La Monza
Prea-înțeleptul Macchiavelli, acu patru veacuri trecute, visând o Italie unită, dedea magnificului Laurențiu de Medici povețe asupra artei de a guverna popoarele — luminoase povețe, cari vor străluci de-a pururi ca un monument ne-ntrecut de gândire omenească.
Toate le putea învăța Laurent de la ilustrul secretar florentin — cum să împace și să fericească pe supuși, cum să birue sau să dejoace pe vrăjmași, cum să-și apere coroana, făcându-se iubit și temut și de unii și de alții — toate, afară de una: cum să-și apere viața de mâna ucigașă.
Coroana poate fi apărată totdeauna — capul, nu.
Căci — zice genialul secretar — îți număr toate cauzele cari te pot face să pierzi coroana și-ți arăt toate mijloacele cu cari să ți-o păstrezi, dar cine ar putea ști unde stă ascunsă, și cum, și când are să se ridice din umbră acea mână, ca să lovească victima încoronată?
Povețele nemuritoare ale aceluia care, acum patru veacuri, visa o patrie italiană unitară, le-a urmat al doilea rege al Italiei mari, magnanimul Umberto, le-a urmat — numai pe jumătate.
El a fost totdeauna generos, pe câtă vreme Macchiavelli povățuește cu dinadinsul pe prinț să fie generos cât mai rar se poate, și, oricând va fi, să fie cu din ale altuia, nu cu din ale sale proprii.
El a voit să se facă numai iubit, temut — n-a voit niciodată să fie, deși Macchiavelli cu dinadinsul îi spunea că, dacă se face prințul iubit, nu strică, dar trebue absolut să se facă temut, căci iubirea ți-o dă supușii de dragul tău, iar temerea ți-o poartă de dragul pieii lor.
Și iată fatalitatea istorică.
Cu acela căruia, după bunu-i suflet și după inima lui generoasă, nu i-a venit s-asculte de povața întreagă a învățătorului, netrebuindu-i decât iubirea poporului — cu acela a trebuit să se izbândească grozava rezervă: coroana, te pot învăța să ți-o aperi, capul, nu.
Și unde a trebuit să cază iubitul poporului victimă a unei mâni ucigașe?
La Monza — acolo unde s-a păstrat în tezaurul mănăstirii atâta vreme străvechea coroană de fier, coroană făcută, după porunca unei regine lombarde, acum treisprezece veacuri, din unul dintre piroanele cu cari a fost țintuit pe cruce Domnul nostru Isus Christos — coroană purtată pe rând, în decursul sbuciumatei istorii a peninsulei, de Carol-Quintul, de Napoleon I, și reîntoarsă în fine iarăși regelui Italiei.
Are o istorie întreagă această faimoasă coroană de fier a Italiei.
E prea interesantă acea istorie ca să n-o dau aci, împrumutată, se-nțelege, tale quale, din marea Enciclopedie a lui Larousse.
Iată.
Tendelinda, rămânând văduvă de soțul ei Autaris, regele Longobarzilor, s-a măritat a două oară după Agilulf, ducele Turinului. Atunci, la anul 594, a pus să-i facă o coroană, pe care vrea s-o dăruiască noului său soț.
Coroana era compusă dintr-un cerc de fier acoperit cu lame de aur, căci fără cuvânt au susținut mulți istorici că era de aur curat. Autorii contimporani, cari au lăsat scrieri asupra acestei cestiuni, afirmă că era făcută din fier și aur într-adins, spre a face să-nțeleagă pe cel ce o va purta că o coroană este o greutate a cărei incomoditate este ascunsă sub o amăgitoare strălucire.
Tradiția spune, în afară de asta, că fierul din năuntrul coroanei este topit dintr-un piron cu care s-a țintuit pe cruce Mântuitorul.
După moartea lui Agilulf, coroana a fost depusă în tezaurul mănăstirii din Monza, lângă Milan, apoi a trecut pe capul lui Carolmagnu când a fost uns ca rege al Longobarzilor în 774. În 1452, coroana a fost dusă la Roma pentru încoronarea lui Frederic IV, și în 1530, la Bolonia, pentru încoronarea lui Carol Quintul.
În fine, la 1805, împăratul Napoleon I alipi la Milan, în prezența tuturor corpurilor Statului, trimișilor puterilor aliate și numeroșilor dignitari ai curții franceze, coroana Italiei la coroana Franței, și, cu această ocazie, repeți cuvintele spuse de cel dintâi care purtase coroana de fier:
„Dumnezeu mi-a dat-o, păzească-se oricine de a o atinge!”
Lombardia recăzând sub jugul Austriei în urma evenimentelor politice, coroana de fier a fost readusă la Milan, pentru a recădea în fine în puterea regelui Italiei.
Un om bun și blând, generos, incapabil de o faptă neomenoasă, ca tot omul cu conștiința goală de cea mai slabă umbră de mustrare.
Este un erou; pe lângă aceasta, în războiu, a știut să apere cu toată vitejia onoarea patriei; în pace, a înfruntat, fără să clipească, biciul îngrozitorului morb asiatic, numai ca să poată mângâia cu mâna lui pe nenorociții din lazarete.
În sfârșit, e omul care odinioară a iertat de legiuita osândă la moarte pe un ticălos care a încercat să-i sfâșie inima cu un pumnal.
Adormind, acest erou bun și blând s-a gândit să jertfească o măreață avere strămoșească pentru a ușura greutățile nobilului său popor.
Doarme regele Umberto în vila lui regală de la Monza și visează, poate, cum a doua zi, când se va coborî în mijlocul nației sale iubite, la festivitatea populară pe care o va prezida părintește, copiii lui îl vor aclama cu dragostea lor, atât de cunoscută și de scumpă lui.
Pe când nevinovatul acesta doarme semn, târziu în noapte, trei flăcăi voinici, cu chipuri aspre stau la o masă, într-o veche cafenea. Beau un bicchiere și joacă cu o pereche de zaruri.
Joacă la noroc.
Voința jucătorului nu trebuie să se amestece întru nimic: numai de caprițiul oarbei întâmplări să atârne câștigul!
De aceea, fiecare dintre ei urmărește palpitând și cu cea mai încordată atenție orice aruncătură a zarului, nu cumva să încapă înșelătorie. Dar pe ce joacă?
O! aproape pe nimic.
E un joc aproape inocent: câștigul este dreptul la o distincțiune, la o onoare.
Jocul se joacă în trei rânduri de aruncături. Un rând s-a dat. Unul dintre jucători, cel mai tânăr, a avut 8 puncte, al doilea, mai în vârstă, 7, al treilea, cel mai copt, 5.
Se dă rândul al doilea: cel mai tânăr, 7 puncte, cel mijlociu, 6, cel mai matur, 3.
Acesta e foarte enervat — l-au întrecut cu prea mult.
Al treilea rând...
Toți jucătorii, tremurând de emoție, se ridică-n picioare.
Atențiune!
Cel mai tânăr, doi ași — 2 puncte. Cel mijlociu, doi trei — 6 puncte. Cel mai în vârstă învârtește în mână zarul și, strângând din fălcile puternice până-i scrâșnesc dinții, privește la tăblița neagră, pe care stau scrise cu tibișir punctele făcute.
Tăblița arată:
Pentru primul, 8 + 7 + 2 = 17,
Pentru al doilea, 7 + 6 + 6 = 19,
Pentru el, cel d-al treilea, care mai are să dea încă o aruncătură, spre a încheia jocul, 5 + 3 = 8.
Care va să zică, cel mijlociu având 19 puncte, al treilea, care, din două lovituri, a avut d-abia 8, cu ce mai poate câștiga?
Cu douăsprezece puncte.
Îi trebue dar numaidecât de două ori șase, iată singura combinație, din cele douăzecișiuna de combinații posibile ale două zaruri, cu care mai poate ieși biruitor.
Figura lui oacheșe se-nvinețește, omul aruncă zarul și un blestem spurcat, să facă a se cutremura bătrâna clădire din temelii.
Oarba întâmplare se sperie de acest blestem și poruncește celor două cuburi de os să se așeze fiecare cu șase-n sus: 5 + 3 + 12 = 20.
Gaetano a câștigat! Gaetano Bresci!
El are dreptul la distincțiunea, la onoarea de a executa pe nenorocitul, osândit în afară de orice dreptate omenească, pe bunul părinte al patriei, pe nevinovatul care-și doarme liniștit cel din urmă somn măsurat, în vila regală de la Monza!
Gaetano Bresci are dreptul la gloria de a fi gâde fără de lege!
Gaetano Bresci a câștigat dreptul de a lipi, în memoria adâncei și nemăsuratei viitorimi, numele lui, ce părea osândit a se-ngropa cu omul, de numele augustei victime, într-o etern indisolubilă însoțire, pe o tristă pagină a istoriei nobilei Italii.