Deschide meniul principal

La luncile Soarelui

Wikisource:Colinde La luncile Soarelui
Tema Colinda fetei de măritat. Culegător Ion Bârlea, de la Ion Cupcea, Călinești (Țara Maramureșului), publicată în Literatură populară din Maramureș, I, EPT, 1968 (1924), p. 168-169, t. 32.


La luncile Soarelui
Florile dalbe de măr,
La fântâna corbului,
Grele ploi că au plouat,
Luncile ni le-au spălat.
Apoi soare-au răsărit,
Flori frumoase-au înflorit.

Fetele cum auziră,
După flori se pogorâră.
Le rupea și le-alegea,
Luncile le sărăcea:
Cele mari cu brațurile,
Cele mici mai puținele.

Când feciorii le văzură,
Pân’ la ele de fugiră.
“Noroc bun” că le zicea
Și de mână le prindea,
Și în dor le dezmierda.
Da’ pe fata ce mai albă
Un fecior așa o-ntreabă:
– De ești fată de măritat
Mă primești tu la pețit?

Fata-n față rumenea
Și feciorului grăia:
– De când mama m-o făcut
A iubi eu n-am știut.
Apoi zic, să fi’ fecior,
Cui i-oi spune al meu dor?
Că nu-i om pe-acest pământ
Să mă scoată din cuvânt,
Pe picior să mă calce,
Mâna-n sân să mi-o bage,
Fața-mi albă să mi-o sărute,
Ochii-mi negri să se uite.

Cel fecior se minuna
Și pe fată o-ntreba:
– Mă-ta unde te-o făcut,
De-a iubi n-ai învățat?
Și ești dulce feciorilor,
Ca nucile coconilor,
Ca vinul bătrânilor.
Apoi fata-i răspundea:
– M-a făcut măicuța mea
În strunguța oilor,
Tot la câmpul florilor.

– Să fii, fată, bucuroasă
De colinda ast’ frumoasă.
O-nchinăm cu sănătate,
Pe la gazde, pe la toate.
Colinduța-i atâta,
Pe gazdă Domnul trăia’.