La mormîntul lui Mihail Kogălniceanu

La mormîntul lui Mihail Kogălniceanu de Nicolae Gane

3 iulie 1902

Domnilor!

Depun din partea Camerei și Senatului României aceste două coroane pe mormîntul marelui Mihail Kogălniceanu.

Apropiindu-mă de acest mormînt simt inima mea coprinsă de emoțiune.

Simt că cuvintele mele, oricît de calde ar fi, nu vor fi niciodată la înălțimea omului care a umplut lumea cu numele lui.

Cine n-a cunoscut pe Mihail Kogălniceanu? Cine n-a auzit de dînsul în răstimpul de 50 de ani, cît a dus viața cea mai activă, cea mai mișcată, cea mai plină de fapte mari?

Nu mă voi încerca să fac biografia lui, căci mi-ar trebui volume pentru aceasta. Istoria lui Mihail Kogălniceanu este însuși istoria României moderne și numele lui figurează pe cele mai frumoase pagini ale ei.

Ε destul să spun că el a simbolizat, a încarnat, ca să zic așa, spiritul viu și însetat de progres al poporului nostru, în evoluțiunea sa de regenerare începută cu jumătate de secol înainte. Nici un fapt important nu s-a săvîrșit în această perioadă de evoluțiune, de care numele lui să nu fie legat.

Om de o inteligență extraordinară, de o putere de inițiativă și o iuțeală de concepție neîntrecute, scriitor de frunte, orator irezistibil, care a ținut sub farmec o generațiune întreagă, el era unul dintre acei oameni rari, privilegiați de natură, care se nasc la o sută de ani o dată, și care pe orice scenă din lume l-ar fi aruncat soarta, ar fi jucat rolul întîi.

Între contimporanii săi era un uriaș. A început prin a fi om de știință și de litere, înainte de a fi om de stat. A ocupat, pe cînd încă era tînăr, o catedră de istorie în Iași. A scris în limba franceză, pe cînd se afla în Germania, o istorie a Moldovei și a Valahiei. A înființat, în colaborare cu Vasile Alecsandri, Dacia literară și Arhiva românească. A publicat în 1852 Letopisețele Moldovei, și mai tîrziu Cronicele României, izvoare fecunde la care s-au adăpat toți istoriografii noștri contimporani. A fondat Universitatea din Iași, și a fost numit între cei dintîi membri ai Academiei Române.

În timpul marilor lupte pentru Unire el a scos la lumina cel mai de frunte ziar politic ce a existat în Moldova, intitulat Steaua Dunărei, care a dat mișcării unioniste un puternic și decisiv impuls. Îmi aduc aminte și acuma cu ce ardoare, cu ce entuziasm, ceteam noi tinerii din vremea aceea articolele lui admirabile, ce frumusețe de stil, ce putere de argumentare, ce avînt patriotic, articole care ne încălzeau inimile și a căror influență a contribuit mult la realizarea visului secular al românilor.

În Divanul ad-hoc și în Camera electivă a Moldovei care a ales pe Cuza-vodă, el era sufletul partidului național, îmbolditorul oricărei năzuinți spre progres și libertate; cuvintele lui înflăcărate electrizau lumea și cu drept cuvînt i-au atras meritatul nume de privighetoarea Moldovei.

Un asemenea om cu asemenea calități nu putea să nu ajungă la cea mai înaltă treaptă politică în țara lui. Astfel, în 1864 chemat de Cuza-vodă ca prim-ministru, a secularizat averile mănăstirești închinate, redînd țării a cincea parte din teritoriul ei; a făcut fără nici o zguduire sau sacrificii simțitoare împroprietărirea țăranilor, cel mai mare act politic și social, care în alte țări a costat șiroaie de sînge și care a avut la noi ca consecință aducerea la viață cetățenească a unui milion de români.

Iar mai tîrziu în 1877, în unire cu Ion Brătianu, un alt uriaș al neamului nostru, a lucrat la întemeierea Independenței și a regatului, obținînd aceste neprețuite bunuri, nu din pomana altor neamuri, ci prin sîngele fiilor țărei emancipați de dînsul.

Domnilor!

Înainte de a termina, nu pot trece cu vederea un fapt din viața lui Mihail Kogălniceanu, nedizlipit dealtfel de soarta tuturor oamenilor mari, căci oamenii mari ca și arborii înalți sunt mai expuși la furtuni.

Tocmai fiindcă el era așa de sus între semenii săi, nu se putea ca ura și invidia celor mici să nu-l atace. Îi lipsea coroana de martir și spre complectarea gloriei lui a avut-o și aceasta. A fost persecutat crud pentru că a împroprietărit un milion de țărani, pentru că le-a dat pămînt, pușcă și vot și a făcut din servi oameni liberi.

Dar fapta în sine a fost prea mare, prea patriotică, prea rodnică în rezultate binefăcătoare pentru a putea fi ștearsă din istorie. Împrejurările l-au răzbunat iute. A venit vremea ca însuși detractorii lui să-i respecte opera, iar cuvintele lor de ocară de atunci s-au întors spre lauda lui și-i întemeiază astăzi dreptul la recunoștința eternă a țării.

Puternica lui figură se degajă astăzi senină din imperiul veșniciei unde patimele omenești nu o mai pot ajunge și de ce timpul trece, de ce ea apare mai vie, mai strălucitoare, întocmai ca un far luminos menit a călăuzi viitoarele generațiuni în conducerea statului român.

Cu inima, deci, plină de dragoste și venerațiune pentru marea umbra a lui Mihail Kogălniceanu, să depunem astăzi aceste frumoase coroane pe mormîntul lui în semn de recunoștință din partea țării, la a cărei înălțare a lucrat el jumătate de secol, și să strigăm cu toții într-un glas:

„Să trăiască în veci memoria marelui Mihail Kogălniceanu! ”