarse butonul electric; undele galbene umplură îndată odaia și el le văzu chiar izbindu-se de portretul Frosicăi, ca razele răsăritului de o răzleață stîncă marină; păreau că toate s-au adunat acolo, ca s-o facă să strălucească într-un nimb nesuferit.

Văzul lui se opri astfel fără vrere pe chipul celei care, de șapte luni și mai bine, își ispășea exilul în dealul viilor. El îi cerceta acum mersul cutelor feței, arcuite cu rotunjită măiestrie de fotograful „în culori” de la Viena, să vadă care din ele ar fi putut deveni accentul acela sever de energie și scîrbă, o! mai ales de scîrbă, de pe figura severă, din ajun, a Morăriței.

Le luă pe rînd pe toate, și toate, adîncite sau întinse, dau boiului zîmbitor, expresii de plăcere, de extaz chiar, sau cel mai puțin de cochetărie, de închipuită pudicitate: „Ei lasă, lasă, ce faci? Ești nebun, vai, dar ești scandalos!” Și nimic mai departe. Puțină rezistență, o zbatere cu mișcări prefăcute, stîngace, dînd cîștig de teren tot mai mult lui Ramură, care înțelege că trebuie. În orice caz săvîrșit acest ritual și care se luptă alene, sigur de izbîndă.

Durerea din tîmplă apasă acum ca un vîrf de cuțit. Inima lui Manaru bate în ritmul, din ce în ce mai grăbit, al mișcărilor spurcate pe care le vede cu închipuirea. Sare din pat, neputincios să mai reziste vedeniei. Pe înaltele-i picioare, trupul de oțel vibrează ca o lamă călită. Se repede la lavoar și potolește jarul din piept cu pumnii plini de apa grea și rece. Se îmbracă și trage transparentul.

Ninge: pe prichiciul din afară, rozetele de nea își tremură convulsiv piciorușele înflorate, parcă se înfricoșează și ele die suflul aprig al năvalei de deasupra. Sfinții s-au pus să-și scuture preșurile cu nădejde. Pe Manaru îl orbește puzderia de steluțe albe; clipește, strînge ochii în pleoape, dar roiurile necurmate îl orbesc din nou. Și simte în ochi o plăcere, c ușoară plăcere, care se întinde tot mai mult înăuntru, trezește începuturi de amintiri vagi, așa cum tresar clapele pianului vechi subt slabe apăsări de fantomă, în odaia neumblată a unui mort demult.

Dar iată, apăsarea amintirii atinge acum o clapă al cărei vuiet, aspru și dureros, îl cutremură de sus pînă-n picioare, îi clănțene dinții, îi zburlește toți nervii, parcă i-ar fi apăsat pe-o bubă. Primii fulgi de anul trecut! Sărbătorirea apariției lor, în trei: Frosica, Manaru, Ramură… Oare trecuseră atunci peste formalitatea luptei?

Manaru iese în fugă, trîntind ușile; și afară îl întîmpină bucuriile celorlalți și ale vieții. Zăpada a prins; și fulgii rîd cu toții de bucuria omenească. Parcă-i un miraj multiplicat la infinit de dinți rîzători; pretutindeni domnește rîsul.

— Prinde! Prinde! Asta-i bună! Cam tîrzie, dar e bună! Își dă cu părerea moș Mitrică Dranovete, misit, cotar și la nevoie chiar comisionar, scuturînd voios cizmele de pecingenea albă. Salut boierule! Să trăiești și la mulți ani!

Și el apucă răspunsul lui Manaru cu un surîs, din zbor, trecînd înainte vesel că poate vesti și altora părerea lui bună: „S-a prins, se prinde!”

Bietul moș Mitrică, el n-are poate lemne nici pentru o săptămînă și se bucură ca și un copil ce-și curăță tărlia în șopru. „S-a prins, se prinde!” Vor urma poate vifornițe, geruri peste fire și atunci desigur va blestema iarăși „vremea asta afurisită, parcă-și face de cap Dumnezeu!” — cum zicea anul trecut, dar acum e fericit că zăpada e lipicioasă și covorul alb se întinde cu sîrguință, astupînd urîțenia glodului.

Manaru simte și el, curios! parcă în afară de conștiința lui, undeva, departe, în hău sau în vreme, mijeală de bucurie. Dar de acolo, din depărtarea aceea, pînă în adevărata-i, imediata-i conștiință, e o distanță de temut, un abis în care se întretaie și scapără norii grei ai amărăciunilor, îndoielilor și dezgusturilor. Albeața asta nesfirșită, care altă dată îi umplea sufletul de toate bucuriile căminului, de la focul din sobă, pînă la albeața identică a Frosicăi goale, în căldura de subterană adîncă a odăii de dormit; de astă dată i se pare stricată de ceva negru, distonant și supărător; un punct inexistent și totuși persistînd să întunece vederea ca acele neguri subite din coltul ochilor, care te sperie pe neașteptate, te fac să întorci brusc capul, pentru a nu surprinde nimic real, și totuși împăienjenind necontenit izvorașul secat al lacrimilor — încețoșeri nedefinite și insezisabile, ca o veste a nevăzutului, ca o prevestire sinistră.

Piciorul lui Manaru despică acum pîrtii prin mahalalele depărtate, apoi cotește spre Olt, prin țarinile înzăpezite, în care talpa lasă urme pe covorul alb. Pe aici parcă n-a nins așa ca în oraș și, Doamne! parcă nu mai ninge deloc. În văzduh a rămas un fel de fulguială neputincioasă și leneșă; ultimele steluțe de nea de-abia sosesc legănate și batjocoritoare ca acei soldați beți și nedisciplinați ce-ncheie totdeauna coloanele lungi, sure și posomorîte. E parcă un făcut: trebuiau să-i arăte și ele lui Manaru că totul nu-i decît un fel de glumă și o bătaie de joc.

Miriștea înzăpezită, buburoșată de cuiburile negre ale porumbilor tăiați, se sfîrșește repede în poalele zăvoiului. Talpa lui Manaru stîrnește acum foșnetul de metal subțiat al frunzelor căzute. Pe aici zăpada n-a prins decît insulețe-insulețe, pe subt ochiurile mai largi dintre copacii triști și pudrați. Cîte unul se deșteaptă din somnul hibernal, vede desigur că a încetat ninsoarea și scutură cu dispreț buleandra de ghețușuri de pe umăr, care se năruie toată în capul musafirului nepoftit. Însă Manaru răzbate îndată la capul podului, pe șleahul larg, stă în loc și privește în urmă-i: mare ocol a făcut! Apoi o ia tot înainte pe scîndurelele răsunătoare ale podului, dispuse în chip de trotoar.

Dedesubt Oltul curge între două chenare înguste, argintii, de nea, în șuvoaie grele și adînci; găurile învîrtitoare, ochi de bulboană privesc lumea de deasupra cu hăinoșia întunecată a adîncului. Ochii aceia mulți și toți se fixează asupra lui Manaru, de parcă divinitatea răului s-ar fi ridicat dușmănoasă și pînditoare la suprafață. Sprîncene crunte de unde gălbui îi înconjură în curgere necurmată și-n vuiet fără oprire; brațe de apă se desfac din trupul înmugurit de ochi și alunecă lacome prin maluri; apucă hrăpărețe la subțioară ostroave întregi, înrămate de zăpadă, și se înfundă iarăși în buzunarele mătcii, pierzîndu-se în zăvoaiele depărtării.

Pretutindeni un zbucium necurmat de scăpare din sine și pretutindeni o întoarcere rușinoasă, înfringere și neputință.

Manaru retrăiește lupta din ajun și abia aici, în mijlocul sănătății aspre a naturii, începe să se îndoiască. „Hm… Oare să fie într-adevăr vreuna… Una singură…”

Și întrebarea asta neterminată îl luminează deodată.

Rîde cu voioșie privind șuvoaiele groase și galbene; dar ochii vuitorilor îi moaie puțin veselia. Se îndepărtează de albul parapet metalic și-o ia agale, înapoi spre orașul depărtat ce-și scoate cupolele și vîrfurile ascuțite dintr-un nor despletit de ceață, de parcă ar fi luat foc din vale, pe dedesubt.

Drumul se întinde negru și ridicat, lasă burtă la mijloc și urcă iarăși spre oraș; subt bolta de plopi centenari, hăt, la jumătate, i se năzărește, în tulburul zilei, o căruță înaintînd mică și domoală ca o jucărie.

Scăpat de obsesia rîului, el rîde acum zgomotos. Se revede părăsind pe Morărița… Își aduce aminte de toate vorbele, de scîncelile lui… Și la fiecare, cîte-o nouă undă de rușine îl lovește în obraz. A putut el să se poarte atît de slab! S-a făcut de rîs! Totul trebuie îndreptat astfel ca să se creadă într-o prefăcătorie a lui, un rol jucat în mai multe chipuri, cel lăcrămos de la urmă fiind coarda de rezervă a canaliei care nu dă îndărăt de la nimic…,

Manaru era satisfăcut; el coborî costișa podului cu pas alene, cu fața iluminată. Cuvîntul „canalie” l-a înzdrăvenit complect.

În vale, între dînsul și orășel, ceața începuse să presare mici incendii, ca exploziile obuzelor pe cîmpul de război. Pe urmă, o fumăraie deasă cutropi totul, parcă pămîntul întreg s-ar fi aprins. În dreapta și-n stînga drumului, pînă cît mai ținea ochiul, zarea se înecă în aburul de pîclă. Și-n desimea lui inegală, ființele omenești luau dimensiuni de fantasme. Colea, aproape, în vale, păzitorii zarzavageriilor, strînși la foc, unde parcă incendiul subteran răzbise prin crusta pămîntului, se vedeau ca o ceată măruntă de liliputani; iar dincolo, departe, lucru nemaipomenit, peste Olt, pe culme, prin fumul necontenit mai opac, un călăreț părea tot atît de înalt cît dealul pe care-l călca; ai fi zis că dă de cer cu vîrful căciulii.

Manaru ridică din umeri neînțelegător; i se părea că pășește într-o lume stranie, ireală. I se părea că străbate acum funduri de ocean. Tristețea îl copleși iarăși. Se întreba din nou: „E oare cu putință să existe într-adevăr ceva întreg, în totul și în totul întreg, neștirbit de vîrcolacul nici celei mai slabe umbre?… Un suflet femeiesc?”

Și privi în juru-i, așteptînd răspunsul din nepătrunsul ceței. Dar nu venea nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot. Liliputanii se înecaseră de tot în negură; iar pe creasta dealului, trupul calului și-al călărețului dispăruseră; și numai capul cu căciula lunecau deasupra abisului ca o lună din închipuiri de troglodiți, ca o arătare sinistră și cobitoare.

Demult, de nu se mai ține minte, pentru întâia oară acum Manaru își făcu semnul crucii.

Ca în toată iarna aceasta, nici acum zăpada nu se prinse deloc. Pe străzile umede, noroiul plescăia sub tălpi, care-l zvîrleau departe în șiroaie groase-păcurii. Doar dimineața pojghița gheței de peste noapte mai ținea împietrită această revărsare murdară de glod, care reîncepea odată cu pasul omenesc. Puțin, după faptul zilei, urmele încălțămintei se-ntipăreau ca-n ceară; erau urme de bocanci grei cu știftori, încrucișîndu-se cu găurelele dispuse geometric, lăsate de galoș; urme de talpă largă, bărbătească, distanțate la intervale rari, printre care pecețile ascuțite ale pașilor femeiești se legau în lanț mărunt ca un șir de rîndunici; parcă le și vedeai în mers zorit, abia ținîndu-se de călcătura destinsă și apăsată a cizmei voinicești.

De cînd tot se ducea la piață dis-de-vreme, Manaru prinsese toate aceste deosebiri; căci abia în zilele de tîrg mai putea avea prilejul să revadă pe Morărița.

La cea dintîi întîlnire, a salutat-o larg, ștrengărește, însă ea nu l-a văzut, sau poate s-a făcut, preocupată de modul cum servitoarea trebuia să așeze în coș, fără să le strice, cîteva buchețele de ghiocei, rămășiță a zăpezei ce se luase. Manaru își făcu loc printre două vînzătoare și se postă drept în fața ei, în dosul liniei lungi de țărănci chincite cu picioarele sub șezut, cu brațele cruce în sînii cojoacelor, îmbrobodite și cocoșate de frig, nemișcate dinaintea ștergarelor cu grămăjoare de bunătăți, ca o galerie de idoli vechi de piatră înnegrită, în fața cărora credincioșii se prosternă în mătănii asidui de cumpărători aprigi la togmă. Și Manaru zîmbește la priveliștea șiragului de idoli precupețindu-și singuri ofrandele; apropierea asta barocă îi suflă iarăși de sub capacul țestei un vînt de înviorare. Ar fi vrut să fie peste tot o răsturnare grozavă din vîrf pînă-n temelii, și-și dă seamă că simte această nevoie acum mai mult ca niciodată; o simte în sînge și în măruntaie; ca foamea și ca setea, chinuitoare și neogoiată.

Și iată că femeia asta neașteptată se așează de-a curmezișul prăbușirii generale. Și iată că îndată atunci el vede lumea restabilită în temeliile pe care le știa întăi și pe care începuse să se învețe a le socoti pe urmă prea învechite, bădărănesc cioplite, putrede, mincinoase.

Încurcat în păienjenișul tuturor întrebărilor fără răspuns, ca un halucinat, el se învîrte în jurul Morăriței, apare în dosul vînzătoarei care o servește, se trezește cot la cot cu dînsa, sare peste șiragul de idoli, în zarva de mîrîieli și protestări acerbe, pentru a-i fi necontenit în față sau alături. Vorba pe care ar voi să i-o spună se îngrămădește în gît, se preface în salivă, tot plimbînd-o cu limba de colo pînă colo. Și tot nu începe să îndrăznească. Îl apucă iarăși necazul pe sine; niciodată nu i s-a părut sie însuși mai bleg ca acum. Și simte din nou o plăcere neînfrînată să-și dea în gînd epitete caraghioase. Un singur lucru îl mai încurajează; ea desigur se preface că nu-l vede și nu pare deloc contrariată de ocolurile lui tot mai apropiate. În sfîrșit a izbutit să se amestece într-o togmă cu o vînzătoare mai încăpățînată. Dumnezeule, vocea ei e liniștită și privirea-i limpede nu pare a mai păstra nici un necaz!

Dar, lucrul naibei! Acuma tocmai seninătatea asta îl încurcă! Cuvintele îi fug din cap ca un stol de vrăbii la o apariție neașteptată. Și se ține astfel după dînsa, prostănac și caraghios. În cele din urmă își aduce aminte comparația cu idolii și i-o spune, întinzînd cuprinzător mîna deasupra întregei piețe. Ea zîmbește: va să zică i-a plăcut. Și i se ține iarăși încîntat pas după pas. Dar, repede, repede, o îndoială îl pune din nou în cumpănă: dacă ea a zîmbit numai așa, a bătaie de joc, pentru că el a glăsuit-o, floricica lui de imaginație, dintr-odată, fără nici o legătură, ca pe ceva aflat din altă parte, sau amintit dintr-o carte. Trebuia desigur să i-o spună încă de pe cînd se aflau în marginea pieței; de acolo s-ar Ci văzut mai bine justețea-i și ar fi părut într-adevăr o improvizație! Aici vînzătoarele stricaseră șiragul și-l știrbise pe distanțe mari. El privi speriat peste întreg cuprinsul pieței; respiră ușurat. Comparația tot era bună, dar tristețea nu-l părăsi, căci inspirația secase iarăși și pe urmă grija de ce va fi zicînd dînsa de vorbele lui fără legătură și de tîrcoalele necurmate reîncepu să-l neliniștească peste măsură. Vai! Niciodată nu s-a gîndit ce-ar putea zice vreo femeie de stăruințele sale. Totul era să nu se gîndească la nimic și să dea buzna! Și acum, cînd doamna Moraru, mulțumită de cumpărături, îl salută fără nici un cuvînt, cu o scurtă și severă înclinare a capului, care-l încunoștiință că ascultarea ce i-a acordat a luat sfîrșit, el rămase pe loc, nemișcat, ca la o poruncă fără chip de răstălmăcire.

Și-l trezi din starea asta de nemișcare zgomotul tîrgului, care începu de-abia de acum să-i pătrundă cu adevărat în urechi.

— Boierule, boierule, trei poli perechea…

— Aici la mine, boierule, le-am lăsat la doi cincizeci… ieri le-a ouat…

Iar cleștele grătarului cu. mititei birui totul cu zgomotul infernal:

Arde șf frige Și n-are gură să strige, Mitite-i-ii!

De cîteva ori s-a prezentat la Moraru cu planul unei ingenioase afacerii, care-l încerca de ani, și la roada căreia ar fi vrut să fie unic culegător. Lui Moraru i-a surîs ideea și l-a primit cu tot entuziasmul. Dar atunci casa i s-a părut goală de orice altă ființă, aflară de bărbatul priceput în treburi, de comerț fulgerător și de misilie în mare.. (Aflase el ceva? Afecta liniștea și ignoranța pentru a arăta nepăsarea sau pentru a-și bate joc?)

Într-o a doua zi însă, după plecarea Morarului la București, Manaru a sunat cu violență la intrarea asociatului, chipurile pentru tradiționalele,,hârtii uitate pe biurou”, dar n-a venit nimeni să-i deschidă. A bătut stăruitor trotuarul din fața casei, mai bine de un ceas, cu aer — ce i se părea căznit dinlăuntru — de om de afaceri stânjenit și contrariat, în mersul vertiginos al operațiilor, de un lucru cu totul lipsit de importanță. Își exprima chiar cu voce tare nedumerirea și ciuda față de cîțiva prietini trecători, care nici gînd n-avuseseră să-l întrebe de rostul lui în fața acestei porți. Dar cît strigă de tare, nimeni nu veni să-i deschidă. Poarta de dreve era înlănțuită și lăcătuită atît, de strîns, că abia de făceai zgomot, când o zguduiai cu toată puterea.

Din ziua aceea, nopțile ce urmară începură să-i fie grozav de chinuitoare: spiritul Morăriței îl vizita fără preget la fiecare jumătate sunătoaare a pendulului ca o fantomă rea. O vedea intrând pe ușă, ușoară ca un vis, necontenit destrămându-se și veșnic refăcîndu-se ca norul de țigară. Apoi prindea din ce în ce mai multă consistență, o vedea aidoma, trup și viață, privindu-l lung și languros. Capotul de casă i-e prins într-o cataramă de jartieră, și lasă să se vadă aproape toată pulpa tare, rotunzindu-se lunguieț. Mîna lui se întinde tremurătoare și ochii fixează fantoma, hipnotizînd-o, imobilizînd-o. Nebunia curiozității îi dilată nările, ochii, sufletul întreg, îi scurtează respirația, făcînd-o gîfîitoare. În faldurile capotului albastru stă ascuns tot ce face gloria acestei femei; o singură aruncătură de ochi și totul ar fi redus la obișnuitul profan și impur. Închipuirea lui Manaru atinge cu mîni tremurătoare marginea capotului, însă acesta rămîne nemișcat, ca faldurile de ceară ale veștmintelor de păpuși. Închipuirea îmi innebunită doboară atunci și smulge; dar vestmîntul apărător rămîne nemișcat, unul și același cu misterul învestmîntat, ca îmbrăcămintea imaginilor din lentilele răsturnătoare. Și atunci în sufletul lui sfîrîie și mai arzător jăratecul poftei, peste care cade încontinuu picătura de păcură a imposibilității.

Și timpul îl duce astfel în goana-i necurmată și necruțătoare; lui i se pare că-l duce învîrtindu-se ca un zănatec în jurul său însuși, fără spor și fără preget. Ca pe unul din asteroizii aceia mărunți și sterpi învîrtindu-se în goană nebună și de prisos în jurul lor și-n jurul soarelui. Cînd îi veni întîi această idee, Manaru se cam înspăîmîntă; ea-i veni cu atîta intensitate și-l obsedă într-atît, încît îi aminti un fost prietin, pe care-l vizita la un ospiciu, învîrtindu-se fără să amețească și asigurîndu-l că-i burghiu. Ș-apoi imaginea asteroidului reveni din ce în ce mai des, mai sigură și mai precisă, de parcă și-ar fi arătat din ce în ce mai temeinic existența în obiectivul lunetei unui astronom descoperitor. Acasă, gândindu-se la ea, pe stradă, la cafenea, la un prietin, într-una cu gîndul atras de magnetul puterii ei ascunse în misterul depărtării, el avea tot mai mult impresia că se răsucește deodată în juru-i ca un vîrtej și astfel o ia razna de-a lungul străzilor, în neostoiat tîrcol pe lângă casa Morăriței, ca pe lîngă palatul din povești al soarelui.

Timpul îl ducea astfel în spirală dîn ce în ce mai strînsă spre monomanie, pînă cînd el se răzvrăti deodată. Primăvara venise demult sau, mai bine, acum era primăvară adevărată, adică nu acel sfîrșit de iarnă care-i mănîncă primele luni cu murdăria șivoaielor și a noroaielor revărsate, cu zăpezile acelea apătoase, mari și destrămate în bob, ca scamele de bumbac. Căzuse acum zăpada fiorilor, orbitor de albă cît cuprindeai cu ochiul sau, uneori, de colori diferite, tot așa de orbitoare, de parcă pe-un timp de omăt te-ai fi uitat printr-un ciob de sticlă colorată.

Se pregătea deschiderea „Grandiflorei”. Chiar se împărțise micile afișe boite în tot chipul, care anunțau marele eveniment: „În curînd deschiderea «Grandiflorei», grand cinema și teatru de vară, complect renovat, mititei, fleici, antricoate și tot felul de băuturi spirtoase vor sta la dispoziția onor. P.T.T. public la orice oră din zi și din noapte”. Afișe ceva mai măricele dau și unele amănunte asupra îmbunătățirilor aduse de patron stabilimentului său estival. Se vedea într-însele pana încercată a d-lui Cocoșel, care mai ținea și corespondența evenimentelor din orășel la ziarele bucureștene: „Răzoare de garoafe, mixandre, zambile, pansele și zorele, ca și tufișuri de trandafiri vor îmbălsăma aerul, dînd mirosului ales al fripturilor, parfum de esențe rare, iar onor. P.T.T. public consumator impresiunea edenului pe pămînt”.

Anunțurile acestea cutremurară de sus pînă jos pe Manaru. „Grandiflora!” Zeița nocturnă a atîtor chefuri și-atîtor delicioase măruntaie de berbec sau de văcuță fragedă! De cînd nu mai pusese el strop de vin pe buze. de cînd nu-i mai umpluse nările mustul sfîrîitor al grătarului!

De cînd cu Morărița, se înstrăinase încetul cu încetul de prietinii buni și de chiulhanurile trecutului. Și cum se resimțea de această dezertare! Căzuse pradă ideilor de nebun, ajunsese văduv de orice nădejdi, slăbise ca un ogar și-n sufletu-i se împîclea, tot mai stăruitor, nerăbdătoare și halucinante neliniști.

Reîntoarcerea la „Grandiflora”! L’embarquement pour «Grandiflore»! Începu să strige chiar de-a doua zi, cuprins de o ciudată veselie subită, prietinilor care-l întrebau de sănătate: „Fiți pregătiți, ca să nu vă găsească în voi cu duhul rău”.

Rîdeau și Mărunțache și Ignătescu și Goruneanu și Gorunescu și toți ceilalți, pînă și Zambiloiu își întindea buzele într-o parte și într-alta, fără să le dezlipească, neștiutor dacă trebuie să se înveselească de-a binelea sau să dea dracului „Grandiflora” asta, care-i adusese atîta necaz. („Cine dracu m-a pus să mă nimeresc tocmai în seara aia acolo!”)

Și ei. cu toții, se lăsaseră de drăcovenii. Într-adevăr „ce însemna «Grandiflora fără Manaru!” își spuseseră chiar in ajun, privind cu melancolie afișele roșii, albastre și verzi; și același lucru îl spuseră astăzi cu toată bucuria lui Manaru, cînd acesta înainta spre dînșii, fluturînd ca pe-un steguleț vestea tipărită.

— Dar ce înseamnă Manaru fără „Grandiflora”! le răspunse el, scuipînd cu dispreț. Să vă spun eu: un biet păcătos și un poltron… S-a dus cu bietul Manaru! E timpul să ne întremăm cu sîngele Domnului… la edenul lui Alexandru…

Vinul curgea gîrlă și hohotele de veselie deveneau tot mai nestăpînite. Manaru plutea în plin romantism. Din grotescul petrecerii, ochii lui se ridicau adesea spre înălțimile cerești. Întunericul tocmai se spărsese în răsărit, și prin spărtură, apa luminii gîlgîia potop, diluînd cătrăneala de deasupra. Manaru părea că aude acel gîlgîit, căci sufletul lui se înfrățea acum iarăși cu toate, pătrundea în toate, înțelegea toate; era ca într-o stare de supraexistență, se simțea tronînd deasupra tuturora, în nori de extaz și de fericire nemărginită.

Atunci îl picură în urechi cuvintele hotărîtoare:

— Ești sigur că Moraru vine azi?

— Da, da, hotărît.

— Atunci mergem amîndoi la gară…

Era o frîntură de conversație dintre Gorunescu și Goruneanu, din care pînă acum Manaru prinsese, fără voie, numai cuvinte răzlețe, „vagon”, „cinci mii la chilă”, „corpuri străine”…

I se păru că gîtul răsăritului s-a căscat acum de tot și prin beregata străpunsă de cuțitul luminos al nevăzutului năvălește potop o zariște roșie, diafană, umple totul de foc și de-un fluid neînțeles și dulceag, tot mai dulceag, care-l îneacă. El privește vrăjit, acolo, în spărtura de lumină, și vede cum se furișează spre dînsul, în galop turbat, ca vîntul și ca gîndul, trei raze, trei păreri de raze, ca trei cai înaripați. Îi ajung drept în minte și iarăși sunt atrași înapoi în cer pe razele întinse, ca pe sîrme, acum mai mult de trei, o herghelie imensă, și pe urmă vin din nou în aceeași goană și-n aceeași strălucire de aur și pietre scumpe. Nu-i încă soarele vrednic al zilelor de iunie, dar e soarele gîndului care-l dogorește acum ca-n nămiaz de vară.

Manaru se ridică și buzele lui rostesc parcă în somn: „Acum!”

E toată un vîrtej aprig și o hotărîre nestrămutată mintea lui „acum”. Se scoală, tremurînd din tot corpul, ca apucat de un frig năprasnic, și pornește printre mesele zburlite de scaune întoarse, ca printr-o turmă de arici fantastici, încremeniți în somn. De sub prunul gîrbov, cu renclode electrice, prietinii îl strigă întrebător. Dar el s-a pierdut de tot.

— Lăsați omul să-și facă nevoile! spuse cineva.

Manaru grăbea acum pe asfaltul trotoarelor jilăvite de rouă și i se părea că în înaintare corpul lui destramă palele de întuneric de cele de lumină. Ajunse la casa Morarilor cu ultima binețe a cocoșilor. Dimineața era încă turbure; dar în văzduh pluteau fulguiri de raze.

Zgîlțîi fără nădejde poarta de fier, se uită cu dușmănie la lacătul umflat ca un ghem, ce-l privea la rîndu-i sarcastic, prin ochiul zgîit, în toate chipurile, al cheii.

Ca unul care le socotise toate de mai înainte, el alunecă zorit de-a lungul grilajului argintat, cu sulițe galbene în vîrf, și dădu alături, la Ristea dogarul. Ristea era, doar, omul lui. De i-ar fi ieșit cumva înainte, îl potolea din două vorbe. Poarta acestuia era scundă și de lemn; Manaru mai aruncă o ultimă privire în lungul străzii ce se încovoia într-o parte și în alta și apucă solid de vîrfurile a doi stacheți, la distanță potrivită. Îl izbi atunci drept în urechi un pocnet puternic ca de beșică umflată, plesnită în palmă, urmat de-un horcăit lugubru de om părind că se îneacă de mai multe ori și care, apoi, găsindu-și un ton potrivit se schimbă într-o aghioasă lungă și tremurată de ușurare. Manaru clătină din cap cu deplină știință; Andrei, vardistul, își îndeplinea ca de obicei conștiincios veghea matinală pe cimentul cerdacului deschis al conului Iancu, avocatul.

Se avîntă. Poarta gemu și se zbătu subt greutate. Dar el era acum deasupra, sprijinit voinicește în mușchii de oțel; își petrecu picioarele dincolo, se legănă și sări. Se pierdu repede printre turnulețele pătrate de doage înnegrite, dispuse simetric, ca niște sonde mici. Se trezi într-o vrașilă de butoaie desfundate, rupte, înjumătățite; se împiedecă de cercuri de fier care, apăsate de talpă, se ridicau de subt așternutul de așchii și gunoi, viclene și tăioase ca niște fălci dé curse, coperite înadins. La urmă de tot fu simțit și de javra curții, ce-și făcea somnul, pătrunsă de umezeala zorilor, sub o ruptură de hîrdău.

Manaru împinsese un butoi lîngă gardul cu sîrmă ghimpată al Morarilor. Acum era sus; iar cinele rămăsese deodată uimit, așteptînd cu ochii lui de fosfor, ca mărăcinișul de metal să dea înapoi pe îndrăzneț. În Manaru era însă numai voință și se simțea el însuși făcut dintr-un metal mai brut și mai dur decît al țepilor zburlite pe fire. Cu siguranță rece în mișcare, îndepărtă sîrmele rar, deschizîndu-și loc destul printre ele, ceea ce ațîța necazul tînguitor al dobitocului dedesubt. Se cocoță maimuțește, încălecînd uluca, strîngînd din dinți, cocoșindu-se, ferindu-se de ascuțișuri, zdrelindu-se, sfîșiindu-și hainele; o mișcare îi scăpă însă și căzu destul de greu dincolo, pe pavajul neted de piatră tăiat în pătrățele galbene. Dar era dincolo! Stătea încă jos pe piatră și rîdea. Simțea cum triumfă toată carnea dintr-însul, odată cu durerea ce i se alina în trup.

Alături, javra lui Ristea se jelea amarnic, urlînd a mort; atunci se auzi și hămăitul scurt și gros al zăvodului Morarilor. Cînd Manaru se ridică, îi văzu capul enorm ieșind neîncrezător din cușca lipită de gardul opus. El ezită un moment, îl crezu legat și înaintă. Dar din cîteva salturi, zăvodul i se opri înainte, mîrîind amenințător și țintindu-l cu ochi de flăcări.

Alături cățeaua lui Ristea — nu putea fi decît o cățea, gîndea cu drept cuvînt Manaru — deșteptase toată mahalaua… O polifonie lugubră de lătrături, de schelălăituri. de vaiete infernale, adevărate țipete canine, prelungi și înfiorătoare, aprinsese de zgomot curțile vecine pe o întindere respectabilă. Iar zăvodul fulgera doar cu ochii, tăcut și groaznic. La cel mai mic semn și mai apoi la mijeala oricărui gînd de înaintare, fălcile se deschideau și se închideau într-un clămpănit sec și metalic.

Manaru înțelese greutatea împrejurării; era amenințat să rămînă, pînă la deșteptarea celor din casă, în această situație destul de nepotrivită cu măreția planului său; dimensiunile cînelui erau într-adevăr cu totul și cu totul ieșite din comun.

Audaces fortuna! răsună, din înțelepciunea claselor de liceu, ca din depărtarea secolelor, în mintea lui, după cinci minute de nemișcată așteptare, lungi cît cinci ceasuri; o ușă scîrții undeva sus; apoi jos, la ușa ce răspundea în curte, clampa începu să se agite.

Era chiar ghemul de petice, de care dăduse întăi, cînd pătrunsese în casa aceasta. La bălțata-î apariție, zăvodul se înverșuna și se năpusti la Manaru; dar acesta răcni cu atîta putere și atît de poruncitor, că zăvodul se opri la mică distanță, iar fața servitoarei, abia ieșită din burduful de boarfe, prinse ochi.

— Cheamă cînele! tună iarăși, poruncitor, Manaru

Femeia săvîrși după poruncă; zăvodul îi veni la picioare, se gudură, apoi se întoarse iarăși mînios. cînd Manaru îndrăzni în cele din urmă să facă un pas. Servitoarea se dădu înapoi și ochii i se deschiseră și mai mult. Atunci Manaru se scotoci prin buzunare și îndată flutură în aer cîteva bilete de bancă albastre și foșnitoare.

— Le vezi? Sînt ale tale, o asigură el. Și poftim, uite, îți mai dau! se grăbi să-i arăte cît mai multă dărnicie. Încredințat că nu se mai găsește vreun alt suflet prin curte căruia să-i păstreze tain. Îți dau cît vrei. Numai du-te și vezi-ți de treabă… și lasă-mi ușa deschisă aici. Du-te la piață și pe urmă ai să spui c-ai uitat-o deschisă. Nu sînt hoț, n-am nici cuțit, n-am nici pistol la mine. Vreau să fac dragoste cu cocoana; asta vreau! Doar nu s-o dărîma lumea…

Zăvodul tăcuse, părea că ascultă și el, de vreme ce mîrîia tot mai fără convingere. Numai ochii ghemotocului de cîrpe se căscase de astădată enorm, ca sub puterea unor farmece teribile și repezi.

Vocea lui Manaru se tăie atunci și păru că ia alt ton; el scoase încă tot ce mai găsi prin buzunare și, zugrumat de emoția clipei hotărîtoare, dădu ultimele lovituri:

— O să închizi poarta, poftim… Și cu asta nu poate să-ți spună că te-ai înțeles cu mine… Și ușa de aici o uiți deschisă… Ce, nu ți s-a mai întâmplat s-o uiți deschisă?… Cum ar putea să-ți dea în gînd că ar veni cineva peste un gard cu atîția ghimpi și cu un așa zăvod în curte, dacă nu m-ai vedea… Ia banii și nu fi proastă…

Femeia făcu o mișcare pe loc și dispăru. Manaru șuieră o înjurătură de ciudă… Ah, în casa asta ferecată pînă și slugile sînt de fier!

Dar, după o clipă, servitoarea apăru cu coșnița la braț; cînele, care-și încovoiase iarăși autoritar șira spinării, se lăsă jos, gudurîndu-și ciotul scurt.

Femeia îi făcu semn să intre.

Manaru îi aruncă banii în coșniță… O mai întrebă:

— Ce face stăpîna ta?

— Doarme, doarme, nu ti teme… Și pînă acolo nu-i cheie…

Va să zică, și-n casa asta, coada dracului poate găsi o gaură pe unde să se strecoare! Va să zică, nu-i chiar așa de ermetic închis cuibul Morarilor!

Curios! Un presentiment vag și trecător, că și sufletul Morăriței ar putea să aibă vreo portiță deschisă, îl întristă la început. Dar se miră singur de acest simțimînt neașteptat și atît de absurd în împrejurarea în care se găsea. Iar cînd se află dinaintea canaturilor albe și înalte ale ușii cu îngerași ce varsă coșuri de flori roze, plutind pe nori albaștri deschis, redeveni complect el. O dori ca și pe celelalte, la fel de prefăcută, și de perfidă. O dori uimită în fața îndrăznelii lui, căzînd fulgerată de teamă și de admirație; o dori strigînd de patimă cu gîndul gol de orice imagine a Morarului, dacă nu, cu imaginea unui Morar înșelat, nepricepînd nimic, caraghios.

Și inima lui îi bătea ca un pumn pe cînd gîndea astfel; în vreme ce, totuși, cu nespusă atenție, examina clanța ușii și gaura cheii.

Cu mare migăială izbuti să clintească fără zgomot astupușul încleiat de vopsea al broaștei; cînd îl dădu într-o parte, cheia înfiptă pe dinăuntru își arătă călcăiașul picnit de rugină, oprind orice vedere și tăind nădejdea oricărei strategii.

Dar Manaru nu disperă. Era ca într-o inerție de acțiune, așa că ideile noi îi veneau în creier ca verigile unui lanț învîrtit de scripet; și veneau de-acolo, din fîntîna gîndului, prefăcute gata în fapt.

Începu să bată ușor tăblia canatului, subțiindu-și vocea:

— Cucoană! Cuconiță!…

Se auzi dinăuntru ceva, o mișcare a patului și apoi un cuvînt neînțeles, bolborosit Manaru își cîntări iarăși mișcările și începu: toc! toc!

— Cucoană, cuconiță!

Acuma se auzi distinct:

— Tu ești, Dumitro?

— Eu, cuconiță.

— Cine e? Ce vrei, frate, ce te-a găsit?… Hai, intră odată…

A, va să zică ușa nu era încuiată! Manaru o și repezi în lături și pentru a nu da nici o secundă de reculegere celei culcate, nu mai stătu să contemple efectul negînditei lui apariții. Dintr-o dublă săritură fu lîngă pat și în clipa următoare bustul ce se ridicase instantaneu, într-o simplă cămașă, al Morăriței spăimîntate. se frinse sub greutatea vijelioasă a pieptului său. Lupta corp la corp se încinse din nou și deveni din ce în ce mai violentă din amîndouă părțile.

O greșală a ei, încercînd o mișcare disperată, fu pentru dînsul un punct cîștigat. Atunci ea gemu:

— Lasă-mă… nu acuma… acuma nu se poate… Singură te voi chema…

Cînd se ridică triumfător, ea rămase în aceeași poziție lubrică, nerușinată. Părea că nu se mai sinchisește de nimic și chiar Manaru se miră de atîta nesimțire. Ea ținea ochii încleștați și tremura. El o acoperi. Ea izbucni atunci într-un plîns fără lacrimi, un șir de vaiete lungi, zugrumate, care apoi încetară sau mai degrabă se-năbușiră în gîtul ce sforăia sub apăsarea lor.

Manaru o mîngîie: nu va ști nimeni! El a sărit prin dos și nimeni nu l-a văzut. A pîndit numai ca servitoarea să plece în piață, așa că nici ea nu știe nimic. Cînd va fi să se ducă și el mai tîrziu, căci acum putea bate la ochi, îi va deschide singură. În sfîrșit, nimeni nu știe și nu va ști nimic, afară de cîne cu care a dus o luptă strașnică, grozavă, corp la corp.

— Aveți un cîne, doamnă, scumpă doamnă, într-adevăr că vă seamănă… Haide, lasă, nu mai plînge, la toți s-a întâmplat… și mie… ia pipăie-mă… am niște cornițe mici…

— Înțelegi, mă durea să știu că mai există cineva, în orășelul ăsta al nostru, lipsit de astfel de podoabă… Acum pot să dorm liniștit… Uite… Am să-mi chem nevasta… o iert… nu vezi… fapta dumitale de-acuma are o înaltă semnificație morală: aduci pacea în familii… Fiind cu toții la fel, nu mai avem ce să invidiem…

El trăncănea înainte, jumătate glumeț, jumătate serios. Glumea ca s-o îmbuneze pe ea și s-o potolească, dar singur se minuna de cît adevăr cuprindeau spusele lui. Ea continua să plîngă. Însă din ce in ce mai tăcut și din ce în ce mai dureros. Nu se mai împotrivi la nici una din mîngîierile lui, nici chiar cînd ele deveniră dezgustător de îndrăznețe. I se lăsa ca o cârpă pe care poți s-o întorci în toate chipurile. El înțelese că aceasta este începutul îmblînzirii. Plînge. dar se lasă! Mîne se va lăsa zîmbind, iar poimîne rîzînd cu hohot. În sufletul lui coborîse acum o pace fără seamăn, ca un răsărit întîrziat de lună pe întinderea de mult adormită. Și îndată imaginea Frosicăi îi apăru în minte. Îl cuprinse un dor puternic de dînsa; o va chema! Chiar o și văzu în închipuire, apărînd dinainte-i înfricoșată și tremurătoare. Păstră mai mult sub pleoapele închise această imagine, înfricoșată și tremurătoare. Se închipui vorbindu-i cu voce grea, chemînd-o mai aproape; și ea căscînd ochii mari — frumoși ei ochi negri — cînd, în locul loviturii, mîna lui se va lăsa mîngîietoare pe frunte-i… Dorul abia răsărit se preschimbă în dorință aprigă, arzătoare. Femeia de alături nu-i mai spunea nimic. Ce poate să spună o femeie mai mult decît alta? Se ridică și politicos o sărută pe frunte. O întrebă dacă trebuie să treacă în odaia cealaltă, cît timp ea va chema servitoarea, ca el să poată ieși, fără cumva s-o întîlnească. Dar Morărița nu-i răspunse nimic; ea plîngea necontenit, din ce în ce mai aspru și mai zugrumat. Se întoarse cu capul in perni și acolo înăbușea sughițele care-i cutremurau tot corpul.

Manaru ridică din umeri, salută respectuos. Ieși prin ușa cea mare de la stradă; de ce n-ar fi fost văzut… de ce să nu se știe de toți că totul e unul și același?

Înainte de a deschide ușa, se gîndea: „Cu cine m-oi întîlni? De-ar fi Mărunțache, el e gura cea mai spartă”… Dar nu era nimeni… Numai în zare, deasupra caselor, pe profilul abia desemnat al dealului albastru, înecat în nelămuritul depărtării însorite îi apăru deodată, mare cît luna, la răsărit, chipul mustăcios și crispat, cu căciula cît un turn de biserică, al călărețului decapitat. Manaru se opri cu ochii măriți. Apoi rîse vesel și vedenia dispăru. „Hm, ce-o vrea ăsta, de-a început să se țină după mine?” glumi fără a putea alunga din urechi gîlgîitul monoton al plînsului Morăriței. Dar îndată ridică din umeri ca dinaintea unei gîndiri absurde.

Fu o firavă și trecătoare închipuire.

Manaru umblă prin toate părțile tîrgului, pretutindeni purtînd cu sine icoana Frosicăi. Degeaba, nici una din orașul ăsta nu face cît dînsa! Chiar astăzi trimete docarul s-o aducă…

Numai la bărbier văzu în ce dezordine se află. Fața galbenă, unsuroasă, ochii obosiți, părul încîrlionțat în inele mărunte, lipite de sudoare, hainele boțite, cu urme de noroi uscat. Se duse acasă și porunci să se ia așternutul din biurou și să se pregătească dormitorul, ca înainte. Spuse să i se scoată pijamaua și papucii, de care nu se mai servise de aproape un an. Dorea să primească pe Frosica echipat complect de casă. Iar viziteul primi ordin să pună îndată caii și să plece.

Pînă să se mai aerisească dormitorul, iesi iar în oraș.

Locomotiva mai aruncă în aer trei țipete scurte; ajunsese în gară. Manaru se-nveseli și mai mult; începu să bată darabana în fierul înflorat al porții și, din gît, surd, aproape în gînd, imitînd trompeta, întonă marșul de bună venire.

Dar mîna îi rămase deodată suspendată: i s-a părut sau parcă s-a zguduit ceva în aer, încă o dată și încă o dată… Dar de auzit n-a auzit nimic; desigur vreo părere; halucinații ale spiritului obosit! (Ca și capul de pe cer, cu căciulă țurcănească.) Lasă numai să treacă Moraru, numai o zdravănă strîngere de mînă… Și pe urmă se va întinde cît e de lung și cît e de lat în somn adînc, potolit, în somn grozav de adînc!…

Acolo, în piață, parcă e ceva; lumea se agită. Iată-i cu toții se opresc în loc, se strigă, se adună și pornesc în grupe, dînd din mîni. Fluierături rupte și repezi de alarmă… „Ce s-o fi întîmplat? Aha, trece Moraru! E pe jos și duce la subțioară pachetul de carton, tîrguieli pentru ea. Bată-te să te bată, Morarule!”

— Hai noroc, Morarule!

— Noroc, Manarule!

— Veniși?

— Venii.

— De la București?

— De la București.

— Ce crezi? Iese? Ai pregătit terenul?

— N-avea nici o grijă… numai un bob zăbavă… Moraru se îndepărtează zîmbind fericit ca întotdeauna.

„E obosit săracul de-o noapte nedormită și totuși ce fericit se îndreaptă spre căsuța lui. Săracul, bietu Moraru… E timpul să facem nani, boier Manarule”…

Manaru se întinde și cască și totuși nu se grăbește să intre. Petrece cu ochii pe Moraru pînă cotește în piață și bate darabana pe gînduri în poartă. În gura pieței apare acum moș Mitrică Dranovete; Manaru bate înainte darabana; se întrerupe să se întindă și să caște. Și pe urmă iarăși bate; marșul de bună venire.

— Să trăiești, boier Manarule.

— Bună ziua, nea Mitrică.

— Ori auziși ce se-ntîmplă?

— N-auzii nimic, nea Mitrică.

— Păi, nevasta lui domnu Moraru.

— Ei, ce-i cu ea?

— Se împușcă adineaori.

— Ce spui dumneata?

— Se împușcă adineaori… Or glumești, n-auziși?

— S-a împușcat?

— Păi cum, săraca… trei gloanțe.

— Ce vorbești, domnule… cînd, nea Mitrică?

— Uite acum, nu sunt nici cinci minute… Tocmai aștepta pe bărbatu-său de la București, și cînd fluieră trenul în gară, haid și ea: pac, pac, pac, trei gloanțe… păi cum… Păi să trăiești, cu bine… Dacă vrei, du-te și dumneata d-o vezi.

Și moș Mitrică trecu înainte, făcînd semnul crucii și minunîndu-se: „…Păi cum, trei gloanțe… Doamne păzește”…

În piață fierberea creștea. Așa ceva nu se mai întîmplase de foarte multă vreme, dacă s-o fi întîmplat cumva vreodată aici în orășel.

Manaru trecea palid de la un grup la altul. Însă tot ce comentau oamenii ăștia strînși în pîlcuri zgomotoase nu i se putea deloc lega în cap. Se pare că unul vorbea de ceva analog, petrecut mai demult, iar altul pomenea de-o oarecare teorie, presărată cu nume străine, răsunătoare. Mai încolo, Zambiloiu se agăță de el în treacăt, ca un bob de scai, rînjind cinic, cu o nuanță de necaz în glas.

— Asta ți-a scăpat, Manarule! (Zambiloiu regreta sincer, într-adevăr, după cum sincer urmărise și se bucurase de toate succesele lui Manaru, pe care le colporta prin ungherele tîrgului cu satisfacție copilărească.)

Îl goni cu o încruntătură de ochi.

Și întrebarea nemiloasă i se puse iarăși în cuget ca o pasăre rea ce ți se înfige în carne să n-o mai poți smulge. Cum a avut puterea asta… Iar aripele grele și negre se zbat zadarnic. Nimic, nici un răspuns. Să-i fi fost teamă de servitoare, să se fi temut că au simțit vecinii? O atît de mare putere pentru un atît de neînsemnat lucru… Dar, nenorocita, aparențele se puteau ascunde… dar nu începuse el s-o învețe ce trebuie de făcut… A auzit ea vreo vorbă din toate celea… ea nu asculta decît plînsetul ei… bocetul ei de moarte… Se jelea singură.

Acum Manaru nu mai aude decît vaietul acela fără sfîrșit de-acum cîteva ceasuri. Ce monoton și groaznic! Și uscat! Un plîns uscat! Parcă dăduse drum unui ooean ascuns, să curgă printr-o gaură de sfredel!

O moartă care plînge! Căci nu se poate să nu fi fost moartă chiar din momentul cînd o răzbise cu puterea lui. Într-adevăr, ce era părăsirea aceea de sine, cînd se bucurase pentru a doua oară și pentru a treia oară de trupul ei! Avusese un cadavru! Nu avusese nimic!… Nimic, nimic… și cuvîntul acesta îi bate în ureche ca un dangăt interminabil de clopot crăpat. Fără urcuș, fără scoborîre… și la intervale largi… trist și vechi și pustiu… vechi de cînd cu lumea: nimic… nimic… de ce cînd cele trei fluierături… tocmai atunci… tocmai în clipele… nici măcar un minut, o secundă mai pe urmă.

— Dar ce are Manaru?

Mut și palid, el trece ca o fantomă printre grupuri. Abia se oprește lîngă unul și îndată a și pierit ca să răsară într-altul, de parcă-i reflexul unei oglinzi pe care un mucalit o smucește de colo pînă colo. Nu, nici nu vede pe unde merge; el s-a răzlețit de tot de lumea înconjurătoare, el merge în gîndul lui turbat, ca leul în colivie. Cei care și-l mai aduc aminte îl revăd în noaptea aceea, la „Grandiflora”, cu Ramură în față, sub lumina renclodelor. În cearcănul roș al ochilor scînteiază oțelul teribil. Da ce l-a găsit?

— Regretă că i-a scăpat o frumusețe, glumește unul, dar toți întorc capetele, de parcă a căzut pe neașteptate ceva murdar între dînșii. Și glumețul retractează: Morărița a fost o femeie! Pe onoare că nu mai înțeleg nimic!

Ramură apare de după colțul străzii. E ca întotdeauna pudrat și elegant și parcă aduce de departe mirosul acela al lui, de săpun, sau de om care a isprăvit să se spele. E schimbat la față; și-a ras mustățile lui galbene-roșioare, ca două pitulici muiate în vin ruginiu. Îi stă desigur mai bine așa, cu fața grasă, rasă din proaspăt. Dar nimeni nu observă nimic. El e puțin înțepat de această nebăgare de seamă. Toți par preocupați, consternați, dau din mîini violent, toți deodată. Ce dracu i-a apucat?

— Dar ce s-a întâmplat, frate?

— Uite, ăsta nu știe?

— Cum, tu nu știi, n-ai auzit?

— Nevasta lui Moraru…

— Morărița… de…

— Ei, ce-i cu ea? A fugit?…

— Și-a tras trei gloanțe.

— A murit?

— O, ho!…

— Ce vorbiți? Păi de ce, domnule?

Ramură respiră ușurat; acum putea și el să-și explice cum nu se observase tăierea mustății. Pe urmă dădu din umeri și ridică ochii în sus. Era un albastru atît de dulce sub soarele acesta potolit, că simți pacea lui îmbibîndui-se în suflet, ca o tinctură în piele. El aspiră profund licoarea începutului de vară și, la senzația lui plăcută, domoli cu greu o mulțumire ascunsă, care-i gîdila buzele. Într-adevăr, pactiză el cu propria lui conștiință, ce să nu dăm cărțile pe față; nenorociri de acestea rare mai vin din cînd în cînd să-ți mai arăte că viața de toate zilele, cu micile ei neajunsuri, nu-i chiar așa de groaznică, precum, iacă, se arată uneori. Poate, fără întîmplarea asta, n-ar fi băgat de seamă cît de frumos e albastrul cerului astăzi, iar foamea care-l devorează ar trece neprețuită, ca o necesitate banală și dobitocească. Biata Morărița! A încercat într-un rînd să-i facă puțin curte, dar a văzut că-și pierde vremea degeaba. Ispititoare femeie, cu adevărat! Încolo, ce-l privește pe el, ce poate să-l privească! Atît numai; păcat de ea, era frumoasă…

Și se uită întrebător la Manaru, care se apropie dus de neîncetatul cuvînt din minte. „Ce ne privește…”

Manaru s-a oprit la cîțiva pași și-l țintește cu ochii ficși și metalici; și tace; și e o amenințare teribilă în tăcerea lui. Și Ramură tace; el ar vrea să-i spună glumeț: „Ce-i, măi, ce te uiți așa la mine, de parcă ai sta să mă mănînci?” Dar nu știe de ce, i-e cu neputință să-și compună o figură glumeață și cuvintele i se topesc în gît.

În cele din urmă, în tăcerea ce se lăsase, vocea lui Manaru pronunță clar și cadențat ca orologiile turnurilor în nopți:

— Morărița s-a împușcat; ai auzit?

— Da, am auzit, răspunse Ramură ferindu-și ochii de sub puterea ochilor lui Manaru.

El ar mai fi vrut să adauge: „Ei, și ce ne privește!” însă fără să-și dea seama cum, începu să simtă deodată că este o legătură strînsă între el și moartă, cu toate că n-ar fi putut spune care.

— Cu trei gloanțe de revolver.

— Cu trei gloanțe…

Manaru privește tulbure la cei din jur și i se apropie de ureche:

— Înțelegi, atunci, unde am fost de dimineață?…

— Înțeleg, făcu Ramură mașinalicește, căscînd ochii mari, căci nu înțelegea nimic.

Manaru se apropie și mai mult de dînsul, îi trecu mîna pe după gît și-l scoase afară din grup. Părea foarte încurcat.

— Uite ce… te rog… dar sincer… Îl ținea de gît prietinește, ca și cum i-ar fi vorbit de-un lucru fără însemnătate sau cel mult de-o afacere oarecare… spune-mi: ea s-a… Împotrivit…

— Cine?

Manaru ridică din umeri plictisit:

— Frosica! spuse el, cu un ton care adăuga de la sine: „Ce mai mă întrebi?…”

Ramură îl cerceta lung și timid. Și nu știa cum să înceapă. În orice caz, situația era caraghioasă, îi venea să zîmbească, dar pe creieri i se așezase zăbranicul unei presimțiri.

— Din două vorbe! reteză scurt aerul Manaru.

Dacă i-ar spune că nu s-a apărat deloc, cum a fost într-adevăr, l-ar jigni, desigur. Și nici nu l-ar crede… Afurisită împrejurare!

— De ce nu răspunzi?

Se hotărî:

— Ce întrebare? Desigur că s-a apărat… ca orice femeie…

— Va să zică, nu s-a apărat?

— Ba s-a apărat, de, ce să zic…

— Mult, mult?

Pauză de scurtă, dar adîncă gîndire, de ochi care se întrestrăoung pînă-n obscura vizuină a cugetului celui mai ascuns. E, cum ar putea să spună, că s-a împotrivit așa, de formă?… Odată ce-a apucat-o pe calea asta? In orice caz, asigurîndu-l, mîndria lui nu poate fi decît gîdilată… și, fără îndoială, împăcată…

— Auzi ce te întreb?

— Mult, desigur…

— S-a zbătut, a strigat, a amenințat cu revolverul? Spune, ce stai? răcni deodată Manaru, bătînd nervos din picior.

Ramură crezu că o ieșire bruscă l-ar scoate mai de-a dreptul din penibila încurcătură și ar aduce la realitate pe nebun. Încercă deci, fără a mai sta mult pe gînduri, dar glasul îi tremură.

— Ia lasă-mă în pace, măi. Ce te-a găsit? Astea sunt lucruri care nu se spun…

Făcuse chiar mișcarea de desprindere și ochii lui fugiră după curaj, înapoi la grupul care-i privea nedumerit. Dar Manaru îl înșfăca numaidecît de braț și dintr-o smuncitură îl aduse cu nasul drept în nas.

— Ai să-mi răspunzi, aici, pe loc! mîrîi el cu vocea scăzută. Ea de ce n-a tras?…

— Foarte simplu: pentru că nu avea la îndemînă…

— De ce n-a tras pe urmă… pe urmă… rînji Manaru, arătîndu-și colții.

— Ce vrei să-ți răspund?… ridică din umeri Ramură și ridicatul acesta din umeri, de om gras și satisfăcut, de don Juan nepăsător și fără răspundere, îi pecetlui osînda în ochii injectați ai celuilalt.

— Ah. ți-ai ras și mustățile! răgi el răgușit, ca și cînd acest ultim amănunt ar fi fost hotărîtor.

Și înainte ca Ramură să se dezmeticească din stupoarea în care îl cufundase acest bizar dialog, mîna lui Manaru se înfipse în gîtul alb și gras. Se clătinară și se rostogoliră. Ramură bolborosea ajutor, astupat, cu ochii holbați, care păreau să spună: „Am mințit, nu s-a apărat deloc!” Dar Manaru stringea.

Ceilalți se repeziră. Îl apucară de subțiori, de mîni; era cu neputință să-l dezlipească de corpul de care se încleștase; iar brațele învinsului se bălăbăneau în aer. Și ochii bulbucați dădeau afară lacrimi mari, rotunde, opale, de parcă Manaru strîngea de-o beșică pe care voia s-o stoarcă de ultimele picături.

— Puneți mîna, domnilor, ce stați?

Strigau astfel cei mai din urmă. Căci era într-adevăr curios cum o grămadă de oameni să nu poată să-i despartă. Și cu toate astea, cei mai apropiați își dau zădarnic silința. Toate brațele apucaseră și trăgeau vînjos de brațele lui Manaru. Dar. Doamne, parcă nu puneau prea mult suflet. După cum nici cei din urmă nu puneau parcă destul suflet în îndemnurile lor. Ei strigau, făceau gura mare și gesturi largi, dar fiecare simțea că larma asta nu era decît de formă. Orășenii ăștia tihniți, excitați de cele trei gloanțe ale Morăriței, voiau în adîncul cugetului lor lucruri mari, evenimente catastrofale. Însă laolaltă, în văzul și auzul general, ei se agitau și se indignau:

— Dar ce fu astăzi, domnule?

— Puneți mina, domlor, acum stăm de filosofie?

— L-a omorît?

— Mai gata… și uite, domnule, cum stau…

Erau într-una cei din urmă, care stau ca pe spini; ei vreau să se termine odată.

Și, într-adevăr, se termină. Brațele lui Ramură se desfăcură cruce; figura umflată și învinețită holbase ochi mari de spaimă și de întrebare: Cum, atîta lume în jur, și totuși să fie omorît, așa pe încetul… poate că era o înțelegere.

Manaru se ridică galben, zburlit…

— Ce, s-a terminat? întrebă el uimit.

Și se plecă iarăși, punînd urechea pe pieptul întinsului la pămînt.

— Ei, asta-i bună… Puneți mîna, domnilor… Ce stați ca idioții?… Respirație artificială… și în glasul lui era ca o ciudă pe imbecilii ăștia, care-l lăsaseră să meargă așa departe.

Singur îi luă mînile și începu să le ridice și să i le lase în ritm, ca pe mînerele unei pompe.

— Nu, figura asta era rezervată Frosicăi! se scuza el celor de față, pompînd zadarnic viață în trupul stîns pentru totdeauna.

Manaru mergea repede spre biroul poliției. Drumul duce pe șoseaua județeană, apoi cotește spre biserică, pe strada Sfîntul Ilie. El venea ca o vijelie, în pas gimnastic, cu capul gol — căci pălăria îi căzuse în luptă — cu părul vîlvoi. Lumea privea cu teamă această arătare grăbită, care creștea pas cu pas, dîrză și amenințătoare. Cravata într-o parte, hainele în dezordine, părul ridicat în coarne și-n cornițe, răsucite de vînt, lovindu-se unele de altele, albul ochiului stricat de firișoare sîngeroase, călcătura solidă din plin, făcînd să dîrdîie tarabele cu căciuli întinse pe șanuri și stacheții orizontali bătuți cu cuie încovoiați de greutatea cojoacelor atîrnate.

Cînd coti spre biserică, țignalul energic al comisarului îl ajunse din urmă. Manaru văzu țipetele ascuțite ale fluierului întrecîndu-l, ca două ascuțișuri de suliți de-o parte și de-alta. Și îndată, din toate părțile, țîșniră sunete ascuțite de țignale. Păreau că se întretaie ca fulgerele, căutîndu-l prin cotloane și prin văzduh. Erau atît de prelungi și de sfîșietoare țipetele acestea, că Manaru simți deodată vîntul hotărîrii, care-l ducea încoace, răscolindu-se pe loc, de parcă și-ar fi schimbat brusc cursul. Cum, să fie adevărat că de-acum, din clipa asta, nu se va mai mișca așa cum va vroi el, că alții vor hotărî de drumurile lui? În inimă și-n tot corpul i se făcu deodată gol: picioarele continuau totuși să-l ducă înainte. Și așa, fără să știe singur cum, se trezi în grădina de cruci și morminte a vechiului cimitir. N-a vrut să fugă, dar nici să se închine, cum a depus mai pe urmă la cercetări, neștiind ce altă explicație să dea acestei curioase abateri din drum. A vrut, o clipă numai, o ultimă clipă de libertate, în amintirea trecutului fericit și zburdalnic, care acum se închidea cu lacăt greu, să revadă icoana aceea a iadului, ce-l uimise atît în copilărie, zugrăvită cu puțină știință și cu multă fantezie pe păretele bisericii, dedesubtul edenului, cu coline pînă la glezne și cu copaci pieptănați regulat, pînă la genunchi, de unde Adam și Eva erau fugăriți de paloșul Arhanghelului sub ochiul lui Dumnezeu, răzbătînd crunt și fioros prin triunghiul infinitului. Cu zvîcneli repezi de inimă, socotind după ureche timpul cît îi mai rămînea, din dreptul unde tropoteau acum cizmele greoaie ale agenților pînă la poarta cimitirului și de acolo pînă în pridvorul, unde se găsea, al bisericii, el împărți în intervale egale tot patratul ocupat de infern pe zid, începînd de la mîna ce cumpănește balanța cu suflete și pînă-n colțul opus unde un Scaraoschi de culoarea castanei tronează, rîzînd de satisfacție, pe falca de jos a unui monstru uriaș cu gura ferăstruită și cu ochi sîngeros, aducînd la seamăn cu capul de știucă.

Agenții îl înconjoară tocmai la imaginea din mijloc, pe care o căuta și care-l tulbura odinioară mai mult, în copilăria depărtată, încropindu-i sîngele și făcîndu-l să vîjîie, a unei femei pe care doi draci o țin chincită pe pirostii, astfel ca flăcările pedepsei să-i mîngîie, cu limbile lor arzătoare, izvorul de plăceri și de vieți, prihănitul izvor al vieței.

Agenții dau semne de nerăbdare; văzînd că zăbovește, îl invită politicos. El trebuie să se urnească și pornește, ducînd cu sine, în creierul aprins, imaginea Frosicăi pe pirostiile infernului. Vai, dacă mai aștepta puțin, dacă mai avea cît de puțină răbdare, barem pînă după-masă! și se închipuie așteptînd-o în antreu, dudnd-o în culcușul pregătit din nou, dezbrăcînd-o în mîngîieri și cuvinte dulci și obscene, ca pe-o mult așteptată amantă, și zugrumînd-o în clipele plăcerii, încetul cu încetul, făcînd-o să expire în spasmul suprem. Dar nu e mulțumit nici de imaginea asta și închipuirea lui scormonește acum alte născociri mai groaznice, cu pirostrii de foc, cu clește înroșite, în vreme ce, înconjurat de agenți, urcă treptele șubrede ale secției de scînduri roase, cu noduri ca bătăturile picioarelor bătrînești.

Și îndată totul se șterge dinainte-i, totul se umple de văzduhul gol, și pe geana orizontului apare capul tăiat și fioros, plutind încet și galben ca un astru al iadului.