La ospăț (Bolintineanu, 2)

 

Destul muncirăm vara prin munți și pe pîraie,
Să ne odihnim acum,
La masă între fete cu geana lor cea laie
Și fragede lilice cu drăgălaș parfum!
Vă puneți toți la masă sub ulmii de cîmpie
Pe ăst pîrîu spumat;
Să cure vinu-n cupe! să cînte cine știe!
Tu, albă păstoriță, să-mi dai un sărutat!
Ospățul este rodul ce pacea ne aduce,
Deci să ne folosim
De zilele de pace a trece viață dulce,
Căci mîine griji amare noi poate să-ntîlnim!
O, dragă, spune mie, acești crini împrumută
Cu-albețe al tău sîn
Sau sînul a lor rază? Din cupa ta plăcută
Pe brațu-ți de ninsoare se varsă-un pic de vin!
Te șterge! o batistă... nu te sfii de oaspeți!
Ia gura mea de foc!
Ce? Soarele nu șterge pe trandafirii proaspeți!
Bobițele de rouă ce-n foaia lor se joc?
Buni oaspeți, ea acuma pe viața mea domină.
O dragă, te rog eu,
Desfă a ta cosiță ce-n valuri de lumină
Din creștet pîn' la tălpi aură corpul tău!
Arată-le lor pulpa ce-n jos se subțiază,
Cu tălpile se cert!
Arată-le piciorul să vază și să crează
Că zînele din basme n-au fost un vis deșert!
Dar vai! ascunde bine acele două mere
Atît de dulci, de dragi,
Ce Venerea c-o mînă le-ar prinde cu plăcere
Și care dau mirosul sălbaticelor fragi.
Junețea e nebună și poate să îmbete
Parfumul dulce-al lor;
Și slaba bătrînețe sub albele ei plete,
Nu este mai cu minte, o drăgălaș amor!