La ospăț (Bolintineanu, 1)

 

I

Pentru ce frămînți tu gîndul
Pe cei răi să îmbunești?
Știi tu dacă mai bun ești?
Mîine o să-ți vie rîndul
Toate să le părăsești!
Faci ca cel ce rătăcește
Prin deșertul arzător,
Și sădește doritor,
Unde tot se veștejește,
Unde tot e pieritor!
Bea din cupa-mi aurită
Visul meu fără prepus,^[1]
El aruncă spuma-n sus,
Ca amantă el te-nvită!

II

Din Morea este-adus.
Arăpoaică, fă să vie
Chiar oglinda ăstui vin.
Știi hanîma mea plăvie
Cu cosița aurie
Și cu brațele de crin?
Fața-i dulce dă lumină!
Cînd se scutură de șal,
Umerele ei oval,
Luce ca o lună plină
Peste rîul de cristal.
Coama-i d-aur s-o răsfire
În colanul ei de fir,
Și pe mijlocu-i subțire
S-aibă brîul de safir
Ce se varsă-n dalbe fire;
S-aibă portul dimineții
Cu cămașa de rețea
Să se vază drag prin ea
Trandafirii tinereții
Printre crini, pe viața mea!
Cu picioare descălțate
În papuc de la Seris;
S-aibă sînul cam deschis,
S-aibă genele plecate
Ca un farmec într-un vis.

1. Presupus, presupunere, bănuială;