La o floare

 

Prin molizi sus în pustietate
Te găsesc, o, floare, așa târziu ?
Vânturi aspre bat ncinfrânate,
Ghețurile iernii când le știu.

Peste munți fâșii se lasă ceață
După care soarele s’a stins,
Când pe plaiuri pasul meu se’nalță
De o lăuntrică dorință’mpins.

Călătorului mi te-a trădat parfumul,
Luciul alb ce le împodobea :
Ce noroc că altul, tot pe drumul
Meu, nu te-a văzul ca să te ia.

Vrut-ai tu s’aștepți cu-a ta mireasmă
Până’n loc de liniște să vin ?
Înflorești făr’de răsad și casnă
Tocma’n codrul cel de iarnă plin ?

Vrednică-i târziu găsita floare
Să o lege un tânăr de-al său viers,
Gloriei asemuind-o care
Tot mai crește când atâtea ni s’au șters.