La introducerea limbei naționale în publica învățătură

 

Cele neguri ce-s în râpa Aheronului născute,
A lor aripi întinsăse prest-a Daciei câmpie,
Iar fantomi a nopței oarbe, prin un somn de trândăvie,
Țineau mult timp îngânată a românilor virtute.

Muzele-n nemernicie spăimântate umblau și mute,
Neputând a patriei limbă din uitare să învie,
Și păstorul numai, singur, cu-ntristată armonie,
Românesc cântec sunat-au pre cimpoi și alăute.

Însă Pronia îndurată a sfărmat fatale fere,
Ș-a doritului Luceafăr ni răsare-acum scânteia,
Ce pre soarele minește de la depărtate sfere.

Așteptând românii ziua, când văzură raza-ntăia,
Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,
A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntâi va fi aceea!